Conexiuni Creştine Contemporane

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

In 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, “Love story”. Ecranizarea sa dupa cartea lui Erich Segal, avandu-i in rolurile principale pe Ali McGraw si Ryan O’Nael, prezinta povestea de dragoste a doi tineri, studenti, ce se casatoresc si au parte de o fericire de scurta durata (tot incercand sa aiba copii, vor descoperi ca ea sufera de o boala incurabila). Drama, lacrimi, suferinta, un  tagline celebru -  “love means never having to say you’re sorry” – si o coloana sonora de neuitat, aceasta ar fi in cateva cuvinte istoria filmului. Un love story oarecum similar ne propune si Ligia Seman in cea mai populara carte a ei, “Funiile dragostei”, tiparita la editura Cetate Deva, in anul 2008, care impresioneaza prin aceeasi reluare a clasicei povesti de iubire franta inainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. In creatiile sale, “Funiile dragostei”, “Handicapul constiintei”, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii”, autoarea impresioneaza prin capacitatea de a ne oferi o abordare practica a vietii, ideala de altfel, daca ne gandim ca in acest mod ni se transmit adevaruri de mare actualitate. Conceputa sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de fata este patrunzatoare si convingatoare, abundenta in conversatii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentati obiectiv si numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora.

“Funiile dragostei” debuteaza cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din orasul T., ocazie de a-i strange laolalta pe cei de care depinde mersul lucrurilor in carte. Intriga amoroasa se contureaza chiar de la inceput, pentru ca exista un cuplu cu care facem deja cunostinta, Anca si  Relu, ea studenta la filologie, el la stiinte economice, si altul despre care aflam din relatarile Ancai. Este vorba de Lia Muresan, colega de facultate si de camera cu aceasta si de Florin Plesa, politehnist, amandoi crestini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cat de cat predictibila, pentru ca a fi crestin cu doi ani inainte de revolutia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai aceasta calitate de crestin complica lucrurile si transforma cartea Ligiei Seman dintr-o simpla drama ce s-ar fi putut incadra fara probleme in “Colectia romanul de dragoste”, intr-o pledoarie pentru  viata, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odata cu intrarea in scena a personajele negative, Mircea Gabor (“un tanar imbracat cu un costum negru, a carui haina demodata o tot aranja din mers cu o grimasa de nemultumire”) si Mihai Andreescu, nepotul sefului securitatii din orasul T., decorul se modifica, si primele note mefistofelice se fac simtite. Mircea se remarca prin dorinta de a parveni cu orice pret, materializata in colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generata de constientizarea unei iubiri neimpartasite (despre el ni se spune ca este indragostit de Lia, aleasa Miss Boboc cu un an in urma, in prezent prietena lui Florin si marea absenta de la bal, din cauza credintei in Hristos). Asistam la trasarea in nuante de gri inchis a coordonatelor unei societati in miniatura, o societate in care la fel ca in basme, domina eterna lupta dintre bine si rau.

Actiunea romanului se invarte intre caminele de studenti din centrul universitar al orasului T., catedrala din aceeasi urbe, sediul securitatii, casa natala a Liei.  Chiar a doua zi dupa Balul bobocilor, in incinta campusului universitar se produce o drama, care declanseaza actiunea propriu zisa. Are loc un accident pus la cale de securitate, in care este ucis Dani, un student crestin implicat in misiunea de transport si distribuire secreta de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, cand eroii iau decizia fie de a se aseza de partea binelui, fie de a trece in tabara celalata. Relu, unul din numerosii martori la nedreptatea comisa, alege sa nu taca, in timp ce Mircea realizeaza ca pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult asteptata de a se alia cu securitatea pentru a obtine bani. Drama sa, aceea a omului de rand dornic sa isi depaseasca dintr-o data conditia, renuntand la orice scrupul, il face sa piarda de la inceput simpatia cititorului, iar drumul pe care il traverseaza in carte este intunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluata de Florin Plesa, un om matur, profund, constient ca odata ce si-a asumat responsabilitatea, “precautia pe de o parte, zelul, curajul pe de alta parte, trebuiau imbinate cu credinta si rugaciuni”.

Printre eroii care oscileaza si in care se lupta doua forte, una productiva, luminoasa, curata, amplificata de dragostea pentru Lia, iar alta intunecata, semanand mai degraba cu un travaliu, aducand cu sine consecintele tragice dezvaluite in finalul cartii, este Mihai. Daca initial, nostalgia iubirii sale pentru Lia ii da putere sa colaboreze cu Florin, sa nu uitam ca el il transporta pe Dani cu masina la spital dupa accident, in continuare, mediul in care se invarte, dublat de o anumita lipsa de sens, de banalitatea unei vieti din care Dumnezeu si orice preocupare spirituala lipsesc, il determina sa se apropie de Mircea, devenind partas la “sansa” de a face rau in mod gratuit si inutil.

Pe de alta parte, revelatia feminina este Anca, personajul care desi in primele pagini pare sa fie in mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descopera ca una dintre firile dispuse sa priveasca in propriul suflet si sa inlature de acolo non-valoarea, marsavia, compromisul. In acest context, cuplul Anca-Relu se echilibreaza perfect cu cel format de Lia si Florin, iar dragostea neimplinita dintre ultimii isi gaseste adevaratul sens in cazul celor dintai. Autoarea stie sa accentueze ideea ca in ceea ce o priveste pe  Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimila, se datoreaza in primul rand iubirii puternice pe care i-o poarta lui Relu, ajuns la inchisoare tot datorita tradarii lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. In final, descoperim ca avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experientei traite, Anca-Relu, celalalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin.

La fel ca in romanele realiste, despre care Sthendal spunea ca sunt ca o oglinda ce reflecta in mod obiectiv starea de fapt, goana dupa lucrurile materiale il determina pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, sa dea in vileag, exact in momentul cand Lia si Florin se pregatesc sa isi oficieze logodna, secretul legat de ei si de Bibliile ilegale. Urmeaza derularea rapida a evenimentelor, drama generata de hartuirea celor doi de catre securitate, ce culmineaza cu uciderea lor. La o abordare superficiala, am putea spune ca Ligia Seman se foloseste de Romeo si Julieta din Romania comunista doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obisnuit, caruia i se mai pune pe deasupra si eticheta de crestin. La o citire profunda insa, vom intelege ca tot ceea ce se petrece in carte este in Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar daca ti-a gresit, iubirea pentru parinti se intretes pe acest fundal, argumentand cu realism, absurdul si abisurile promovate de un sistem absolutist si acaparator, ale carui tentacule distrug fiorul sublim al idealului  tineretii.

Eroii sunt pana la urma, niste vizionari, ei actioneaza motivati de credinta, de valorile supreme pe care le stiu din Cartea Sfanta, iar forta lor nemaintalnita, in contact cu derizoriul lumii marsave in care traiesc, departe de a se slabi, castiga, in detrimentul pretentiilor omenesti care intr-un astfel de tablou se detaseaza prin ridicol. Faptul ca Mircea si Mihai ajung sa isi rateze partial tinta (“Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu il indepartase, impiedicandu-l sa-si duca la implinire planurile prin care Cuvantul Sau ar fi putut fi calcat in picioare”) indica inca o data rolul supranaturalului, de asemenea personaj in roman. Se vorbeste foarte des in “Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presarate cu discretie, ici si colo, fara a supara, fara a agasa, doar pentru a puncta din cand in cand, treptele pe care trebuie sa le urcam pe calea mantuirii. Personajele se aduna in jurul Cartii, care odata cu moartea lui Dani, ii uneste pe cei ramasi in viata, ajungand sa fie pentru ei o mostenire spirituala, plina de invataturi de suflet. Fiecare percepe aceasta Carte in felul lui, pe unii, cum e cazul Ancai, ii trezeste din starea de pacat si de nestiinta, altora le vorbeste despre pocainta si despre curatire – situatia lui Mihai si a lui Mircea – iar Liei si lui Florin le aduce partasia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeste si in cele din urma, puterea de a accepta sa faca voia Lui, indiferent daca lucrul acesta presupune despartirea si chiar moartea. Rugaciunea lui Florin ramane cat se poate de sugestiva, putand fi foarte bine un lait motiv al romanului: “Doamne, Te rog nu ma lasa sa cedez. Mai bine orice suferinte, mai bine moartea decat sa ma aplec asupra acelei hartii din fata ochilor mei si sa semnez in favoarea fericirii mele personale si in detrimentul fratilor mei, pe care as putea sa-i tradez.” La fel de dedicata si de devotata se dovedeste a fi si Lia, dispusa sa accepte planul Sau pana la capat. “Indiferent ce va fi”, spune ea, “Dumnezeu ne va intari, indiferent ce s-ar petrece, noi stim… stim ca El ne iubeste.”

La o analiza atenta este evident ca pe langa autenticitatea celor intamplate, actiunea din “Funiile dragostei” nu lancezeste nici o clipa, aceasta si datorita stilului  in care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic si oarecum dramatic, plin de elan si de pasiune constructiva, insa in acelasi timp simplu, prolific si nesolicitant. Cartea se defineste ca o lectura esentiala, ce nu are nimic de-a face cu fictiunea si nu poate fi citita sub nici o forma pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseala. Totul trebuie luat in serios, totul se adreseaza sufletului, inimii si mintii. “Funiile dragostei”   se detaseaza prin actiunea extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, iar eroii traiesc pe undeva, tragismul si curatia acelor cazuri tipice de martiri, intalnite in special in perioada intemeierii crestinismului. Insasi Lia, rememorand clipele petrecute alaturi de cel ce ii fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict. “De fapt, numai pentru ca el murise ca martir, cu siguranta, in urma mortii lui, Dumnezeu va face sa straluceasca si mai mult lumina Evangheliei. In toate veacurile, in urma martirajului miilor de crestini, in arenele romane ori in timpul inchizitiei ori al altor imprejurari istorice – moartea martirilor nastea valuri mai puternice, mai inalte de alti urmasi ai lui Hristos.” Ca este un martiraj o adevereste ceea ce urmeaza. “Si toata aceasta invioarare spirituala pornise de la consacrarea deplina a lui Florin, care se rugase in noaptea aceea, inainte de a incepe misiunea de transport a acelor Biblii. “Te laud Dumnezeul meu ca alaturi de fratii mei, pot sa-ti spun fara retineri: chiar cu pretul vietii mele, salveaza aceste Biblii scumpe, prin care Tu poti sa faci sa Te cunoasca mii de oameni din acest mare oras universitar.”

Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, in special in ultima parte, atunci cand Lia mediteaza asupra celor intamplate si incepe sa se gandeasca din ce in ce mai mult la trecerea in nefiinta. “Asemanarea dintre persoana ta si o picatura dintr-un val care inoata cu curentul impreuna. Cat de bine era sa stie ca simplul ei gand, simplul ei pas, insemna infinit mai mult in ochii lui Dumnezeu, decat o simpla picatura purtata de curent, decat un simplu zbor de pasare in vazduh.” Desigur ca nuantele filosofice sunt general umane, de bun simt, fara a avea pretentia ca ar putea raspunde unor intrebari esentiale si existentiale.  Finalul romanului este apoteotic, iar  moartea Liei Gavris se transforma intr-o jertfa ce ii  uneste pe fostii ei colegi, candva hulitori de Dumnezeu, acum insa discipoli ai lui Hristos, intr-un fel de confrerie secreta, cladita pe lumina Evangheliei si pe puterea pocaintei.

Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseste caracterizarea directa (descrierea personajului de catre autor – Lia, “din nou cea mai frumoasa, si pentru aceasta baietii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvaluie prin propriile ganduri, sentimente si stari sufletesti – “De ce sa fie tot timpul inferior? Pentru ca nu avea bani ca si Relu, ca si ceilalti cunoscuti de-ai lui ? Nici macar un costum pentru o seara deosebita”),  caracterizarea indirecta (personajul se detaseaza prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, imbracaminte, infatisare, etc.- “Si aceasta impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decat elegant, croit dintr-o stofa asemanatoare cu cea pe care Mircea o vazuse purtata doar de profesorii sai in momente festive. Ochelarii cu rame subtiri, negre, in contrast cu fata alba, prelunga, ii evidentiau parca mai mult decat altceva aerul de intelectual”), caracterizarea de catre celelalte personaje – care-si exprima opiniile, parerile, gandurile despre personajul aflat in atentia autorului (“Ajunse fata in fata cu Relu. Din nou remarca faptul ca arata bine”; “Pentru Florin, fiecare clipa traita in viata aceasta insemnase Cristos, insemnase proslavirea Lui”).

Ar mai fi de remarcat ca “Funiile dragostei” nu este scrisa intr-un stil greoi, ci intr-un stil, modern, antrenant, insa laborios, care reuseste sa-l introduca pe cititor in universul unor tineri ce lupta pentru propriul lor ideal. Usurinta in exprimare a Ligiei Seman demonstreaza autenticitate si puterea de a stapani un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent ca este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvantul cheie este convertire, atat in planul limbajului si al continutului, cat si in cel al metodei si al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentala, romantica, populara despre un cuplu tragic, fara a cadea insa in banalul “best seller-urilor” ce se citesc in tren sau in avion. Dragostea innobileaza si purifica totul si are puterea de a depasi complicatiile ivite. Dupa obstacolele intalnite si sacrificiile facute, el si ea au sansa de a se intalni in ceruri, asa cum isi dorise Lia, atunci cand ca o presimtire a evenimentelor ce aveau sa urmeze, a propriei morti, are o premonitie, o viziune, gandindu-se “cat de frumos ar fi fost ca impreuna, ea si Florin, tinandu-se de mana, sa paseasca amandoi in fata zambetului Mantuitorului.” Asa se si intampla, pentru ca Lia i se alatura logodnicului ei in viata de dincolo, lasand in urma iertare si impacare. Suntem martorii unor evenimente plasmuite de dragoste, astfel ca nu exista loc pentru regrete, pentru ura, pentru pareri de rau. Iar lectia pe care o invatam este una simpla si la obiect – “love means never having to say you’re sorry.”

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Cu această ocazie vom discuta un principiu general ce se desprinde din următoarele cuvinte rostite de către Domnul Hristos în Evanghelia după Ioan 10:10 „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”. Cine sunt oile şi ce înseamnă această viaţă din belşug?

Dacă vom citi cu atenţie întregul capitol vom înţelege cu uşurinţă forţa simbolurilor utilizate de către Domnul Hristos în această ocazie. Astfel, „oile” la care se face referinţă sunt cei care aveau să-L primească în calitate de Păstor venit să salveze turma lui Dumnezeu de pe pământ, adică pe oamenii ce locuiesc în această lume. Oferta de har este bine exprimată prin expresia „vieţii din belşug” pe care Domnul Hristos poate să o ofere oricărui om care îşi pune încrederea în Fiul lui Dumnezeu, ca singură cale de mântuire.

Pare misterioasă această exprimare de „viaţă din belşug”. La ce fel de viaţă se face referinţă? Este vorba de viaţa pe care o trăim în mijlocul acestei lumi?

Nu aş putea spune că „viaţa din belşug” se referă doar la viaţa pe care o trăim în prezent. Dar pe de altă parte nici nu aş exclude această viaţă din cuprinsul darului pe care Dumnezeu l-a făcut prin Fiul Său. Mai degrabă aş vrea să spun că în primul rând înţelesul este spiritual. Practic, Domnul Hristos a venit să redea adevăratul sens al vieţii, îmbogăţind termenul cu o componentă cerească, ce vine din lumea fiinţelor necăzute în păcat ce face referinţă la modul în care am fost creaţi ca având „chipul lui Dumnezeu” în noi. Viaţa din belşug este de fapt imaginea Creatorului transpusă în inimile noastre, fapt foarte frumos redat de apostolul Pavel mai târziu prin expresia „Hristos în voi, nădejdea slavei”.

Să urmărim acum evoluţia conceptului de „viaţă din belşug” pornind de la ceea ce stă scris cu privire la originea vieţii pe pământ. Pentru aceasta vom citi din Geneza 2:7 „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.”. Cum se înţelege acest verset în relaţia cu tema anterior enunţată?

Citind acest verset distingem cu uşurinţă cele două mari „componente”, dacă este să le numim astfel, care s-au unit pentru ca omul să devină o fiinţă vie: ţărâna pământului, înţelegând trupul, şi suflarea lui Dumnezeu, adică acea putere dătătoare de viaţă ce vine direct de la Creatorul universului. Numai după ce acestea două s-au întâlnit, omul a devenit viu în adevăratul sens al cuvântului.

Să citim acum şi din Ioan 1:1-3 „1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. 2 El era la început cu Dumnezeu. 3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.”. Corelând cu cele spuse despre modul în care a fost creat omul, cum înţelegem rolul pe care Domnul Hristos L-a avut în crearea omului?

Răspunsul este evident şi anume că Fiul lui Dumnezeu a fost prezent în toate lucrările făcute de Tatăl ceresc şi prin urmare înţelegem că în crearea omului El a fost activ implicat. De fapt, dacă vom citi versetul 4 vom avea o percepţie şi mai clară a acestui lucru: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.”. Cu alte cuvinte, în Hristos se află viaţa în sensul ei primordial, iar suflarea de viaţă ce a venit asupra trupului omenesc nu a realizat altceva decât împărtăşirea acesteia asupra întregii umanităţi. Suflarea de viaţă redă legătura care există între noi şi Fiul lui Dumnezeu care realizează posibilitatea ca noi să ne mişcăm, să vorbim, să gândim, adică într-un cuvânt: să trăim.

Dat fiind acest lucru, putem spune că ideea locuirii lăuntrice a lui Hristos în inimile noastre este un lucru nou, adus de Evanghelia predicată de apostoli?

Nu este nimic cu adevărat nou, ci lucrurile sunt vechi de la întemeierea lumii. Principiul vieţii enunţat de Hristos nu aduce nimic în plus faţă de realitatea ce noi o avem descrisă în cartea Genezei. Dar aceste învăţături au fost mistificare, distorsionate sau chiar uitate, şi de aceea Evanghelia pare a fi ceva nou. Dar de fapt nimic nu este nou şi astfel avem de-a face cu o întoarcere la planul pe care Dumnezeu L-a avut de la început cu omul şi anume ca acesta să poarte chipul Său, fiind părtaş vieţii ce Îşi are sălaşul într-un sens cu totul special şi deosebit în Fiul Său preaiubit, Domnul Isus Hristos. Să nu iubim cu toată inima, cu toată puterea şi cu tot sufletul pe Cel prin care trăim?

Să citim acum din Psalmul 139: 13-16: „13 Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: 14 Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! 15 Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. 16 Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.”. Ce spune David despre modalitatea în care Dumnezeu ne oferă viaţă?

În cuvinte relativ simple, dar deosebit de profunde, întocmirea trupului omenesc este asemănată cu realizarea unei „ţesături” realizată într-un loc tainic, ca în adâncimile pământului. De fapt, nimic nu poate explica taina vieţii şi chiar ştiinţa modernă nu poate decât să pună în evidenţă rezultatul, dar nicidecum cauza care se află în spatele proceselor ce stau la baza existenţei fiinţei umane. Totul este cunoscut de către Dumnezeu chiar de la început! Nici cel mai mic detaliu nu este ignorat şi de aceea noi nu putem decât să ne plecăm înaintea unui Creator omniscient şi atotputernic.

De ce totuşi oamenii nu dau slavă lui Dumnezeu văzând toate aceste lucruri ce ne sunt puse la dispoziţie prin intermediul biologiei şi a ştiinţei medicale? De ce contemplarea naturii, precum şi a tainei naşterii fiinţelor pe acest pământ, nu conduc la închinarea în faţa Creatorului?

Nu va fi dificil să dăm răspuns la o astfel de întrebare dacă vom înţelege că noi Îl putem vedea pe Dumnezeu în spatele lucrărilor Sale doar în măsura în care vom avea credinţă în Cuvântul care ne-a fost încredinţat prin intermediul Sfintelor Scripturi. Viaţa oferită de Isus Hristos este deopotrivă spirituală şi fizică, dar conştiinţa acestui lucru presupune primirea şi adâncirea cuvintelor ce ne-au fost transmise prin Biblie. Necredinţa este cea care ne orbeşte asupra Creatorului, ca sursă pentru tot ce există pe pământ.

Să examinăm acum câteva situaţii în care Isus Hristos a acţionat în favoarea fiinţelor omeneşti. Vom citi acum din Marcu 5: 2 Când a ieşit Isus din corabie, L-a întâmpinat îndată un om care ieşea din morminte, stăpânit de un duh necurat. 3 Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un lanţ. 6 Când a văzut pe Isus de departe, a alergat, I s-a închinat, 7 şi a strigat cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti! 8 Căci Isus îi zicea: Duh necurat, ieşi afară din omul acesta! 15 Au venit la Isus, şi iată pe cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci, şezând jos îmbrăcat şi întreg la minte; şi s-au înspăimântat.”. Ce putem spune despre această vindecare miraculoasă? Ce învăţătură putem desprinde din aceasta?

Este îngrozitor faptul că omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu a ajuns să fie sub stăpânirea puterilor demonice, coborând la nivelul de rob neputincios în împlinirea poftelor Celui Rău. Dar prin intermediul lucrării Fiului lui Dumnezeu, toate aceste lanţuri ce ne ţin legaţi de prinţul întunericului sunt rupte, redându-se statutul ce ne-a fost acordat la început. Vindecarea oferită de Hristos presupune eliberarea spirituală de dependenţa ce ne ţine într-o stare decăzută şi mizerabilă.

Dar nu toţi oamenii se află în situaţia tragică a persoanei despre care se vorbeşte în acest fragment biblic. Cum putem aplica învăţătura ce se desprinde din această experienţă?

Posesiunea demonică descrisă în acest fragment avea un caracter extrem prin modul ei de manifestare, dar aceasta nu înseamnă că învăţătura se aplică doar unor astfel de persoane. Fiecare om se află într-o situaţie de dependenţă de păcat şi de îngerii răi, fără a fi neapărat conştient de acest lucru şi fără a putea să se elibereze prin puterea proprie. Numai atunci când Domnul Hristos ne eliberează dintr-o astfel de condiţie înţelegem cât de groaznică era situaţia noastră. Legătura cu Cel Rău poate îmbrăca aspecte diferite de la caz la caz, în genul violenţei nestăpânite, a vorbirii de rău, a manifestării unui comportament necorespunzător, a imoralităţii, precum şi în orice alt lucru ce se constituie ca o violare a codului moral prevăzut de către Creatorul nostru.

Să citim acum din Matei 11: 28 „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. 29 Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. 30 Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”. La ce se referă odihna pe care Domnul Hristos ne-o oferă?

Odihna pe care ne-o oferă Domnul Hristos reprezintă o abandonare completă a îngrijorărilor de orice fel având la bază faptul că Dumnezeu va purta de grijă în baza credinţei pe care o avem în El. Atunci când noi alegem să fim „înjugaţi” împreună cu Hristos la „jugul” lucrării de mântuire, vom experimenta o relaxare deplină de toate problemele vieţii, fiindcă alături de noi mereu va merge Cel Atotputernic. Această odihnă este o proiecţie a vindecării spirituale pe care a venit să ne-o ofere Fiul lui Dumnezeu chiar aici pe pământ, cu făgăduinţa vieţii viitoare.

Să mai citim despre un eveniment cu totul ieşit din comun în Marcu 6: 41 „El a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer, şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Asemenea şi cei doi peşti, i-a împărţit la toţi.

42 Au mâncat toţi şi s-au săturat; 43 şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu fărâmituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti.”. Ce ar putea însemna pentru noi, astăzi, aceste lucruri ce s-au întâmplat acum 2000 de ani?

Aici distingem miracolul providenţei divine ce se realizează prin Isus Hristos. În fiecare zi noi beneficiem de această „frângere” minunată a resurselor de care avem nevoie pentru a trăi pe pământ în genul sănătăţii, timpului, locului de muncă, banilor etc. Nu există altă raţiune pentru care o lume atât de rea poate să mai existe pe faţa pământului, decât purtarea de grijă a Creatorului, furnizându-ne prin intervenţia Sa, toate lucrurile de care avem nevoie. Este o minune atât de comună încât nu mai sesizăm caracterul ei supranatural.

Să mai vedem acum un alt aspect al vieţii oferite de către Domnul Hristos, citind din Marcu 2: „27 Apoi le-a zis: Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; 28 aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.”. La ce se referă această învăţătură?

Am parcurs secvenţa: vindecare, odihnă şi providenţă, dar toate acestea trimit în cele din urmă la ziua pe care Creatorul Şi-a rezervat-o pentru o relaţie specială cu umanitatea. „Fiul lui Dumnezeu este Domn al Sabatului” în sensul că El este Cel prin care această legătură dintre om şi Dumnezeu se poate realiza. Astfel, Sabatul devine o mărturie a lui Hristos care să ne amintească mereu despre viaţa care vine prin El către noi. „Omul nu a fost făcut pentru Sabat” în sensul în care scopul nu este Sabatul, ci mântuirea omului, lucru ce presupune recunoaşterea Creatorului care ne-a adus la existenţă şi care ne-a pregătit un plan de mântuire. De aceea, Sabatul, sau ziua de odihnă, este un timp special destinat cugetării la oferta divină şi conformării cu aceasta.

Vom examina acum un alt verset şi anume 2 Corinteni 5:17 „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”? Cum se poate realiza acest lucru?

A fi o făptură nouă, de fapt o „creaţie nouă”, presupune trăirea unei experienţe transformatoare prin intermediul căreia este dată la o parte toată condiţionarea pe care o avem în a păcătui. Mai concret, se produce o schimbare în interiorul nostru, astfel încât lucrurile rele apar în adevărata lor lumină, iar în noi se manifestă dorinţa de a scăpa de dominaţia lor. Similar, noi trăiri încep să se manifeste, orientate către bine şi adevăr, adică spre Dumnezeu.

Pare totuşi idealistă această perspectivă. Se ştie cât de greu este să educi pe oameni în a face ce este bine şi în a se abţine de la rău. Cum se poate realiza acest lucru pentru un creştin?

În cazul de faţă nu este vorba de educaţie, ci de un proces creator care transformă interiorul nostru. Aşadar, nu ne referim la ceea ce se poate obţine prin simpla exercitare a voinţei, ci de o realitate ce se produce prin acţiunea Duhului Sfânt asupra inimii noastre. Credinţa creştină are acest aspect ce ţine de intervenţia factorului supranatural asupra vieţilor noastre.

Cu toate acestea, vedem că multe persoane care au o credinţă creştină au dificultăţi în a asculta de Dumnezeu şi în a trăi o viaţă nouă. Care ar putea fi explicaţia?

Cheia transformării interioare se află în ceea ce se numeşte a fi „predare de sine”, adică o încredinţare deplină a ceea ce suntem şi a tot ceea ce dorim în mâna lui Dumnezeu. Dificultăţile apar atunci când noi punem limite lucrării Duhului Sfânt şi astfel lucrarea este parţială în loc de a fi totală. În acest caz, se ajunge la o frustrare interioară ce ne determină să ne gândim că este o utopie să mai credem în idealul pus înaintea noastră de către Sfintele Scripturi.

Să zicem însă că o persoană are toată dispoziţia de a-L urma pe Isus Hristos şi în mod conştient îşi dedică întreaga sa fiinţă acestui scop. Cu toate acestea, ea nu experimentează nici bucurie şi nici vreo realizare notabilă în lupta împotriva păcatului şi a firii pământeşti. Care ar putea fi cauza?

Sunt multe persoane care cred că prin privarea de bucuriile vieţii şi un ascetism extrem vor putea să ajungă să placă lui Dumnezeu urmându-L pe deplin. În astfel de situaţii se ignoră un fapt esenţial şi anume că predarea completă de sine este ea însăşi o lucrare a Duhului Sfânt. Există un aspect conştient, dar pe de altă parte există o parte asupra căreia nu avem un control deplin ce ţine de ceea ce este în sufletul nostru. Concret, noi trebuie să urmăm pas cu pas ceea ce ne spune Biblia, dar fără a ignora limitările naturii noastre, ce ţin de firea fiecăruia dintre noi. Predarea în mâna lui Dumnezeu presupune o dedicare continuă, dar ea însăşi este perfectibilă şi trebuie să aşteptăm mâna providenţei pentru a avansa astfel încât să nu fim nevoiţi să facem „un pas înainte şi doi înapoi” din cauza neputinţei noastre.

Să citim acum din Ioan 3: 3- 6 „3 Drept răspuns, Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. 4 Nicodim I-a zis: Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască? 5 Isus i-a răspuns: Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. 6 Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.”. Cum se manifestă naşterea din nou?

Naşterea din nou presupune o regenerare interioară sub acţiunea Duhului Sfânt, o experienţă la fel de dramatică în consecinţe precum este naşterea unui copil. Practic, se intră într-o nouă existenţă în care lucrurile acestei lumi apar sub o cu totul altă înfăţişare. Fără această experienţă este cu neputinţă să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, fiind singura cale pentru a înţelege valorile acelei lumi nespus mai bune decât a noastră. Duhul Sfânt este agentul activ în realizarea naşterii din nou, fiind un lucru cu totul diferit de ceea ce se poate obţine prin educaţie şi stăpânire de sine.

Am putea spune că naşterea din nou ar putea conduce la un nou gen de „educaţie creştină”, ca să-i spunem astfel?

Adevăratul scop al unei educaţii creştine stă tocmai în experimentarea continuă şi cu succes a naşterii din nou, o metaforă frumoasă pentru procesul sfinţirii vieţii. Simpla prezentare de reguli şi prescripţii nu va realiza schimbarea celor ce le ascultă. Acesta era nivelul învăţăturii fariseilor şi saducheilor din toate veacurile. Prezenţa Duhului Sfânt realizează însă o inscripţionare interioară a chipului divin şi astfel suntem conectaţi la o nouă viaţă, ce îşi are originea chiar la tronul lui Dumnezeu. Prin urmare, educaţia creştină presupune transmiterea puterii de viaţă a lui Dumnezeu ca urmare a acţiunii supranaturale a Duhului Sfânt.

Să urmărim acum ceea ce spunea apostolul Pavel în Filipeni 2: 1- 5 „1 Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, 2 faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. 3 Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. 4 Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. 5 Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:”.” Ce învăţături practice privind viaţa creştină ne sunt oferite prin aceste rânduri?

Succesiunea „o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând” ne oferă cheia înţelegerii relaţiilor pe care un creştin trebuie să le aibă cu cei ce împărtăşesc aceeaşi nădejde în Isus Hristos. Dacă avem aceeaşi credinţă, atunci este normal să existe o armonizare a gândurilor între cei credincioşi, iar relaţiile să fie de unitate deplină. Ca o consecinţă vedem expus principiul de „a privi pe altul mai presus de sine însuşi”. O astfel de atitudine este contrară tendinţelor fireşti de a ne considera mai presus decât ceilalţi.

Putem spune că în mijlocul comunităţii celor credincioşi, adică al bisericii, ar trebui să se vadă puse în practică principii ce sunt opuse celor care sunt practicate de către lumea din jurul nostru?

Cu siguranţă că biserica este chemată să pună în evidenţă principiile Împărăţiei viitoare, ilustrând faptul că un principiu nou, divin, se află la lucru prin intermediul celor care cred în realitatea expusă prin Evanghelie. O astfel de mărturie este destinată să înalţe pe Dumnezeu şi se constituie ca fiind mijlocul cel mai eficient de predicare a mesajului mântuirii către această lume. Aceasta înseamnă să avem în noi „gândul lui Isus Hristos” transpus prin intermediul lucrării Duhului Sfânt.

Care ar fi caracteristicile unei vieţi animate de principiile creştine aşa cum le-am citit din versetele anterioare?

Viaţa creştină este de natură de a ne oferi posibilităţi nebănuite în explorarea universului în care trăim. Nu trebuie să ne gândim că un creştin renunţă la lucrurile acestei lumi, izolându-se într-o existenţă anostă şi lipsită de perspectivă. Dimpotrivă, atunci când Îl urmăm pe Isus Hristos vom experimenta o viaţă spirituală ce ne va oferi o satisfacţie ce trece dincolo de orice limită pe care am putea să ne-o imaginăm. În acest sens, vom dobândi sensul existenţei noastre în această lume, vom trăi o pace interioară ce nu poate fi comparată cu nimic din această lume şi vom lucra pentru înaintarea Împărăţiei cerurilor pe pământ.

În final vom citi din 2 Corinteni 4:16 – 18 „16 De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. 17 Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. 18 Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice.”. Ce făgăduinţă găsim în aceste cuvinte dătătoare de speranţă?

Asigurarea dată prin Cuvântul lui Dumnezeu se referă la faptul că indiferent de ceea ce ni se întâmplă în viaţă, înaintea noastră există intrarea în Împărăţia cerurilor, unde toate nedreptăţile şi suferinţele ne vor fi răsplătite cu o slavă veşnică. Dar există o condiţie pentru a trăi o astfel de experienţă ce constă în a ne uita la „lucrurile care nu se văd”, adică la realităţile spirituale descrise în Scriptură şi promise de către Isus Hristos.

Ce este necesar să se întâmple cu noi pentru a experimenta viaţa din belşug oferită de către Domnul Isus Hristos chiar de acum?

În 2 Corinteni 5: 17 stă scris: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”. Aşadar, este necesar să dispară tot ceea ce era vechi, şi aici includem toată viaţa ce decurge din firea noastră pământească, iar deopotrivă să apară trăsăturile de caracter ale Domnului Isus Hristos, ceea ce implică naşterea din nou. Nu este vorba de o lucrare pe care o facem noi, ci de ceea ce Dumnezeu doreşte să realizeze în noi.