Conexiuni Creştine Contemporane

Dintotdeauna, poeta Daniela Voiculescu a ştiut să aleagă dintre toate câte le avem pe Planeta Albastră, doar binele şi frumosul. Puterea cu care a purces la drum zi de zi, harul de a deosebi noroiul de stele şi arta de a zbura pe aripile speranţei, acestea le-a descoperit în copilărie. În plus, lumina magică a unor buchete de lalele galbene ori parfumul zambilelor din grădina bunicii, dar şi sentimentul prezenţei şi al ocrotirii îngerilor, pe care mica pământeană îi simţea alături, în acel colţ de rai, au fost pentru ea scânteia ce i-a luminat mai târziu, ochiul minţii.
 

Născută pe 27 octombrie 1969 la Piteşti, unde locuieşte şi în prezent, Daniela Voiculescu îşi trage rădăcinile spirituale dintr-o lume simplă şi înţeleaptă. Însă la fel de importante sunt pentru poetă, şi originile omeneşti, întrucât părinţii i-au insuflat forţa de a lupta în viaţă cu iubire şi de a da valoare numelui pe care-l poartă. Ceea ce au şi făcut, atât ea, cât şi cei doi fraţi pe care îi are. Aşa se explică şi faptul că unul din marile regrete ale Danielei Voiculescu este că tatăl ei a trecut prea repede, în nefiinţă. De altfel, nu doar cei care au adus-o pe lume i-au fost îndrumători şi protectori poetei, ci şi profesorii cu care a învăţat la Şcoala Generală Nr. 10 “Marin Preda”, din Piteşti. Între aceştia, se detaşează figura unui dascăl de excepţie, Bucur Oprică, omul care îi remarcă talentul literar şi o încurajează să scrie. În continuare, autoarea termină în iunie 1989, în urbea natală, Liceul de ştiinţe ale naturii “Zinca Golescu” şi un an mai târziu, cursurile de specializare analişti-programatori, la Centrul de Perfecţionare în Informatică. Poeta este căsătorită din 1990, cu Ion Deaconescu şi are un fiu, Horia, elev în clasa a X-a, la Colegiul Naţional Liceal “Zinca Golescu”, din Piteşti.

 

 

- Am început să scriu de la cincisprezece ani.

 

- Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o în luna august a anului 1983, la malul mării, când prima mea iubire, Cătălin, îmi făcea poezii şi eu îi răspundeam la fel! Câteva zile petrecute în tabără, lângă un băiat deosebit, m-au schimbat! Câtă bucurie juca în ochii lui, atunci când mă privea! Ne-am promis că o să ne scriem, dar după trei scrisori de dragoste… totul s-a terminat! Mama lui era exigentă cu el. Nu l-am mai întâlnit niciodată, deşi nu se afla aşa de departe. Era din Ploieşti.

 

- Am debutat pe 9 septembrie 1989, cu poeme în revista “Argeş”.

 

- Este singurul premiu literar din viaţa mea. Îmi amintesc cu drag de el, fiindcă eu nu aveam încredere în poeziile mele.

 

- Am publicat opt volume.

 

- “Nsoromma”, “Doimea materiei”, “Indigo şi portocaliu”, “Orphika”.

 

- “Orphika”. Pe 17 iulie 2009, a ieşit de sub tipar. Acest volum reprezintă bucuria sufletului meu, fiindcă am întâlnit bărbatul care a ştiut să îmi ofere iubirea mult visată!

 

- Dacă mă impresionează ceva… scriu! Nu am ambiţii literare şi nici teme preferate. Ador să îmbin simplul cu senzaţionalul! Să am un stil original!

 

- Sincer, eu mi-am dorit foarte mult să devin poetă. După ce am citit din opera lui Nichita Stănescu, m-am schimbat enorm. Mi-am dat seama că trebuie să rămână ceva minunat în urma mea. Trăirile poetului ardeau în inima mea! Asta mi-am dorit şi eu să fac… Să trăiesc în alte inimi! Iar Vasile Voiculescu este “Luminătorul” vieţii mele. Îl simt ca pe un înger păzitor! Privirea lui îmi transmite atâta iubire, încât nu voi putea niciodată să uit că sufletul dăruit Domnului este nemuritor! Este tăria inimii.

 

- Autorii români ”de pretutindeni” sunt: Elena Buică, Cleopatra Lorinţiu, Angela-Monica Jucan, Ionuţ Caragea, Cristian Neagu, N. N. Negulescu, Theodor Râpan, etc. Mărturisirea mea de credinţă literară este de fapt, cheia adevărului. “Nemăsurata iubire, măsura vieţii…” Este un mesaj puternic, dar se bazează pe o filosofie simplă. “Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

 

- În cadrul Clubului iubitorilor de cultură din Curtea de Argeş, pe 11 februarie 2009, a avut loc lansarea celui de al cincilea volum de poezii, „Zeiţa de turcoaz”. Cartea este dedicată singurului alpinist român care a escaladat aşa numita „Zonă a morţii” din Everest, Alex Găvan. (Revista „Agero” a publicat două recenzii la carte, semnate de Maria Diana Popescu şi George Baciu.)

Pe 24 februarie 2009, la editura Tiparg, m-am bucurat de apariţia celui de al şaptelea volum, „Indigo şi portocaliu”. Prefaţa este semnată de Dan Vulpe, redactor şef la „Destine Literare”, revistă lunară editată de Asociaţia canadiană a scriitorilor români. Datorez minunata copertă a cărţii, prietenei mele, Marisol Hume. Pictura se numeşte „La querrera” (The Warrior).

 

- Un eseu şi un poem. Ele exprimă regretul meu că nu am reuşit să îl cunosc decât prin firul unei lumi virtuale, dar ceea ce contează este faptul că înţeleg foarte bine lumea ascunsă despre care vorbea Artur Silvestri. Am să fac tot posibilul să-i păstrez amintirea vie! Voi scrie, voi trăi şi voi iubi adevărul!

 

- Întru totul… Am făcut acest lucru cu o adevărată dăruire, fiindcă am vrut să demonstrez ce înseamnă viaţa unei femei! Lupta ei pentru a fi înţeleasă, iubită şi preţuită… Îmi doresc foarte mult o lume în care oamenii să-şi dea seama cât sunt de valoroşi prin simplitate şi dragoste, printr-o colaborare bazată pe egalitate şi respect. Am să pledez mereu pentru bucuria luminii, emoţia sfântă a sufletului!

 

- “Ecoul”, “Tânărul scriitor”, “Luceafărul românesc”, “Oglinda literară”, “Destine Literare”, “România, Liberă în viitor”.

 

- Am fost şi sunt încurajată… Fiecare carte reuşeşte să uimească plăcut, pentru că ştiu să atrag cititorii prin sinceritatea trăirilor, prin grija cu care îmi tratez munca. Le ofer titluri incitante şi coperţi deosebite. Mesajul fiecarei cărţi se îndreaptă spre iubire, cel mai frumos sentiment, cel mai frumos dar în viaţa unui om.

 

- Este vorba despre rutină, de neîncredere, de frica eşecului, etc. Cred că fiecare editură ar trebui să angajeze o persoană cu ochi ager şi inimă sensibilă, care să descopere viitoarele talente. Să le editeze un număr mic de cărţi şi apoi să le testeze pe publicul cititor din diverse instituţii. Trebuie să înţeleagă că este nevoie şi de ceva nou. Nu poţi să citeşti doar Shakespeare şi Balzac… Timpul acela nu mai corespunde cu lumea noastră. Suntem tot mai solicitaţi, atraşi de competiţie, astfel încât ne dorim ceva în genul „puţin şi bun”.

 

- Este aproape gata cea de-a noua carte, “La malul Mării Imbrium”.

 

- Aş vrea să scriu despre viaţa pictorului Cristian Dumitrana. Acesta s-a născut în România, într-o familie cu străvechi tradiţii religioase. Încă din copilărie a simţit graţia şi inspiraţia divină, încercând apoi să o exprime prin intermediul picturii. A lucrat şi lucrează atât în Romania, cât şi în Italia.

 

- Da. Îmi doresc să vizitez Verona, oraşul iubirii eterne, locul perfect pentru Valentine’s Day.

 

- Tinerii au început să privească romantismul ca pe o bizarerie, pentru că sunt acaparaţi de o televiziune care le manipulează gândurile, îi îndepărtează de trăirea adevărată. Cred că profesorii ar trebui să organizeze săptămânal întâlniri cu elevii, să le prezinte oameni deosebiţi, sensibili, să îi atragă în discuţii libere despre frumos. Să le ofere, dar şi să-i facă părtaşi la spectacole, filme şi expoziţii de fotografii, etc. Ar fi minunat să le atragă atenţia şi prin excursii alături de personalităţi culturale.

 

- Trebuie să iubească şi să respecte literele, să creadă în lumea lor! Să nu se dea bătuţi la prima critică nefavorabilă. Să fie conştienţi că drumul spre glorie este foarte greu, dar nu imposibil!

 

- O zi fără muzică este de neconceput pentru mine. Ador cântecele interpretate de Van Halen, Gigi D’Alessio, Amedeo Minghi, Claudio Baglioni şi Antonello Venditti. Iubesc pictura. Am întreaga colecţie a celor mai mari artişti ai lumii, „Art Gallery”. Dar şi geografia mă fascinează. Cumpăr fiecare număr din noua colecţie DeAgostini, „Atlas – întreaga lume la dispoziţia ta”. Şi îmi place să citesc viitorul în stele şi vise…

 

- Locuiesc lângă Pădurea Trivale. Este prietena mea de nădejde. Îmi oferă echilibru şi inspiraţie.

 

- Tuturor cititorilor le doresc să aibă parte de iubire! Să spere mereu în curcubeu, chiar şi atunci când acesta întârzie să apară! „… curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Geneza, 9/13)

 

 

 

Există printre noi, semeni ce au fost parcă predestinaţi să îmbrăţişeze în viaţă, o anumită profesie. Este şi cazul poetei Lelia Mossora, care afirmă despre sine că s-a născut pentru a fi dascăl. Pentru că ştia de la tatăl ei că oricărui om trebuie să-i descoperi mai întâi, coarda sensibilă, dacă vrei să îl modelezi şi să ai o comunicare perfectă cu el, ea a aplicat acest principiu încă din primul moment când s-a urcat la catedră.

 

Lelia Mossora s-a născut pe 26 iunie 1951 la Hîrlău, în judeţul Iaşi. Devine cadru didactic imediat după absolvirea Facultăţii de Litere, la Universitatea “Al. Ioan Cuza” din Iaşi şi predă limba şi literatura română în diferite şcoli din judeţ, inclusiv la o casă de copii. Nimic nu se compară pentru ea, cu recunoştinţa foştilor discipoli, care îi mulţumesc şi azi doamnei profesoare pentru că i-a învăţat NU doar limbă română, ci şi o conduită de viaţă ireproşabilă. Nu demult, Lelia Mossora a avut bucuria să descopere că unii din micuţii pe care îi formează în prezent, sunt chiar copiii foştilor ei şcolari, ajunşi la rândul lor, părinţi.De altfel, anii lucraţi în învăţământ au ajutat-o pe Lelia Mossora să îşi menţină intactă tinereţea morală şi într-o oarecare măsură, şi pe cea fizică.De aceea, poeta are şi acumacelaşi suflet înfometat de frumos, ca în copilărie, în care dăinuie cele mai de preţ momente trăite de-a lungul timpului. Vacanţele patriarhale, petrecute la ţară, în casa bunicilor, într-un sat de lângă Cotnari, dar şi icoana părinţilor, amândoi plecaţi de ani buni, din lumea noastră, sunt tot atâtea amintiri de neuitat pentru poetă. De la cea care a adus-o pe lume, o moldoveancă foarte frumoasă şi harnică, Lelia Mossora a moştenit perseverenţa, hotărârea şi rapiditatea de a trece la fapte. În schimb, de la tatăl ei, marinar de cursă lungă şi ardelean din Săliştea Sibiului, aceasta a dobândit dorul şi dragostea de necunoscut, de mare, dar şi de cuvinte alese şi îmbinate cu măiestrie. Lelia Mossora locuieşte şi munceşte în prezent, la Iaşi. Are două fete, în vârstă de 26 şi 24 de ani şi este deja, bunică.
 

- Alergarea ( inconştientă poate ) a început încă de când eram mică şi mă plimbam cu tatăl meu care îmi povestea ( cum numai el ştia ) ce văzuse prin lumea largă. Îmi amintesc că îl ascultam uimită cât de frumos reuşea o îmbinare ciudată a cuvintelor, fără să ştiu că într-o zi voi putea face la fel şi eu. Mai târziu, prin clasă a X-a, am început să scriu timid, dar destul de frumos, în revista licelui unde eram elevă. De acolo, am ajuns la un interviu la revista „Cronica” de pe atunci , apoi la „Iaşul literar” – actualmente „Convorbiri literare”, unde am şi debutat în 1968, sub îndrumarea atentă a maestrului Horia Zilieru, mult timp mentorul meu artistic. Au mai urmat alte publicaţii în revistele timpului din ţară…şi apoi,……….linişte totală. N-am mai scris mult timp, decât rar. Am adunat totul scris la o maşină veche pe care mi-am dorit-o enorm, dar care a devenit inutilă când am putut să-mi cumpăr un PC. Oricum maşina aceea mai există, ca amintire a orelor de veghe târzie. Redescoperirea mea de către mine însămi s-a produs abia în 2003-2004, când am început să scriu foarte mult , inspiraţia curgând în valuri. 

Apoi, iar o pauză, între 2005 – 2008. Din toamna lui 2008, am început să scriu din nou. Se pare că este esenţa poeziei mele. Mi-au apărut în foarte scurt timp, poezii în două antologii trilingve, în vara şi toamna lui 2008: „Doamnele poeziei” - Editura Anamarol - Bucureşti, „Şansele poeziei”      - Editura Anamarol - Bucureşti si in antologia de versuri “Toamna”                  – Editura AS’S          – Iaşi.

- Cine mai ţine minte ? Foarte multe. Unele nu sunt încă în calculator. Doar în manuscris.

- Nu cred. Dacă scriu ceva , înseamnă că îmi place, dar… să dau totuşi câteva titluri : „Fluture de noapte”, ciclul de poezii „De ce ?”, ”Toamnele de altă dată”, ”Timp”, „Dacă”, „Cireşe amare”, „Zodia fecioarei”, „Dor”, „Vrăjitorul cuvintelor”…

- Poezie cu tentă retorică , existenţială, de dragoste născută din suferinţă. Îmi pare rău, dar când sunt fericită, nu pot să scriu. De unde şi pauza de aproape patru ani, din ultimul timp.

 

- Tot ce scriu e simţit, trăit, pipăit, gustat, respirat. Nimic nu e scris doar ca să fie… scris. Poate de accea şi cititorii, femei şi bărbaţi deopotrivă, se regăsesc în versurile mele. Cei care mă apreciază nu sunt critici literari, dar mie îmi este suficient să mi se spună : ” mă regăsesc în tot ce scrii aici”. Nu pot să-mi doresc mai mult. Înseamnă că poezia mea a ajuns unde mi-am dorit.

- Cristina Andrei, Anne Marie Bejliu, Loredana Cristea, Evelyne Maria Croitoru, Elena Glodean, Mariana Eftimie Kabout, Rodica Elena Lupu, editorul volumului, Georgeta Oana Muscă, Dona Tudor.

 

- Cred că ” Vrăjitorul cuvintelor”, poezie ale cărei versuri mă caracterizează. Sunt convinsă, şi …convingerea, pe lângă că exista deja, mi-a fost întărită de către cititori.

- Alchimie ? Sigur că da. O combinaţie destul de ciudată a cuvintelor, aşa încât să obţin finalitatea căutată: cititorul să înţeleagă, să se regăsească în ce scriu, să devină mai sensibil şi… mai bun.

- Nu prea. Zău, NU! Câţi poeţi fericiţi ai văzut sau ai descoperit tu ? Nefericirea, neînţelegerea multor lcruri care altora le par normale, pun multe întrebări unui suflet bântuit de muze.

- Întrebare de baraj ! Niciodată nu m-am gândit să semăn cu cineva sau să reiau ceva ce l-a preocupat pe un alt scriitor. Este pură întâmplare. Până la urmă, şi poezia este o combinaţie de N luate câte N (deşi n-am fost prea bună la mate), la fel şi muzica. Se pot regăsi pe glob doi autori , compozitori care… la un moment dat , au simţit la fel. Dar… recitind azi, poezia mă gândesc că sunt mai mult decât oricând de acord cu versurile argheziene : ” Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă / S-o caute repede. Se înnoptează.Se lasă ceaţa”. Se face târziu şi vreau să recuperez timpul pierdut în zadar.

- Mai bine nu afli cum este. Dureros de trist şi de neînţeles pentru mulţi. Poate doar cei ce au « auzit » sau « au simţit » tăcerea să înţeleagă.

- Nu! Ar fi :” De ce te ard toţi pomii / Pe lângă care treci ? “, “De ce răstorni pe-apus / Tot cerul gol şi rece ? “, “De ce avem nevoie de cuvinte / când exista gândurile ? « , « De ce avem nevoie de lumină / când ochii noştri / luminează în noapte ? », « De ce avem nevoie / de şoapte de iubire / când / ştim şi fără cuvinte / cât de înalt este cerul sufletului nostru ? », «De ce /   nu poţi avea mereu / tot ? « , « De ce trebuie să doară / fiecare clipă / care a trecut /fără noi ? « …

- Medic veterinar. Aceasta a fost prima mea dorinţă din copilărie, dar… n-a fost să fie. Patrupedele au ceva ce n-au oamenii : privirea care te face să simţi că vrei să fii mereu lângă ele, o durere ascunsă că nu pot vorbi, dorinţa să faci mereu bine , să fii aproape de cel care suferă şi să dai mai mult decât poţi da. Aş vrea să cred că oamenii pot şi, asemenea câinilor, că nu te vor dezamăgi niciodată, că nu te vor părăsi. « Orice în lumea asta poate fi cumpărat cu bani, în afară de mişcarea cozii unui câine » («  Doamna si vagabondul »).

- De ce ? Pare că dintr-o experienţă nefastă de viaţă, dintr-un timp nu prea îndepărtat.

- Culori de must negustat, de frunze răvăşite de paşi vinovaţi, de amurguri petrecute fără sens, parfum de roşu şi de singurătate.

 

- A fost şi…n-a fost. Mi s-au cerut versuri de către unii compozitori, dar.., se pare că poezia mea e foarte dificil să fie pusă pe note. Are… propria ei muzică şi versuri destul de lungi.

- Eu nu ”lucrez”. Nu-mi propun nimic în acest sens. Dacă e să fie…, va fi un nou volum, care se va chema : ” Cireşe amare”. Când va fi complet, îl veţi cunoaşte. El conţine deja câteva poezii. Şi… ceva ce n-am spus şi pentru care mulţi dintre cititorii – critici literari mă vor blama desigur, e că eu nu corectez nimic, niciodată, din ceea ce scriu. Scriu pur şi simplu, ce simt într-un anumit moment al vieţii. Nimic “lucrat” să sune mai bine . Poate greşesc, poate…. nu. Rămâne de văzut ce va spune posteritatea, pe care sper să n-o supăr intrând în vreun manual de liceu, în aşa fel încât elevii să fie obligaţi să simtă altceva decât am vrut să exprim eu. (Glumesc desigur).

- Să scriu şi iar să scriu, să fac oamenii să simtă ce redau în versuri , să râdă sau să plângă de fericire, măcar câteva clipe. Este suficient. Mă hrănesc cu bucuria lor.

 

- Deşi ar părea ciudat, pe primul loc stă muzica de bună calitate şi… apoi poezia, pictura ( am şi pictat cândva ).

 

- Scriind, visând că într-o zi va fi mai bine, că îmi voi răspunde la multele întrebări, ascultând muzică…, sperând că oamenii vor deveni mai… oameni.

- Fiţi mai buni, cu fiecare secundă! Nu irosiţi viaţa pe ceea ce nu merită! Preţuiţi clipa! Ea nu se va întoarce nicicând. Învăţaţi să visaţi! Visul poate deveni realitate.

„Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori. Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ” Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste, de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate, datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea.  De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie. Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă, alături de El.

 

Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. Prin antiteză, în “Tragedie şi triumf”, registrul tematic se schimbă radical. Acţiunea este extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, Ligia Seman dând viaţă unor poveşti încărcate de dramatism, relatate într-o notă gravă, dureroasă. Asistăm la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâşietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercări, de situaţii limită, pe care nu le pot depăşi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate că tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomină, cartea are un deznodământ apoteotic. Biruinţa binelui asupra răului aduce cu sine regăsirea sensului iniţial, primordial al vieţii. Se aşterne pacea şi asistăm în sfârşit, la triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor.

 

Cu toate că în carte are întietate tragismul, răsturnarea de situaţie căreia îi suntem martori la final, defineşte şi contrabalansează întâmplările zguduitoare ce marchează întreaga scriere, de la prima până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama, Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate. Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel, începe cu adevărat, tragedia.

 

Casa de copii unde nimereşte Vlad, un băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă, umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada. Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani, acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistă cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni. E rai viaţa când nu te bate nimeni.”

 

Vlad încearcă să se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate, înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă. Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel, cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot.

 

Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva. Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată, pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile din împrejurimile instituţiei.”

 

Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”

 

La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară. Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”

Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintă acel tip de slujitor care se bazează pe abilităţile proprii şi chiar se mândreşte cu ele. El este tipul creştinului dornic a face lucruri înalte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar care nu e încă zdrobit. Oamenii nezdrobiţi acţionează prin puterea intelectului şi a abilităţilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarcă prin blândeţe, iar lucrul acesta se vede în relaţiile cu semenii. Raul dovedeşte abnegaţie faţă de cei pierduţi, dar are şi o anumită doză de aroganţă. Nu îi tratează pe toţi cu aceeaşi măsură, ci le oferă mai mult interes şi timp persoanelor pe care le consideră mai importante. „Răspunsese cu mai multă atenţie şi meticulozitate întrebărilor puse de personalităţi din conducerea oraşului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaţi le acorda mai puţin timp, uneori chiar fără să-şi dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteză cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toţi, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserică – simţeau că se află în faţa unui om care îi înţelege, care le va spune cu blândeţe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul să-i destăinuie eşecurile lor, fără teama că ar putea fi judecaţi.”

Mai mare însă, decât contrastul dintre Adrian şi Raul este cel dintre Raul şi Vlad. Speranţele ultimului se năruie încă o dată, atunci când află de relaţia dintre Magda şi Raul. La ce altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur dreptate?De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează asupra Fiului lui Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice, energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad – o relicvă diformă, o imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era… Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi avut acelaşi Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.”

 

Dar tocmai pentru că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul. În sufletul lui Vlad mai există încă intactă o fărâmă de iubire şi astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare, renunţând în ultima clipă la ideea diabolică de a înfăptui omorul. Raul însă – cu toată măsura înaltă de iubire pe care o primise de-a lungul vieţii – nu este capabil să-şi învingă „egoismul de a-şi trăi tinereţea şi a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând să se protejeze. În consecinţă, îl părăseşte pe Vlad, deşi acesta rănit, se zbate între viaţă şi moarte.

La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte, şi abia în acest context se evidenţează în mod special orgoliul lui Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte a lui Adrian - îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată, zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere. „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa acestui tânăr dotat şi elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad insistase, nu se dădu înapoi…” 

Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”

Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce mai încercaţi de viaţă? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că năzuinţele sale nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că şansa autentică înseamnă o viaţă desăvârşită în Hristos, în care nu ţi se interzice să trăieşti bucuria. Judecată doar din unghiul dimensiunii perceptibile şi efemere – viaţa lui pare a fi o catastrofă, iar Dumnezeu ar putea fi considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul că a îngăduit să se nască într-o anumită familie, prin oportunităţiile oferite, prin inteligenţă sau frumuseţe… În carte, modul în care Dumnezeu judecă şi semnificaţia pe care o dă El adevăratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi.

La rândul ei, Ana ia hotărârea să renunţe la traiul de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de durere, marchează un moment de răscruce în viaţa acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi fiica ei nu mai au de ce să se teamă.

« Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze.” Toată această tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii să înţeleagă ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformă într-un adevărat apel pentru ca pământenii să fie motivaţi a-L sluji cu dăruire. Creatorul nu apreciază mai mult lucrările aparţinând semenilor noştri răsfăţaţi de soartă, în detrimentul celor venind din partea copiilor Săi mai neînsemnaţi, care I-au pus totul la dispoziţie, cu credinţa că El poate să înmulţească. Lucrarea cea mai mare pe pământ este dragostea. În ochii Tatălui, martir nu este cel care îşi dă doar o singură dată viaţa pentru El, ci cel ce zilnic trăieşte o existenţă de renunţare, pentru alţii.

Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.

 

Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieţi noi, în Hristos.

 

Stilul romanului « Tragedie şi triumf » este intelectual şi echilibrat, dovedind o documentare serioasă şi o maturitate literară. Tema narativă nu este complicată. Analiza psihologică şi introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experienţelor relatate, perspectiva largă asupra realităţii transformă « Tragedie şi triumf » într-o carte a soluţiilor. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai mult… Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie.”

 

« Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine, răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială. “Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi formez un stil propriu: roman creştin psihologic.”

 

 

Să citim acum din Evanghelia după Marcu 12:28-31: „28 Unul din cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă ştia că Isus răspunsese bine Saducheilor, a venit la El, şi L-a întrebat: Care este cea dintâi dintre toate poruncile? 29 Isus i-a răspuns: Cea dintâi este aceasta: Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn; 30 şi: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta; iată porunca dintâi. 31 Iar a doua este următoarea: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.”.

Cum poate fi sintetizată în câteva cuvinte iubirea pe care Dumnezeu doreşte să o descopere in noi?

Iubirea pe care Dumnezeu doreşte să o descopere în noi face referinţă directă la principiul ce stă la baza existenţei întregului univers, fapt descoperit prin intermediul întrupării şi jertfei Domnului Hristos. Practic, a iubi pe Dumnezeu cu toată puterea ta, înseamnă să  ai mereu în centrul vieţii tale imaginea „Celui care a creat cerurile şi pământul”, iar plecând de la această realitate, sa transpui în totalitatea relaţiilor tale, principiul viu al identificării cu ceilalţi pentru a-i aduce în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, iubirea divină este descoperită în noi şi prin intermediul nostru.

Să examinăm şi următoarea afirmaţie din Ioan 14:15: „15 Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.”. La ce se referă ea?

Ascultarea de voinţa lui Dumnezeu şi reflectarea iubirii Sale merg mână în mână de-a lungul întregii veşnicii, îmbrăţişând în totalitate prezentul. Nu vom putea niciodată să respectăm poruncile divine, dacă iubirea Sa nu va fi descoperită în noi. Reciproc, nu vom putea să rămânem sub razele influenţei divine, dacă nu vom pune în practică ceea ce suntem învăţaţi prin intermediul Cuvântului Său. Cele două merg împreună, prima lucrând în interior, iar cealaltă în afară.

Să vedem acum ce stă scris în 1 Ioan 3:11-16: „11 Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţii; 12 nu cum a fost Cain, care era de la cel rău, şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite. 13 Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea. 14 Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. 15 Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el. 16 Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.”.

Ce asemănare există între noi şi Cain, atunci când nu permitem ca Dumnezeu să Îşi poată descoperi iubirea Sa în noi?

Ori de câte ori respingem iubirea pe care Dumnezeu doreşte să o descopere în noi, ajungem în situaţia nefericită a lui Cain, care nu şi-a mai putut stăpâni mânia şi resentimentele, fapt pentru care a ucis pe fratele său. În sens opus, ori de câte ori acceptăm iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre, dispoziţia de a ne susţine semenii va îmbrăca întreaga paletă a exprimării, mergând, dacă acest lucru este necesar, până la sacrificiul suprem, în felul în care a procedat şi Isus Hristos.

În ce sens ura este similară cu uciderea? De ce o astfel de atitudine ne conduce la respingerea iubirii lui Dumnezeu?

Ura şi uciderea sunt unul şi acelaşi lucru, în sensul în care orice ucidere are la bază ura faţă de semeni, şi orice sentiment de ură va conduce la fapte de violenţă împotriva aproapelui. Aşa cum iubirea şi ascultarea de voinţa lui Dumnezeu merg împreună, tot astfel ura şi uciderea sunt de nedespărţit. Nu mă refer doar la uciderea fizică, ci există şi alte forme de vătămare, care nu presupun neapărat o vătămare corporală directă. Astfel, vorbirea violentă, gândurile pline de ură şi altele în genul acestora, nu sunt cu nimic mai puţin vinovate decât lovirea directă. O astfel de atitudine ne conduce să respingem iubirea pe care Dumnezeu doreşte să o descopere în noi, fiindcă principiul care se află la bază este exact opus.

Să citim în continuare din 1 Ioan 3:14-16: „14 Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. 15 Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el. 16 Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.”.

Cum dobândim această experienţă a trecerii de la „moarte la viaţă”? Ce putem face în acest sens?

Fiindcă iubirea şi ura se exclud reciproc, soluţia pentru a scăpa de sentimentele negative constă în a cultiva iubirea pe care Dumnezeu încearcă să o planteze în inimile noastre. Astfel, printr-o deschidere progresivă faţă de razele cunoştinţei lui Isus Hristos, învăţăm despre jertfa Sa şi iubirea Sa, lucru care are un efect benefic asupra minţii noastre, conducându-ne la o transformare interioară deplină. Prin puterea exemplului şi deopotrivă a influenţei sfinte prin Duhul Sfânt, suntem aduşi într-o aşa de strânsă legătură cu Dumnezeu, încât răul apare în adevărata sa lumină, iar noi suntem eliberaţi de sub influenţa sa nefastă. În acest mod, noi trecem de la „moarte la viaţă”.

În ce fel iubirea ce ne este oferită de Dumnezeu este capabilă să înlăture orice formă de violenţă din inimile noastre?

Iubirea pe care o descoperă Dumnezeu în inimile noastre realizează o eliberare de principiul răului, ce se află conectat cu mintea noastră, iar energiile divine, care au fost în mod constant reprimate, sunt aduse la suprafaţă, cizelând un om nou şi o gândire nouă. Prin descoperirea iubirii Sale, noi redobândim frumuseţea chipului divin, iar din interior începe o curăţare progresivă, ce se finalizează prin schimbarea deplină a întregii vieţi.

Cum putem aplica în mod concret acest principiu?

Privind la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, ajungem să o reflectăm tot mai mult, până când razele influenţei divine ajung să se întrepătrundă cu fiecare aspect al vieţii noastre. În acest fel, ajungem să fim ancoraţi tot mai ferm în Dumnezeu şi în tot ceea ce reprezintă principiile neprihănirii. „Privind suntem schimbaţi”, iar realitatea din jurul nostru va dobândi un aspect complet diferit, încât cu uimire vom constata că lucrurile sunt complet diferite de ceea ce ştiam. Acolo unde era teamă, acum este siguranţă deplină. Unde necredinţa ne împingea spre lucruri absurde, credinţa ne aduce acea încredere de neclintit în realităţile Cuvântului lui Dumnezeu. Totul devine altfel, pentru cel care primeşte această iubire pe care Domnul doreşte să o descopere în noi.

Să vedem acum un caz concret de aplicare a principiului iubirii şi vom citi din 1 Ioan 3:17-22: „17 Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? 18 Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. 19 Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr, şi ne vom linişti inimile înaintea Lui, 20 ori în ce ne osândeşte inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, şi cunoaşte toate lucrurile.”.

De ce ne este atât de greu să aplicăm la modul concret principiile iubirii pe care Dumnezeu doreşte să o reverse în inimile noastre?

Dificultatea principală derivă din rezistenţa pe care o manifestăm faţă de planul lui Dumnezeu, deoarece există tendinţa de a da propria noastră definiţie la ceea ce înseamnă iubire. Nepăsarea faţă de semeni reprezintă o regulă a tuturor timpurilor, fapt care conduce la comiterea tuturor nedreptăţilor pe care le vedem în jurul nostru. De aceea, în loc de a avea o adevărată prosperitate a societăţii în mijlocul căreia trăim, sărăcia şi lipsurile îşi vor face simţită prezenţa mereu. Iubirea pe care Dumnezeu doreşte să o descopere în noi este de natură a reface toate relaţiile afectate de comportamentul păcătos al oamenilor.

Să citim acum despre porunca specială pe care Domnul ne-a dat-o, aşa cum stă scris în 1 Ioan 3:23-24: „23 Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.  24 Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.”.

Cât de uşor sau de greu ne este să păzim această poruncă divină? Care este metoda de a putea să o respectăm cu adevărat?

Porunca iubirii este uşor de ţinut dacă trăim experienţa regenerări interioare, numită „naştere din nou”, dar este în acelaşi timp imposibil de a fi respectată, dacă nu se produce o schimbare fundamentală în noi. Soluţia oferită de către apostolul Ioan este simplă, însă în acelaşi timp eficientă. În primul rând, trebuie să manifestăm credinţă în Isus Hristos, într-o manieră în care aceasta să reprezinte un principiu activ şi lucrător, iar după aceea trebuie să exercităm voinţa în direcţia transpunerii principiilor iubirii divine în relaţie cu semenii şi cu lumea înconjurătoare.

Să vedem acum ce exemplu ne-a fost oferit de către Dumnezeu cu privire la ce înseamnă iubirea şi vom citi din 1 Ioan 4:7-11: „7 Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. 8 Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. 9 Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. 10 Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. 11 Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.”.

Cum putem prelua modelul oferit de către Domnul Hristos pentru a putea aplica acelaşi principiu în vieţile noastre?

Modelul oferit de către Domnul Hristos nu reprezintă doar un exerciţiu didactic de înţelegere, ci el trebuie să ne conducă la o schimbare profundă şi decisivă a vieţii, pe baza asimilării principiilor iubirii divine. Jertfa de ispăşire pe care a oferit-o Domnul Hristos este expresia supremă a ceea ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu faţă de oamenii planetei Pământ. Astfel se realizează impresionarea conştiinţei, prin puterea exemplului personal oferit chiar de către Dumnezeu, şi deopotrivă prin înţelegerea că noi înşine suntem beneficiarii acestei iubiri, pe care suntem chemaţi să o împărtăşim mai departe.

Să citim acum din 1 Ioan 4:16-18: „16 Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el. 17 Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii. 18 În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste.”.

Cum putem avea siguranţă că la judecată vom trece cu bine? De ce nu trebuie să ne fie frică de aplicarea dreptăţii divine?

Nu există nici o raţiune pentru un om care se încrede în Isus Hristos, să îi mai fie teamă de judecata divină. Ar fi de fapt şi o contradicţie, ca Dumnezeu, după ce a plătit preţul răscumpărării noastre, să ne judece şi să ne condamne ulterior. Dacă iubirea Sa este descoperită în noi, dacă ea se manifestă în vieţile noastre, atunci siguranţa este deplină şi putem merge cu bucurie înainte privind cu speranţă către momentul intrării noastre în Împărăţia cerurilor. Aşadar, să nu lăsăm cugetul nostru să fie descurajat la gândul marii Judecăţi, când toate faptele şi gândurile noastre vor fi examinate de către tribunalul ceresc, fiindcă la o cercetare mai atentă se va vedea iubirea divină ce s-a manifestat în vieţile noastre.

Să citim acum din 1 Ioan 4:19-21: „19 Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi. 20 Dacă zice cineva: Eu iubesc pe Dumnezeu, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? 21 Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său.”.

Cum poate fi testată credinţa pe care o avem şi faptul că suntem părtaşi iubirii divine?

Testul credinţei noastre este cel al faptelor, iar primirea iubirii divine se manifestă prin afecţiunea pe care o avem pentru cei din jurul nostru. De aceea, putem să avem o măsură obiectivă asupra calităţii religiei noastre, acest lucru trecând dincolo de vorbe sau de intenţii. Mai mult decât oricând, avem nevoie de o religie matură, activă, puternică, ce se va manifesta prin fapte şi acţiuni care vor da o mărturie puternică despre acţiunea unui principiu divin, supranatural. Astfel, întreaga lume va cunoaşte că religia lui Dumnezeu este autentică, de valoare, şi multe persoane vor fi conduse să o primească în plinătatea puterii ei răscumpărătoare.

ŞI acum vom mai examina câteva versete din 1 Ioan 5:1-4: „1 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. 2 Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. 3 Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; 4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.”.

Cum se manifestă la modul concret iubirea de Dumnezeu? De ce nu poate să rămână ascunsă?

Iubirea de Dumnezeu se va reflecta prin ascultare deplină de voinţa Sa, lucru vizibil prin respectarea poruncilor Sale. Astfel, calitatea de copiii ai lui Dumnezeu este pusă în evidenţă, fiind cunoscută de toţi cei cu care avem de-a face în mijlocul lumii în care trăim. De aceea, credinţa autentică ne va conduce deopotrivă la iubirea de Dumnezeu şi la respectarea poruncilor Sale. Cele două nu pot fi separate, fiind legate prin armonia care există între dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu.

În final, în ce constă biruinţa pe care putem să o avem în mijlocul lumii? La ce se referă ea în cele din urmă?

Biruinţa pe care putem să o avem în mijlocul realităţilor în care trăim, se referă la menţinerea unei credinţe vii şi lucrătoare, care să ne conducă la manifestarea iubirii lui Dumnezeu în vieţile noastre şi în transpunerea practică a respectării poruncilor divine, printr-o afecţiune sinceră faţă de semeni. Nu vom putea niciodată epuiza marea taină a mântuirii, dar un lucru va fi sigur pentru orice om care trăieşte experienţa transformării interioare, şi anume că mai devreme sau mai târziu va ajunge să îşi dea seama că respectarea poruncilor divine este lucrul cel mai uşor de făcut atât în ceruri, cât şi pe pământ. Atunci când interiorul nostru este adus în armonie cu intenţia divină, respectarea voinţei divine devine un lucru simplu, uşor de făcut, aducând o fericire lăuntrică ce valorează mai mult decât toate comorile pe care le-am putea avea în ceruri sau pe pământ. Nu este greu să respectăm poruncile divine, atunci când în sufletul nostru locuieşte Hristos!

Rugăciune pentru a manifesta iubirea pe care Dumnezeu doreşte să o primim în inimile noastre.

 

La începutul anului trecut, Ioana Dumitriu este diagnosticată cu cancer metastatic. Boala debutează, însă în 2001, când în urma unei mamografii, violonista află că are un nodul tumorar în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indică o înrăutăţire a situaţiei, iar verdictul medicilor este nici mai mult nici mai puţin decât cancer mamar. Fire optimistă, aceasta nu se lasă intimidată de suferinţă şi de aceea, în 2008, refuză chimoterapia. Mai mult, se apucă să studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament. O dată pe săptămână, merge în Mexic, pentru a urma terapii alternative. Are încredere în viitor şi din acest moment, nu mai luptă pentru drumul ei în viaţă, ci pentru viaţa însăşi.

 

Ioana Dumitriu, în persoana căreia am pierdut o prietenă, nu a abandonat nici o clipă, speranţa. Am cunoscut-o pe violonista româncă la un concert al orchestrei “Phoenix Symphony”. I-am propus atunci, un interviu şi ne-am întâlnit apoi, la restaurantul Mimi’s Cafe, din Glendale. Aici mi-a depănat istoria vieţii ei. Fără a fi urmărită de obsesia bolii, a zâmbit, a râs, a vorbit într-un ton pozitiv, timp de trei ore, cât am stat cu ea la taifas. Mărturisesc că mă aşteptam să aud clasica poveste de succes, despre un om cu o evoluţie normală, într-o ascensiune programată încă din copilărie. Am fost surprins să descopăr că lucrurile erau diferite, că se dezvoltase în condiţii neobişnuite. Născută pe 20 iunie 1950, într-o familie săracă din Dărmăneşti, Ioana Dumitriu cunoaşte neajunsurile materiale de la o vârstă fragedă. Când împlineşte şase ani este adoptată de o familie de intelectuali maghiari din Bucureşti.  În paralel cu şcoala normală, frecventează şi şcoala elementară de muzică, unde studiază vioara. Unei copilării nefericite i se adaugă traumele din timpul adolescenţei. Odată ce află cine îi sunt părinţii naturali, le face o vizită. Contrastul izbitor dintre mediul de viaţă cu care era obişnuită şi ceea ce vede acum, o determină să se gândească la faptul că rădăcinile nou descoperite o vor trage în jos şi îi vor afecta viitorul. Se apucă serios de studiu. După multă muncă, în 1973, Ioana Dumitriu este proaspăt absolventă a Conservatorului de muzică “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Se căsătoreşte în acelaşi an, cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la violă, pe care îl cunoaşte în timpul studenţiei, în 1969. Împreună, au trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) şi Robert Daniel (1988). În 1979, Dan îşi îndeplineşte visul şi reuşeşte să părăsească România, pentru Statele Unite. Soţia şi fiica îl urmează în 1980. În 1981, având deja un masterat în vioară, Ioana Dumitriu se angajează la Phoenix Symphony Orchestra. În 1986, membri familiei Dumitriu primesc cetăţenia americană.

 

Ioana Dumitriu va rămâne la Phoenix Symphony Orchestra până în ianuarie anul acesta. Printre pasiunile ei se numărau gătitul, counseling-ul, tricotatul şi îngrijirea celor două animale de companie – o căţeluşă, Lala şi Noah Bird. După momentul interviului, am revăzut-o pe Ioana Dumitriu la o întrunire românească creştin-culturală, în Surprise. De asemenea, am mai discutat cu ea, din când în când, la telefon. La fel de prietenoasă cum o ştiam, mă invita de fiecare dată, la concerte.

 

Din nefericire, cancerul a curmat acest destin frumos împlinit. Ioanei Dumitriu îi supravieţuiesc soţul, Dan, membru la aceeaşi Phoenix Symphony Orchestra, cei trei copii şi singurul nepot, Zion Noah Henderson. Serviciul divin de înmormântare va avea loc vineri, 24 iulie 2009, ora 1:00pm, la Desert Hills Mortuary, 6500 E. Bell Rd., Scottsdale, AZ.

 

 

Viata ne fixeaza repere si ne redefineste in functie de imprejurari. Cateodata, ne redescoperim pe noi insine si comparam cu ochii de acum, situatiile de atunci. Ne dam seama ca suntem deja altfel si daca mergem pana la detaliu, intelegem ca acest altfel inseamna sansa de a fi ajuns la maturitate si de a fi depasit un mod superficial de a ne raporta la realitate. O poveste vie despre cum este sa te intelegi pe tine insuti, sa-ti exprimi ideile, sa-ti asumi faptele, sa-ti gasesti locul care ti se potriveste, sa-ti definesti un “canon” pentru mai departe, sa dovedesti ca pricepi semnificatia armoniei interioare este si cea a Elsei Easton. Desi s-a nascut in Statele Unite, parintii ei au decis din motive personale si financiare sa abandoneze pamantul fagaduintei pentru Noua Zeelanda, la vremea cand fiica lor abia invata sa faca primii pasi. Anii au trecut si au adus cu ei la un moment dat o transformare dramatica pentru Elsa, un eveniment ce i-a schimbat stilul de viata de pana atunci si i-a refacut si reasezat prioritatile, dandu-i sentimentul ca asista la restaurarea propriei existente. Fiecare zi ce a urmat a fost pentru ea o sansa de a aduna mai multa lumina in suflet, de a se simti implinita, de a-si pretui si a-si respecta semenii. Elsa Easton locuieste in prezent la Christchurch, in South Island, insa distanta nu o impiedica sa poposeasca destul de des in America, mai precis in Arizona, unde o asteapta bunicii si rudele din partea mamei. Ori de cate ori ajunge aici, se delecteaza facand shopping si savurand mancarurile specifice bucatariei din aceasta zona, iar pe americani ii considera un popor extrem de generos si de ospitalier, cu principii si valori crestine profunde si solide.

 

 

 

- Tatal meu este zeelandez si a cunoscut-o pe mama in timpul studiilor la Colorado University, unde venise cu o bursa. Impreuna s-au mutat in California, iar eu m-am nascut la Santa Barbara. Cand am plecat in Noua Zeelanda, abia invatam sa merg. Mama suferea de cancer, iar parintii mei au hotarat sa abandoneze America, din motive financiare.

 

 

 - Asa este. Familia mea este formata in proportie egala din americani si zeelandezi, ceea ce imi ofera un motiv in plus de a calatori. Trebuie sa recunosc insa, ca ar fi mai bine daca ne-am afla mai aproape unii de ceilalti.

 

 

- Noua Zeelanda este o tara foarte frumoasa, cu plaje aurii, munti cu crestele acoperite de zapada, paduri exuberante si ape limpezi. Populatia nu depaseste patru milioane de locuitori si cred ca unul din cele mai bune lucruri care ne caracterizeaza, ca zeelandezi, este acela ca suntem relaxati si avem un simt al umorului unic. Nu suntem atat de dinamici ca americanii, in sensul ca nu ne intereseaza la fel de mult aspectul material al lucrurilor, nu tanjim sa detinem tot ce este de ultima ora pe piata. De asemenea, ne remarcam prin creativitate si prin atractia pentru calatorii.

 

 

 - Americanii sunt un popor extrem de generos si de ospitalier! Pot sa spun ca m-au coplesit intotdeauna, cu felul lor de a fi. Zeelandezii sunt cunoscuti pentru faptul ca stiu sa fie prietenosi, insa nu cred ca depun un efort special de ai invita pe altii (cunostintele) la ei acasa.

 

 

- Christchurch este un oras frumos, cu 340.000 de locuitori, situat pe coasta de est a South Island. Eu locuiesc la zece minute de mers pe jos de plaja si la 90 de minute de condus fata de partia de schi. Avem multe parcuri si cladiri vechi, remarcabile. Verile sunt toride si secetoase, iar iernile aspre si insorite. In oras, nu ninge mai mult de o singura data pe sezon, insa pe dealurile din imprejurimi cade mereu zapada.

 

 

- Am lucrat ca logoped si invatatoare si pot sa spun ca mi-au placut ambele profesii. In iulie 2008, biserica de care apartin mi-a propus sa ma angajeze, mai ales ca eram deja implicata in slujire/leadership, fiind destul de familiarizata cu oamenii si cu proiectele din comunitate. In octombrie am devenit asistenta personala a pastorului nostru si consider ca pentru mine, este cea mai buna slujba din lume.

 

 

- In aprilie 2009 s-au implinit zece ani de cand biserica noastra a devenit parte a miscarii Vineyard. Cu aproape doua mii de membri, se pare ca am devenit una dintre comunitatile cu cel mai mare spor din tara, ceea ce i-a surprins pe multi. Anul trecut am adoptat o biserica mai mica si aceasta s-a dovedit a fi o ocazie de umilinta, dar si de incantare, totodata. In prezent, avem un staff mult mai numeros si un mare numar de voluntari si ne bucuram sa Ii dam slava lui Dumnezeu cu resursele financiare si personale cu care El ne-a binecuvantat.

 

 

 - Am devenit crestina – m-am nascut din nou si L-am urmat pe Isus din toata inima – in urma cu patru ani. Pana la convertire am fost pierduta in lume, de aceea a trebuit sa duc o lupta serioasa cu dependenta de alcool si cu problemele privind imaginea de sine, care era la pamant. Am trecut printr-o perioada dificila, cand sanatatea mea a avut de suferit de pe urma consumului de alcool, insa Dumnezeu m-a vindecat in mod supranatural si atunci am inteles ca El nu este sever si distant, asa cum credeam. Ii sunt atat de recunoscatoare pentru ca nu a renuntat la mine si mi-a auzit strigatul inimii.

 

 - Cat de des vii in Statele Unite? Ce iti place sa vizitezi in Arizona?

 

- In America incerc sa vin o data la doi sau trei ani. Bunicii mei locuiesc in Sun City si sunt persoane foarte speciale pentru mine. Mi se pare important sa petrec un timp cu ei, mai ales ca inainteaza in varsta. Imi place sa fac cumparaturi si ma declar incantata de bucataria de aici, asa ca probabil, faptul ca locuiesc in alta parte ma avantajeaza din acest punct de vedere.

 

 

- In Noua Zeelanda, majoritatea locuitorilor au o vacanta de doua sau trei saptamani, in perioada dintre Craciun si Anul Nou. Aproape toti sarbatoresc Craciunul, insa putini sunt constienti de semnificatia nasterii lui Isus, un asemenea eveniment ajunge sa fie mai degraba o ocazie de a petrece timp cu familia. Pentru ca la noi este vara, obisnuim sa mergem la plaja si organizam si un barbeque. Chiar daca locuintele nu sunt excesiv impodobite nici in interior, nici in exterior, un astfel de obicei incepe sa devina tot mai popular si in Noua Zeelanda. 

 

 

- Nu am avut ocazia sa vizitez prea multe comunitati din America, asa ca nu sunt in masura sa fac o comparatie. Un procent foarte mic dintre zeelandezi frecventeaza in mod regulat biserica, de aceea nu beneficiem de o mostenire crestina la fel de puternica, in comparatie cu cea din Statele Unite. Chiar daca numarul membrilor din comunitati scade, Dumnezeu ridica oameni ce poarta in suflet flacara pasiunii pentru Numele Lui. Cred ca in general, urmasii lui Hristos isi doresc o miscare crestina autentica sau nimic! Propria mea comunitate se confrunta in mod constant cu provocarea de a-L prezenta pe Isus locuitorilor din orasul nostru, un oras pierdut, de a fi autentici si reali si de a purta cu noi prezenta lui Dumnezeu si in afara cladirii bisericii, dincolo de ziua de duminica, acolo unde se afla cei rataciti. Ce imputernicire infricosatoare si minunata avem.

 

 

- M-am bucurat cu adevarat sa asist la serviciul divin de la biserica « Apele Vii ». Muzica a fost frumoasa – imi place sa va aud cantand in romaneste si m-a impresionat modul in care v-ati rugat impreuna, ca biserica. Am simtit prezenta lui Dumnezeu si am apreciat felul in care fiecare oamenii au venit la mine si s-au prezentat. Am intalnit o comunitate foarte prietenoasa si capabila sa ofere incurajare.

 

 

- In North Island clima este in general, mai calda, in special iarna. Nu cred ca oamenii sunt diferiti, desi am descoperit ca in Christchurch ne simtim cu totii mai relaxati in comparatie cu persoanele pe care le-am cunoscut in zonele din nord unde am locuit. In privinta situatiei economice, imi pare rau, insa nu stiu sa va spun prea multe!

 

 

- Nu pot sa afirm ca exista ceva ce mi-ar displace in Noua Zeelanda, din contra, mi se pare un loc minunat! Ma nelinisteste insa cresterea infractionalitatii fata de perioada copilariei mele, desi probabil ca acest lucru se intampla in majoritatea statelor lumii. America o percep cateodata, ca pe o lume superficiala… Cred ca mi-ar fi greu sa fiu sincera cu mine insami, daca ar fi sa locuiesc aici.

 

 

- Mi se pare grea intrebarea! Am auzit ca americanii au doar doua saptamani de vacanta pe an…, ceea ce mi se pare insuficient! 

 

 

- In Noua Zeelanda avem patru saptamani de vacanta, iar ca invatatoare am fost rasfatata, vacanta era de aproximativ zece saptamani pe an.

 

 

- Cred ca avem un sistem de invatamant de calitate, obligatoriu pana la varsta de cincisprezece ani, dupa care studiile costa, astfel ca cei ce urmeaza univeristatea se dovedesc a fi in general, foarte dedicati, tocmai din acest motiv. Dupa parerea mea, inca te poti descurca destul de bine atunci cand vine vorba sa iti gasesti un job, chiar daca nu ai urmat o facultate si cred ca acest lucru conteaza. Nu toti excelam la invatatura. Doua dintre universitatile noastre sunt cotate foarte bune in raport cu standardele internationale. 

 

 

- Universitatea din Auckland este considerata peste tot in lume, cea mai buna din Noua Zeelanda, iar Universitatea din Canterbury a obtinut calificativul “bine” pentru cercetare. Acestea fiind spuse, parerea mea este ca poti realiza o estimare statistica intr-o maniera pozitiva! Taxele sunt probabil, extrem de rezonabile, conform standardelor internationale, asa ca nu se impune sa renunti la stilul tau de viata obisnuit, pentru a te descurca cu banii.

 

 

- Nu.

 

 

 - Australia este minunata! Cred ca locuitorii de acolo nu se deosebesc prea mult de cei din Noua Zeelanda. Tara este mult mai intinsa si clima mai calda. Merg in vizita la sora mea o data la doi sau trei ani.

 

 

- Australienii sunt mai deschisi (nefiind vorba de o atitudine de corectitudine politica).

 

 

- Majoritatea zeelandezilor emigreaza in Australia pentru ca exista mai multe sanse de a gasi un job bun. Relatiile dintre cele doua state sunt de calitate si dateaza din vremea razboaielor mondiale, in schimb este un lucru stiut ca ne tachinam reciproc.

 

 

- Nu inca.

 

 

- Anul acesta intentionez sa merg in Tailanda, intr-o calatorie misionara, cu un grup din Christchurch. Mi-ar place sa ajung cat de curand si in Tanzania. Din pacate, nu am suficienta vacanta pentru a ma putea deplasa in toate locurile pe care as vrea sa le vad!

Cititorilor nostri, Elsa Easton le recomanda sa nu inceteze sa creada in Dumnezeu si sa vada in El pe Cel ce Se ingrijeste de orice nevoie, cu atat mai mult cu cat datorita crizei economice, Statele Unite trec printr-o perioada de mari provocari. Rugaciunea ei este ca toti sa se apropie si mai mult de Creator, indiferent de ce le va aduce viata.

 

 

 - Am dori sa ne prezentati pe scurt, misiunea, obiectivele, politica si valorile companiei Urban si Asociatii.

- Experienta si succesele acumulate de-a lungul anilor fac din compania URBAN & ASOCIATII, specializata in managementul creantelor, un leader pe piata de profil. Dorinta noastra de a ne adapta permanent politicilor clientului nostru a dus la fundamentarea si dezvoltarea unui sistem de proceduri interne, conceput astfel incat sa asigure mentinerea relatiilor si parteneriatelor comerciale ale acestuia. Profesionalismul, experienta si flexibilitatea de care dispunem ne dau posibilitatea de a dezvolta o gama larga de solutii integrate pentru managementul si recuperarea creantelor, destinate tuturor tipurilor de companii, atat la nivel national cat si international.

 

- Urban & Asociatii ofera servicii integrate de recuperare si colectare creante, servicii avocatiale, dar si informatii complete despre firme sau persoane fizice, cu ajutorul www.vrajitorul.eu precum si soft-uri specializate ce ajuta in activitatea de recuperare sau de vanzare.

- Procedura urmarita in recuperarea debitelor este de doua feluri: amiabila si in instanta. Procentual, cele mai multe cazuri se rezolva pe cale amiabila, intrucat se urmareste o negociere si o discutie care sa determine debitorul sa plateasca. Compania Urban si Asociatii se ocupa cu succes si de actiunile in instanta, insa aici exista dezavantajul ca depindem de termenele de judecata si deci, nu putem grabi tot acest proces al recuperarii creantelor.

- Urban si Asociatii a adoptat o politica de pret foarte avantajoasa pentru client, in sensul ca il reprezinta doar un comision succes pe care acesta il plateste numai daca si cand ii recuperam respectivul debit. Comisioanele difera in functie de data la care debitul a devenit scadent si se situeaza intre 2 si 35%.

- Este mult mai avantajos sa externalizezi serviciile de recuperare debite, intrucat costurile sunt mai mici si se platesc doar la rezultat. In plus, ai garantia ca de problema ta se ocupa o echipa de specialisti si ca iti vei recupera banii.

- Urban si Asociatii ofera o gama variata de servicii, tocmai datorita cererii vaste din partea clientilor de a primi o oferta integrata. Serviciile avocatiale sunt asigurate cu ajutorul celor mai specializati avocati cu care colaboram si se bucura de un real succes, dat fiind faptul ca acoperim toate domeniile de interes.

- Vrajitorul.eu a aparut din dorinta de a fi in permanenta informati si din obligatia de a sti totul despre debitori. Realitatea este ca www.vrajitorul.eu ofera informatii complete despre o anumita societate, reprezentand chiar o unealta impotriva eventualelor neplaceri cauzate de datornici. Foarte multe companii isi verifica in Vrajitor partenerii de afaceri inainte de a incheia un business cu ei.

- Rapoartele de bonitate iti ofera informatii complete despre o companie si despre solvabilitatea partenerului tau de afaceri, iar rapoartele sunt facute de catre o echipa de specialisti care culeg cele mai proaspete informatii despre cel in cauza.

 

- Bursa Romana a Creantelor iti da posibilitatea sa tranzactionezi on-line creantele. Oricine poate vinde sau cumpara o creanta prin intermediul acestui site.

- Urban si Asociatii a creat si soft-uri specializate in recuperarea debitelor sau de gestionare a vanzarilor. Aceste CRM-uri sunt utilizate de catre toti angajatii Urban si Asociatii, fiind construite “in house”, in functie de necesitatile unei companii de recuperare debite si pliandu-se perfect pe activitatea pe care o desfasuram. De acest lucru s-au convins si clientii, care au inceput sa foloseasca soft-urile noastre, intrucat le permit o foarte buna gestionare a activitatii.

 

- Lista neagra reprezinta o baza de date cu debitori impotriva carora exista hotarari judecatoresti irevocabile. Accesarea acestei liste este gratuita pe site-ul www.urbansiasociatii.ro sau pe www.urbannews.ro

- Orice persoana interesata poate sa raporteze o frauda pe site-ul Urbannews, GRATUIT si noi o sa mergem mai departe pe “firul povestii” pentru a face cunoscuta reclamatia la cat mai multa lume, astfel incat sa nu mai pateasca si altii la fel.

- Urbannews se adreseaza oricarei persoane care doreste sa faca ceva si sa dea o mana de ajutor. Oricine poate participa cu content la acest site.

- Rata de succes depaseste 80% pentru faza amiabila, iar pentru faza de instanta este in functie de multi factori independenti de noi.

- Procedura standard dureaza intre 20 si 60 de zile, chiar si mai putin, totul depinde de reactiile debitorului sau de un angajament de plata.

- Plata pentru serviciile Urban si Asociatii se face la momentul la care se realizeaza obiectul contractului incheiat, si anume recuperarea debitului.

 

 

Dupa revolutia din decembrie 1989, la care participa activ, se vede nevoit sa emigreze in Occident, pentru ca vechea-noua putere nu il agreeaza. Asa ajunge in Germania, unde locuieste si in prezent. Zece ani de tacere, in care publică totuşi, articole pe diverse teme, la ziare din ţară şi din străinătate, dupa care, in 2001 ii apare prima carte. Este vorba de romanul “Rezistenta vesela sau d’ale balcanismelor”. Urmeaza altele sase… Eugen Cojocaru s-a nascut in 1965, la Vaslui.

 

- Toti colegii de an la Filologie si-au facut practica la arhive, biblioteci, scoli, etc. Eu am fost singurul ce am optat pentru jurnalistica, ale carei taine am inceput sa le “decodez” si invat cu o profesionista din echipa de redactie a cotidianului de pe atunci, al judetului Cluj – “Faclia”. Articolele mele au fost apreciate de la prima “incercare” si am ramas colaborator. Pana in 1990 am scris, asadar, pentru ei, in plus, la cunoscutele reviste literare “Steaua” si “Tribuna”, cea studenteasca, mentionata “Napoca Universitara”.

Dupa 1990, am colaborat la “Romania Libera”, “Curierul National”, “Evenimentul Zilei”, “Familia”, “Poesis”, “Astra”, etc. si in strainatate – USA, Germania, Canada, Danemarca, Franta, s.a. la “Origini”, “Observator”, “Dorul”, “Cuvantul romanesc”, “Lumea romaneasca”, “New York Magazin”, s.a.

 

- In articole, reportaje, interviuri, povestiri, poezii, critica de teatru si film, studii de istoria si teoria artei; multe dintre ele au fost traduse in franceza, germana si engleza.

 

- Revista este “copilul” unui om de mare suflet si cultura, Radu Badila, pe atunci secretar literar al Teatrului National din Cluj. In noaptea Revolutiei eram si eu la sediul Comitetului Judetean de Partid, pe care il asaltasem cu cateva ore inainte, impreuna cu multi participanti, mai ales tineri, cand dl. Badila a venit pe acolo sa caute redactori la un nou ziar liber si independent. Ma stia prin articolele mele apreciate de la “Faclia”, “Tribuna” si “Napoca Universitara” si a strans astfel, nucleul acestui puternic jurnal din acea vreme. Numarul inaugural a aparut chiar in noaptea de 22 decembrie si ne mandrim ca este printre primele, daca nu chiar primul dupa era comunista rusa. Era singurul care avea curajul sa spuna adevarul si am luptat la “iluminarea” multor cititori transilvaneni impotriva propagandei totale a televiziunii si presei aflate inca in mana vechii puteri. Eu am ramas in august in Occident, au plecat si alti colegi, multi timorati si amenintati de regimul neo-comunist al lui Iliescu, si am aflat cu mare regret ca din tomana lui 1990, nu mai reusea sa fie ce a fost o data.

Dar eu cred ca si-a facut din plin datoria jurnalistica in acele vremuri grele, aducandu-si un aport substantial la victoria opozitiei democratice in judetele transilvane, la crearea unei atmosfere democratice si a unui spirit de dialog deschis si obiectiv.

 

- Am fost invitat in SUA pentru o luna de zile – iulie-august 1990 – la un schimb de experienta in plan jurnalistic. Eu traiam deja sub teroarea amenintarilor securitatii si a noului guvern neo-comunist pe care il sustineau din rasputeri: se intentasera doua procese inscenate impotriva mea si eram pe punctul de a fi arestat si “neutralizat” – asa am luat decizia de a “intoarce spatele” unei Romanii cazute din nou, in mainile celor ce au distrus-o si inainte de 1990.

 

- Am mentionat mai sus, ca elitele puterii germane nu sprijina deloc cultura straina, mai ales a celor din Estul Europei, considerata aproape pe fata ca “inexistenta ori de joasa calitate”! Raspunsul meu standard la intrebarea “Ce face un om de cultura roman in Germania?” este: “Ati auzit sa-si fi facut aici – cum e cazul in Franta, Spania, America, etc. – un nume mare, vreun roman?” Si incepand cu marele nostru Caragiale am avut personalitati de talie internationala la nemti – au fost cu totii ignorati…

 

- Am marea bucurie si satisfactie sa fi fondat Parohia ortodoxa romana din Stuttgart “Nasterea lui Isus Cristos” – 1997 – impreuna cu, pe atunci, preotul Corin Condrea, azi Mitropolitul Nicolae al ortodocsilor con-nationali din SUA.

 

- Debutul cu romanul « Rezistenta Vesela sau d’ale Balcanismelor », lansat la Uniunea Scriitorilor – filiala Cluj – prezentat de cunoscutul critic Mircea Muthu.

Recenzii laudative: Traian Stef, „Familia” – Nr. 3/martie 2001, Marcel Turcu – „Orizont”, ianuarie 2003, Timisoara, Titu Popescu – „Dorul”, Copenhaga, Danemarca, Dan Romascanu, aprilie 2002.

 

- Primul studiu de teoria artei mi-a aparut inca din timpul studentiei, in revista culturala « Tribuna” – 1987, cred ca in aprilie, si constituie cristalizarea preocuparilor mele din ce in ce mai profunde de filosofie si arta, incununate cu Lucrarea de Diploma “Arta – Concept si istorie”, o istorie a artei moderne, ce sta la baza volumului ce va apare in 2003.

 

 - Constituie un studiu oferit si publicului interesat de cultura si arta – consacrat istoriei artelor, bazat pe o noua conceptie asupra culturii si artei, ce simplifica intelgerea evolutiei lor. Se incheie cu doua capitole dezvoltate despre arta moderna si post-moderna/contemporana.

 

- In primul rand, din cauza drepturilor de autor, dar asa mi-a reusit un titlu relevant: desi Jim Morrison a murit si The Doors nu a mai sustinut concerte, ei au “castigat”: The Win-Doors! Idealurile pentru care a luptat generatia Flower-Power – liberate, pace, iubire si democratie stapanesc spiritul contemporan in Occident!

 

- Cei care au citit BBB-ul, cum imi alint eu acest copil literar, stiu: in viata noastra si a societatii au loc, uneori, evenimente de mare importanta pentru viitor, ce ne “proiecteaza” pe o cu totul alta traicetorie – de multe ori, neasteptata. Paralela cu Big Bang-ul Universului e clara: si noi traiam asa ceva… De cateva ori intr-o viata.

 

- O culegere de articole publicate intre 1992-2006: situatia Romaniei in lume, cum este vazuta din Occident, politica Occidentului fata de ea, eseuri despre Zeitgeist-ul actual, despre situatia internationala, viitor, etc.

 

- In anul doi de facultate – si de atunci am tot colectionat cate o perla lirica atunci cand “ma vizita muza” cu darul acesta nepretuit… Asa s-a nascut volumul “Exercitiilor de mers” ale omului prin spiritul acestei cumpene de veacuri. O impresie finala este de factura sisifica pe linia lui Albert Camus (celebrul sau eseu: “Mitul lui Sisif”): umanitatea e si ea la o rascruce primordial-vitala de drumuri – pentru a ne salva trebuie sa ne ducem povara constient si sa luptam in fiecare zi, in fiecare moment, pentru a nu lasa ca cei “rai/mutantii humanoizi” sa distruga umanitatea si valorile ei perene.

 

- Din pacate, nu tot ce imi doresc sa realizez devine sau are sanse sa devina realitate: de exemplu, am venit cu propunerea de a acorda premii literare pentru romanii din diaspora, deoarece sunt, din pacate, destul de ignorati de comisiile din tara. Dar de unde bani in aceasta criza mondiala? Nici inainte nu era usor de gasit sponsori, dar acum… Am scris la multe intreprinderi din Romania, ce se implica si in exterior, cum ar fi Dacia, directorului de acolo, insa nici un raspuns, ca si altii! De asemenea, conducerea Institutului Cultural Roman nu a raspuns niciodata (!!), desi i-am contactat de mai multe ori, in ambele calitati.

In schimb, pot sa spun ca initiativa particulara a multor romani inimosi din tara si strainatate a facut posibila transpunerea in viata a multor proiecte de “transfuzii literar-artistice” reciproce, pentru a face cunoscute personalitatile ce ne reprezinta – de exemplu, la Atheneu si Simeza Radiodifuziunii.

 

- In special in domeniul artei, am mereu placuta surpriza de a descoperi adevarate talente, in mare parte venind din tara.

 

- Sunt prezent cu povestiri si poezii, dar nu la nivelul la care mi l-as fi dorit, din cauzele pe care le-am enumerat. O antologie de scriitori romani in Germania - anul 2006 – contine povestirea “Racoarea ultimului tablou”.

 

- Eu conosc bine nivelul celor din romana in germana si pot afirma cu parere de rau, ca o mare parte a lor este de calitate maximal medie. Cauzele: majoritatea sunt realizate de traducatori din tara, care nu stapanesc bine limba si nici nu sunt la zi cu rafinamentele si gustul publicului german contemporan. La aceasta se adauga multele greseli de gramatica, editoriale, etc.

 

- Un traducator de calitate este si un”tradator” in sens bun: de multe ori trebuie gasita o “solutie in spiritul” operei respective si nu “in litera” ei. Ultima forma trebuie verificata totdeauna, cu un lector nativ al limbii in care s-a tradus.

 

- Anul acesta trebuia sa fi aparut deja in limba germana, “Big Bangs Back-ul”. Din pacate, traducatoarea – eu nu am timp, si sunt, de fapt, un tip creator – nu s-a tinut deloc de cuvant: termenul de predare era decembrie 2008, iar ea nu facuse decat 30 de pagini din 260! Am preluat eu, atunci, munca translatorului si luna aceasta se poate preda editurii – sper sa apara inca in acest an.

Exista propuneri de traducere a cartii ISUS in italiana si spaniola – astept sa prinda viata cat de curand.

 

- Este foarte multa munca de organizare, publicitate, etc. Mi-au reusit expozitii frumoase in sudul Germaniei, la Stuttgart si Heidelberg, in Belgia si in Romania – Atheneu, Simeza Radiodifuziunii, etc.

 

- Sunt in stadiu destul de avansat cu noul roman – un fel de « politist stiintifico-fantastic » – eroul e autorul “Micului Print”, Saint-Exupery. Protagonistul principal abscons este, insa timpul, tineretea, cum si de ce imbatraneste omul.

 

- Nu numai supravietuirea intr-o lume post-industriala de consum a-culturala, chiar anti-culturala, ci si impunerea unei oferte literare si artistice de mare nivel, care sa se impuna si financiar in aceste conditii mai mult decat vitrege spiritului elevat si valorilor perene ale umanitatii.

 

- O data, de doua ori pe an. Dupa sufletul meu si mai des si mai de lunga durata ! Daca as avea independenta financiara, as pleca imediat pentru cateva luni in tara… In fiecare an!

 

- Sa creada in ei si in valorile spiritului uman – numai aceasta ne poate salva la ora actuala de o neandarthalizare si barbarizare fara precedent a societatii omenesti.

Traim vremuri mult asemanatoare caderii Imperiului Roman – sper sa nu ajungem si noi la o mie de ani de neagra epoca pentru cele mai frumoase si mai nobile trasaturi social-umane.