Conexiuni Creştine Contemporane

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Origami (în limba japoneză, oru=a plia, kami=hârtie) este o artă tradiţională niponă, în care prin plierea unei foi de hârtie se obţin modele de creaturi vii, obiecte neînsufleţite sau forme decorative abstracte. Origami înseamnă creativitate, pasiune, precizie matematică, dar şi gândire originală şi înclinaţie către valori estetice înalte.  Mara Babiciu, bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare, s-a apucat de origami în urmă cu patru ani. Acum, ea practică această veche artă din Ţara Soarelui Răsare de plăcere, pentru relaxare, dezvoltare şi în scop educativ.

Mara Babiciu s-a născut pe 14 iunie 1977 la Baia Mare. Şi-a petrecut primii ani la bunici, într-un sătuc de munte, iar amintirea cea mai frumoasă pe care o are din copilărie este copilăria însăşi. Se simte atrasă de artă încă de la o vârstă fragedă. Părinţii ei, (tatăl – medic veterinar, iar mama – asistentă medicală) o ajută să îşi dea seama că a venit pe lume cu talent şi pasiune pentru frumos. De altfel, Mara Babiciu are ocazia să lucreze în domeniul artelor plastice, mai exact, în ceramică şi stucatură, imediat după absolvirea cursurilor Facultăţii de Filosofie din Cluj, la Universitatea Babeş Bolyai. Cu un masterat în filosofie antică deja obţinut, ea munceşte şi urmează în paralel, şi psihologia. Cu această ocazie descoperă psihodrama, ce se dovedeşte a fi o adevărată revelaţie. În timpul liber, Mara Babiciu face voluntariat pentru o fundaţie care se ocupă de adolescenţi.

- Ai fost dintotdeauna o persoană creativă sau ţi-ai descoperit pe parcurs acest dar?
- Am fost foarte creativă de mică, dar am conştientizat acest lucru frecventând un cerc de pictură. Primul meu profesor care m-a iniţiat şi m-a făcut să iubesc arta a fost pictorul Iosif Hamza. El m-a ajutat să cred în mine şi să fiu conştientă de talentul meu. Pe parcursul vieţii, creativitatea simt că mi s-a estompat. Cotidianul estompează inevitabil, creativitatea.  M-am simţit mereu ruptă între integrarea socială impusă de cei apropiaţi şi ceea ce trăiam interior.

- Dacă ţi-ai descoperit pe parcurs acest dar, cum ai ajuns să îţi dai seama de acest lucru, ai încercat în mod activ să detectezi dacă ai creativitate sau revelaţia a venit pe neaşteptate?
- La început, nu eşti conştient că ai potenţial pentru ceva sau altceva şi nu te gândeşti să-ti descoperi înzestrările, eventual se gândesc părinţii, dar eu fiind un copil curios, fără teamă şi mereu dispus să inventeze ceva, am acoperit o paletă largă de preocupări. Nu îmi dădeam seama dacă am sau nu un anumit talent, dar auzindu-i pe adulţii din jurul meu vorbind despre asta, am ajuns  cu timpul, să conştientizez.

- Cum şi când ai început să te ocupi de origami?
- În urmă cu patru ani, când am descoperit la bibliotecă prima carte de origami. La început, vroiam să vad dacă reuşesc să fac un singur lucru din carte şi nu mă gândeam că o sa fie mai mult. Mi-a plăcut, aşa că am epuizat  toate cărţile ştiute şi am continuat să caut pe Internet modele noi.

- De unde te inspiri atunci când creezi?
- Mă inspir din alte modele, fac modificări pe figuri existente şi am creat câteva modele uşoare. Nu vreau să ajung profesionistă în domeniu, etapa la care sunt este foarte potrivită pentru mine. Fac origami de plăcere, pentru relaxare, dezvoltare şi în scop educativ.

- Cum, când şi cu ce ocazie ai descoperit origami?
- Fără să ştiu că se numeşte aşa şi că este o artă, ca majoritatea copiilor am descoperit primele modele în perioada preşcolară şi şcolară când am fost învăţaţi să facem din hârtie: broscuţe, avioane, bărcuţe, coifuri, etc. Mai târziu, am aflat câte ceva despre arta japoneză din cărţi, dar pentru prima dată am văzut expusă tehnica origami într-o carte de la bibliotecă. În scurt timp, biblioteca a achiziţionat mai multe cărţi de origami şi eu am trecut la treabă. Am exersat, am perseverat, am avut răbdare şi până la urmă am înţeles şi am simţit această artă.

- Cum percepi acest meşteşug al împăturirii hârtiei din punct de vedere tehnic?
- Din perspectivă tehnică, acesta implică o anumită vedere în spaţiu, noţiuni de bază de matematică şi geometrie, o înţelegere anticipată a formei, o rigurozitate şi exactitate a îndoiturilor, o gândire logică şi învăţarea îndoiturilor de bază de la care încep majoritatea modelelor.

- Prin urmare, se poate vorbi de matematică şi geometrie în origami?
- Sunt multe elemente de matematică şi geometrie în origami şi sunt studii făcute pe acest subiect. Există un tip de origami care se numeşte geometric sau modular deoarece se realizează module geometrice din una sau mai multe bucăţi. Folosită în educaţie şi şcoală, aceasta ajută la învăţarea şi înţelegerea formelor geometrice. Se pot face calcule complexe pe împăturituri, se foloseşte numărul şi secţiunea de aur, aceste elemente fiind proprii matematicii şi geometriei.

- Are origami şi un rol educativ?
- Cu siguranţă da! În anii 30, origami a devenit în anumite regiuni, o disciplină şcolară.
Valoarea sa educativă este recunoscută de oamenii de ştiinţă şi de psihologi. Şi eu am aplicat origami în activităţile mele cu copiii de la fundaţie şi am făcut un mic studiu. Pe lângă aplicaţiile în matematică şi geometrie sau educarea gustului estetic,  cea mai valoroasă din punctul meu de vedere ar fi dezvoltarea creativităţii.  Câteva domenii în care acţionează dezvoltarea creativităţii sunt: probleme de identitate, probleme psihiatrice,  probleme de acceptare/asimilare, probleme de relaţionare, probleme privind izolarea/singurătatea, probleme psihosomatice, tulburări de comportament. Creativitatea diminuează problemele, le face mai uşor de suportat. Se manifestă de asemenea în refuzarea mijloacelor stereotipe de gândire, se manifestă prin rapiditate, adaptabilitate, exactitate, originalitatea gândirii, bogăţia imaginaţiei, simţul umorului, înclinaţia către valori estetice înalte, gradul de detaliere a problemei, este un factor puternic de dezvoltare a personalităţii, care determină capacitatea schimbare şi refuzul unor stereotipuri. Creativitatea se manifestă prin caracterul unic şi irepetabil al fiecărui om.

-Cine sunt artiştii de origami pe care îi admiri cel mai mult şi de ce?
-Nu am artişti preferaţi. Îi apreciez pe toţi pentru că e vorba de multă muncă, trăiri  personale, sacrificiu şi pasiune. Am anumite preferite la modele în sensul ca-mi plac unele mai mult decât altele, dar fiecare artist poate avea piese care sa-mi placă şi altele pe care să nu le simt vibraţional sau pot să-mi placă anumite detalii sau un stil anume sau o idee deosebită.

-Ai participat la manifestări naţionale sau internaţionale în domeniu?
- Nu am participat la astfel de manifestări, tocmai pentru că deocamdată nu tind să devin un artist profesionist, dar am avut modele expuse la Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare.

- Poate fi considerat origami artă?
- Cu siguranţă, origami este artă. Are valoare estetică, se bazează pe creativitate şi imaginaţie, ne îmbogăţeşte spiritual, solicită talent şi anumite calităţi artistice, foloseşte un limbaj universal, ne transmite emoţii.  Cred cu pasiune în artă, pentru că astfel, oamenii ies din carapace şi comunică, se joacă, intră în legătură cu alţi oameni.

- Spre ce se îndreaptă origami, care sunt cele mai noi tendinţe?
- M-au surprins aplicaţiile origami în diferite domenii. Se creează obiecte inedite şi originale, acum când originalitatea este tot mai greu de găsit. În arta în sine a modelării hârtiei, am observat că o parte a artiştilor păstrează şi conservă tradiţionalismul  şi există celălalt curent al artiştilor care  dezvoltă această artă spre un abstracţionism şi minimalism prezent acum în aproape toate formele de artă. În această nouă tendinţă, hârtia nu mai este împăturită şi nu prea mai are muchii, ea fiind direct modelată foarte plastic, cu rotunjimi şi fără linii clare. În zilele noastre această artă acoperă o zonă largă de manifestare şi forme, trecându-se de la reprezentarea din trecut a formelor materiale spre cea actuală care exprimă mai degrabă spiritul, decât forma unei imagini.

- În ce mod ţi-a schimbat viaţa origami?
- În primul rând, mi-a îmbogăţit viaţa prin faptul că este o experienţă nouă, mi-a uşurat înţelegerea culturii japoneze, mi-a dezvoltat răbdarea, m-a făcut să redescopăr simplitatea, copilul din mine, şi totodată mi-a dat posibilitatea de a mă deconecta de la probleme, de la cotidian, înlesnindu-mi introspecţia şi autoanaliza.

- Există ceva ce îţi displace în origami?
- Deocamdată, nu. Aş putea spune eventual, că formele modulare şi foarte geometrice nu sunt preferatele mele, deoarece nu-mi lasă o mare libertate de a mă juca cu ele. Prefer modelele cât mai plastice.

- Ţi-ai dorit vreodată să fii artist cu normă întreagă?
- A fi artist cu norma întreagă presupune a nu mai face altceva pe lângă artă. Dacă în trecut îmi doream să fiu artist cu normă întreagă, acum când am învăţat să fiu mai aproape de oameni prin psihodramă şi prin voluntariat, nu aş mai putea să-mi dedic tot timpul artei. Oamenii sunt cei mai importanţi în viaţa mea.

- Cum se îmbină origami cu munca pe care o faci?
- Îmi completează munca. Lucrând la relaţii cu publicul într-o bibliotecă, trebuie mereu să fii calm, să ai răbdare, să asculţi, să ajuţi, aceste calităţi fiind foarte bine exersate şi dezvoltate de practicarea artei origami. După o zi de muncă, această activitate te relaxează şi te reîncarcă. În munca de voluntar are un rol practic de învăţare, educare şi uşurare a comunicării cu copiii.

- Cum crezi că îşi poate descoperi cineva un anumit talent creativ şi cum îl poate cultiva?
- Prin curiozitate şi cultivare prin exerciţiu. Curiozitatea, dorinţa de cunoaştere, de a ne depăşi propriile limite, ne face să experimentăm lucruri noi. În unele încercări suntem buni, în altele nu, dar un rol foarte important îl au chiar încercările în sine pentru că ne îmbogăţesc experienţa de viaţă şi de autocunoaştere. Nu trebuie să ne mulţumim doar cu ce ni s-a dat, ci trebuie să ne îmbogăţim fondul personal. Omul trebuie să se creeze pe sine, să îşi găsească autenticitatea. Avem norocul şi şansa să putem face asta pentru noi.

- Ce planuri de viitor ai?
- Să-mi ofer şansa de a mă dezvolta mereu. Nu-mi doresc carieră, recunoaştere sau statut, doar posibilitatea unei dezvoltări personale şi umane. Crezul lui Dalai Lama, ‘’religia mea este bunătatea’’ îl am mereu în minte. Ce frumos ar fi dacă fiecare dintre noi am include în planurile de viitor practicarea compasiunii, iubirii şi bunătăţii !
- Ce recomandare le-ai face celor care doresc să se apuce de origami?                            – - Le-aş recomanda câteva reguli de bază pentru un început bun în arta origami:
- Alegeţi o hârtie potrivită. Cu puţin noroc, puteţi găsi în papetării pătrăţele colorate de   hârtie.
- Învăţaţi mai întâi simbolurile şi formele de bază.
- Înainte de a începe să împăturiţi hârtia, studiaţi cu atenţie figura pe care doriţi să o realizaţi.
- Este obligatoriu să vă spălaţi pe mâini înainte de a începe lucrul.
- Pentru împăturire, folosiţi suprafeţe netede şi tari.
- Împăturiţi cu grijă, fiind atenţi la colţuri şi la muchii.
- Urmăriţi fiecare pas al diagramelor.
- Exersaţi mai mult fără a renunţa pentru că probabil, nu o să aveţi succes din primele încercări.

- Cum obişnuieşti să îţi petreci timpul liber?
- Citesc, am preocupări artistice, mă ocup de adolescenţii de la fundaţia la care fac voluntariat, mă întâlnesc cu prietenii, dar aş vrea să fac mult mai multe dacă mi-ar permite timpul: să călăresc, să merg în excursii la munte, să învăţ să cânt la pian, să zbor cu parapanta sau planorul, să înot, să vorbesc mult cu oamenii simpli de la ţară, să studiez cultura şi spiritualitatea diferitelor popoare.

- Ce ai dori să le transmiţi cititorilor acestui interviu?
-Tot ce fac, să facă autentic şi din suflet.

Octavian Curpaș
Phoenix, Arizona

Poeta Cornelia Bălan Pop s-a născut pe 10 martie 1955, la Dej, în judeţul Cluj. Copil unic, a crescut într-o familie formată din oameni cu mare atracţie faţă de muzică, poezie, dans, o familie cu un imens respect pentru artă, pentru frumos. Acasă a auzit rostindu-se multe versuri – de exemplu, în timp ce gătea sau spăla, mama îi recita din poemele lui George Coşbuc. Tatăl, ofiţer de profesie, un om deosebit, foarte disciplinat în tot ceea ce făcea şi foarte sever, a educat-o în stil spartan. Deşi nu a lăduat-o niciodată, se mândrea cu fiecare realizare a ei, oricât de mică. Tot el a fost şi cel dintâi cititor al versurilor viitoarei poete, compuse în primii ani de şcoală. După ce le-a parcurs, a întrebat-o: “Cine a scris asta?” şi din clipa aceea, micuţa Cornelia şi-a pierdut orice încredere în propiile forţe, astfel că niciodată nu a mai putut să se convingă pe sine că ar fi capabilă de lucruri ieşite din comun. Totuşi, nu sunt puţini cei care au o cu totul altă părere în această privinţă. Înainte de ea, nimeni din familie nu mai scrisese poezie, de aceea Cornelia Bălan Pop nu a visat niciodată să ajungă poetă şi mai mult, o poetă cunoscută, ci doar să urmeze o carieră în învăţământ.  Licenţiată a Facultăţii de Filologie de la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca, ea afirmă că poezia a însoţit-o în multe momente din viaţă, dar nu s-a impus în aceeaşi măsură ca şi îndeletnicirea de profesor, din care şi-a făurit un adevărat crez. Scrie de dragul de a scrie şi trăieşte cu certitudinea că versurile sale se adresează în mare parte cititorului de rând şi mai apoi criticului (contemporan), de aceea şi-ar dori ca stihurile ce poartă semnătura Corina Petrescu, pseudonimul sub care a ales să publice, să fie lecturate de cât mai multă lume. De curând, Cornelia Bălan Pop a obţinut locul întâi la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, de la Alba Iulia, unde a participat cu ciclul „Creion” din cartea cu acelaşi nume, apărută recent. Poeta este căsătorită şi locuieşte în prezent, la Satu Mare.

- Cine sau ce v-a introdus în lumea poeziei? În ce măsură v-a ajutat experienţa dobândită în facultate să scrieţi?

- Prima carte pe care am primit-o de la tatăl meu, pe la sapte ani, a fost un volum de poezii de Mihai Eminescu. Dar nu pe cale scrisă m-a influenţat poezia. Mai întâi, a fost sunetul şi timbrul plăcut al vocii mamei şi al altor rude ale mele. Acele sunete, apoi semnificaţia lor, toate au concurat la formarea unor gusturi care în timp, s-au multiplicat şi într-un final, s-au concretizat în producţii literare. Eminescu m-a alintat cu perfecţiunea formei şi a rimelor. În urmă cu puţin timp, am aflat ceva impresionant: Eminescu, marele, a murit într-o zi de joi, dimineaţa, la ora patru. Eu m-am născut într-o zi de joi, dimineaţa, la ora patru. Am descoperit poezia cu mult înainte de a fi studentă. Anii de facultate s-au deosebit de ceilalţi ani de studiu prin sursele mult mai bogate oferite de biblioteci bine puse la punct, cu volume pe gustul tuturor. Am citit mult, pentru că simţeam că am nevoie de poezie, aşa cum ai nevoie de aer. Am citit fără să fac vreo triere. M-am hrănit cu poezie aşa cum te hrăneşti cu pâine.

- Să vorbim puţin şi despre puterea poeziei în propria dvs. viaţă. Ce relevanţă are poezia în existenţa dvs.? De ce, despre ce şi cum scrieţi?

- Nu cred că mi-am pus vreodată problema puterii exercitate de poezie asupra mea. Am să o definesc în câteva cuvinte. Reflectând asupra acestei întrebări, trebuie să recunosc, iată, că poezia mi-a fost un tovarăş de drum care m-a însoţit din primii ani de viaţă, un prieten foarte drag fără de care existenţa nu ar fi atât de frumoasă şi nici atât de complicată.
Dar, ce este şi ce înseamnă poezia pentru mine ? Am definit-o, aproape involuntar, în câteva dintre versurile mele. Am să încerc să o definesc şi acum, când vorbesc cu Dv.
Poezia este una dintre rarele posibilităţi de a păstra clipa, ba chiar de a o reinventa. Este o unitate infimă, o monadă. Este analiza de sânge la zi. Este refugiu şi binecuvântare şi blestem. Este strigăt de bucurie şi hohot de plâns. Este apă şi foc. Este perla din scoica de mare. Un ciob de oglindă. Este speranţă şi regret. E deznădejde şi bucurie şi lacrimi şi vis. E viaţă în viaţă. E viaţă şi moarte. E chin şi izbândă. E clipire de gene. E val, furtună şi rază de soare.
Poezia e dor după ziua de ieri şi spaimă faţă de ziua de mâine. Este clipa încremenită în timp sau zbor cu iuţeală de fulger. E cupa de şampanie din noaptea dintre ani. E imposibil şi posibil. Este bir. Şi dar. Şi ofrandă. Este ură şi capcană a pasiunii. E dimineaţă şi noapte. E regăsire şi rătăcire. Este cântec şi piatră.
Şi încă ceva: cel mai important în poezie este ca ea să nu se identifice cu o barieră între creator şi cititor, ci să fie o punte de legătură între oameni. Nu îmi aleg temele şi, în general, nu scriu. Poezia se scrie în mintea mea aproape singură şi dospeşte undeva, în sufletul meu. Există momente când ideea unei poezii mă locuieşte, se cuibăreşte în mine câteva ore, zile. Apoi ţâşneşte. Dacă o împiedic să iasă la suprafaţă, luptă cu mine, îmi dă o stare de sufocare. Nu am altă cale decât să o las să-şi facă numărul, după care mă lasă în pace. Cât timp? Nu ştiu. Până la prima petală de magnolie, până la o amintire sau până la o senzaţie de moment care declanşează actul creator. Scriu doar în astfel de momente aproape de fiecare dată, excepţie făcând-o, aşa cum am mai afirmat, acrostihurile.

- În an aţi debutat? Ce volume aţi publicat şi când?

- Editorial, am debutat în 2001, cu volumul de versuri “Pentru că tu exişti” , editura Timpul, Reşiţa.  Au fost apoi antologiile colective: «Cuvinte din Nord, I», editura Solstiţiu, Satu Mare, 2003, «Cuvinte din Nord, II», editura Solstiţiu, Satu Mare, 2004 şi «Ce enigmatică eşti, femeie! », editura 3D, Drobeta-Turnu Severin, 2008. Iar în 2009, la editura Citadela, Satu Mare, am publicat volumul «Creion».

- Cum aţi defini volumul de versuri “Creion”? Care este poezia dvs. preferată din acest volum?

- Este ultima carte a mea, a apărut în 2009 şi a avut lansarea la Centrul de Creaţie Satu Mare, în 13 martie. Este prima mea carte scrisă în stil modern. Am avut emoţii pentru receptarea din partea cititorilor. Totuşi, cronicile sunt favorabile. Aş spune chiar foarte încurajatoare. Îmi plac multe dintre poeziile acestui volum. Ar fi greu să aleg. Ca structură, le prefer pe acelea care au formă mai redusă şi care au o definiţie în conţinut. Uite, am răsfoit chiar acum cartea, nu pot alege, ar fi mai multe texte despre care să pot spune: acesta este poemul meu preferat.

- Într-unul din poemele din „Creion” spuneţi ca n-aţi reuşit nicicând să atingeţi un anumit ideal – sa fiu EU! De ce? Tot în “Creion” afirmaţi că poezia este fântâna a singurătăţii; gând spre ceea ce ar fi putut fi, cap plecat pe propriul umăr. De unde o astfel de definiţie atât de dramatică?

- Aş spune că dramatismul afirmaţiilor mele ţine de realism. Am certitudinea că aş fi putut face mult mai mult(e) în viaţă. E adevărat ce se spune că niciodată nu e prea târziu. Uneori e doar…imposibil! Când ajungi la acest adevăr al trecerii, când realizezi că eternitatea nu ţine de semantica vieţii, când îţi dai seama că ai fi putut începe atâtea şi atâtea drumuri şi că nu ai apucat să o faci, nu te simţi prea confortabil. Şi e foarte greu să recunoşti că la greu, de cele mai multe ori, rămâi singur.

- Ce publicaţii naţionale şi internaţionale au preluat creaţiile şi traducerile dvs.? Câte poezii aţi scris până în prezent?

- Naţionale: „Poesis”, „Semne-Emia”, „Nord Literar”, „Citadela”, „Informaţia zilei”, „Bulevardul ştirilor”, „Echipa”, „Universul şcolii”, „Şcoala sătmăreană”,  „Agora literară”, „Mesagerul expres”, „Sud”.
Internaţionale: „Tribuna noastră”, „Phoenix Mission”
Textele nu le-am numărat, să fie câteva sute. Îmi este drag să scriu, dar nu fac prea mult caz din ceea ce s-ar putea numi opera mea. Numai că de curând, prietena mea cea mai bună, Ileana, a venit la mine cu ochii în lacrimi. Citise câteva dintre poeziile mele publicate în antologia colectivă “Ce enigmatică eşti, femeie!” Ea, Ileana, nu plânge niciodată. De ce avea ochii plânşi şi de ce mi-a vorbit despre multe dintre aceste poezii? Iată un cititor care a rămas foarte impresionat de mesajul textelor mele. Alina şi Olga au învăţat o mulţime de versuri pe de rost, în doar câteva zile de când le-am oferit cartea. Cronici foarte frumoase au ajuns la mine în număr mare doar într-o lună de la lansarea cărţii “Creion”.  Poate că acesta este idealul meu în ceea ce priveşte receptarea poeziilor mele.
- Vă rugăm să ne vorbiţi despre revista literară “Citadela”. Unde şi de când apare? Cum s-a născut ideea editării unei astfel de publicaţii? Ce îşi propune?

- Ideea unei reviste a apărut acum 3 ani, din iniţiativa actualului redactor şef, poetul Aurel Pop, cu scopul de a promova literatura locală în plan naţional, dar şi din dorinţa de a se cunoaşte ce  mai scrie diaspora româneasca. În acest sens, revista „Citadela”  este unica revista din România care abordează asemenea tematică. Apare la Satu Mare, în format A4 si cuprinde 64 de pagini în care se publică toate genurile literare: poezie, proză, istorie literară, eseuri, critică literară, teatru, etc…Un ţel aparte e acela de a promova tineri creatori, indiferent de genurile în care se manifestă.

- În ce constă contribuţia dvs. la această revistă? Cine sunt cei cu care colaboraţi?

- La Satu Mare există o mişcare literară susţinută. Există mai multe reviste literare, o Asociaţie a Scriitorilor de Nord-Vest, un Festival Internaţional Poesis, (anual), un Centru de Creaţie, o Direcţie de Cultură, un Cenaclu literar, mai multe reviste literare şi multe activităţi de promovare a literaturii. Sunt oameni care iubesc poezia, scriu, publică volum după volum. Iată, aceştia sunt colaboratorii mei. Au fost luni întregi când noi, cenacliştii, am mers în diferite localităţi, ne-am prezentat versurile, cărţile, am invitat oamenii să ia atitudine faţă de creaţia poetică. Am descoperit poeţi de toate vârstele, începând chiar cu aproape incredibila vârstă de 17-18 ani. Avem câţiva tineri care au debutat deja, editorial. Ne-au impresionat la ei seriozitatea şi profunzimea scrierilor lor. Contribuţia mea la revista „Citadela”, unde sunt secretar de redacţie, este de a mă alătura celorlalţi creatori ai ei, Aurel Pop şi Felician Pop, în realizarea unor pagini frumoase şi de calitate în contextul literaturii contemporane.

- De unde pseudonimul Corina Petrescu?

- Am lucrat la ziarul “Bulevardul ştirilor”, la corectură. Redactorul şef, Viorel Vladimirescu, poet, mi-a încredinţat « Pagina tinerilor ».  Primeam texte cu poezii de dragoste, bileţele şi scrisori pe care aceştia doreau să le transmită prin intermediul publicaţiei respective, persoanelor dragi lor. Exista şi o formă de corespondenţă între ei şi “Pagina” care îi găzduia. Nu puteam să semnez cu numele meu răspunsurile, indicaţiile, aprecierile, încurajările la adresa producţiilor lor. Există secrete care nu se pot spune dascălilor. Iar eu lucram la un liceu şi erau mulţi elevi care mă cunoşteau. Viorel Vladimirescu mi-a propus atunci să semnez pagina, mai apoi, paginile respective, cu un pseudonim pe care tot el mi l-a ales. Am acceptat, în felul acesta comunicarea cu tinerii colaboratori făcându-se mai firesc. Când am început să trimit producţii literare la reviste din ţară, mi-am păstrat acest pseudonim aproape tot timpul. Traducerile le-am semnat cu numele meu real, cu foarte puţine excepţii.

- Cum vă percep elevii dvs., pentru ei sunteţi doar profesoara Cornelia Bălan Pop sau şi poeta Corina Petrescu? Cum promovaţi tinerii talentaţi, cei care au darul şi harul scrisului?

- Din respect faţă de poezie şi faţă de actul creator, am atras atenţia elevilor mei asupra bucuriei de a citi, de a scrie, de a rosti, de a reţine versuri frumoase. Am avut satisfacţia să descopăr din când în când, câte unul-două talente în devenire. Am citit împreună cu ei primele lor încercări, i-am încurajat, i-am îndemnat să scrie de câte ori simţeau că pana imaginaţiei făcea popas în apropierea paginii lor de hârtie. I-am scăldat în lumea minunată a versului rostit, i-am îndemnat să participe la concursuri şi sper că pe mulţi dintre ei i-am convins că aşa cum parfumul dă florilor prospeţime şi frumuseţe, tot aşa şi viaţa este mai frumoasă dacă poţi citi, scrie, recita un poem. În ceea ce priveşte perceperea pe care elevii o au asupra mea, la şcoală, prefer să fiu dascălul lor. După ore, lucrăm împreună pentru concursuri, pentru revista şcolii, pentru spectacole. O anumită aură de superioritate (literară) mi-ar limita apropierea de elevii mei. Şi nu acesta este idealul meu profesional. Dincolo de porţile liceului, ne întâlnim la Cenaclu, sau la Recitatio, un însemnat concurs de recitări din lirica poeţilor sătmăreni, un adevărat spectacol de lumină, sunet, culoare şi mişcare.

- În ce măsură v-a schimbat cariera didactică percepţia asupra vieţii? Cum s-a reflectat acest lucru în ceea ce scrieţi?

- Am fost educată în spiritul disciplinei, în spiritul respectului şi al corectitudinii faţă de cei cu care lucrez. Cariera didactică a venit în întâmpinarea acestei formări pe care am primit-o în familie şi în primii ani de şcoală. În creaţia mea nu veţi găsi niciodată expresii dure, agresivitate lexicală. Aşa am înţeles eu o disciplină a creaţiei. Nu am prea priceput niciodată de ce poezia, în sensul ei contemporan, are la unii mânuitori ai versului, valenţe de război  sau un ermetism exacerbat. Poezia nu se adresează în primul rând criticului literar. În această lume plină de conflicte de tot felul, cititorul de rând are nevoie şi de texte pe care să le înţeleagă, pe care să le reţină, texte care să exprime sentimente. Şi care să îl emoţioneze.  “In vino veritas…” Dacă asistaţi la o petrecere şi unui om îi vine să recite o poezie, de cele mai multe ori, va recita ceva în stil clasic. De ce oare?

- Credeţi că aţi fi tot dvs. dacă eraţi doar poetă, dar nu şi profesoară? Dar invers? Cât de bine se îmbina cele două?

- În ţara mea, poezia nu este un mod financiar de a trăi. Cu siguranţă nu aş fi putut trăi doar ca poetă. Poezia nu se vinde precum un tablou, precum o casă ori o maşină. Cărţile nu se prea vând. Cărţile se dăruiesc prietenilor, cunoscuţilor, bibliotecilor. Ca profesoară, cred că aş fi putut să supravieţuiesc foarte bine şi fără a fi poetă. Dar nu ar fi fost acelaşi lucru. Mi-am petrecut copilăria în Ileanda, judeţul Sălaj. Pe lângă casa bunicilor mei trecea o apă al cărei susur nu îl pot uita. Mi-am spălat adeseori mâinile şi faţa în apa aceea, răcorindu-mi pielea şi legând-o cu mii fire de amintire de existenţa mea. Mai târziu, am descoperit marea (Marea Neagră). Departe de mine, nu am reuşit să o cunosc din primii ani de viaţă. Uneori auzeam poveşti despre ea, despre soarele şi mai ales, despre nisipul şi scoicile ei. Am intrat în valuri şi nu am mai putut-o uita… Era …altceva. Tot aşa s-a întâmplat şi cu poezia.

- La ce festivaluri naţionale şi internaţionale aţi participat până în prezent cu poezie sau traducere de poezie? Ce rezultate aveţi şi prin ce credeţi că v-aţi făcut remarcată în faţa celorlalţi participanţi?

- Cel mai frumos rezultat este cel din anul 2009. În cadrul Festivalului Internaţional  “Lucian Blaga”, la secţiunea Creaţie-Profesori, Casa Corpului Didactic Alba, mi-a acordat Locul I.  La acelaşi festival, în 2008, am luat locul II, tot pentru creaţie. În 2007, la secţiunea Traducere-Profesori, aceeaşi instituţie mi-a acordat locul II.

- Ce influenţe din poezia românească şi universală se regăsesc în poemele dvs.? Cum aţi defini contributia dvs. literară în contextul poeziei româneşti contemporane?

- Sincer, nu ştiu. Am gustat întotdeauna poezia profundă, textele care îţi spun ceva şi care au darul de a te opri pentru o clipă în loc, acelea cu care rămâi în gând şi după ce ai închis cartea şi după ce o pui în bibliotecă, aceea la care revii după câteva săptămâni, luni, chiar ani. Mi-au plăcut mult de tot Minulescu, Voiculescu, Coşbuc, Topârceanu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ana Blandiana. În ceea ce priveşte contribuţia mea la dezvoltarea poeziei româneşti, dacă ar fi să cern, aş îndrăzni să spun că am câteva texte frumoase în vers clasic, câteva acrostihuri, câteva texte umoristice şi câteva creaţii mai scurte, pseudo-haiku-uri care au prins la cititori. Impresiile acestora şi ale câtorva critici literari, precum şi promtitudinea cu care am primit semnale pozitive din partea cititorului obişnuit şi din partea specialiştilor, din partea redactorilor de reviste literare, m-au convins că poezia aceasta ar putea avea un rol pozitiv în contextul poeziei româneşti. Dar până acolo, mai e drum lung de tot, legat de difuzarea de carte şi de felul în care omul ajunge să citească tot ceea ce se scrie. Şi de exerciţiu. Scriind, înveţi să scrii mai bine.

- În ce an aţi debutat ca traducător? Din ce limbi şi ce anume traduceţi? Aţi făcut şi retroversiune?

- În urmă cu mulţi ani, 18-19,  cu texte din Fernando Pessoa. A fost apoi multă poezie din regiunea Marseille, Franţa, un roman, interviuri, intervenţii literare, nuvele. Satu Mare are mulţi prieteni scriitori din regiunea amintită şi din multe alte părţi ale lumii. Toate aceste texte au fost publicate în revista « Poesis », condusă de scriitorul George Vulturescu. Am mai publicat traduceri în « Nord Literar » (Baia Mare), « Citadela » (Satu Mare), « Agora  literară » (Cluj Napoca), « Informaţia Zilei » (Satu Mare), « Şcoala sătmăreană » (Satu Mare), « Echipa » (Satu Mare), « Universul şcolii » (Alba Iulia), etc. Am mai tradus texte ale unor autori din Canada, Ungaria şi România. În volum, am publicat: ”Scrisori către Onia Snaider scrise de Paulina Popa”,  „Lettres à Onia Snaider écrites par Paulina Popa”, Editura Paula, Deva, 2006, traducere în limba franceză şi „Un creion pentru curcubeu”, de Dominique Sorrente, editura Princeps Edit, Iaşi, 2008. Am tradus mult în primul rând pentru că îmi place poezia şi mai apoi pentru a introduce literatura de expresie franceză în biblioteca iubitorilor de poezie din ţara mea.

- De ce nu aţi început prin a scrie poezie şi abia după aceea să vă ocupaţi de traducere, nu era mai firesc aşa? Vă rugam să ne enumeraţi câţiva dintre poeţii ale căror creaţii le-aţi tradus. 

- Am tradus din poezia franceză contemporană: Dominique Sorrente, Jean-Max Tixier, Yves Broussard, Marcel Moreau, Denis Emorine, Philippe Jaccotet, Gérard Bayo, André Voissard şi foarte mulţi alţii. Am tradus din Andrea Moorhead, Canada, Gaal Aron, Ungaria şi mulţi poeţi români: Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stănescu, Paulina Popa. Am mai transpus în limba franceză creaţii din literatura sătmăreană: Felician Pop, Aurel Pop, Ion Ghiur, Ion Bala. Aşa cum este firesc, am început să traduc texte poetice numai după ce am acumulat suficiente cunoştinţe de limba franceză: eram prin clasa a IX-a sau a X-a când am tradus pentru prima oară un text întreg: “Liberté”, de Paul Eluard. Am mai exersat în facultate. Primele mele încercări literare datează din primii ani de şcoală, deci mult mai înainte de a traduce. Atunci am scris primele poezii. Şi încă ceva: a traduce poezie este destul de dificil, dacă nu cochetezi şi tu cu creaţia poetică.

- În ce apariţii editoriale s-au concretizat traducerile dvs.? Ce dificultăţi aţi întâmpinat ca traducător de poezie?

- Am răspuns la această întrebare puţin mai devreme. Pe lângă cele două cărţi publicate, revistele literare au fost un foarte bun colaborator al meu sau poate invers, eu am fost considerată un colaborator serios. Şi nu a fost uşor să dovedesc acest lucru. Am publicat în « Poesis » (Satu Mare), «Nord Literar» (Baia Mare), « Citadela » (Satu Mare), „Echipa”, (Satu Mare), „Agora literară” (Cluj Napoca), „Informaţia Zilei” (Satu Mare), „Şcoala sătmăreană” (Satu Mare), „Universul Şcolii” (Alba Iulia).
Ca traducător, o vreme am avut probleme legate de găsirea unui dicţionar mai performant. Realitatea este că un dicţionar nu te poate învăţa să traduci. El îţi poate oferi limitat, câteva variante, din care tu alegi sau nu. O altă piedică este imposibilitatea de a cunoaşte autorul, personalitatea lui şi implicit, ce a vrut să exprime printr-un cuvânt, printr-un vers. Este foarte bine să poţi să îl întrebi, fără rezerve, ce a vrut să spună. În felul acesta, mesajul poate ajunge la cititor cu mare fidelitate, aşa cum a fost el creat.

- La ce proiect lucraţi în prezent? Ce planuri de viitor aveţi?

- Pasiunea scrisului se dezvoltă în timp şi e greu să te detaşezi de ea. Totuşi, am câteva proiecte legate de domeniul profesional. Unul dintre ele este un volum cuprinzând expresii din limba franceză vorbită, culese de mine din emisiunile tv, din filme. Cred că ar fi de folos la ora de limbi şi de asemenea, în viaţa unui elev român care ar fi în postura de a folosi limba respectivă. În domeniul pronunţiei, am început să lucrez la un dicţionar de rime. Acesta ar fi de folos şi unui traducător, dar şi elevilor. Un alt proiect, de suflet, este o culegere de texte din cântecele de mai demult, acelea pe care le cântau părinţii mei, familia mea. Cartea este deja la o editură şi aştept verdictul editorului. Un proiect mai recent este o antologie de poezie sătmăreană contemporană tradusă de mine în limba franceză. Se scrie frumos, se scrie bine la Satu Mare şi poate vor fi oameni care să creadă ceea ce spun, după ce vor citi o ediţie într-o limbă de circulaţie înternaţională.  Şi nu aş vrea să uit de un grupaj mai amplu de poezie scrisă de  Gaal Aron, din Ungaria, la care aş mai avea puţin de lucru şi apoi este gata de trimis autorului.

- Se vând bine cărţile dvs. ? Joacă şi Internet-ul vreun rol în promovarea acestora ?

- În România nu poţi trăi din comercializarea unei cărţi. Cartea se trimite, se oferă.
 Nu am publicat pe site-uri literare şi pot să spun că deocamdată, activitatea mea nu e cunoscută în acest mod. Dar revistele literare la care colaborez ajung să fie citite ele pe diferite site-uri şi în felul acesta, ajung şi eu în casa multor cititori.

- Ce recomandare aţi dori să le faceţi tinerilor care scriu şi traduc poezie? Dacă ar fi să le transmiteţi cititorilor noştri un mesaj în versuri, ce aţi alege din ceea ce aţi scris?

- Dacă, din întâmplare, una dintre marile lor pasiuni ajunge să fie creaţia poetică, ar trebui să nu stea acasă şi doar să o scrie. Trebuie să frecventeze medii literare, un cenaclu al poeţilor experimentaţi, să aibă acces la câteva reviste literare. Trebuie să facă un fel de şcoală, nu forţat, fireşte, să afle ce este mai valoros, care sunt tendinţele şi dacă pot să se înscrie în acest val al momentului, păstrându-şi o oarecare doză de personalitate. Şi să nu fugă de competiţie, să nu le fie teamă să primească şi câteva aprecieri negative. Nu ar fi rău dacă tinerii iubitori de poezie ar citi câte o cronică literară la cărţi recent apărute. Şi dacă ar sta de vorbă cu câte un poet. În fiecare judeţ cred că sunt oameni valoroşi care scriu şi care ar putea oferi acel model pozitiv de a scrie, model de care tinerii mai puţin încrezători ar putea fi totuşi influenţaţi. Trebuie să înceapă să creadă că şi poezia şi altă formă literară pot deveni pasiune şi că ele pot aduce satisfacţii.

- Recent aţi participat la Festivalul Internaţional Lucian Blaga, de la Alba Iulia, unde aţi luat locul întâi. Vă rugăm să ne relataţi despre poeziile cu care v-aţi prezentat şi prin ce anume aţi impresionat juriul.

- Anul acesta am participat la acest Festival cu ciclul „Creion” din cartea cu acelaşi nume, apărută recent.  Nu cunosc componenţa literară a juriului, dar versurile din acest ciclu sunt, după părerea multora, nişte pseudohaiku-uri. Nu a fost în intenţia mea să folosesc această formă literară care pare foarte simplă, deşi în realitate nu e deloc aşa. Dar, pentru mine, creaţia literară este o idee de moment, pe care o transcriu pe hârtie. Rar revin asupra textului, pentru că nu cred că aş putea modifica ceva atunci când acel „fulger” a trecut. Şi nu îmi impun o anumită structură şi nici o anumită formă, decât în acrostihuri. Premiul primit mă bucură şi mă onorează şi, de asemenea, mă bucură reîntâlnirea cu plaiurile şi oamenii care îl rememorează pe marele nostru Lucian Blaga.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

Primavara anului 2005. Celebra rapire din Irak, cand trei jurnalisti romani sunt luati ostatici si amenintati cu moartea. Unul dintre ei este Eduard Ovidiu Ohanesian. O situatie limita. Momente de maxima tensiune. Se vehiculeaza nume si se fabrica scenarii, fara a se oferi, insa raspunsuri. Totul are un iz tenebros. Lacrimi, durere, revolta. Pana la un moment cand pe neasteptate, situatia se schimba. Asa se face ca un eveniment ce s-ar fi putut incheia tragic are un deznodamant fericit. Ziaristii sunt eliberati si se intorc acasa. Se incearca sa se afle adevarul. Prea multe nelamuriri iscate tocmai din dorinta de a lamuri lucrurile. Se cer informatii, se cauta date, se fac conexiuni, se demareaza o ancheta. Un caz standard, initiat si  instrumentat de serviciile secrete de la Bucuresti? Terorism si nimic altceva? Actiuni mafiote pe langa toate celelalte? Intrebarile inca persista. La patru ani de la aceste intamplari, jurnalistul Eduard Ovidiu Ohanesian continua sa faca dezvaluiri. Daca “Amintiri din portbagaj” vorbea doar despre evenimentul de la Bagdad din 2005, mai nou, “Puterea din umbra. Scurta introducere in lumea serviciilor secrete” este un document actualizat, ce ne duce in zona unui sistem ticalosit, demascand modul cum functioneaza in momentul de fata justitia, politica, presa si afacerile in Romania. Pentru ca generatiile ce vin dupa noi au dreptul sa stie adevarul. Din simplul motiv ca cei ce vor urma nu trebuie sa mai fie manipulati si mintiti de niste regimuri totalitare care se doresc democratice. Si nu in ultimul rand, pentru ca asa cum afirma chiar Eduard Ovidiu Ohanesian, nimic nu este intamplator.

- Sa incepem cu inceputul. Dintre cei trei jurnalisti romani rapiti in Irak, numai tu ai pornit o ancheta, bineinteles, pe cont propriu. Doar pe tine te intereseaza sa descoperi adevarul?

- Se pare ca numai eu sunt interesat de adevarul din dosar. Restul e cancan. 

- Ce contine“Raportul Ohanesian”?

- Raportul Ohanesian contine tot ceea ce nu contine Raportul Tismaneanu. Adica majoritatea ofiterilor de Securitate care conduc din umbra Romania si astazi. Cei care ne-au vandut trecutul, prezentul si viitorul. Biografii, documente, politicieni sub acoperire, operatii speciale, tradare, toate intr-un amestec jurnalistic bine documentat. Pe langa acestia, am trecut multi alti spioni rusi, americani, israelieni, japonezi, arabi cu care ofiterii romani sub acoperire conlucreaza, uneori, la ilegalitati.

- Unde ai depus acest document si ce reactii a declansat ?

- Initial, am vrut publicarea raportului in presa. Nu s-a putut. L-am depus la ambasadele aliatilor si partenerilor nostri euro-atlantici. Sa vada si ei cui dau pe mana informatii Strict Secret de Importanta Deosebita NATO. De parca n-ar sti. Oficial nu am primit nici o reactie. Apoi, le-am trimis tuturor jurnalistilor importanti din tara si unora din strainatate. Putini au publicat in ziare, multi pe bloguri.

- Ce spune Serviciul de Informatii Secrete despre Eduard Ovidiu Ohanesian, de cand cu un asemenea raport ?

- Au fost prompti. Mi-au depus un denunt penal care s-a pierdut in neant, iar in 13 aprilie 2007, m-au infierat proletar drept dusman al poporului pe siteul SIE. Puteti verifica la comunicate. Derbedeii Romaniei de la conducerea SIE (cea reala) lucreaza si astazi dupa principiul: “Dai in mine, dai in fabrici si uzine.”

- Ce aduce in plus volumul “Puterea din umbra. Scurta introducere in lumea serviciilor secrete” fata de “Raportul Ohanesian”?

- Multe. “Puterea din umbra” este un document actualizat care cuprinde in premiera scrisorile si parereile ofiterilor din sistem despre SISTEMUL TICALOSIT, despre “tepele din Piata Victoriei” si despre cei care conduc Romania. Tot ceea ce s-a chinuit SIE sa afle in patru ani de cand ma fileaza, monitorizeaza, cenzureaza, de cand imi ameninta si intimideaza sefii, prietenii si colegii.

- Dar fata de “Amintiri din portbagaj”?

- “Puterea din umbra” nu se ocupa numai de Rapirea din Irak. Puterea din Umbra dezvaluie pas cu pas operatiuni speciale, ofiteri sub acoperire, proceduri mostenite de la vechea Securitate, modul cum functioneaza in momentul de fata justitia, politica, presa si afacerile in Romania. Prima carte este dedicata evenimentului din 2005, petrecut la Bagdad.

- In “Ochiul si Timpanul” de la AB 13” afirmi ca este greu sa indepartezi securistii ramasi in pozitii cheie. Dar nu imposibil.” Ai vrea sa le dezvalui cititorilor nostri in avanpremiera, cate ceva despre personajele de care te ocupi in acest capitol si sa le spui cum a devenit imposibilul posibil in unele cazuri?

- Este prea mult de povestit. Cazul generalului Dumitru Zamfir zis Titel, pastrat pana anul acesta la conducerea SRI este de notorietate. Omul vine din vechea Securitate de la Directia R, serviciul AB13. Noutatea ar fi ca Securitatea de azi a preluat presa si a falimentat-o. Pana si ziarele de provincie sunt pline de ofiteri sub acoperire, informatori sau colaboratori. In acelasi capitol este tratat cazul ofiterului SRI cu nume de cod Mugur de Fluier care injura jurnalistii gorjeni inca din 2004 si intoxica opinia publica la comanda. Astazi, nu se mai ascunde, in acelasi ziar scrie cu numele sau real. Patronul ziarului respectiv s-a intins in alte afaceri cu ofiteri sub acoperire, care i-au promis bunastare, bani, calatorii si “fetite” de lux. O vreme a functionat. Azi este dator vandut. Il paste falimentul si face compromisuri murdare santajand oameni politici in stanga si in dreapta.

- “Ofiterii erau obisnuiti inca din scoala sa lucreze cu nume conspirate. Nu-si faceau fotografii si nu ieseau in oras impreuna. In mare parte, spionii erau solitari, in esenta si solidari în muncă. La Branesti, cursantii nu se cunosteau decat după porecle sau nume conspirative.” Ce ne poti spune in plus fata de extrasul anterior mentionat din capitolul “Un sistem numit Securitate”, despre procedurile aplicate pentru  a actiona sub nume conspirative? 

- Imi cereti prea mult. Va pot da o noutate. Ion Mihai Pacepa nu este nici pe departe vinovat de tradarea retelei externe romanesti. In functia de conducere pe care o avea la Directia de Informatii Externe, generalul nu avea acces la fantomele noastre din strainatate (ofiterii acoperiti de la Brigada Speciala U Fantome), mai ales ca acestia nu aveau dosarele in arhiva DIE din cadrul Centrului de Informatica si Documentare al Securitatii.  De acestia nu stiau decat doi oameni, iar dosarele lor erau bine inchise in seifurile din strada Putul cu Plopi. Acestia nu au fost predati niciodata vestului, asa cum s-a speculat in presa. Le-am dat niste dinozauri din anii ’70-’80, printre care si un cunoscut oligarh de presa. Acesta a primit imediat interdictie de intrare in Germania, s-a speriat si si-a luat cetenie israeliana.

- In acest volum demasti cardasii, un “sistem ticalosit”, abuzuri si chiar inalta tradare. Ce alte elemente califica “Puterea din umbra” drept o carte document?

- In primul rand, documentele in facsimil, unele scoase de la Strict Secret. Apoi, documentele oficiale ale MAE si ale Guvernului Romaniei, declaratiile ofiterilor in fata instantei, fotografii, marturii, interviuri luate cadrelor de conducere din contraspionaj, articole de presa. Exista si filme realizate de serviciile secrete, dar acestea nu pot fi puse in paginile cartii.

- “Cartea de fata nu va intra niciodata in competite pentru «opere» literare – nu si-ar avea nici rostul si nici autorul nu si-a propus asa ceva – , dar se constituie in inca un semnal pregnant a ceea ce si eu sustin de atata amar de vreme: Dupa 1989, romanii nu au avut parte decat de tranzitia de la R.S.R. la… R.S.R. Adica, de la Republica Socialista Romania la… Republica Securista Romania. Restul e doar bla-bla politic”, spune Doru Braia, in prefata la “Puterea din umbra”. Ai pus deci, un diagnostic, ai scos la lumina perfidia si minciuna care caracterizeaza o anumita “lume” din tara noastra. Ce mai urmeaza acum?

- O noua carte. Povestea celei mai mari investitii externe romanesti – participarea la CIM Krivoi Rog Ucraina, lasata de autoritati prada jefutorilor neamului. De data aceasta, voi reveni cu amanunte picante despre politicienii nostri si obiceiurile lor, dar si despre microcosmosul creat de o hotarare aiuristica data de KGB in fostul CAER la numai cateva luni de la accidentul de la Cernobal. Dar mai ales, cum se leaga toate acestea de evenimentele zilelor noastre: de exemplu, arestarea afaceristului Gigi Becali cu mascati, surle si trambite.

- In ce masura se adreseaza cartea ta si nedumeririlor “generatiilor ce vor urma”?

- Cineva trebuie sa le spuna celor ce vor urma ca nu pot trai in minciuna, ca nu pot fi manipulati si mintiti cum au fost parintii si bunicii nostri de niste regimuri totalitare care se doresc democratice. Nu am facut o Revolutie sa invatam din nou ce inseamna frica si tacerea. Ei trebuie sa stie ca istoria adevarata se scrie in birourile serviciilor secrete si ca au dreptul sa o cunoasca asa cum este, indiferent de consecinte. Ca exista jurnalisti care n-au facut compromisuri, nu au facut meseria asta numai pentru banii oligarhilor, ca nu au pactizat cu puterea,  ca acestia au scos la iveala mizeria si tradarea politicienilor sub acoperire.

- Ar trebui sa mentionam ca “Puterea din umbra” include un “Dictionar informativ simplificat” sau “Nota ofiterului”. Cat timp a durat documentarea pentru acest volum?

- Trei ani, patru ani, cine mai stie. Importante sunt sursele si acuratetea lor. Eu am avut noroc de surse bune, pe care niciodata nu le-am tradat. Oameni care au lucrat in contrainformatii sau contraspionaj, dezamagiti de ticalosia conducatorilor democrati, ofiteri, jurnalisti, oameni de afaceri, politicieni.

- Se  pare ca esti foarte bine documentat cu privire la serviciile secrete, inclusiv cele internationale. De cand exista la tine interesul pentru aceste lucruri, de dinainte sau de dupa rapire?

- Am explicat si in carte. Putin inainte de rapire, cand am preluat domeniul serviciilor secrete de la un coleg plecat in SUA, am hotarat sa ma implic in problema. Am facut-o cu toata seriozitatea, desi este extrem de greu sa cerni informatiile in domeniul serviciilor secrete. Exista actiuni de intoxicare, vendete ieftine de care trebuie sa te feresti, iar institutiile statului sunt surde si mute. Nu coopereaza cand vine vorba despre secrete sau ma rog, afaceri murdare clasificate.

- Ca sa punem punctul pe “i”, am citit intr-un ziar despre posibila ta colaborare cu serviciile secrete, de fapt, unele publicatii chiar au avansat ideea ca ai fi agent secret. Ce a alimentat o asemenea supozitie?

- Acuratetea informatiilor oferite si reactia nepotrivita a Serviciului de Informatii Externe. Nu uitati ca in 2006, eu am dat publicitatii CD-ul cu informatii confidentiale din baza militara din Kandahar Afganistan. Am zguduit atunci serios Cotroceniul, serviciile de informatii romanesti si aliate, dovedind cat de slabe sunt la nivel informatic (IT). Ce au facut autoritatile ? Au arestat colegii jurnalisti din Vrancea.
In timpul rapirii, serviciile au intoxicat opinia publica din Romania prin astfel de “idei” trambitate de slugile lor din presa centrala, pentru ca stiau ca rapitorii arabi ii executa primii pe ofiteri, oricare ar fi acestia. Am trecut prin clipe grele atunci.

- Vine “Scurta introducere in lumea serviciilor secrete” ca o confirmare a unor astfel de presupuneri?

- Nu. Mi-ar fi placut sa lucrez ca ofiter de informatii. Este o meserie frumoasa si onorabila ca dealtfel, toate celelalte. Subtitlul trebuie sa induca cititorului faptul ca aceasta carte este doar un mic graunte din ceea ce inseamna serviciile de informatii si activitatea acestora. Si ca exista posibilitatea ca autorul sa mai greseasca din cand in cand, datorita gradului inalt de secretizare al informatiilor cu care lucreaza.

- Am inteles ca ai anumite nemultumiri cu privire la prestatia trupelor americane in Irak.
Nu crezi ca informatiile referitoare la minusurile armatei americane sunt doar disensiuni provocate de catre cei din tabara adversa pentru a denigra (de exemplu, se speculeaza un caz izolat de “indisciplina”, care apoi este generalizat)?

- Speculatii ieftine. Eu sunt nemultumit ca militarii nostri sunt trimisi sa lupte impotriva fostilor prieteni din lumea araba, pe care i-am alimentat cu armament de toate tipurile inainte de ’89 si dupa. Cu alte cuvinte, ai nostri mor sub tirul armelor produse in Romania.

- Daca ai fi pus in situatia de a decide cui vrei sa aloci o mai mare incredere, americanilor sau irakienilor, pentru cine ai opta?

- Nu raspund la intrebari de chestionar. Oamenii, indiferent de natie sau rasa nu pot fi obiectul unor generalizari simpliste.

- Asistam la fenomene economice si schimbari politice. Crezi ca sunt simple intamplari, evenimente ce fac parte din ordinea fireasca a lucrurilor sau rezultatul de netagaduit al unor forte ce conduc lumea din umbra, cum ar fi masoneria, de exemplu?

- Nimic nu este intamplator. Eu nu cred in operatiuni sau forte conspirative la nivel planetar. Dar va dau un exemplu: trecand peste toate neajunsurile crizei actuale, a observat cineva ca cel mai important efect a fost scaderea pretului barilului de petrol de trei ori ? Si de aici, restul efectelor la toate nivelurile.

- Cine conduce pana la urma, Romania?

- Cititi cartea “Puterea din umbra” si poate veti intelege.

Octavian D. Curpas

De Octavian Curpas, justitia@justice.com
Povestea scriitoarei Angela Monica Jucan începe cu o amintire frumoasă şi în acelaşi timp, nostalgică. Aceea a teiului ce creştea în faţa curţii casei modeste în care a copilărit, undeva la periferia Clujului. Copacul acesta ieşea în evidenţă şi reprezenta un reper pentru ea şi alţi câţiva micuţi din vecini alături de care se juca. Crengile teiului le ţineau loc de leagăn, iar din mugurii şi frunzele lui cu gust bun, se înfruptau cu poftă. Primăvara târziu, îi culegeau florile, pe care bunica le punea la uscat. În luna mai, priveau fascinaţi, cu o nesfârşită curiozitate naivă, la cărăbuşii ce îl invadau, transformându-l în sălaş al lor.  Chiar dacă pe atunci, sentimentul de reverie îi era necunoscut, teiul copilăriei, cu parfumul său inconfundabil, a rămas în sufletul Angelei Monica Jucan pentru tot restul vieţii. Au urmat anii de şcoală şi vorbind despre această perioadă, mărturiseşte că n-a fost un elev model. Adolescentă fiind, preferinţele ei s-au îndreptat în liceu, spre „română”, aşa că a dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj, secţia rusă-română. Nu a existat cineva care să o fi influenţat în alegerea făcută, dar hotărârea i-a fost bine primită şi încurajată (decisiv) de dirigintă – un dascăl de neuitat, la ale cărei sfaturi recurge imaginar, şi acum. După absolvire, a lucrat ca profesoară şase ani, într-un sat foarte pitoresc, de lângă Năsăud şi apoi ca registrator medical. În prezent, este bibliotecară la   Biblioteca Judeţeană din Baia Mare. De altfel, pasiunea Angelei Monica Jucan pentru carte s-a concretizat şi în cele două volume ce îi poartă semnătura – “Optimismul bacovian”,şi «„Patologia” lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii». De asemenea, numele ei apare şi într-o serie de lucrări colective: “Eminescu în actualitate”, “Paşi în iarba ninsă”, şi “Biruirea de sine”. Angela Monica Jucan s-a născut pe 2 decembrie 1952, la Cluj şi are doi copii. Fiica sa, Ioana Cosânzeana, 29, locuieşte la Chicago, iar fiul, Amza Mihail, 26, se află la Cluj.

- Unde ai studiat şi între ce ani? A existat vreun moment de referinţă în perioada studenţiei, ai avut vreun model despre care ai dori sa ne povesteşti? În ce masură ceea ce ai invăţat pe băncile facultăţii te-a ajutat în ceea ce ai scris?

- Am urmat, între anii 1972-1976, cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj. Am fost o studentă ştearsă. Nu-mi place să „iau cuvântul” şi să se uite lumea la mine. Nu suport să fiu expusă şi, dacă vrei să ştii, în clipa asta, sunt deja refugiată în cabinetul unui profesor (pe atunci, asistent), unde mă luau cu ei, la nişte consultaţii, doi colegi ai mei. A fost aproape singurul loc în care m-am afirmat, pentru că era, cu mine cu tot, un confortabil anturaj de patru. De aceea sintaxa limbii române – îmi dau seama acum – este, pentru mine, punctul de referinţă al studenţiei. Deşi rămase departe, în timp (am debutat foarte târziu: publicistic – după vârsta de 40 de ani, editorial – după 46), datorez, dintre „băncile facultăţii”, băncilor examenelor susţinute în scris o anumită independenţă de gândire care mi-a fost încurajată. La „scris”, am luat totdeauna cu cel puţin un punct mai mult decât aş fi meritat după cât învăţasem, pentru că ce nu ştiam completam de la mine şi era acceptat. Tot mai mult lingviştilor datorez acest lucru, la literatură, examenele fiind, atunci, de obicei, orale. N-am îndrăznit nici să trimit ceva vreunei reviste, deşi exista „Echinoxul” studenţesc şi deşi făceam, pentru mine, din când în când, câte o compoziţie literară.

- Care au fost gândurile, visele, aspiraţiile cu care ai absolvit facultatea ? Ce s-a întâmplat după absolvirea facultăţii, cum ai evoluat?

- N-am avut vise mari. Mă gândeam numai la o carieră cuminte, didactică; nu ţineam morţiş la Cluj. Dar şi aşa evoluţia de care mă întrebi a fost o involuţie. Am fost profesoară doar şase ani. Prin repartiţie, am ajuns într-un sat foarte pitoresc, de lângă Năsăud. După trei ani, mi-am dat definitivatul, am încercat, apoi, fără rezultat, un transfer şi am rămas alţi trei ani acolo. Păstrez amintiri frumoase satului; la vârsta aceea naveta (o făceam săptămânal) îmi şi plăcea, era, de fapt, o excursie. Între timp, însă, mă căsătorisem şi aveam un copil. Îl aşteptam pe al doilea când am plecat de acolo părăsind învăţământul, pentru a fi cu familia mea. La Cluj, am lucrat, ca registrator medical, întâi într-o clinică, apoi, cu trei doctori, în două cabinete stomatologice, până după revoluţie. În 1990, am obţinut, prin concurs, un post de bibliotecar la o filială de cartier a bibliotecii judeţene. Printre cărţi, mă simţeam, în sfârşit, mai acasă şi, printre bibliotecari, mai printre de-ai mei. Dar nu mă simt bibliotecar adevărat, pentru că n-am făcut o facultate biblioteconomică, ci numai nişte cursuri de câteva săptămâni, în total. Am deprins meseria mai mult din mers. Când am împlinit o jumătate de secol de existenţă, m-am mutat, subit, în Baia Mare. Lucrez, aici, tot la biblioteca judeţeană.

- Eşti autoarea mai multor articole şi studii literare de substanţă, publicate în diferite reviste de specialitate. De asemenea, volumele “Optimismul bacovian”, Cluj-Napoca, 1999 şi «„Patologia” lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii», Baia Mare, 2006 îţi poartă numele. Ambele au titluri extrem de interesante. Ai vrea să le explici cititorilor noştri cum şi de ce ai ales să vorbeşti despre optimismul unui pesimist? Ce răspunsuri te aştepţi să descopere cititorul în dreptul acestui simbolist pur, care a fost Bacovia, după ce parcurge cartea ta?

- La „cum şi de ce”, răspunsul este: întâmplarea. N-am vorbit despre optimismul unui pesimist, ci despre optimismul unui optimist care nu ştia că e optimist. Tocmai pentru că este, cum spui, simbolist pur, la Bacovia „plouă, plouă, plouă”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă şi comasează, masiv, ideea în numai câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol.
Am analizat, în carte (de fapt, o broşură de 50 de pagini), şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia şi trei din cele mai frecvent cultivate de el simboluri (ftizia, clavirul, culoarea gri) şi am dat, cititorului, răspunsuri de-a gata. În interpretarea literară, nu am obiceiul să-mi scriu propriile impresii de lectură, nu fac altă creaţie literară pe lângă cea despre care vorbesc, privesc rece, nesentimental, textul şi mă străduiesc să păstrez distanţa atât faţă de scriitor, cât şi faţă de cititor. În această situaţie, nu am dreptul să aştept nimic. Ci doar să accept sentinţa.

- În ce a constat cercetarea fenomenului Păcală, ai abordat personajul lui Petre Dulfu din punct de vedere al hermeneuticii?

- A fost o altă întâmplare că am scris cartea cu Păcală şi nu consider că mă reprezintă. Am propus unui medic să o scrie, însă el a refuzat, nici n-a prea înţeles ce vreau, mie mi-a părut rău şi aşa am hotărât să o fac eu. Patologie nu este un termen metaforic. M-a interesat dacă s-ar putea descoperi, la Păcală, o boală, mai ales psihică. Am citit, la întâmplare, diverse lucrări, predominând cele de psihologie, psihiatrie, psihanaliză, dar nu am nicio pregătire în acest domeniu care nu mă preocupă nici cel puţin amatoristic. De aceea, n-am îndrăznit să mă îndepărtez de ceea ce am citit şi, în toată cartea (nu are decât o sută de pagini), este o abundenţă de citate. Originală este grafica realizată de colega mea, Mara Pop (Babiciu), care a ilustrat volumul.

- Cum percepe Angela Monica Jucan lumea interioară a lui Păcală şi cum o descrie? Se doreşte acest volum a fi şi o analiză sociologică sau un mod original de a vorbi despre specificul naţional?

- Lumea interioară a lui Păcală nu are multe complicaţii. El nu stă să ofteze sau să filozofeze. I-am precizat, în patru capitole, „aptitudinile” (de a sta, de a fugi, de a acţiona cu economie de efort şi de a râde), apoi, cu aceste date strânse şi pe baza unor tipologii aparţinând mai multor autori, am încercat o reconstituire a fizionomiei, a constituţiei şi a predispoziţiilor maladive. Din punct de vedere „patologic”, a ieşit că Păcală a fost sănătos tun, dar bătrâneţele, dacă le-ar fi ajuns, i-ar fi putut aduce câteva afecţiuni grave. Volumul nu este o analiză sociologică şi nici nu atinge specificul naţional. Din contră, l-am prezentat pe Păcală drept personaj singular, nu „tip”.

- Contribuţia ta literară se regăseşte şi în volumele colective – “Eminescu în actualitate”, Cluj-Napoca, 2000, “Paşi în iarba ninsă”, Cluj-Napoca, 2000, si “Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcănescu”, Baia Mare, 2004. Cine sunt cei alături de care ai publicat?

- Volumul „Eminescu în actualitate” a fost realizat de Dan Brudaşcu – în calitate de editor şi coordonator. Domnia sa este şi autorul a două comunicări ştiinţifice care apar în această carte. Se cuvine să spun, aici, că în paginile revistelor conduse de Dr. Dan Brudaşcu am fost bine primită încă de când nu ne cunoşteam, iar eu abia aveam câteva articole publicate. A fost o surpriză să mă văd cuprinsă şi în acest volum (despre care am aflat abia la câteva luni de la apariţie), alături de nume importante: George Anca, Alexandru Cristureanu, Constantin Cubleşan, Rajiv Dogra, Vasile Fanache, Ion Itu, Mircea Itu, Achim Mihu, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Radu Săplăcan, Octavian Şchiau, Horst Schimmel Treu, Mihai Ungheanu, Libuše Valentova.
„Paşi în iarba ninsă” este o antologie a Cenaclului Literar-Artistic „Octavian Goga” Cluj, al cadrelor didactice. Cuprinde poezii, proză, critică literară. Apar, în carte, nume consacrate, dar şi debutanţi. Sunt 55 de semnături (aproape tot cenaclul) – prea multe pentru a le enumera aici şi o selecţie mi-ar fi greu să fac. O amintesc doar pe poeta Ioana-Roxana Mureşan, care, la apariţia volumului, avea… zece ani. Mă simt mai în rând cu ea decât cu ceilalţi pentru că suntem singurele necenacliste din carte. Dar frecventam, din când în când, cenaclul.
Volumul omagial dedicat lui Mircea Vulcănescu, „Biruirea de sine”, a fost editat de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare şi l-am coordonat împreună cu un coleg – Corneliu Oneţ (acum, decedat). Am reuşit să obţinem texte special scrise pentru acest volum de: Ştefan J. Fay, Măriuca Vulcănescu, Marin Diaconu, Valer Hossu, Oana Mitrea, Marin Oprea, Iulian Patca, Vasile Vetişanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Latiş, Gheorghe Marcaş, Nicoară Mihali, Adrian Pop, Florian Roatiş, Nuţu Roşca, Traian Tr. Velea, Mugur Voloş. Coordonatorii au şi ei articole în carte.

- Vorbind despre Eminescu, Mircea Eliade spunea că “Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu.” În ce măsură ai reuşit să îl reactualizezi pe marele poet altfel decât apelând la clişeele al căror efect este exact opusul celui inţentionat de cei ce le folosesc?

- În „Eminescu în actualitate”, mi-a fost inclus un mic eseu pe marginea „Luceafărului”. Nu am repere să pot stabili măsura în care am reuşit să-l reactualizez pe poet; după ce s-a scris atâta despre acest poem, comentariul meu nu se prezintă, probabil, cu nu ştiu ce noutăţi, dar nu cred să conţină clişee. Cu umilinţă spun (numai ca să nu se creadă că mă autosupraestimez, altfel, nu am obiceiul să vorbesc despre „lauri”) că acest text a primit un premiu.
În „Paşi în iarba ninsă”, contribuţia mea constă mai mult în readucerea în atenţie a unei poezii aproape uitate, datând din anul debutului poetului. Poezia are titlul: „Asta vreau, dragul meu!”, iar ceea ce am scris am intitulat: „Porni Luceafărul”. Încercam să disting, în ea, semne eminesciene (la publicarea ei, poetul avea 16 ani).

- M-a impresionat în testamentul lui Mircea Vulcănescu, acea unică propoziţie – “Să nu ne răzbunaţi!” În ce constă omagiul pe care Angela Monica Jucan i l-a adus acestui adevărat creştin?

- Am făcut o scurtă evocare, pe care am intitulat-o „Abel”. M-am folosit şi eu, în ea, de cuvintele pe care le-ai citat. Ele au fost reproduse şi de alţi autori care au participat la realizarea volumului. Şi titlul „Biruirea de sine” constă din cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu. În aceeaşi carte, mai am un text care vine puţin în continuarea ideilor exprimate de Mircea Vulcănescu, în „Dimensiunea românească a existenţei”, despre genul gramatical românesc – în special genul neutru.

- Ai o muncă nobilă, lucrezi cu cărţile. Din păcate, omul contemporan este atras mai mult de Internet şi de televiziune, decât de carte. Se mai poate face ceva, din perspectiva unui bibliotecar pentru a reânvia atracţia publicului faţă de cartea tipărită sau aceasta va avea soarta discului de vinil? Care este după părerea ta, rolul cărţii în societatea contemporană?

- Nu cartea tipărită va avea soarta discului de vinil, ci cartea imprimată în format electronic, în sistem magnetic sau în ce se va mai inventa. Discul şi banda magnetică s-au degradat, ori s-au uzat, fizic, iremediabil, în timp record comparativ cu cea mai proastă hârtie folosită la tipar. Pentru ce a scăpat, deocamdată, uzurii, nu mai există aparate. Dacă s-au păstrat aparate, nu mai este cine să le ştie pune în funcţiune. Înainte de a se ajunge aici, informaţia ar fi putut fi transpusă pe alt suport, care să permită, în continuare, decodificarea. În biblioteci publice, asta înseamnă, pe lângă costuri băneşti şi operaţiunea propriu-zisă de „mutare”: luare în evidenţă, inventariere, clasificare, cotare, catalogare, aşezare în locul de depozitare, poate şi procurarea unui nou mobilier, dacă dimensiunile nu mai corespund; mai înseamnă casarea şi radierea documentului înlocuit. Decât să se facă atâtea, nu se face nimic. La fel se va întâmpla, peste ani, cu informaţia stocată în formate care acum sunt în vogă. Primesc, prin Internet, imagini pe care calculatorul meu nu le poate vizualiza. M-am obişnuit. Le şterg şi gata, că altfel, ar fi prea complicat. Cu greu, însă, renunţăm la o carte tipărită pe hârtie, ferfeniţă de-ar fi. Oare nu pentru că suntem legaţi afectiv de ea, pe când, faţă de celălalt tip de păstrare şi prezentare a informaţiei, nu avem sentimente, ci numai interese?
Bibliotecile organizează tot felul de manifestări, mai ales cu copiii, dar eu sunt sceptică în privinţa lucrurilor forţate. Publicul trebuie lăsat să revină în mod natural la carte. Organismul intelectual va lupta singur împotriva febrei calculatoarelor – care nu vor fi desfiinţate, dar îşi vor preciza mai bine rostul.
În societatea contemporană, cartea este indispensabilă. Până la finalizarea studiilor, ea e obligatorie (chiar dacă nu ţi-o pretinde nimeni, ea îţi trebuie, nu te poţi descurca fără ea). Dar, când poate fi considerată încheiată învăţătura? Industria lucrărilor plagiate (din Internet) nu va putea cunoaşte o dezvoltare „înfloritoare”, pentru că se va ajunge la saturaţie. Acum, tot mai puţini fac lucrări originale, dar cât va ţine răbdarea de a citi, la nesfârşit, aceleaşi fragmente aşezate în diverse „colaje”? Omul contemporan trăieşte sub presiunea urgenţei. Cartea îi oferă un refugiu, un moment de relaş şi pe vreme bună, şi pe vreme rea; ea vindecă stresul, în timp ce calculatorul îl accentuează. Multele obligaţii fac, din omul de azi, un însingurat şi un înstrăinat. Cartea este, pentru el, un asociat, un tovarăş, creează o relaţie de proximitate; calculatorul, mult mai rezervat, este numai un mjlocitor şi ne este infidel, prin natura lui mereu schimbătoare. Cartea este prietenul discret care la nevoie se cunoaşte. Avem, vom avea nevoie de ea, o căutăm şi o vom căuta.

- Ce îţi place cel mai mult în munca ta? Dar cel mai puţin?

- Cel mai mult îmi place că am, acum, destulă libertate să mi-o aleg sau, dacă e o muncă impusă, că pot să o fac („concepţie şi execuţie”) cum vreau. Nu cel mai puţin, ci absolut deloc nu-mi place  să fiu presată de termene (dar nu prea sunt).

- Cum arată biblioteca ta de acasă? Ce autori preferi din literatura română? Dar din cea universală? Ce citeşti acum?

- După gustul meu, „biblioteca” pe care o am arată bine. După al altora, probabil, ca ceva de speriat. De când am ajuns să lucrez ca bibliotecar, am descoperit avantajele aranjării alfabetice şi am făcut la fel şi acasă. Problema este că, ce iau de pe raft, nu mai pun la loc, cu anii. Deci, biblioteca mea arată „risipit” – pe sus, pe jos, pe unde nu te-ai aştepta. Mai degrabă nu-mi place că sunt destule cărţi şi pe rafturi. Semn că nu le-am răsfoit cam de multă vreme.
Tot atâta dezordine mi-ar ieşi dacă aş face o listă cu autori preferaţi şi precis aş dezamăgi cititorul acestor rânduri, pentru că nu beletristica ar predomina.
Acum citesc vreo zece cărţi insipide. Abia aştept să scap de ele.

- Privind retrospectiv, ce ai dori să schimbi, dacă ar fi să o iei de la capăt? Ai vreun vis care a rămas neîmplinit?

- La visuri neîmplinite, nu stau rău. Am destule. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, pe ele le-aş schimba. S-au dovedit nerealiste. (Ţi-am spus că nu-mi place ficţiunea.)

- Ce planuri de viitor ai?

- La vârsta mea, planurile riscă să devină alte vise neîmplinite. Totuşi, am şi planuri, şi şantiere deschise. Deocamdată, ele se confundă cu obligaţiile de serviciu. Trebuie să finalizez o monografie dedicată lui Gheorghe Chivu – pictor, poet, profesor dobrogean-maramureşean. Apoi, aş vrea să fac interpretări la poeziile lui Vasile Latiş (care a dorit acest lucru, dar cât a trăit, nu mi-am făcut timp) şi să iasă un volum din ele. În paralel, mai adun câte un articol într-un dicţionar biblioteconomic pe care, dacă îl termin până la pensie, bine, dacă nu, îl voi abandona. Mi-ar plăcea să pot realiza o carte a figurilor de stil (prezentate puţin mai neobişnuit). Aş vrea să fac (tot te aşteptai la o abordare hermeneutică a lui Păcală), pentru presă, nişte comentarii la câteva parabole biblice. De-oi trăi.

- Ce hobby-uri ai, cum îţi petreci timpul liber?

- Sunt prea leneşă ca să-mi pot permite hobby-uri. Stau închisă în casă, ocupându-mă cu scris-cititul sau invers. Mi-aş lua un animal, dar am impresia că mi-ar da prea mult de lucru. Îmi ajunge Clarisa, care nu e pretenţioasă – broscuţa ţestoasă pe care mi-a lăsat-o în grijă Cosânzeana. În schimb, am plante. Nici de ele nu se mai poate trece, la mine, prin casă: tot o carte şi-un ghiveci. De unde se vede că nu au devenit chiar un hobby.

- Ce mesaj ai dori să le transmiţi cititorilor noştri?

- Unul albastru, de pace.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Daca ar fi sa poata da timpul inapoi, Lucretia Berzintu ar alege sa isi faca din jurnalism o profesie. A practicat toata viata gazetaria ca pe inca o pasiune, alaturi de fotografie si calatorii. Nu ii displace nimic in ziaristica si daca ar fi sa spuna ce o atrage cel mai mult, ar fi interviurile. Poarta intotdeauna cu ea aparatul de fotografiat si reportofonul… Pentru ca nu stie niciodata cand se iveste prilejul sa intalneasca oameni deosebiti. Iar cand sansa ii scoate in cale asemenea persoane, le propune imediat o discutie ad hoc.  De-a lungul timpului, Lucretia Berzintu a relatat printre altele, despre evenimentele revolutionare din Basarabia din perioada 1990 – 1991, dar si despre framantarile ce au marcat Chisinaul in aprilie anul acesta sau despre pregatirea Romaniei pentru intrarea in NATO. A purtat dialoguri pe diverse teme cu personalitati precum Ala Mandacanu, Presedinta Comunitatii Moldovenilor din Quebec, scriitorul Al. Mirodan, dramaturg, publicist, editor si directorul – proprietarul revistei lunare israeliene de limba romana ”Minimum”, Dumitru – Dorin Prunariu, primul si singurul cosmonaut roman din lume sau Eduard – Ovidiu Ohanesian, fost ziarist la Romania Libera, rapit in Irak. Lucretia Berzintu locuieste din 1997 in Israel, stat pe care l-a ales pentru ca aici are numerosi prieteni, evrei originari din Iasiul copilariei ei, ce  s-au oferit sa o ajute. Israelul a surprins-o frumos, tara este minunata, iar faptul ca a calcat pe locurile mentionate in Biblie a emotionat-o in mod deosebit. In patria mama, i-au ramas o fiica maritata la Oradea, o nepotica si trei surori -  una la Botosani si doua la Bacau, plus alte rude si prieteni. Ea insasi afirma ca nu a parasit definitiv Romania, ci doar pana cand va sosi momentul ca si la noi sa se poata trai in coditii de normalitate. Lucretia Berzintu s-a nascut in judetul Bacau.

- Care au fost impresiile despre Israel cu care ai plecat din Romania? In ce masura coincideau cu ceea ce ai gasit la fata locului? A existat ceva ce te-a surprins in mod special sau la care nu te asteptai ?
- Stiam multe lucruri despre Israel de la prieteniii cu care corespondam. Am citit despre Tara Sfanta, asa ca multe informatii  au coincis cu cele gasite la fata locului, dar am gasit si lucruri mult mai interesante fata de ceea ce ma asteptam. In primul rand, m-a uimit vegetatia, palmierii, plantele exotice, pe care in Romania le vedeam doar la Gradina Botanica, in sere, apoi animalele Israelului, aceleasi inca din timpurile biblice; m-a uimit sistemul de irigatie, inventie israeliana, prin care fiecare planta isi primeste apa, picatura cu picatura, dupa un program computerizat bine pus la punct; m-a uimit Institutul de renume mondial ”Dr.Chaim Weitzmann”, infiintat in 1944, care isi dezvolta cercetarile in toate domeniile si unde isi desfasoara activitatea numerosi savanti de pe glob (circa o mie de savanti si cercetatori, inclusiv laureati ai premiului Nobel). Stiati ca in cadrul institutului este o scoala speciala care recruteaza tineri supradotati din Israel si din intreaga lume, incepand cu varsta de zece ani? Marea mea  bucurie a fost cand, prin anul 1999, am vizitat acest institut si interesandu-ma si de romani, am gasit doi studenti la matematica – fizica, iar unul era chiar din Iasi, orasul meu. Asa ca pot spune cu toata convingerea ca Israelul m-a surprins frumos, tara este minunata si faptul ca am calcat pe locurile mentionate in Biblie m-a emotionat in mod deosebit. Am avut si altfel de sentimente, mult mai profunde, dureroase chiar. Am aflat din presa israeliana de limba romana, de la supravietuitorii Holocaustului, de la rudele lor in viata, de la Muzeul Holocaustului Yad – Washem din Ierusalim, adevarul despre un capitol din istoria neagra a regimului antonescian din Romania, capitol care trebuie stiut si insusit de fiecare roman.

- Ti se pare o tara nesigura Israelul, avand in vedere evenimentele de aici? Cum este perceput conflictul din fasia Gaza de cei care traiesc in Israel?
- Israelul nu mi se pare o tara nesigura. Din contra, avand in vedere ca exista o armata puternica, cu militari foarte bine pregatiti, in orice moment gata sa-si apere cetatenii, imi da o oarecare siguranta. Armata israeliana este una din cele mai moderne si perfectionate din lume. Aici, baietii la majorat (18 ani) sunt incorporati si fac armata trei ani, iar fetele doi ani. Aproape ca nu exista familie in Israel care sa nu fi avut un membru inrolat in armata. Daca vorbim despre pericolul terorist, el exista in orice loc de pe Terra, nu numai in Israel. Asa ca, oriunde ne-am afla, nu putem vorbi despre o siguranta absoluta. Totul este relativ.
Cei care traiesc aici, logic, percep conflictul din Gaza, ca pe un drept de aparare a tarii si a cetatenilor sai, conform Cartei ONU, avand in vedere atacurile neancetate ale gruparii Hamas si Hesbollah, si nu numai, timp de opt ani de zile, chiar daca Israelul s-a retras complet din teritorii, de ceva vreme.

- Cat de usor ai reusit sa te adaptezi la cultura acestui stat? Daca ar fi sa redai intr-o fraza ceea ce defineste esenta culturala a Israelului, care ar fi aceasta?
- Ca  esenta culturala, Israelul este tara poporului Cartii, popor a carui istorie coincide cu Biblia (Vechiul Testament) – Cartea vietii. Si daca ne referim la istoria si religia rasei albe, acestea s-au nascut si au pornit din Israel, evreii contribuind esential la dezvoltarea civilizatiei. Primul mare dar pe care l-a facut poporul evreu omenirii a fost religia monoteista. De fapt, in Israel intalnesti mai multe culturi, avand in vedere ca sunt imigranti  din peste o suta de tari, care vorbesc foarte multe limbi, inclusiv romana. Si toate aceste limbi continua sa imbogateasca tezaurul cultural al  Israelului prin creatia unor scriitori de seama, grupati in asociatii pe criterii de limba, cum este Asociatia Scriitorilor Israelieni de limba romana, sau cea de limba franceza,  de limba araba, de limba rusa, s.a.m.d.
In perioada anilor 1990 – 1996, au venit foarte multi imigranti din fosta Uniune Sovietica, circa un milion, astfel ca astazi peste tot auzi vorbindu-se ruseste. Dar limbile oficiale in Israel sunt ebraica – ivrit – si araba. Se foloseste in mod curent engleza care este limba de studiu obligatorie in scoli, incepand cu clasele elementare.
Traind in mijlocul unei culturi, te adaptezi din mers, respectand traditia poporului respectiv, chiar devii patriot, pentru ca patria este acolo unde te simti bine. Pentru mine a fost, relativ  usor, fiind bine primita de Comunitatea evreilor din Romania, comunitate care numara la un moment dat peste 400.000 de cetateni. Si chiar daca astazi limba romana nu mai este a doua sau a treia limba folosita in Israel, exista la chioscuri numeroase publicatii in limba romana (un cotidian, cateva reviste saptamanale, o revista lunara, cat si alte publicatii locale). De asemenea, functioneaza un cenaclu literar, infiintat in casa unei familii de scriitori, originari din Romania (fam. Solo si Mariana Juster). Se stie ca in Israel se intalnesc cele trei mari religii, mozaismul (iudaismul), crestinismul si islamul. Iudaismul este predominant, avand in vedere ca evreii formeaza majoritatea populatiei israeliene. Asa ca, traind printre evrei, le respect traditia, dar nu ma opreste nimeni sa nu-mi respect si traditia mea crestina. Ceea ce am invatat bun de la evrei, printre multe alte lucruri, este alimentatia sanatoasa, fara carne de porc, in primul rand, cu multe salate si fructe, fara bauturi alcoolice, doar simbolic la sarbatori si fara a manca impreuna produse de carne cu cele lactate.
M-am adaptat si cu limba ebraica, limba care, la inceput, mi s-a parut foarte grea, acum o vad foarte frumoasa si interesanta.

- Cum este sa traiesti intr-o tara in care istoria ti se descopera la orice pas, se poate afirma ca fiecare zona din Israel are un specific, o atmosfera unica, din acest punct de vedere? In ce oras locuiesti in prezent?

-Da, este adevarat ca in Israel te intalnesti cu istoria mai la tot pasul, o istorie mai recenta sau de peste patru mii de ani vechime, ceea ce te stimuleaza sa cunosti istoria fiecarui loc. Cred ca este o binecuvantare pentru cel care ajunge sa viziteze Israelul.
Eu locuiesc intr-un oras nou, Ramat Gan, numit si Orasul Gradinilor. Cu toate ca a fost  atestat in 1921 si declarat municipiu in 1950, orasul cu o populatie de peste 150.000 de locuitori, veniti din 70 de tari, detine recordul la educatie pentru excelenta in programe de informatica si ramane un model pentru alte municipii. Tot aici se afla Bursa de diamante, Stadionul national, spitalul Tel Ha-Shomer, unul din cele mai mari si performante din tara, Universitatea Bar Ilan, teatru, auditorium, muzee si galerii, scoala pentru activitati culturale, gradini si parcuri si multe altele. Ramat Gan se margineste la nord si sud cu Tel Aviv-ul, cu Ghivataim in vest si Bnei-Brak, Kiryat-Ono si Kfar Azar in est. Peste 25% din suprafata orasului Ramat Gan este ocupata de Parcul National, Safari Park – Gradina zoologica centrala.

- De unde provine pasiunea ta pentru jurnalism? A existat un anumit eveniment sau o anumita persoana sau orice altceva care ti-a format convingerea ca trebuie sa alegi jurnalismul?
- Jurnalismul este pentru mine un hobby. Il practic din dorinta de a cunoaste oameni, fapte, de a lamuri un eveniment, o atitudine, de a afla adevaruri vis-a-vis de viata sociala, politica si economica a unei societati, s.a.m.d.  Eu n-am ales jurnalismul ca o profesie, este o pasiune a mea, ca de altfel si calatoriile si fotografiile. Tot timpul port la mine aparatul de fotografiat, reportofonul… fiindca pot intalni oameni deosebiti, pe care-i pot intervieva ad-hoc, asa cum s-a intamplat cu pictorita Marta Indig-Leopold, pe plaja Marii Mediterane din Tel Aviv. Bineinteles ca inainte, port o discutie pregatitoare.
Nu m-a convins cineva sau ceva anume pentru jurnalism, asta a venit de la sine, n-as putea sa explic cum.

- Ai facut jurnalism si in Romania? Cum si cu ce ai debutat ca jurnalist ?
- In Romania mai putin, avand in vedere ca in timpul comunismului aveau voie sa faca jurnalism numai cei platiti pentru asa ceva, care erau acceptati de conducerea P.C.R., s.a.m.d. Doar se stie, nu exista libertate de expresie, chiar daca la invatamantul politic ce se practica in fiecare institutie, pe langa altele, se vorbea si despre existenta principiului democratic. Dupa evenimentele din decembrie 1989, incepand cu anul 1990, avand incredere in democratie, mi-am deschis o afacere proprie in turism, editura (la care a fost director, poetul Cezar Ivanescu), comert exterior, un cabinet medical bioterapeutic, si chiar daca timpul imi era limitat nu am neglijat si acest hobby. N-as putea spune despre un debut anume, dar am avut dialoguri cu mari personalitati, care, din pacate, n-au fost  publicate. De exemplu, cu pictorul Aurel Bordenache, fost pictor la Curtea Regala, pentru care m-am dus special de la Iasi la Codlea, unde locuia atunci, in 1985. El a facut grafica la volumul de Poezii al lui Eminescu, aparut in anul 1944, la Cartea Romaneasca. Grafica sa, la fiecare poezie eminesciana din acel volum, este de o finete extraordinara! Distinsul pictor nu se mai  afla printre cei vii, din 1987 dar eu am ramas cu o mare bucurie in suflet, fiindca am avut onoarea sa-l cunosc. M-a invitat in camara – atelierul lui de pictura -  unde pe toti peretii erau expuse lucrari de-ale sale. Se oprise la portretul in ulei al unei fete si mi-a ralatat ca ea este din Franta si a pictat-o in jumatate de ora. Era atat de distins, si vorbea atat de impresionant, incat nu am cuvinte potrivite sa ma exprim.

- Sa scrii pentru reviste, pentru ziare sau online, care dintre aceste variante ti se pare optima pentru un jurnalist aflat la inceput de drum?
- Eu cred ca poate sa scrie oriunde, nu conteaza daca publicatia este online sau tiparita, fiecare isi are specificul ei. Important e ca jurnalistul sa aiba ceva de spus, sa capteze atentia cititorilor. Daca ne referim la interviu, ca gen ziaristic, acesta presupune existenta unui interlocutor. Daca acesta lipseste, tema poate fi realizata prin articol sau oricare gen publicistic.

- Numeste-ne cateva dintre personalitatile marcante ale diasporei, dar si din Romania cu care ai realizat interviuri. Cum obisnuiesti sa iti abordezi potentialii subiecti pentru un interviu?
- Din Israel, l-am intervievat pe scriitorul Al. Mirodan (dramaturg, publicist, editor),  directorul revistei lunare israeliene de limba romana ”Minimum”, pe poetul Shaul Carmel  (presedintele Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Romana), pe scriitoarea Mariana Juster, pe Felix Caroly (actor, mim, poet, prozator, pictor),  pe scriitorul dr. Slomo Leibovici – Lais, presedinte ACMEOR (Asociatia Culturala Mondiala a Evreilor Originari din Romania) fost functionar superior in cadrul Ministerului de Externe al Israelului, pe poetul Andrei Fischof, pe scriitorul dr.Dorel Schor, s.a.
In vara anului 2003, cu ocazia Zilelor Culturale Romanesti in Israel, cand la Casa Scriitorilor din Tel Aviv a avut loc acordarea de premii literare, inclusiv Premiul International ”Felix Aderca”, i-am intervievat pe unii scriitori din Romania si din Israel, prezenti la acest eveniment, de exemplu: Ileana Andrei Cudalb (onorata cu Premiul ”Felix Aderca”), Sandu David (Premiul special decernat de Uniunea Scriitorilor din Romania), Eugen Uricaru (Presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, care a decernat premiile).
Din Canada, pe Ala Mandacanu, Presedinta Comunitatii Moldovenilor din Quebec.  Din Romania, i-am intervievat pe primul si singurul cosmonaut roman, Dumitru – Dorin Prunariu, pe Cassian Maria Spiridon, redactor sef al revistei “Convorbiri Literare”, din Iasi. Cand am fost in Austria (1996), la invitatia unei companii, le-am intervievat pe Simion Giurca, seful Biroului de Informatii Turistice al Romaniei la Viena, pe mezzosoprana Ruxandra Donose de la Opera de Stat din Viena, pe Atena Munteanu – fost reprezentant TAROM la Praga si Viena, pe Luminita Nielsen – Hofbauer (reprezentanta firmei de turism ”Dona-Nielsen-Hofbauer”) care mi-a oferit si o invitatie la Konzerthaus unde era dirijor, sotul ei. In timp ce ma aflam la Casa Scriitorilor din Chisinau cu o anumita ocazie festiva, l-am intervievat pe Ambasadorul Ungariei in Republica Moldova – fiind prezent la acea actiune, cu tema despre intrarea Romaniei in NATO, cand a afirmat cu mare deschidere pentru sustinerea tarii noastre. El a absolvit studiile superioare in Romania, iar in timpul misiunii din Republica Moldova, isi facea cumparaturile din tara noastra, inclusiv mult apreciata apa minerala ”Borsec”. Apoi am intervievat scriitori romani basarabeni, pe Dorin Chirtoaca, primarul general al municipiului Chisinau, pe Eduard – Ovidiu Ohanesian, fost ziarist la Romania Libera, rapit in Irak, pe Aliakbar BARMAYOUN, presedintele clubului Rotary din Timisoara s.a.
Cum abordez subiectul pentru interviu? Simplu! Daca din punctul meu de vedere consider ca are ceva de spus in interesul cititorilor sau pentru oficialitati sau si pentru unii si pentru altii, ma gandesc la o tema de discutie,  contactez subiectul si-i propun interviul. Inainte de interviu, am o convorbire pregatitoare, pentru a crea o  ambianta cat mai placuta. Intre timp, ma documentez cu privire la domeniul de activitate al interlocutorului, pentru a sti ce intrebari sa-i pun. Rolul jurnalistului este acela de a evidentia personalitatea si opiniile interlocutorului si nu de a-si prezenta , ostentativ, propria sa personalitate. Dupa finalizarea interviului, il public. Au fost situatii cand am luat interviuri ad-hoc, fara vreo documentare si fara vreo verificare prealabile. Important este ca interviul realizat sa-si atinga scopul urmarit.

- Care sunt cele mai importante evenimente despre care ai relatat?
- Cronologic, mentionez: evenimentele revolutionare din Basarabia anilor 1990 – 1991, pregatirea Romaniei pentru intrarea in NATO, Simpozionul scriitorilor romani de pretutindeni, ce avea loc la Neptun, saloane internationale de carte, despre Holocaust, festivaluri, razboiul din Gaza, evenimentele revolutionare de la Chisinau (aprilie 2009).

- 2008 a fost Anul European al dialogului Intercultural, ocazie cu care Institutul Cultural Roman din Tel Aviv a organizat cea de-a doua editie a Festivalului Noptile Romaniei in Yafo in perioada 11 – 14 septembrie. Cum se vedea tara noastra din Israel, cu aceasta ocazie?
- O Romanie ce-si pastreaza traditiile populare.

- Ce iti place si ce iti displace cel mai mult in munca de jurnalist? Exista si aspecte riscante si obositoare? Ce impedimente ai intalnit pana acum?
- Imi place totul, dar mai mult imi plac interviurile. Imi displace nereusita publicarii la timp,  din diverse motive, independent de persoana mea. Sigur ca exista si aspecte neplacute, ca in viata de toate zilele, dar nu-i cazul la mine. Nu prea am impedimente, avand in vedere ca jurnalismul este un hobby si nu o obligatie de serviciu, ca sa fiu pusa in situatii dificile.

- Te rog sa numesti trei din urmatoarele tale obiective ca jurnalist.
- Obiectivele apar pe parcurs, in functie de evenimentele cotidiene. Insa, as avea ceva de spus daca ma gandesc la urmatorii intervievati, planificati in memorie, si anume ca nu-mi place sa vorbesc despre intentiile mele. Odata dezvaluite, imi creeaza obligatii si nu ma simt libera, iar daca nu reusesc sa-mi realizez obiectivele deja facute public, ar fi o prapastie pentru mine si atunci, mai bine tac.

- Exista jurnalisti din Israel pe care ii admiri pentru ceea ce fac, ai putea sa ne dai macar doua nume?
- In Israel sunt multi jurnalisti pe care-i admir, dar daca ar fi sa dau nume, le dau nu pentru ca ar fi vorba de cei mai buni, ci pentru ca imi vin acum in memorie, si mi-au ramas in suflet pentru ceea ce au scris si publicat. Ingaduiti-mi, sa dau patru nume: este vorba despre Al. Mirodan (pe care il admir in mod special), Doina Meiseles (editor, “Jurnalul Saptamanii”), Nando Mario Varga (Redactor sef la cotidianul ”Viata Noastra”) si I.Stiru (scriitor, ziarist), colaborator la ”Jurnalul Saptamanii”.

- La ce lucrezi in prezent?
- La documentare pentru viitoare interviuri. Am spus mai inainte ca nu dezvalui persoanele ce urmeaza sa fie intervievate.

- Privind retrospectiv, ce ai dori sa schimbi, daca ar fi sa o iei de la capat? Ai vreun vis care a ramas neimplinit, ca jurnalist?
- Da, din jurnalism mi-as fi facut o profesie.

- Tii legatura cu comunitatea romana din orasul in care locuiesti? Cum ai caracteriza aceasta comunitate?
- Da, insa doar cu prietenii apropiati. A, era sa uit, anul trecut, in 2008 am initiat un proiect cultural, de infratire a orasului Ierusalim cu orasul meu drag, Iasi. Astfel, am purtat cateva corespondente cu primarul Ierusalimului si cu cel al Iasului. Am gasit deschidere la ambele primarii, ajungand in stadiul  in care cei doi primari urmau sa se intalneasca la Iasi, in toamna anului 2008, cu ocazia Festivalului International de Teatru Idish, avand in vedere ca in acest oras a fost infiintat primul teatru evreiesc din lume, in 1876.

- Ce planuri de viitor ai?
- Sa le fac bucurii oamenilor.

- Cum te relaxezi la sfarsitul unei zile lungi si obositoare?
- Citind.

- Ce (alte)hobby-uri mai ai?
- Asa cum am spus, in afara de jurnalism, turismul si fotografia.

- Ce mesaj ai dori sa le adresezi cititorilor nostri?
- Sa fie optimisti si bine informati!

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Cu scriitoarea şi jurnalista Melania Cuc, viaţa s-a dovedit generoasă. Chiar dacă nu i s-a oferit şansa de a-şi începe cariera de scriitor ca la carte, nu a regretat niciodată, nimic. Şi aceasta pentru că a făcut doar ceea ce a crezut că merită cu adevărat. Drumul pe care l-a parcurs a fost unul sinuos, dar a acumulat astfel, o experienţă diversă, utilă mai târziu, ca romancier. Ca jurnalist, s-a situat întotdeauna printre cei mai buni, ştiind din instinct, să stea pe verticală. La începutul anilor 70 devine colaborator la Radio Romania şi la cele mai importante reviste literare ale vremii. Tot în aceeaşi perioadă, scriitoarea începe cursurile Universităţii ,,Ioan Dalles,, din Bucureşti, la Secţia Literatura Română şi Universală şi debutează în Luceafărul, la… Poşta Redacţiei. Autoare a douăzeci de volume, printre care „Fructul oprit”  „Miercurea din cenusa”, „Graal”, „Dantelă de Babilon”, Melania Cuc s-a născut pe 22 iunie 1946, la Archiud, un sat micuţ din Câmpia Transilvaniei, într-o familie de ţărani înstăriţi.

- ,,Numele scriitoarei Melania Cuc…  este un nume care mi-a retinut atentia prin  unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare  ce au impus-o in peisajul  literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, in ,,Sapatamana” din 21 aprilie 1989, facand referire la volumul dvs. de debut, „Peisaj launtric”. Vorbiti-ne despre acest debut, in ce circumstante s-a produs? Cat de simplu era sa scrii si sa publici in timpul regimului comunist? Cum ati descrie cu ochii de acum, peisajul launtric din sufletul dvs. de atunci?
- Prima carte, primul copil… Imi amintesc că am primit cele 30 de exemplare,,semnal,, ale cărţii mele şi le-am dus acasă, le-am aşezat pe rafturile bibliotecii si nu mă mai săturam să le privesc. Eram fascinată de miracolul care  schimbase sensul pomelor mele odată ce intraseră într-o carte.
Era o perioadă în care debutul editorial se făcea cu mare greutate atunci când nu doreai ca în cartea ta să intre şi poeme care să preamărească sistemul politic, preşedintele în funcţiune. Eu nu am scris niciodată astfel de versuri. De ce? Nu ştiu. Nu eram ceea ce se numeşte un dizident, nu eram nici un activist de partid. Imi trăiam viaţa firesc, aşa cum îmi era dată. Să nu uitam că eu nu avusesem prilejul să învăţ Istorie adevărată, făceam parte din generaţia căreia i se inoculase încă din faşă, picătură cu picătură, ideea că socialismul este benefic.
În lumea literară de atunci, poeţii care preamăreau sistemul erau cât să-i numeri pe degete. Redactorii revistelor serioase îi solicitau la fiecare număr, le publicau textele pe prima pagină. Printre numele acelea se strecurau şi numele noastre. Era între noi, autori si redactori, o înţelegere tacită. Scriitorii cu adevărat talentaţi debutau, publicau, chiar dacă nu chiar pe prima pagină.

- Sunteţi o scriitoare prolifică, aţi scris şi aţi publicat numeroase cărţi de versuri, eseuri, tablete, poezie pentru copii, romane, proză autobiografică. Vă rugăm să ne enumeraţi câteva dintre cele mai importante titluri şi să faceţi o scurtă descriere a temelor abordate.
- E greu să povestesc despre toate cele 20 de carţi ale mele. Fiecare are viata ei, destinul şi vibraţia care am considerat  că i se potrivesc. De referinţă pentru opera mea mi se par a fi cărţile de proză, dar şi cele cu tablete. În romane, fiecare carte are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii,,. Dacă în „Impozit pe dragoste” mă cantonez în perioada imediat premergătoare Marii Uniri a României, undeva într-o Transilvanie care după sute de ani  ieşea de sub stăpânirea străină, în „Fructul oprit” scot în evidenţă starea de fapt din Bucureştiul anului 1989. Iau pulsul societăţii româneşti de dinaintea Revoluţiei din decembrie.
Istoria mă fascineză şi în  romanul „Dantela de Babilon” încerc să redau starea de fapt acutală, reverberaţiile unui măcel uman fără frontiere, terorismul. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu” mă aplec spre civilizaţia  Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  fac şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi.
„Graalul”… este un graal al meu, personal. O căutare prin destin şi obârşie a unei  lumi pe care sigur că am avut-o, dar am pierdut-o din neştiinţă  sau nepăsare.

- La lansarea volumului „Tablete contra disperării”, Constantin Cubleşan afirma că „tablete nu pot scrie decât cei care au în ei talentul de a mânui cuvântul şi Melania Cuc are acest talent”, iar Artur Silvestri, în „Mărturisire de credinţă literară”, adăuga: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. De ce sunt atât de speciale tabletele în general, de ce nu se află la îndemâna oricărui scriitor? Ce formulă specială au „Tabletele contra disperării” ale Melaniei Cuc, încât devin „un tip singular de tablete”?
- Cred ca tablete mele sunt ,,speciale,, prin formă şi conţinut în ideea că sunt lăsate slobode să  iasă în lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geană de meditaţie şi tehnică literară proprie, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou,  şocant pe alocuri, face ca acest gen de literatură să fie considerat unul nou şi care îmi aparţine.

- Două dintre romanele dvs. de referinţă sunt „Fructul oprit” şi „Miercurea din cenuşă”. Vorbind despre primul, Lucia Verona spunea: „Atmosfera bine reconstituită, personaje memorabile, iată numai două motive pentru care  va fi gustat de cititori”. Cum aţi reuşit să recreaţi, să simţiţi atmosfera, prin ce devin memorabile personajele acestui roman?
- Perioada aceea am trăit-o pe viu. Nu mai era literatură. Sigur, în roman totul este ficţiune, personaje complexe care au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectivă. Oamenii mei sunt ca şi reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt trădători, sunt oameni normali în adevăratul sens al cuvântului. De aici credibilitatea cărţii. Ei nu se lamentează, nu dau test de curaj,  pur şi simplu îşi trăiesc viaţa ca indivizi, ca societate.

- „Un roman tragi-comic care reprezintă alegoria condiţiei umane contemporane în marşul ei triumfal spre apocalipsă”, astfel caracteriza Lucian Gruia, „Miercurea din cenuţa”. Despre ce apocalipsă este vorba, ce înseamnă această abordare tragi-comică într-un astfel de context? Să tragem de aici concluzia că în viziunea Melaniei Cuc, apocalipsa este în mod obligatoriu luminoasă şi sângeroasă, tocmai pentru a nu fi întunecată şi sângeroasă?
- Da, aici e altceva. „Miercurea din cenuşă” este romanul în care încerc sa redau marasmul care face să-i crească adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obişnuim, ne desfătăm facând uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, ne întrecem în a ne exploata unii pe alţii, făcând abstracţie de mediul înconjurător, lumea care poate exploda din neglijenţa noastră, în fiecare secundă.

- Cum aţi defini volumul „Graal” – este proză autobiografică, jurnalism, o simplă confesiune sau câte puţin din toate? Unde se află Graal-ul Melaniei Cuc şi ce valenţe „conspirative” şi „esoterice” are? Nicolae Baciut vede „Graal-ul” ca pe ,,o carte despre travaliul/ aventura/ bucuria scrisului’’. Aţi reuşit odată cu acest volum să vă găsiţi propria identitate în scris, să lăsaţi în urmă căutările?
- În Graal, cele două componente ale fiinţei mele – ţăranca nativă şi citadina făcută, nu născută, ajung la o oarecare înţelegere. Scrisul  se dovedeşte a fi liantul care ţine cele două emsifere ale eului, ale întregului care sunt pe bucăţica asta de tină denumită Terra.
Cât despre căutări, idenitate… sunt doar noţiuni despre care ştim extrem de puţin. Atunci când crezi că ai descoperit, şti totul despre tine ca ins, constaţi cu stupoare că de fapt, nu şti nimic. Omul, scriitorul  este un Ceva extrem de complex.

- Ce înseamnă în concepţia dvs. să scrii despre un „Destin”?
- În „Destin” am scris despre o voce de aur a cântărilor transilvane , despre Valeria Peter Predescu. Între timp, Vali, cum îi spuneam eu, a plecat  să le cânte o ,,ţâră,, şi îngerilor. Pe pământ, semn că a trecut pe aici au rămas  60 de CD-uri si cartea „Destin”. Am sris-o pe când Valeria nu credeam să înveţe şi a muri…să parafrazez Poetul.

- “Cinând cu Dracula” –un titlu misterios, într-o abordare clasică, gotică a celebrei poveşti sau din contră, legendara cruzime a personajului principal este atacată dintr-un unghi cu totul nou?
- Ha, de acest roman uitasem. L-am scris dupa ce am revenit dintr-o vacanţă în Canada. Voiam să fie un roman ,,americănesc,, să fac prin el promovare zonei Bistrita-Piatra Fântânele, unde şi-a plasat Bram Stoker acţiunea romanului lui celebru. Nu sunt foarte mândră de această carte, putea fi şi mai rueşită. Prea i-am dat în partea  a doua, o turnură comercială, horror… care nu mi se potriveşte. Oricum, pecetea medievalului întunecat, transilvan,  îşi spune şi acolo cuvântul.

- Aţi primit pentru acest roman Premiul Special al Juriului, în 2001, la Saloanele “Liviu Rebreanu”,  Bistriţa. Prin ce s-a remarcat cartea dvs.? Ce a însemnat acest premiu pentru cariera dvs. literară ulterioară?
- Sunt om şi premiile mă bucură întotdeauna, dar  nu îmi iau minţile. Am  circa 30 de premii, distincţii pentru literatura, din ţară şi din străinătate. Unele sunt pe merit, altele… aşa s-a nimerit să fie. Pentru cărţi mult mai bune, care meritau  fie şi numai o menţiune, nu am primit diplome, nici cine ştie ce elogii. Critica literară de azi  nu este întodeauna pe recepţie din varii motive.

- Sunteţi membru al Asociaţiei Internaţionale “Dracula” care doreşte să contribuie la dezvoltarea turismului în zona Bistriţa , prin promovarea mitului Dracula -Bram Stoker şi reabilitarea mitului istoric al lui Vlad Ţepeş. Cât din ceea ce v-aţi propus aţi şi reuşit să realizaţi? Aţi primit susţinere din partea autorităţilor în această activitate? Aţi participat la vreunul dintre congresele internaţionale Dracula?
- Din păcate, ca în multe alte domenii şi aici s-a pornit cu surle şi trâmbiţe, apoi, oamenii au obosit să se mai tot lupte pentru ceva anume. Ideea nu a fost susţinută de autorităţi şi cred, nici de cetăţeanul de rând. Asimilarea lui Dracula cu duhul rău este încă evidentă, nu este doar literatură. Totuşi, turismul zonei Bistriţa mai atrage  câteva duzini de turişti cu apetenţă pentru legendă, ei vin de peste Ocean dar şi din opulenta, bătrâna şi plictisita Europă. Mi-aş fi dorit să traduc această carte, s-o adpatez. Cine ştie, poate viitorul  va fi de partea ei. Până atunci, să nu uităm că a fost prezentată în cea mai celebră emsiune  naţională de promovare a Cărţii, drept Cartea săptămânii.

- “Vine Moş Crăciun”, „Versuri scrise pe zăpadă”, „Căsuţa cu poveşti” – de ce având atâtea volume serioase, adevărate piese de rezistenţă, aţi simţit nevoia să scrieţi şi literatură pentru copii? Cât de dificil este să te adresezi acestui segment de vârstă, în aşa fel încât să nu devii prea familiar sau să fii acuzat că deşi iniţial, ai creat pentru copii, totuşi, cărţile tale sunt considerate ca fiind pentru adulţi?
- Am scris pentru copii sporadic şi sub influenţa bucuriei de a fi bunică. Nu stiu alţii cum scriu, eu când scriu pentru copii, mă transpun categoriei de vârstă respective. Încerc să gândesc cum ar gândi un copil.

- Sunteţi deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii, medalii, printre care Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obţinut la  Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul naţional de proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. Aţi primit anul acesta Diploma şi Titlul de Femeia Europeană, pentru Muncipiul Bistriţa pentru Cultură europeană. Care este distincţia cea mai dragă dvs. şi de ce?
- Indiferent dacă sunt recunoscută sau sunt doar o anonimă, continui să fiu eu însămi, eu cea obişnuită. Nu ma influenţează nici un titlu, onor, sau faimă efemeră. Responsabilitatea pentru ceea ce fac ca  scriitor şi om al cetăţii îmi aparţine. Tot ce derivă de aici, fac din bucurie şi cu bucuria creaţiei. În viitor, din perspectivă, cărţile mele vor pleda , vor vorbi despre mine.

- Vă pasionează de asemenea, pictura. Cum v-aţi descoperit acest talent? Când şi unde aţi expus? Ce pictaţi cu precădere?
- Pictura mă relaxează, este un ,,altceva,, şi totuşi este o parte din creaţie. Pictez pe ferestre de la casele vechi, pictez în sitlul vechilor iconari de la Nicula. Asta mă apropie de tradiţia din zona mea natală. Mai pictez la şevalet – diverse. Nu sunt un pictor cuminte, nici tenace,  fac acest exerciţiu spontan şi temele vine ele singure, nu mă cantonez într-un singur spaţiu de creaţie, nici într-o tehnică anume. Tot ce lucrez dăruiesc prietenilor. Recent, am avut un vernisaj cu pictură pe sticlă la Casa România din Barcelona, Spania. Lucările, toate, le-am donat acelui locaş de cultură, cu speranţa că românii care vor trece pe acolo vor vedea icoanele lucrate de mine , să îşi amintească de acasă, de tradiţiile pe care trebuie să le ducem mai departe, fiecare cum poate.

- Cine poate face parte din Clubul Amazoanelor Bistriţene? De când sunteţi membră a acestui club şi în ce activităţi caritabile aţi fost implicată?
- Oricine doreşte să susţină, fie şi numai prin prezenţa sa, lupta împotriva cancerului, oricine poate fi membru al acestei organizaţii. Eu particip la activitaţile de la Bistriţa de câţiva ani încoace şi le-am donat amazoanelor bistriţene toate lucrarile din expozitia de pictură pe care am avut-o la Bucureşti, în ianuarie 2008. O activitate similară a avut loc şi la Braşov, în 2007.

- Vorbiţi-ne despre Kilometrul Zero al ecologiei, activitate iniţiată la Bistriţa, în anul 2000. În ce constă? Ce rol are Melania Cuc în această muncă de voluntariat? Cu cine colaboraţi şi ce realizări aţi avut până în prezent?
- Gata cu ecologia!!! De ceva vreme, liderii ecologişti au devenit oameni politici sadea. Au abandonat acest tronson şi fac politică dură, adevărată. Cine mai are timp de ecologie în România?!!! Glumesc cu amărăciune nedisimulată. Mi-e dor de etapa aceea în care ieşeam în parc, cu mic cu mare, adunam  hartiile, pliveam florile…

- V-aţi demonstrat interesul faţă de valorificarea patrimoniului cultural local, prin înfiinţarea unui Muzeu ţărănesc în satul Archiud, judeţul Bistriţa Năsăud. Ce presupune să “clădeşti” un muzeu, să îl porneşti şi apoi să îl pui pe roate? Cum aţi rezolvat problema finanţării? Cum aţi promovat acest proiect?
- Am pus Proiectul pe hârtie, apoi, cu sprijinul celor de la Inspectoratul Scolar, s-a găsit şi finanţarea, prin concurs, desigur. Şansa a fost ca locaţia respectivă să fie chiar în spaţiul scolii din sat. Un castel medieval cu ziduri groase şi  ferestre înguste, numai potrivit pentru un astfel de muzeu. S-au implicat dascălii, copiii, părinţii… Am umblat cu căruţa de la o casă la alta, am adunat vechi costume populare, obiecte care ţineau de vechiul habitat. Comori. Istorie. Lecţie civică.

- La ce lucraţi în prezent ?
- Am încept o lucrare care… mi-e şi frică s-o spun, aş vrea să fie o trilogie, o saga, poveste de familie pe mai multe generaţii, din secolul 14 spre 21… Ştiu ce aş vrea, dar nu ştiu cum se vor lăsa ispitite personajele să mi se alăture în acest demers. Eu lucrez fără schiţe, notiţe, etc. Totul vine , se aşează, îşi face loc în întreg. Vorbim peste un an despre acest proiect. Sper să nu mă dezamăgesc singură.  Vrei şi un titlu? Hersen! Este numele de familie al bunicilor mei dinspre mamă. De aici am pornit. Oare poate un nume singur să spună povestea, una  europeană, a unefi famiii, fie şi doar imaginar? Nu ştiu, dar sper.

- Cum arată viitorul pentru Melania Cuc?
- Viitorul meu personal ţine de copiii mei şi de cărţile mele viitoare. Daca ei vor fi bine, sunt fericită şi eu. Să am sănătate, să nu-i trag pe cei dragi după mine în deznădejde, la greu. Altminteri, viitorul personal se integrează în viitorul general, comun. Va trebui să facem exerciţii de iubire de semeni. Chiar dacă nu ne stă în fire, să încerăm să zâmbim în fiecare zi. Uneori, ştiu pe pielea mea că  şi zâmbetul doare. Doare ca orice lucru pe care îl faci de mântuială. Eu cred în oameni, dacă nu aş crede, nu aş fi aici!

- Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?
- Să citească mai întâi! Meseria de scriitor e mai mult fiere decât miere. Asta aş vrea să conştientizeze şi dacă vor constata că pentru asta au fost trimişi pe Pământ, să biruie lenea, comoditatea, să scrie, să scrie…

- Ce hobby-uri aveţi?
- Sunt un om fără năravuri. Nu colecţionez chibrituri, şerveţele, nici clopoţei… Nu practic nici un joc de societate. Nu am  nici tabieturi pe care să nu mi le pot înfrânge la timp. Sună banal? Normal. Asta până mă aşez la tastatură, scriu.

Octavian Curpaș
Phoenix, Arizona

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă după aceea, cu ele. Ştiinţa i-a  exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este  legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.   În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet  la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj.  Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte  la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât  viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Si-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit dintotdeauna sa fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină ce spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut în timp, volume de versuri precum „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul” şi de proză -  „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

- „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din AnaPavlova se regăseşte în poezia dvs.?

- Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego.
Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutată şi şlefuită de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne  străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi realizăm.

- Aţi debutat în revista “Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista “Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

- La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea ora, din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că a citit şi i-a plăcut.

- De ce “13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?

- Editura era în clădirea “Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul “Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire şi m-a întrebat: “De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat.
Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu : nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteam mărturisi gândurile şi întâmplările în acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Să nu-mi spună cineva că mai exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica şi femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

- Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?

- Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, zece volume de poezie şi opt de proză.

- „Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceaşca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

- Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: “Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daimonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului….” Alt critic a scris: “Poemul „Piticul din ceaşca de cafea”, care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.”
Dumneavoastră v-aţi gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit… V-aţi gândit la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihna”!

- „În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” (“Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se măreşte,/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/– Dar vânt şi umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?

- Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: “Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…
Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multă vreme: “Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când  ordonezi răspunsurile si îţi faci o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred!
Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de “mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri şi te miri şi te întrebi şi răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departele nostru, de ce nu? şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

- “Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului, spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

- Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre Bacovia că este « un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton şi chinuit ». M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion : « Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta. » Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoţionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”
Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica : « Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe. » Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : « Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua. » Câtă dreptate are!

- A apărut cu ceva timp în urmă, “Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalu, se întâlneşte la Mircea Eliade (“Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt (“Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune “File de jurnal”, “Jurnalul unei veri”, dar şi “Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?

- Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate. Există poate şi o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, alţii în scris. Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este ! Jurnale s-au scris şi se scriu şi rezistă şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: “Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.

- Suntem la capitolul memorialistică, “Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?

- „Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul “Binele şi Răul”). Scriind toate cărţile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii. Această carte însă, nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o.

- De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

- De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.

- La ce lucraţi în prezent ?

- Am două cărţi în lucru. Prima este o cărticică de cugetări, a doua este o antologie de versuri. Aş dori să fac o selecţie din volumele de versuri scrise şi publicate la care să adaug şi poezii noi. Ar fi un volum destul de mare.

- Cum arată viitorul?

- Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.

- Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?

- Să iubească mult şi să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi.  Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.

- Ce hobby-uri aveţi?

- Am avut destul de multe în viaţă. Acum mi-a rămas doar muzica.

- Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?

- O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii, formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie,  folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.

Octavian D. Curpaș
Phoenix, Arizona

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Cum să te eliberezi de suferinţa proprie, de ce să nu porţi cu şi în tine durerea altora, dar şi mai important, de ce nu ai dreptul să îi faci pe cei apropiaţi să se îmbolnăvească de o maladie a sufletului? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care încearcă să răspundă cartea Ligiei Seman, „Handicapul conştiinţei”. Volumul, încărcat de o durere vie, umană se concretizează ca un strigăt după ajutor ce porneşte din dorinţa recâştigării demnităţii pierdute. Un handicap fizic înseamnă neşansa de a fi stigmatizat de societate, de a nu te putea bucura de viaţă, de a te raporta în permanenţă la oamenii sănătoşi. În roman, Ana, o infirmă, dobândeşte pe lângă deficienţa trupească şi un handicap al conştiinţei, adică frica de a se simţi respinsă, teama că anormalitatea o face vulnerabilă, că viaţa nu îi rezervă decât eşecuri. Iar lipsurile ei sufleteşti, nevoia de a fi acceptată, obsesiile legate de înfăţişare, sensibilitatea exagerată, părerea proastă despre sine, i se transmit fiului său, Emanuel, un copil de grădiniţă. Micuţul creşte şi odată cu el se dezvoltă până la exacerbare un şir de emoţii negative pe care le va perpetua din păcate, în fiinţele cele mai dragi lui. Şi astfel, fiecare experimentează individual, efectele unui handicap al conştiinţei.

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plăsmuieşte sunt o exprimare a întregii sale vieţi. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodată să făurească stihuri, ci s-a trezit pur şi simplu făcând acest lucru de îndată ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a aşternut primele rime pe hârtie, fără să ştie că se apucase de ceva special, de o activitate complexă. Poeziile lui se remarcă printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteşte cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic creştin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “artă pentru artă” şi nici nu depinde de anumite condiţii pentru a scrie. Ionatan Pirosca s-a născut în 1958 la Brăila,  este licenţiat în teologie şi este  căsătorit cu Sorina.

- Cum si cand ati inceput sa scrieti in mod serios poezie? In ce an ati debutat si cu ce ? Care au fost volumele urmatoare si cand au aparut ? Cate poezii ati compus pana la ora actuala?

- Niciodată nu am scris poezie în mod neserios. E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, aş spune. Întreaga mea biografie poate fi privită ca o corabie plutind pe o mare. Numiţi marea aceasta poezie, apoi imaginaţi-vă toate furtunile şi toate pânzele care poartă această corabie până se rup şi furtunile, dar şi pânzele… Numai susurul blând şi subţire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman liniştit.

Am debutat publicistic cu două grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Braşov. Tot în acel an, luam şi primele mele două premii la concursuri literare naţionale. Abia după zece ani, în 1994, după mai multe premii şi recunoaşteri publicistice prin diverse reviste literare, debutam editorial cu placheta Cu faţa la cruce. Era o cărţulie alcătuită din poezie scrisă de-a lungul anilor, dar schimbată şi regenerată astfel încât să reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului meu: anume, întoarcerea cu faţa către Hristos şi către crucea Sa mântuitoare.

Nu pot spune câte poezii am scris, aşa cum nu număr niciodată câte linguri de mâncare mănânc la o masă. Pot doar să vă spun că am publicat până acum şase volume de poezie şi că am pregătite încă vreo patru, pentru a le publica în următorii ani.

- Ce fel de poezie scrieti? Ati scris mai multe categorii de poezii? V-ati format deja un stil al dvs., inconfundabil? Dintre poemele pe care le-ati scris pana in prezent, aveti unul preferat?

- Îmi place să cred că ceea ce fac eu se cheamă poezie creştină. Asta înseamnă să fie o poezie de două feluri: de o bună calitate literară, ca poezie, şi cu un autentic fundament ideatic creştin, ca şi mesaj. Aceste două aspecte trebuie să se împletească în cel mai armonios chip şi cu cel mai viguros impact atunci când se apropie de sufletul iubitor de frumos. Despre stil, ce să vă spun… “Le stil c’est l’homme”. E ceva ce s-a format dintr-un mine trecut prin sumedenia de lecturi, cenacluri, încercări mai bune sau mai puţin bune de a scrie ca unul sau ca altul dintre marii poeţi ai lumii… Dacă e ceva inconfundabil la mine, nu scrierea poeziei este, ci modul cum interferează ea cu propria-mi biografie. 
Nu am un poem preferat. Dar am o carte preferată. Vorbesc despre volumul Ferestrele Împărăţiei, apărut în 2006.

- Descrieti-ne procesul aparitiei unui poem. Preferati sa fiti singur atunci cand scrieti sau sa ascultati muzica? Petreceti un anumit timp pentru a rescrie un vers sau va iese din prima?

- Scriu când am timp şi când sunt suficient de odihnit ca s-o fac. Nu ştiu dinainte ce voi scrie. Asta îmi sugerează cuvintele însele, pe măsură ce se ţes în diverse sintagme. Aşa se conturează ideea, care preia apoi curgerea întregii construcţii. Cuvintele care urmează momentului de cristalizare a ideii se subscriu acesteia, dar îşi păstrează şi un teritoriu de autonomie formală, îngăduindu-mi să mă joc cu ele, la fel cum aranjam cubuleţele colorate, în copilărie. Ba chiar îmi permit să inventez cuvinte sau încărcături gramaticale noi, care prin aportul lor semantic şi eufonic, creează sonorităţi şi sugestii noi, surprinzătoare, frumoase.
Nu depind de anumite condiţii pentru a scrie. Îmi place să ascult muzică, dar asta nu mă condiţionează. E adevărat că prefer să fiu singur, dar mă stimulează la fel de bine prezenţa alături de mine a cuiva drag. Nu încerc variante formale diferite pentru a definitiva un vers. Acest lucru se face în minte, în mod automat, în timpul procesului de scriere. Apare de obicei, forma definitivă a poemelor.

- Cum procedati pentru a ajunge de la o foaie de hartie alba la un poem finalizat? Cand si cum va dati seama ca un poem e finalizat, sa spunem ca traiti un anumit sentiment de calm, sau considerati ca un poem nu e niciodata cu adevarat incheiat?

- Nu am mai scris de multă vreme pe o foaie. Doar pe calculator. Şi asta fiindcă, din cauza bolii de care sufăr, mâna mea refuză să poarte pixul pe hârtie. De mulţi ani sunt ceea ce se numeşte “persoană cu handicap”.  Scriu foarte greu, dar scriu foarte mult. Mă instalez la computer şi chiar dacă trupul meu nu poate să hoinărească prea mult în lumea asta, imaginaţia pleacă la căutat de comori. Curând după aceea, am un început, un cuvânt sau poate mai multe… Experienţa îmi spune ce se poate face cu această comoară. Mă las în seama ei, fiindcă ştiu că e ceva ce se cheamă talent şi care nu îmi îngăduie să pierd nici o comoară. Aşa că în ciuda bolii şi a handicapului, fac exact ceea ce făceam şi înainte de instalarea handicapului, ba se pare că o fac chiar mai bine decât înainte. Scriu numai poeme “la gata”. Nu revin niciodată asupra vreunui text încheiat.

- Ce rol are cititorul atunci cand scrieti? Cum reactioneaza cititorul la poeziile dvs.? Cine este cel mai mare critic al dvs. (in afara de dvs. insiva)?

- Dacă nu ar fi cititorii, dimensiunea orizontală a motivaţiei scrisului meu s-ar pierde. Nu cred în conceptul de “artă pentru artă”, iar cel de “lucrare pentru Dumnezeu” este fals, dacă nu ne gândim că orice lucrare a noastră trebuie să treacă pe la şi să fie în folosul semenilor, ca să ajungă la Dumnezeu. Deci, un barometru natural pentru măsurarea “presiunii” poeziei mele – şi a oricărui altuia – sunt reacţiile cititorilor. Tot cititorii îmi dau şi nota. Fiindcă, dacă ar fi după soţia mea – care e cel dintâi cititor al meu – aş merita mereu zece! Aşa că, de obicei, mai aştept şi alte păreri.

- Exista in poemele dvs. adevaruri care risca sa se piarda atunci cand lectura se face in gand? Aveti si poeme scrise pentru a fi citite in gand, poate ca o meditatie in tacere, poeme care nu trebuie recitate?

- Pierderea vreunui adevăr în poezie sau revelarea vreunuia înseamnă ceva foarte relativ. Aspectul acesta depinde de atât de multe variabile, încât nu m-aş aventura să apreciez când are cel mai valabil impact poezia mea. Îmi place, e adevărat, să-mi recit poeziile proprii, conferindu-le o rezonanţă deosebită prin tonalitatea vocii sau accentuarea anumitor lucruri, dar nu pot spune că se schimbă ceva în structura de profunzime a poemelor, astfel. Meditaţia în tăcere precede scrierea, nu o înlocuieşte. Cât despre procesul de receptare a gândurilor, trăirilor expuse sau a ideilor, acesta este descoperit de fiecare cititor în momentul lecturii.

- Ce obiectiv urmariti in poeziile pe care le scrieti? Ne puteti vorbi despre influenta crestinismului in poezia dvs.? Ce alte concepte, in afara celui crestin, v-au mai calauzit in ceea ce ati scris?

- De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieţi. Ca o reîntoarcere către frumos şi sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lăsat desăvârşit şi curat pe pământ şi care a fost pervertit de păcat. A propriilor mele simţiri, care nu pot fi recuperate de adevăr decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunţa la a mă închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, creştinismul nu este numai o influenţă în poezie, ci însăşi concepţia mea despre lume şi viaţă, care stă la baza întregii mele existenţe şi a tuturor manifestărilor mele. O altă dimensiune definitorie care trebuie să caracterizeze o poezie creştină este, aşa cum mai spuneam, aceea de… poezie, de excelenţă literară.

- Ce poet crestin cititi in prezent? Ce parere aveti despre poezia crestina contemporana? Ce plusuri si ce minusuri are? Exista in prezent, o miscare poetica crestina?

- Dacă privesc la apartenenţa confesională a autorilor, pot spune că nu citesc altfel de poezie decât din cea creştină. Dar se întâmplă să regăsesc atât de puţin din creştinism în operele imensei majorităţi a scriitorilor de azi, că nu pot spune cu mâna pe inimă că acum citesc vreun poet creştin. Poezia de azi se umple de postmodernitatea haosului în care trăim, a unei realităţi al cărei stăpân este cel rău. Unele opere poetice strălucesc de frumuseţe literară, dar “vâna” lor spirituală e de tot nulă, dacă nu dăunătoare, desfigurată moral.
Am iniţiat în 2001, un grup literar creştin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Aceasta pare a fi unica reprezentare de acest gen a creştinilor evanghelici din România.

- Se spune ca sunteti cel mai mare poet crestin in viata. Pe ce credeti ca se bazeaza aceasta afirmatie? Cum se raporteaza tinerii la creatiile dvs.? Care este cea mai recenta recunoastere pe care ati primit-o din partea celor in bransa?

- Discutabilă, această afirmaţie. Probabil că sunt lideri de opinie care consideră aceasta ca fiind adevărat. Nu spun că nu-mi face plăcere să aud aşa ceva, dar credeţi-mă: mare “e unul singur, Dumnezeu”. În ce mă priveşte, Îi mulţumesc că încă sunt “în viaţă”.

Tinerii încearcă şi ei să-şi găsească un drum în hăţişul ofertelor acestei lumi. Unii iubesc poezia şi încearcă să scrie. Ajung astfel, ca uneori să citească şi ce scriu eu. Tare m-aş bucura dacă ar găsi ceva care să-i ajute să vadă pe ce drum au apucat-o, citindu-mă. Poate că le-ar folosi mai mult ce scriu eu, dacă ar şti că recent am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu (pentru întâia dată!) poezie creştină de inspiraţie evanghelică.

- Ati fost incurajat de cei din jur sa continuati sa scrieti sau se poate vorbi mai degraba de o incredere in Dumnezeu si in capacitatile proprii? Ce anume v-a ajutat sa va concentrati pe scris? Au existat si momente cand ati fi vrut sa abandonati?

- Încurajat!? Dimpotrivă! A fost un moment, după apariţia primei mele cărţi, când afirmaţia unora care erau obişnuiţi cu un anume fel de predicuţe rimate, care şi azi se practică prin biserici, că poezia mea “nu este poezie creştină”, ar fi putut fi de natură să mă demobilizeze. Am fost însă atât de supărat pe o astfel de abordare, că am văzut-o ca pe o provocare. Aşa că am mers înainte, convins fiind că am dreptate, că Dumnezeu nu m-a înzestrat degeaba şi că nu m-a chemat degeaba la un astfel de război. Nu am avut niciodată de gând să abandonez scrisul, dimpotrivă, am considerat că trebuie schimbat ceva în modul de a înţelege poezia al fraţilor mei creştini evanghelici, aşa că am luptat şi în acest sens.

- Care a fost cea mai mare provocare de pana acum, ca poet? Cum va promovati poemele? Ce surse de inspiratie aveti in prezent?

- Cea mai mare provocare ca poet şi nu doar, este aceea de a-mi depăşi propriile limitări fizice impuse de starea sănătăţii mele. Nu să scriu îmi este greu, ci să-mi promovez şi să-mi vând cărţile. De aceea, am deschis un blog pe Internet, la adresa http://ionatan.wordpress.com, unde îmi postez unele dintre lucrări. Este cel mai bun mijloc de deplasare pentru cineva pe care nu-l ajută picioarele. Cât despre sursele de inspiraţie, nu-mi fac probleme. Întotdeauna se găseşte ceva demn de iubit. Cea mai importantă sursă de inspiraţie pentru mine este dragostea lui Dumnezeu. Dar în această dragoste a Lui încap atât de multe feluri de sentimente înălţătoare şi atâtea frumuseţi de împărtăşit încât, începând de la dragostea faţă de firul de iarbă alintat de răcoarea din rouă, până la dragostea pentru părinţi, prieteni, soţie şi copii, totul mă poate inspira.

- Sunteti multumit de statutul dvs. de poet sau v-ati dori sa fiti altceva? Ati fost implicat si in publicistica? Ce altceva vi se pare relevant in experienta dvs. de pana acum si ati dori sa ne impartasiti?

- Să scriu poezie consider a fi ceea ce vrea Dumnezeu de la mine. Chiar şi boala mea, o privesc ca pe o punere specială de o parte. Dumnezeu mă obligă să scriu. Nu pot să fac altceva. Aşadar, cum să nu fiu mulţumit cu asta?
Apoi, tot ce consider relevant în experienţa mea, trece automat în poezia mea. Tot ce-mi rămâne de făcut este să vă provoc să o citiţi.

- Unde va vedeti in viitor, ce aspiratii aveti? La ce lucrati in prezent? Ce i-ati sfatui pe cei care abia acum incep sa scrie? Unii sunt de parere ca a scrie poezie este o “pierdere de timp”. Ce le-ati spune celor care gandesc astfel?

- De fapt, nu în viitor mă văd eu, ci în veşnicie. De când Hristos m-a asigurat de posibilitatea asta, nu-mi doresc mai puţin. Aspir către El cu toată fiinţa mea, cu tot scrisul meu. Lucrez pentru asta, chiar şi prin cărţile mele. Acum am gata încă patru manuscrise, două de poezie şi două de proză şi am încă alte câteva cărţi începute, pe care mă rog să-mi dea Dumnezeu putere şi timp să le termin! Astfel, am acoperit viitorii şapte ani cu câte două apariţii – poezie sau proză – pe an.
Dacă sunt tineri atraşi de poezie, îi sfătuiesc să citească mult, să vadă ce este şi cum se face poezia bună. Să citească multă poezie şi multă critică de poezie. Apoi, să exerseze, să nu se sperie de eşecuri şi să exerseze iar. Fiindcă a scrie poezie este ceva de foarte mare importanţă. Poate cineva să spună că el însuşi este o pierdere de timp, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care şi-ar fi irosit timpul creându-l? Suntem creaţia lui Dumnezeu. Poezia este o creaţie a noastră. Ea nu este o pierdere de timp pentru noi, aşa cum nici noi nu suntem o pierdere de timp pentru Dumnezeu…

Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona