Conexiuni Creştine Contemporane

Pentru a înţelege conceptul „odihnei în Isus Hristos” este util să vedem de ce S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea după crearea lumii şi de aceea vom citi din Geneza 2:1-3: „1 Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. 2 În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. 3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.”. Ce putem spune despre binecuvântarea zilei a şaptea? Ce are special această zi?

Sunt câteva lucruri care disting ziua a şaptea faţă de celelalte şase, aşa cum sunt ele menţionate în Sfintele Scripturi. Astfel, ziua a şaptea marchează sfârşitul lucrării de creare a lumii, momentul în care s-a ajuns la final. În acelaşi timp, ziua a şaptea nu a fost dedicată unei lucrări anumite, în genul apariţiei uscatului, vieţii, corpurilor cereşti etc., ci ea a fost o zi de repaus şi de contemplare a tot ce fusese adus la existenţă. Mai departe citim că această zi a fost „sfinţită”, sau pusă deoparte, adică rezervată pentru Dumnezeu.

Dacă aşa stau lucrurile, cum se poate lega conceptul de odihnă de cel al instituirii zilei a şaptea ca Sabat al Domnului?

În limba ebraică Sabat înseamnă odihnă, iar ziua a şaptea ca Sabat semnifică odihna pe care Dumnezeu a oferit-o umanităţii la capătul unei lucrări de creare a pământului pe care tot Domnul a realizat-o fără ajutorul nimănui. Aşadar, prin intermediul Sabatului zilei a şaptea suntem învăţaţi cu privire la odihna pe care Dumnezeu o oferă celor ce se încred în El şi deopotrivă celor ce beneficiază în urma lucrării pe care El o realizează în favoarea lor. Într-un cuvânt avem de-a face cu un semn al relaţiei dintre Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, şi umanitate.

Să citim acum din Exod 20:8-11 porunca dată evreilor prin Moise de a respecta ziua de odihnă, adică Sabatul zilei a şaptea: „8 Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. 9 Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. 10 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. 11 Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Care a fost raţiunea pentru care Domnul a poruncit aceste lucruri?

Aşa cum citim din această poruncă, vedem că respectarea Sabatului zilei a şaptea face trimitere la evenimentul facerii lumii, atunci când Dumnezeu a creat pământul în şase zile, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. Ca o urmare a exemplului dat de Dumnezeu, evreii erau obligaţi să respecte prin odihnă şi închinare această zi, şi să se bucure de comuniunea cu lucrurile spirituale, fapt ce se afla în opoziţie cu desfăşurarea de activităţi lucrative în genul celor pe care le realizau în celelalte şase zile ale săptămânii.

Este ceva nou în această poruncă faţă de ceea ce a fost menţionat în cartea Genezei, când Domnul a instituit această zi de odihnă?

În principiu nu este ceva nou, ci mai degrabă avem de-a face cu o reluare a ceea ce s-a spus la început. Pe de altă parte, există un element de noutate prin menţionarea obligativităţii odihnei nu numai pentru membrii familiei, ci şi pentru cei străini, sau chiar pentru animalele domestice, noţiuni ce nu existau la întemeierea lumii. De aceea, porunca îmbracă aspecte specifice adecvate contextului acelui timp.

Să mai citim şi alte raţiuni pentru care evreii erau obligaţi să respecte Sabatul zilei a şaptea şi vom citi din Deuteronom 5:12-15: „12 Ţine ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău. 13 Şase zile să lucrezi, şi să-ţi faci toate treburile. 14 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. 15 Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă. „Ce elemente noi găsim prin aceste cuvinte?

În reluarea prezentării Legii lui Dumnezeu, Moise mai inserează câteva elemente legate de respectarea odihnei zilei a şaptea. Astfel, evreii trebuiau să acorde această odihnă chiar robilor într-o manieră similară cu cea a stăpânilor, fără să se facă vreo diferenţă. În plus, o raţiune suplimentară în respectarea acestei instituţii era eliberarea din Egipt. Înţelegem astfel că de fapt există o legătură indisolubilă între modul în care Dumnezeu a scos pe poporul Său din Egipt şi Sabatul zilei a şaptea, ca semn al acestui eveniment remarcabil.

Care ar fi această legătură dintre scoaterea din Egipt şi respectarea odihnei în ziua a şaptea?

La fel ca atunci când Dumnezeu a adus la existenţă lumea prin puterea Sa creatoare, fără ajutor din partea omului sau a oricărui altcineva, eliberarea din Egipt a depins în mod singular de lucrarea desfăşurată de Creatorul universului. Aşa cum Sabatul zilei a şaptea a fost pus ca un semn a apariţiei pământului prin puterea lui Dumnezeu, tot astfel el este un semn al eliberării din robia acestei lumi. Prin urmare se ajunge la o dublă aplicaţie ce se aşează asemenea unui sigiliu al autorităţii divine asupra pământului şi poporului Său. De aceea, atâta timp cât există această lume creată în şase zile şi răscumpărarea oferită de Dumnezeu, odihna zilei a şaptea va comemora puterea infinită, salvatoare a Creatorului nostru.

Să examinăm acum funcţia de semn pe care o are odihna de ziua a şaptea şi vom citi din Exod 31:12-13 „12 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: 13 Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Să nu care cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.”. Cum se pot înţelege aceste versete?

Funcţia de semn pentru Sabatul de ziua a şaptea este clară atunci când examinăm atât textele din Geneză, cât şi cele din Exod, în sensul în care această instituţie pune în evidenţă calitatea de Creator şi de Eliberator a lui Dumnezeu în contextul apariţiei acestei lumi, respectiv al scoaterii poporului ales din Egipt, cu semnificaţii ample asupra planului de mântuire prin Isus Hristos. Aplicaţia este evidentă, fiindcă Dumnezeu aplică acest semn ca o recunoaştere a lucrării Sale de sfinţire a celor credincioşi.

În ce sens Dumnezeu sfinţeşte pe cei ce se încred în El? Am văzut că Sabatul este un semn al lucrărilor Sale desăvârşite relativ la modul în care a fost creat pământul şi au fost eliberaţi cei aleşi. Totuşi, această sfinţire la ce se referă?

Avem de-a face cu prima menţionare explicită a Sabatului în ce priveşte intenţia divină de a sfinţi pe cei ce se încred în El. Termenul de sfinţire se referă la acea experienţă de transformare interioară ce se constituie ca o consecinţă a celor spuse de la început prin cuvintele: „să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră” şi iarăşi „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”. Sfinţirea nu înseamnă altceva decât realizarea asemănării cu Dumnezeu, transpunerea chipului Său în interiorul nostru. Să nu uităm vreodată faptul că odihna oferită de Dumnezeu înseamnă sfinţirea noastră, transformarea noastră interioară după chipul Său.

Să vedem mai departe ce se spune despre cei care vor respecta instituţia odihnei în ziua a şaptea şi vom citi din Isaia 58:12-14 „12 Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit Dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit. 13 Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, 14 atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.”. Ce recomandări, ba chiar condiţii, sunt puse pentru o reală respectare a odihnei Domnului.

Am putea rămâne cu impresia că simpla abţinere de la lucrul zilnic reprezintă respectarea odihnei poruncite de către Dumnezeu. Însă acest mod de a „sfinţi” ziua de odihnă ar fi departe de intenţia divină. În aceste versete noi avem câteva reguli ce trebuie urmate pentru a ne putea bucura de binecuvântarea pe care Domnul a lăsat-o asupra celor ce vor respecta poruncile Sale. Aceste îndrumări nu fac altceva decât să reliefeze procesul sfinţirii vieţii prin credinţa în Dumnezeu. Astfel, o atenţie deosebită se acordă în „a nu urma căile tale, a lăsa deoparte treburile tale” şi mai ales „a nu te deda la vorbire deşartă”, care cred că este cel mai dificil lucru dintre toate celelalte.

De ce ne este greu să respectăm o astfel de odihnă în a ne abţine de la nişte obiceiuri vătămătoare în genul vorbirii fără rost sau al cugetării la lucruri nefolositoare?

Răspunsul este simplu, din cauză că inima noastră nu este sfinţită şi nu este adusă în armonie cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, intenţia divină constă în transformarea noastră interioară, astfel încât să ne putem „desfăta în Domnul, să ne suim pe înălţimile ţării şi să ne bucurăm de moştenirea cea veşnică”. Odihna de Sabat este reală atunci când o înţelegem ca o odihnă a mântuirii oferite de către Dumnezeu, o pregustare a veacurilor viitoare de slavă în Împărăţia cerurilor.

Să mai examinăm un verset din Ezechiel 20:12 „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.”. Există ceva în plus în raport cu tot ce s-a spus până acum?

Dacă în Exod 31:13 se spunea că prin respectarea odihnei în ziua a şaptea „se va cunoaşte” că Domnul sfinţeşte pe poporul Său, de data aceasta se spune că această instituţie a fost menită conştientizării de către cei aleşi asupra faptului că prin Dumnezeu ei sunt sfinţiţi. În primul caz era o mărturie pentru ceilalţi, aici avem de-a face cu o mărturie chiar pentru cei credincioşi.

De ce avem nevoie să conştientizăm faptul că „Domnul este cel care ne sfinţeşte”? Şi cum ne ajută odihna în ziua a şaptea să ajungem la acest lucru?

Tentaţia este de a uita de Dumnezeu şi de a ne atribui merite în ce priveşte mântuirea sau de a ne înălţa pe noi înşine cu realizările pe care le avem sau cu ceea ce suntem. Acest lucru este valabil şi pentru viaţa spirituală. De aceea, avem nevoie să devenim conştienţi că trebuie să privim numai la Dumnezeu şi să nu permitem unor astfel de gânduri să ne stăpânească. Dacă vom respecta odihna de ziua a şaptea în termenii menţionaţi de profetul Isaia, vom experimenta lucrarea interioară a lui Dumnezeu prin intermediul Duhului Sfânt, care ne va conduce să ne dedicăm întreaga noastă viaţă, ba chiar întreaga noastră fiinţă, lui Dumnezeu, prin însuşirea adevărului Său, descoperit prin Isus Hristos.

Am ajuns acum la o altă mărturie cu privire la respectarea odihnei de ziua a şaptea de data aceasta din Noul Testament şi vom citi din Marcu 2:27-28 „Apoi le-a zis: ’Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.’”. În ce sens Isus Hristos este Domn şi al Sabatului?

Ziua de odihnă a fost poruncită de către Dumnezeu ca o comemorare a lucrării Sale creatoare, răscumpărătoare şi transformatoare, aşa cum am studiat din mărturiile scrise în Vechiul Testament. În privinţa lui Isus Hristos stă scris că „nimic nu a fost făcut fără El” şi iarăşi „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era împreună cu Dumnezeu, iar Cuvântul era Dumnezeu”, cu referire la Isus Hristos prin faptul că acest „Cuvânt S-a făcut trup şi a locuit împreună cu noi”. Înţelegem că totul, inclusiv instituţia Sabatului, a fost pusă de la început sub autoritatea Fiului lui Dumnezeu şi de aceea El este Domn peste tot, inclusiv peste odihna lăsată de Creator.

Dar ce înseamnă că „Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru Sabat”? Este cumva o desfiinţare a poruncii respectării acestei zile?

Cuvintele sunt directe şi simple: Sabatul nu are sens prin el însuşi, ci el serveşte scopului ca umanitatea să cunoască faptul că Dumnezeu este creatorul, eliberatorul şi mântuitorul celor ce se încred în El. Omul a fost creat înainte de existenţa Sabatului şi prin urmare scopul este cel de înălţare a umanităţii prin intermediul acestei instituţii şi nu invers. Nu putem vorbi despre o desfiinţare, ci despre o aşezare a lucrurilor în ordinea lăsată de către Dumnezeu. În concluzie, Sabatul are sens în măsura în care serveşte înălţării umanităţii prin prezenţa Celui ce este Domnul odihnei în Dumnezeu, adică a lui Isus Hristos.

Să vedem acum contextul în care a fost afirmat faptul că „Fiul omului este Domn şi al Sabatului” şi de aceea vom citi din Marcu 2:23 – 28: „23 S-a întâmplat că într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui, pe când mergeau, au început să smulgă spice de grâu. 24 Fariseii I-au zis: Vezi, de ce fac ei ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului? 25 Isus le-a răspuns: Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David, când a fost în nevoie, şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el? 26 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu este îngăduit să le mănânce decât preoţii? Şi cum a dat din ele chiar şi celor ce erau cu el? 27 Apoi le-a zis: Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; 28 aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.”. Ce putem spune despre principiile trasate de către Domnul Hristos pentru respectarea Sabatului?

Autoritatea care a instituit Sabatul este a lui Dumnezeu în calitatea Sa de Creator, Răscumpărător şi Eliberator, aşa cum am studiat în cuprinsul Vechiului Testament. În acest context, vedem cum Domnul Hristos a corectat nişte înţelegeri greşite în respectarea zilei de odihnă, cum ar fi cele legate de interdicţia de a putea mânca spice de grâu în această zi. Acest lucru era fals şi contrar intenţiei divine şi de aceea a fost prezentat cazul lui David care a încălcat o poruncă din legea mozaică, aflându-se într-un moment de dificultate, fiind urmărit de Saul. Principiul ce se deduce din aceste cuvinte este că scopul poruncilor divine, inclusiv în ce priveşte ziua de odihnă, nu trebuie să ne conducă la ignorarea nevoilor neprevăzute şi urgente, care pot apărea, invocând o respectare rigidă a literei, dar lipsită de context.

Să urmărim acum o altă situaţie în care Domnul Hristos ne-a dat învăţătură privind respectarea zilei de odihnă şi vom citi din Marcu 3:1-5 „1 Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. 2 Ei pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. 3 Şi Isus a zis omului, care avea mâna uscată: Scoală-te, şi stai la mijloc! 4 Apoi le-a zis: Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi? Dar ei tăceau. 5 Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei, şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: Întinde-ţi mâna! El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă.”. De ce considerau fariseii că nu era îngăduit să se facă această vindecare în timpul Sabatului?

În acest caz nu era vorba de o situaţie urgentă şi neprevăzută, conform principiului pe care l-am studiat în cazul „mâncării spicelor în ziua de Sabat” şi de aceea vindecarea se putea realiza într-una dintre zilele lucrătoare. Din acest punct de vedere, fariseii au considerat că prin realizarea unei astfel de vindecări se ajunge la încălcarea zilei de odihnă.

Care a fost principiul pe care Domnul Hristos a dorit să îl contureze cu privire la respectarea zilei de odihnă prin intermediul acestei vindecări?

Sub nici o formă nu avem de-a face cu desfiinţarea poruncii de respectare a zilei de odihnă, principiul invocat fiind cel de „a face bine şi de a scăpa viaţa”. La modul concret, orice lucrare ce urmăreşte binefacerea şi restaurarea vieţii este conformă cu scopul Sabatului, de a oferi odihnă celor afectaţi de suferinţă, durere sau păcat. Prin intermediul acestei vindecări Domnul Isus Hristos a oferit odihnă unui om aflat în suferinţă, ceea ce era în armonie cu intenţia divină.

Să urmărim acum scopul pentru care a venit Domnul Hristos în lumea noastră, în contextul respectării zilei de odihnă şi de aceea vom citi din Luca 4: 16 -19 „16 A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, 17 şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: 18 Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, 19 şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.”. Ce obicei avea Domnul Hristos în ziua de odihnă?

Domnul Isus Hristos ne-a lăsat un exemplu în frecventarea serviciilor de închinare, însă a subliniat subiectele centrale care ar trebui să anime respectarea acestei zile: „prezentarea Evangheliei, tămăduirea celor cu inima zdrobită, slobozirea celor aflaţi în robie, vindecarea neputinţelor de orice fel, eliberarea celor apăsaţi”, într-un cuvânt predicarea îndurării lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, respectarea zilei de odihnă se axează o implicare activă în toate aceste lucruri şi nicidecum complacerea într-o respectare rigidă, lipsită de simţăminte, pasivă.

Putem spune că Domnul Hristos ne îndeamnă să avem o respectare „activă” a zilei de odihnă?

În mod normal, ar trebui să ne păstrăm cele mai bune energii pentru ziua de odihnă pentru a putea respecta activ Sabatul, prin implicarea în acele activităţi pe care le-a desfăşurat şi Domnul Isus Hristos. În contextul lumii noastre, respectarea pasivă a Sabatului nu este utilă nimănui: nici celor credincioşi, nici lumii. Sabatul ar trebui să fie ziua cea mai activă în prezentarea adevărurilor lui Dumnezeu, în manifestarea darurilor spirituale ce ne sunt sau ne vor fi încredinţate şi în vindecarea, în primul rând spirituală, a celor ce se închină lui Dumnezeu şi prin extensie, a tuturor celor ce doresc să Îl cunoască pe Isus Hristos.

Să citim acum din Evrei 4:9-12 „9 Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. 10 Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. 11 Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare. 12 Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”. La ce fel de odihnă se face referinţă prin aceste cuvinte?

Odihna simbolizată de Sabatul zilei a şaptea este cea a mântuirii oferite de către Dumnezeu, asemănătoare în multe aspecte cu actul creaţiei acestei lumi. De fapt, ne referim la odihna relaţiei cu Dumnezeu, a realizării legăturii cu Creatorul nostru, prin intermediul căreia suntem hrăniţi, eliberaţi, vindecaţi, într-un cuvânt: restauraţi după chipul Său. Prin intermediul Cuvântului divin, noi putem intra în această stare de odihnă în orice vreme, fiindcă aşa cum timp de o zi experimentăm puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu în Sabat, tot astfel în cursul celorlalte şase zile putem fi însoţiţi de prezenţa Duhului Sfânt, care să ne sprijine în toate lucrările noastre.

În concluzie, mai este valabilă respectarea Sabatului, sau odihnei, zilei a şaptea? Mai are sens să dăm atenţie acestei porunci?

După tot ce am studiat răspunsul este evident, în măsura în care respectăm nu numai litera, ci şi spiritul, sau intenţia, Celui ce a dat o astfel de poruncă: Domnul Isus Hristos. Poate părea surprinzător, dar porunca Sabatului aparţine Celui care nu numai că este Creatorul nostru, dar deopotrivă este şi Mântuitorul nostru. Calitatea de „Domn al Sabatului” a aparţinut Fiului lui Dumnezeu de la început, fiindcă prin respectarea acestei odihne s-a căutat realizarea comuniunii dintre om şi Dumnezeu, adică exact taina evlaviei ce s-a înfăptuit în trupul lui Isus Hristos. Nu este vorba despre o odihnă pur contemplativă sau despre un repaus fizic, ci de o respectare activă, o implicare dinamică în relaţia mântuitoare dintre noi şi Creatorul nostru având drept scop sfinţirea vieţii. Să nu uităm niciodată acest lucru şi să ne odihnim în lucrarea desăvârşită realizată de către Domnul Hristos prin întruparea, jertfa şi înălţarea Sa, privind cu dor către intrarea noastră in Ierusalimul ceresc!

Rugăciune pentru a primi odihna oferită de către Dumnezeu prin intermediul Domnului nostru Isus Hristos.

1. Îndepărtarea acuzaţiilor

Să explorăm mai departe beneficiile mărturisirii în combaterea tendinţelor rele din viaţa noastră şi vom citi din Ieremia 14:7„Dacă nelegiuirile noastre mărturisesc împotriva noastră, lucrează, pentru Numele Tău, Doamne! Căci abaterile noastre sunt multe, am păcătuit împotriva Ta.”.

Cu siguranţă că atunci când nu le vom mărturisi, faptele rele prin ele însele vor vorbi împotriva noastră, aşa cum încălcarea voinţei lui Dumnezeu de către Adam nu a putut rămâne ascunsă, sau omorârea lui Abel nu a rămas tăinuită de către Cain. Problema noastră este foarte simplă, dar în acelaşi timp profundă: nu dorim să recunoaştem atunci când greşim şi preferăm să lăsăm lucrurile în voia lor, fără a le mai aduce aminte, gândind că timpul va şterge totul.

Însă o astfel de abordare ignoră două mari „registre” ale faptelor noastre: conştiinţa noastră, care înregistrează totul, şi evidenţele cereşti, unde de asemenea este notat orice eveniment din viaţa noastră. Nu avem cum să ascundem greşelile noastre, iar din aceste „cărţi”, orice faptă rea „mărturiseşte” împotriva noastră, cerând o dreaptă judecată, care nu poate fi decât nimicitoare.

Singura metodă de contracarare a efectelor distructive produse de comiterea de fapte ce sunt împotriva voinţei lui Dumnezeu este cea de a mărturisi răul comis, de a cere aplicarea iertării pe baza jertfei de pe Golgota şi prin intermediul mijlocirii cereşti, iar nu în ultimul rând, de a repara pe cât posibil consecinţele şi de a lupta împotriva repetării faptei în cauză. Dacă nu vom urma planul vindecării spirituale depline, atunci aceste consecinţe vor veni în mod distructiv asupra noastră, atât în această viaţă, cât şi la judecata finală.

2. Ţinerea legământului

Un exemplu extraordinar de mărturisire îl găsim în cartea profetului Daniel, din care am selectat câteva versete din Daniel 9:4-5 „4 M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! 5 Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale.”.

Mărturisirea lui Daniel a avut în vedere păcatele înfăptuite de către o întreagă naţiune, fiindcă în cele din urmă, nu este vorba doar de ceea ce noi facem în mod nemijlocit, ci deopotrivă tot de ceea ce se comite la scara întregului pământ. Întreaga omenirea se află sub incidenţa pedepselor nimicitoare ale lui Dumnezeu din cauza nelegiuirii, iar într-un fel sau altul, şi noi suntem o parte a acestei lumi. În cazul de faţă nu putem spune că Daniel era vinovat de ceea ce mărturisea. De fapt, avem de-a face cu o rugăciune de mijlocire, în care profetul se identifică pe deplin cu poporul lui Dumnezeu, şi se consideră o parte a acestuia, atât în ce priveşte pedeapsa, cât şi binecuvântarea.

Nu este lipsit de importanţă că datorită călcării de lege a strămoşilor noştri, începând cu Adam, toţi am avut de suferit, căzând sub condamnare.  Mărturisirea păcatelor comise de către semenii noştri face parte din planul divin de restaurare a celor care nu simt nevoia întoarcerii la Dumnezeu. Fără a specula asupra acestui subiect, mărturisirea a ceea ce este rău cu cei care ne sunt fraţi de credinţă sau în „Adam”, adică după trup, denotă o dorinţă neegoistă de a conduce pe ceilalţi de la moarte la viaţă. Prin urmare, o adevărată mărturisire nu reprezintă un efort individualist de a scăpa de judecată, lăsând pe ceilalţi în voia lor, ci deopotrivă cu rezolvarea problemelor personale, ea va îmbrăţişa cu dragoste pe orice om cu care venim în contact şi chiar pe cei ce nu îi cunoaştem.

Niciodată mărturisirea păcatului nu va rămâne fără urmări, în sensul că fie vom fi eliberaţi de povara vinovăţiei, fie vom fi provocaţi să părăsim calea adevărului. Uneori ambele se vor întâmpla ca să fim încercaţi cu privire la sinceritatea dorinţei noastre de a părăsi calea păcatului şi de a urma pe cărarea neprihănirii.

3. Restaurarea relaţiei cu Dumnezeu

Să trecem acum la un alt aspect important legat de mărturisirea vinovăţiei, mai precis vom analiza cum aceasta conduce la restaurarea relaţiei cu Dumnezeu. Astfel vom citi din Osea 5:15 „Voi pleca, Mă voi întoarce în locuinţa Mea, până când vor mărturisi că sunt vinovaţi şi vor căuta Faţa Mea. Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine.”.

Există o succesiune a paşilor de întoarcere la Dumnezeu, iar mărturisirea este primul dintre aceştia. Nu putem să căutăm pe Dumnezeu, atâta vreme cât nu trăim simţământul vinovăţiei personale, fiindcă doar „cei ce sunt bolnavi au nevoie de doctor”, după cum spunea Domnul Hristos. Dacă nu avem o astfel de convingere asupra adâncului vinei în care ne aflăm, atunci căutarea noastră va fi superficială şi implicit religia pe care eventual o vom practica va fi marcată de un amestec de lucruri omeneşti şi anumite forme de închinare. O astfel de religie nu va conduce la mântuire pe nimeni şi a fi „nici cald, nici rece” este mai periculos decât să te afli la extremele nelegiuirii sau neprihănirii.

De multe ori există persoane care vorbesc despre această stare de mijloc, dar chiar acestea sunt de multe ori afectate de sindromul în cauză în mod conştient sau nu. Cert este că putem să verificăm calitatea unei mărturisiri prin faptele care urmează. În cazul profetului Osea avem succesiunea: mărturisire, căutare şi alergare. Îmi place foarte mult acest ultim termen de „alergare” ce se produce atunci când suntem „în necaz”. Bunătatea lui Dumnezeu este atât de mare, încât El permite problemelor să vină asemenea unui potop nimicitor asupra noastră, în cazul în care doar astfel vom putea fi sensibilizaţi asupra problemelor cu care ne confruntăm pentru a veni la Dumnezeu.

Uneori Dumnezeu trebuie să ne lase în voia noastră cea rea, pentru ca în cele din urmă, culegând roadele amare ale unor alegeri nefericite să ne dăm seama că am greşit, să ne smerim şi să ne mărturisim vinovăţia, cu dorinţa sinceră de îndreptare. De aceea, „spinii şi pălămida”, pe care le întâlnim cu prisosinţă în viaţa noastră, pot deveni mijloace de recuperare dintr-o stare de suficienţă înfumurată de sine şi de ignorare a cerinţelor divine, care prin ascultare ne-ar aduce fericirea.

Pe de altă parte, spiritul înfumurat şi lacom îşi găseşte locaş chiar şi sub mantia religiei, făcând ravagii mult mai mari decât atunci când se manifestă în hainele atee. În astfel de cazuri, mărturisirea fie este falsă, sub forma „rugăciunilor lungi” de care spunea Domnul Hristos, fie lipseşte cu desăvârşire. Sunt sigur că este dificil pentru o persoană a cărui stil de viaţă este contrar voinţei divine, dar care practică o formă de religie, să îşi dea seama de situaţia în care se află. Dar o cercetare atentă a faptelor vieţii, fără îndreptăţire de sine, va aduce la lumină adevărata stare în care ne aflăm. În orice caz, este indicat să nu lăsăm să vină vremurile de întristare pentru a ne schimba viaţa şi a scăpa de povara de vinovăţie ce stă asupra noastră din cauza continuei păcătuiri. Orice amânare va aduce după sine o mânie ce nu se va putea stinge vreodată, iar în ziua judecăţii părerea de rău va fi zadarnică. Să nu ignorăm aşadar oferta harului lui Dumnezeu ce ne este pus la îndemână aici şi acum.

4. Pregătire pentru Împărăţia cerurilor

Vom trece acum la un alt aspect aflat în strânsă legătură cu mărturisirea, şi anume la pregătirea pentru Împărăţia cerurilor. Astfel, vom citi din Matei 3:1-6 „1 În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. 2 El zicea: Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape. 3 Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: Iată glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. 4 Ioan purta o haină de păr de cămilă, şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. 5 Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el; 6 şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.”

Înfăţişarea lui Ioan era în armonie cu mesajul pe care îl prezenta: venirea iminentă a Împărăţiei cerurilor. Astfel, el era gata de plecare, într-un mod similar cu evreii în noaptea de dinaintea ieşirii din Egipt. Pregătirea pentru venirea Domnului presupunea, după cum am putut vedea, mărturisirea păcatelor şi primirea botezului ca semn al curăţirii de păcat realizată în dreptul celui credincios.

În cazul de faţă putem vorbi de un principiu ce se aplică de-a lungul întregii călătorii a creştinului pe drumul către Ierusalimul ceresc, în sensul în care printr-o constantă şi progresivă mărturisire a vinovăţiei, pe măsură ce devenim tot mai conştienţi de ea, suntem conduşi să primim botezul spălării de orice lucru ce ne întinează. Această curăţire îmbracă deopotrivă aspectul eliberării de povara vinovăţiei, ce apasă cu putere asupra unei conştiinţe trezite de Duhul Sfânt, precum şi cel al ştergerii oricărei amintiri a nelegiuirilor comise înaintea lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ideea botezului este similară celei de ispăşire, aşa cum am studiat din versetele cu privire la ceremoniile ce se desfăşurau la templul de la Ierusalim.

Cu toţii dorim să intrăm în acea lume nespus mai bună pe care Domnul a promis-o, dar poarta de intrare este, aşa cum am putut vedea, constituită din mărturisirea vinovăţiei şi a oricărui lucru ce conduce la despărţire dintre noi şi Dumnezeu. Cu cât vom aprofunda şi vom înainta în înţelegerea şi practicarea acesteia, cu atât viaţa noastră spirituală se va îmbogăţi prin transformarea interioară ce ne pregăteşte pentru acea zi când Domnul nostru va reveni.

5. Armonia cu Legea divină

Să vedem în continuare şi alte lucruri conectate cu mărturisirea pe care trebuie să le adoptăm ca o practică normală în vieţile noastre. Vom examina Romani 2:12-16 „12 Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. 13 Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. 14 Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; 15 şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. 16 Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.”

Nu este simplu să ignori glasul conştiinţei care îţi spune ce este bine şi ce este rău. Cu toate acestea, omul s-a obişnuit să nu mai dea atenţie acestui simţ interior pe care Dumnezeu nu l-a lăsat să se piardă o dată cu căderea în păcat. Conştiinţa morală nu reprezintă un lucru ce se dobândeşte prin educaţie şi religie. Acestea doar o dezvoltă, o cizelează, după caz. Izvoarele conştiinţei morale sunt adânc înscrise în adâncul inimii de către Creator, astfel că indiferent de locul şi timpul în care trăim să avem precis determinate limitele adevărului veşnic, ce nu cunoaşte schimbare.

Cercetările psihologice vor continua asupra acestor lucruri, dar cert este că nimic nu va putea să anuleze conştiinţa cu care am fost înzestraţi de către Creator. Adevărul poruncilor morale ale lui Dumnezeu privind închinarea, respectarea vieţii şi a demnităţii umane, a drepturilor celorlalţi şi a altora în genul acestora, exprimate succint în Decalog, sunt adânc inscripţionate în inimile oamenilor, indiferent de cultură sau epocă. Tocmai de aceea, la judecată această conştiinţă va mărturisi pentru sau împotriva noastră şi nimeni nu o va putea anula vreodată.

Această mărturie o purtăm înăuntrul nostru şi în loc să încercăm să îi stingem glasul, ar trebui ca presaţi de ea să alergăm la Mântuitorul nostru pentru a dobândi iertare şi transformare, astfel ca în final să ajungem să acţionăm în armonie cu conştiinţa pe care o purtăm. Strigătul ei ne deranjează, ne creează disconfort, ne strică viaţa, cel puţin aşa credem, când de fapt, sesizând primejdia pedepsei nimicitoare de la sfârşit, ea caută să ne atragă atenţia să ne schimbăm cursul vieţii. Mărturisirea noastră trebuie să fie aceeaşi cu a conştiinţei pe care o purtăm, dacă dorim ca ea să fie autentică, primită şi efectivă.

6. Vindecare pentru cei în suferinţă

În final, vom examina cum mărturisirea poate să ne aline suferinţele, de multe ori fizice, cu care ne confruntăm. Vom citi din Iacob 5:15-16 „15 Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. 16 Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”.

Există o legătură directă dintre vinovăţie şi suferinţă, sau chiar boală în multe situaţii. Dacă vom încerca să evităm mărturisirea a ceea ce am greşit, atunci tensiunea interioară cauzată de pierderea relaţiei cu Dumnezeu, uneori şi cu ceilalţi, şi nu în ultimul rând cu noi înşine, va conduce la suferinţă, iar în multe circumstanţe la îmbolnăvire. Un spirit apăsat este rezultatul sigur al ascunderii problemelor noastre, iar de aici până la pierderea sănătăţii fizice nu este decât un singur pas.

Întotdeauna ar trebui să fie tratate deopotrivă trupul şi mintea, atunci când apar îmbolnăviri, indiferent de natura lor. Cauza multor neputinţe trupeşti se află într-o minte neliniştită, incapabilă să găsească repaus în mijlocul unei lumi turbulente şi agresive ce te ademeneşte şi năuceşte, distrugându-ţi toată vlaga pe care o ai. Prin mărturisirea lucrurilor de care ne simţim vinovaţi, am putea să deschidem calea pentru o vindecare deplină, care se va reflecta asupra minţii şi trupului în acelaşi timp. Rugăciunea este înăbuşită cât timp nu există o redare sinceră a problemelor cu care ne confruntăm şi până când nu facem să vină la suprafaţă tot ceea ce ne stânjeneşte interior.

La finalul acestui studiu, nu pot să spun decât că este esenţial să mărturisim înaintea lui Dumnezeu problemele cu care ne confruntăm, să lăsăm înaintea Sa povara de vinovăţie care ne apasă, fiindcă doar astfel vom fi restauraţi în ce priveşte legătură cu Creatorul nostru, vom fi pregătiţi pentru intrarea în Împărăţia cea veşnică, vom fi botezaţi prin îndepărtarea vinovăţiei şi vom fi vindecaţi de toate neputinţele interioare sau exterioare cu care ne confruntăm. Fie ca aceasta să fie experienţa noastră în mod continuu! Amin.

 

1. Mărturisirea păcatului şi închinarea

Mărturisirea ocupa un loc central în închinarea poruncită în Vechiul Testament aşa cum citim din Levitic 5: 1 „Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui, nespunând ce a văzut sau ce ştie, şi va cădea astfel sub vină, 2 sau când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, şi va băga apoi de seamă şi se va face astfel vinovat; 4 sau când cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bine, şi nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu, şi se va face astfel vinovat: 5 Când cineva, deci, se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. 6 Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui.”.

Observăm cu uşurinţă cum mărturisirea era o etapă obligatorie în dobândirea iertării lui Dumnezeu în cazul în care cineva făptuia un păcat. Înţelegem că fără acest lucru, nu se putea aduce nici un fel de jertfă ispăşitoare prin care să fie îndepărtată vinovăţia dinaintea lui Dumnezeu. Aşadar, niciodată nu ar trebui să ne închinăm înaintea Sa, fără a ne mărturisi problemele şi greşelile, fiindcă altfel nu vom putea depăşi starea de vinovăţie care stă asupra noastră şi se interpune între noi şi Dumnezeu.

Dacă vorbim despre o vindecare spirituală, atunci ea trebuie să se întâmple în interiorul nostru prin mărturisirea problemelor cu care ne confruntăm, recunoscându-ne greşelile şi exprimând dorinţa pe care o avem de a fi eliberaţi de acele lucruri ce ne îndeamnă la rău. Din nefericire, cel mai adesea venim înaintea lui Dumnezeu având o conştiinţă ce ne învinovăţeşte şi în loc să exprimăm lucrurile care ne apasă, încercăm să le facem uitate, să le ascundem şi să ne facem că nu le vedem. Dar orice vindecare autentică începe prin reliefarea simptomelor afecţiunii pe care o avem, chiar dacă acest proces este dureros. Nu există o altă cale: mărturisirea precede închinarea. În mod simbolic, prin mărturisire şi jertfă, toată vinovăţia era transpusă asupra sfântului locaş.

2. Curăţirea Sanctuarului

Vom citi acum din Levitic 16:19-22 „19 Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel. 20 Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. 21 Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu, şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. 22 Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul.”.

Aceste versete exprimă lucrarea pe care o făcea marele preot în ziua ispăşirii, când toată vinovăţia lui Israel era îndepărtată şi „dusă în pustie”. Vedem cum toată vinovăţia transferată simbolic asupra locaşului sfânt era prin intermediul marelui preot pusă asupra unui animal, ce era ulterior trimis în pustie, poporul lui Dumnezeu rămânând curat şi fără pată. Modalitatea de transpunere a păcatelor de la sfântul locaş către animalul ce urma să fie alungat în pustie era tot prin intermediul mărturisirii.

Putem spune, punând laolaltă ceea ce am citit până în clipa de faţă, că orice transfer de vinovăţie, orice eliberare de povara acesteia, presupunea ca mijloc de transmitere mărturisirea. Pe de o parte, închinătorii îşi mărturiseau păcatele şi prin jertfă vina era transpusă asupra sfântului locaş, iar pe de altă parte, prin intermediul marelui preot, toată vinovăţia simbolic acumulată era transferată în ziua ispăşirii asupra unui animal şi astfel era îndepărtată din mijlocul poporului lui Dumnezeu.

Aplicaţia este simplă pentru perioada în care ne aflăm: ori de câte ori ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu, invocând jertfa care a fost adusă pe Golgota pentru noi, vinovăţia noastră este îndepărtată, fiind preluată în cadrul lucrărilor din Templul ceresc, unde Isus Hristos este mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu. Iar la final, în baza aceleiaşi jertfe de pe Golgota (să nu uităm de jertfele ce erau aduse în ziua ispăşirii), toată vinovăţia mărturisită va fi îndepărtată pentru totdeauna, chiar şi dinaintea lui Dumnezeu, lucru semnificat prin transferul vinei asupra ţapului trimis în pustie. Astfel, cei credincioşi sunt curăţaţi cu totul de orice amintire în cărţile cereşti asupra păcatelor comise. Sunt multe de comentat asupra acestui lucru, dar în momentul de faţă am dorit doar să conturez importanţa mărturisirii păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu.

3. Pocăinţa şi îndepărtarea mâniei lui Dumnezeu

Să vedem mai departe relaţia dintre mărturisire şi îndepărtarea mâniei lui Dumnezeu, fapt pentru care vom citi din Levitic 26: 39-42: „39 Iar pe aceia dintre voi care vor mai rămâne în viaţă, îi va apuca durerea pentru fărădelegile lor, în ţara vrăjmaşilor lor; îi va apuca durerea şi pentru fărădelegile părinţilor lor. 40 Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvârşit faţă de Mine, şi împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora 41 şi Eu M-am împotrivit lor, şi i-am adus în ţara vrăjmaşilor lor. Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri, şi vor plăti datoria fărădelegilor lor. 42 Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam, şi Îmi voi aduce aminte de ţară.”.

Orice încălcare a voinţei lui Dumnezeu atrage după sine mânia Sa şi dacă nu există recunoaşterea răului comis, adică mărturisire, iar după aceea părere de rău şi întoarcere, adică pocăinţă, judecata Sa nimicitoare este sigură. Sunt multe persoane care doresc să-şi liniştească în mod simplist conştiinţa cu faptul că Dumnezeu este prea îngăduitor, prea bun, pentru a aplica judecata sau că El nu cere ca noi să ne recunoaştem greşelile, acordând iertarea Sa sub forma unui cec în alb. Nimic nu este mai fals decât acest lucru.

Tocmai din această cauză, închinarea nu conduce la schimbarea caracterului şi practic nu ne aduce vindecare, fiindcă totdeauna se caută evitarea expunerii sincere a lucrurilor ce ne apasă conştiinţa prin invocarea puterii de curăţire a jertfei adusă de către Domnul Hristos pe Golgota. De aceea, nu există nici pace sufletească, nici putere, nici lumină în practicile religioase, fiindcă noi dorim să intrăm în templul lui Dumnezeu pe altă cale decât pe singura poartă ce ne-a fost lăsată deschisă: prin mărturisire şi invocarea jertfei lui Hristos, urmate de părerea de rău pentru păcat şi veghere în a umbla drept înaintea Domnului prin puterea Sa. Încercăm să evităm etapa obligatorie a vindecării noastre şi de aceea rezultatele sunt departe de aşteptări.

În rezumat, putem spune că orice încălcare a voinţei lui Dumnezeu atrage vinovăţie şi conduce, dacă nu se iau măsuri, la aplicarea în cele din urmă a judecăţii nimicitoare. Metoda de a scăpa din această condiţie presupune mărturisirea problemelor cu care ne confruntăm înaintea lui Dumnezeu, invocarea jertfei lui Isus Hristos, părerea de rău pentru lucrurile înfăptuire şi credinţa în lucrarea de îndepărtare a vinei ce se realizează prin intermediul mijlocirii din ceruri. În plan ceresc, toată vinovăţia mărturisită este în cele din urmă îndepărtată în marea zi a judecăţii, iar astfel toţi cei credincioşi vor fi gata de a intra în Împărăţia cerurilor. Acesta este marele plan al vindecării spirituale ce ne-a fost oferit în baza jertfei aduse în urma primei veniri a Fiului lui Dumnezeu pe pământ.

4. Repararea greşelilor făptuite

Dar simpla mărturisire este insuficientă fără remedierea răului produs prin neascultare de poruncile lui Dumnezeu. Să citim acum din Numeri 5:6-7: „6 Spune copiilor lui Israel: Când un bărbat sau o femeie va păcătui împotriva aproapelui său, făcând o călcare de lege faţă de Domnul, şi se va face astfel vinovat, 7 să-şi mărturisească păcatul, şi să dea înapoi în întregime preţul lucrului câştigat prin mijloace necinstite, adăugând a cincia parte; să-l dea aceluia faţă de care s-a făcut vinovat.”. Este clar că totdeauna încălcarea voinţei divine va afecta şi pe ceilalţi, nu numai pe noi înşine.

De aceea, o adevărată mărturisire a vinovăţiei trebuie să fie urmată de o reală schimbare a vieţii, de o remediere a tuturor relelor comise, de întreprinderea de acţiuni hotărâte care să dovedească părerea noastră de rău. Bineînţeles că anumite aspecte nu vor mai fi remediate vreodată, dar scopul este ca în măsura în care se mai poate remedia ceva, acest lucru să se facă fără întârziere.

Prea adesea abstractizăm problema păcatului şi a vinovăţiei, raportându-le la noi înşine şi eventual la Dumnezeu. Este adevărat că implicaţii nemijlocite sunt legate de persoana proprie şi de relaţia cu Dumnezeu ori de câte ori cedăm tentaţiei şi facem lucruri ce încalcă voinţa divină. Însă nu mai puţin adevărat este faptul că orice nelegiuire are implicaţii imediate asupra a tot ce ne înconjoară, implicit asupra a ceea ce se întâmplă cu semenii noştri. Păcatul nu este un lucru abstract, ci un fapt cumplit de concret, determinând acţiuni distructive asupra semenilor noştri.

Răutatea, avariţia, lăcomia, hoţia, dorinţa după întâietate şi multe altele în genul acesta, nu numai că sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, deformând grotesc caracterul celui ce le practică, dar deopotrivă conduc la nedreptăţirea semenului, la asuprirea lui, la deposedarea de ceea ce i se cuvine, la alterarea demnităţii celuilalt şi la multe altele. De aceea, o adevărată mărturisire se va vedea deopotrivă prin cuvinte şi fapte. Cuvintele vor fi spuse înaintea lui Dumnezeu în principal, dar faptele vor fi făcute înaintea tuturor celor ce au fost afectaţi de nelegiuirile noastre.

5. Iertarea păcatelor

Un beneficiu deosebit al exerciţiului mărturisirii este cel redat în Psalmul 32:5-6 „5 Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. 6 De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.”. În cuvintele simple din acest psalm, este redat unul dintre cele mai mari beneficii ale mărturisirii păcatului prin primirea iertării lui Dumnezeu.

Dacă nu ar exista iertarea divină, atunci am fi pierduţi în fărădelegile noastre. Dar calea către iertare trece prin etapa mărturisirii tuturor relelor pe care le-am comis şi de care suntem într-un fel sau altul conştienţi. Cu siguranţă că Dumnezeu va descoperi multe alte fapte rele, în măsura în care ne vom lăsa sub influenţa Duhului Sfânt. Dar evlavia autentică va presupune întotdeauna expunerea înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune, a tuturor lucrurilor ce ne apasă conştiinţa.

Noi purtăm în interiorul nostru o povară de vinovăţie care ne va distruge în cele din urmă la  propriu şi la figurat. Chiar dacă ne minţim pe noi înşine sau încercăm să ascundem urmele faptelor noastre rele, ele continuă să ne acuze, să strige împotriva noastră prin conştiinţă şi prin ceea ce este consemnat în cărţile din ceruri. De aceea, avem nevoie să stingem aceste glasuri ce se ridică pe drept împotriva noastră, prin intermediul mărturisirii şi a pocăinţei, adică a acelei păreri de rău ce se manifestă prin schimbarea atitudinii şi fapte de evlavie.

Dacă vom încerca să sărim peste această etapă, atunci toată construcţia interioară se va prăbuşi. Fariseii din toate veacurile au încercat să clădească o religie care să evite o reală mărturisire a păcatului şi o pocăinţă de faptele rele. Inventând tot felul de ritualuri sau ascunzându-se în umbra literei Scripturii, au încercat să întocmească un sistem religios în care mărturisirea, pocăinţa şi schimbarea vieţii să nu mai fie necesare, iar omul să îşi adoarmă conştiinţa prin ceremonii şi tradiţii, care să îl facă să creadă că este într-o bună relaţie cu Dumnezeu şi să aibă o falsă asigurare că va beneficia de binecuvântările legământului sfânt.

Nimic mai fals în toată această abordare şi tocmai de aceea Domnul Hristos a demascat ca fiind o contrafacere murdară o astfel de abordare a religiei pe care Dumnezeu a încredinţat-o omului pentru vindecare spirituală şi salvare. Nu este simplu să stai aşa cum eşti înaintea Domnului, adică „ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”, să recunoşti propria-ţi stare, să mărturiseşti lucrurile prin care te-ai făcut vinovat şi să invoci ca unică speranţă sângele jertfei Domnului Isus Hristos. Nici un fariseu nu ar primi aşa ceva. Tocmai de aceea, adevăratul creştinism presupune o cu totul altă abordare decât cea inventată de om.

6. Primirea îndurării lui Dumnezeu

În acelaşi spirit vom citi din Proverbe 28:13 „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.”. Prin aceste cuvinte ale înţeleptului Solomon se exprimă legătura ce trebuie să existe între mărturisire şi pocăinţă, adică „lăsarea de rele”, şi îndurarea ce se primeşte de la Dumnezeu, şi de ce nu, şi de la oameni. Răul de care trebuie să ne ferim cel mai multe este cel de a ne „ascunde fărădelegile”, de a ne minţi că suntem într-o stare bună, când de fapt realitatea este cu totul alta. Practica lumii în care trăim este de ascundere a lucrurilor rele comise, o încercare de a da uitării totul.

Însă, cu  o astfel de abordare se ignoră un aspect deosebit important şi anume că nimic nu este dat uitării din tot ceea ce am făcut de-a lungul vieţii. Nu există o ştergere superficială cu buretele a lucrurilor comise, iar încercarea de a „prospera” ascunzând nelegiuirea reprezintă o întreprindere sortită eşecului. Chiar dacă efectele nu sunt resimţite pe deplin în această viaţă, ele vor fi depline în sentinţa condamnării pe care o va pronunţa tribunalul ceresc la judecata din ceruri. Pe de altă parte, există o neruşinare şi mai mare în expunerea fărădelegilor ca fiind virtuţi şi deopotrivă în afişarea fără scrupule a lăcomiei, poftei, trufiei şi a altora în felul acesta, gândindu-se că în felul acesta se va câştiga sprijinul celorlalţi, că se va obţine admiraţie şi popularitate, iar cel în cauză va prospera în felul acesta.

Dar şi o astfel de abordare va sfârşi în „focul” pedepsei divine, iar cei implicaţi vor fi supuşi condamnării. În acelaşi timp, nu aş dori să ignor şi situaţia în care există o mărturisire a nelegiuirii, dar care nu este urmată de renunţarea la practicile păcătoase. Vedem că iertarea presupune pe lângă părerea de rău şi depunerea unui efort susţinut în renunţarea la faptele comise. Cu siguranţă că nu este uşor, dar ajutorul lui Dumnezeu ne stă la îndemână.

În toate aceste lucruri am încercat să prezint cât de importantă este mărturisirea în dobândirea vindecării spirituale, lucrul ce este de cea mai mare importanţă pentru existenţa noastră în această lume. Nu trebuie să ne lăsăm furaţi de chipul înşelător al veacului în care trăim şi să mergem mai departe în viaţă având în spate o povară de vinovăţie, care ni se va dovedi fatală în cele din urmă. Această „bombă cu ceas” trebuie dezamorsată din timp, iar atunci când păcatele sunt mărturisite şi merg înaintea noastră la judecată, avem asigurarea că ele vor fi şterse deopotrivă din conştiinţa noastră şi din cărţile cereşti. Aceasta înseamnă o împlinire deplină a „curăţirii Sanctuarului”, aşa cum Domnul ne-a făgăduit.