Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

Afişare articole publicate în august 2009

De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Pentru început vom citi din Ioan 3:17-21: „17 Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. 18 Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. 19 Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. 20 Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. 21 Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”.

În ce sens omul care se încrede în Dumnezeu şi crede în Isus Hristos nu este judecat? Înseamnă că mântuirea exclude judecata faptelor noastre?

Nu este nimic mai dăunător studiului biblic autentic, decât să despărţim ceea ce Dumnezeu a unit şi să unim ceea ce Domnul niciodată nu a intenţionat să unească. Astfel, analizând cuprinsul Scripturii vedem cum Evanghelia şi Judecata se întrepătrund asemenea razelor curcubeului în nori, oferind imaginea unui Dumnezeu deopotrivă iubitor şi drept. Însă niciodată neprihănirea nu va fi unită cu păcatul, iar omul care se încrede în Dumnezeu nu va rămâne sub stăpânirea principiilor rele. De aceea, atunci când credem în Isus Hristos avem asigurarea unei judecăţi de achitare şi nu de condamnare. Prin urmare, sensul acestor versete este că noi suntem eliberaţi de acea judecată ce aduce condamnare şi pedeapsă, tocmai fiindcă prin intermediul lucrării lui Hristos avem parte de o judecată de achitare şi răscumpărare. Astfel, Evanghelia este o faţetă a Judecăţii, iar Judecata o faţetă a Evangheliei răscumpărătoare.

Dacă aşa stau lucrurile, de ce oamenii „au iubit mai mult întunericul” şi au respins oferta de har adusă de către Domnul Hristos?

Lucrul care a determinat în mod hotărât respingerea lui Hristos, a fost cel a simţământului de îndreptăţire personală, o atitudine de înălţare de sine şi de respingere a dovezilor ce mărturisesc despre faptul că noi suntem păcătoşi, având nevoie de o mântuire prin har, prin credinţă. Nu în ultimul rând, respingerea lui Hristos a fost rezultatul ignoranţei celor ce au auzit mesajul Evangheliei, unită cu dorinţa de a rămâne în aceasta. Când ignoranţa şi încăpăţânarea se unesc, rezultatul nu poate fi decât ruina.

Să mergem mai departe şi să citim din Ioan 13:34-35: „34 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. 35 Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”.

În ce sens porunca iubirii semenilor a fost nouă pentru ucenici? De ce Domnul Hristos pune un accent deosebit pe acest aspect?

Într-o lume a egoismului şi luptei pentru întâietate, iubirea de semen apare ca fiind ceva cu totul excepţional, diferit de regulile după care se ghidează societatea din jurul nostru. Această deosebire, în sensul pozitiv al cuvântului, nu face altceva decât să atragă într-un mod constructiv atenţia, asupra faptului că există o putere specială împreună cu cei care se încred în Dumnezeu prin Isus Hristos. Porunca era nouă, fiindcă măsura iubirii enunţate de către Isus Hristos este pusă nu pe un factor subiectiv, ceva în genul „ca pe tine însuţi”, ci pe un model desăvârşit, adică „aşa cum v-am iubit Eu”. Prin urmare, standardul este mult mai înalt, iar mărturia mult mai puternică, lucru esenţial pentru mărturisirea credinţei în Hristos.

Pentru a reliefa legătura dintre credinţă şi ascultarea de Dumnezeu, vom citi din Ioan 14:15-21: „15 Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. 16 Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; 17 şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. 18 Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. 19 Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. 20 În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi. 21 Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.”.

Ce relaţie există între iubirea de Dumnezeu şi ascultarea de poruncile Sale? De ce este important să înţelegem acest lucru?

Aşa cum mântuirea nu exclude judecata divină, tot astfel iubirea de Dumnezeu nu are cum să anuleze ascultarea de poruncile Sale. Nu există nici un fel de contradicţie în termeni atunci când ne referim la viaţa de credinţă. Respectarea poruncilor lui Dumnezeu devine posibilă celui ce se încrede în Isus Hristos, din cauză că Duhul Sfânt este trimis în inima sa pentru a-l transforma interior, realizând cea mai de seamă minune din ceruri şi de pe pământ, numită: „naştere din nou”. Dacă nu vom înţelege acest lucru, atunci vom ajunge la o înţelegere greşită a planului de mântuire, lucru ce ne va conduce la o experienţă spirituală greşită, cu riscul de a pierde viaţa veşnică.

În ce sens Domnul Hristos se întoarce la cel credincios prin intermediul Duhului Sfânt? Ce legătură există cu ascultarea de voinţa lui Dumnezeu?

Atunci când Duhul Sfânt vine în inima celui credincios, atributele caracterului lui Hristos, ale modului Său de a fi, încep să ne fie transmise, astfel că omul ajunge să împlinească voinţa lui Dumnezeu, într-un mod similar cu cel manifestat de Fiul lui Dumnezeu când era pe pământ. Trebuie bine înţeles, că nu facem referinţă la o experienţă abstractă, separată de aspectele concrete ale vieţii, ci de o transformare interioară autentică, ce nu poate fi contrafăcută. Mântuirea exprimă în cel mai înalt grad puterea transformatoare a lui Dumnezeu asupra sufletului omenesc, iar energii spirituale deosebite se vor manifesta prin cel credincios.

Să analizăm acum Ioan 15:9-12: „9 Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. 10 Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. 11 V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină. 12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.”.

Cum putem rămâne în dragostea lui Dumnezeu, atunci când respectăm poruncile divine? Cum se poate transpune relaţia de iubire dintre Tatăl şi Fiul, între noi şi Hristos?

Iubirea lui Dumnezeu ne conduce la dorinţa de a împlini voinţa lui Dumnezeu, acest lucru fiind datorat afecţiunii puternice care o avem faţă de Creatorul nostru. În acest sens, iubirea divină ne conduce la ascultarea deplină de voinţa Sa. Pe de altă parte, ascultarea de poruncile lui Dumnezeu întăreşte iubirea noastră faţă de Dumnezeu, oferind elemente practice şi imediate de materializare a acesteia. Iubirea divină este activă, manifestându-se de îndată ce ea vine în sufletul omenesc, ea fiind opusă principiului rău, care de asemenea nu poate să rămână ascuns în inima oamenilor.

Să citim acum din Ioan 17:1-3: „1 După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, 2 după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora, pe care I i-ai dat Tu. 3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”.

De ce viaţa veşnică este în cele din urmă exprimată prin cunoaşterea de Dumnezeu? De de aceasta este raţiunea supremă pentru care vom intra în Împărăţia cerurilor?

Cunoaşterea de Dumnezeu presupune o evoluţie continuă către ceea ce este desăvârşit, către Creatorul nostru. Practic, nu vom ajunge niciodată să Îl cunoaştem pe deplin pe Dumnezeu, fiindcă totdeauna va mai rămâne ceva de învăţat, un ideal de atins sau vreun lucru de care nu avem ştiinţă. Aşadar, la nesfârşit noi vom cunoaşte pe Dumnezeu, iar acest lucru este esenţa vieţii veşnice, scopul ei în cele din urmă. Cine nu s-a pregătit din viaţa de pe pământ pentru acest lucru, nu va putea să se bucure în ceruri, dacă ar fi să intre în acel loc.

Să vedem acum o cale foarte concretă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi vom citi din 1 Ioan 2:3-5: „3 Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. 4 Cine zice: Îl cunosc, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. 5 Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El.”.

De ce cunoaşterea de Dumnezeu presupune ascultarea de poruncile Sale? Cum se înţelege acest lucru?

Poruncile lui Dumnezeu exprimă natura Sa, modul Său de a fi, esenţa Sa, iar atunci când noi respectăm voinţa Sa, ajungem să percepem măreţia morală a Creatorului nostru şi suntem înălţaţi pentru a putea privi slava Sa. Pe de altă parte, dacă noi ignorăm cerinţele divine, atunci ne va fi imposibil să putem înţelege căile Sale şi să avem o imagine clară a ceea ce înseamnă Dumnezeu. Cunoaşterea presupune o acţiune continuă, un exerciţiu hotărât de armonizare interioară şi exterioară cu Domnul nostru, o preocupare plină de abnegaţie de a aplica şi înţelege principiile care stau la baza existenţei întregului univers.

Vom trece mai departe pentru a examina un caz concret de aplicare a învăţăturilor divine, şi vom citi din 1 Ioan 2:7-11: „7 Preaiubiţilor nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care aţi avut-o de la început. Porunca aceasta veche este Cuvântul, pe care l-aţi auzit. 8 Totuşi vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi; căci întunericul se împrăştie, şi lumina adevărată şi răsare chiar. 9 Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum. 10 Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire. 11 Dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii.”.

Ce contradicţie trebuie să fie evitată în vieţile celor care doresc să Îl urmeze pe Isus Hristos?

Pericolul cel mai mare pentru un om care se decide să meargă pe calea care duce la ceruri, este de a nu lăsa ca adevărul biblic să-i transforme viaţa şi să se mulţumească doar cu o cunoaştere superficială a principiilor Împărăţiei cerurilor. Nimic nu este mai primejdios pentru sufletul omenesc, decât încercarea de a trăi după un standard dublu, având o imagine exterioară pe care trebuie să o menţii cu scopul de a fi văzut bine de ceilalţi, şi o viaţă interioară, aflată într-o directă opoziţie. Nu este greu să ajungi să fii fariseu, dar este infinit mai dificil să fii consecvent cu ceea ce afirmi că reprezintă crezul vieţii tale. Fără o schimbare a ceea ce este în interiorul nostru, nu va fi posibil să trăim principiile de vieţuire creştină, iar cel mai clar acest lucru va fi vizibil în relaţiile pe care le avem cu semenii noştri.

Vom citi acum un îndemn care ne este adresat în 1 Ioan 4:7-9: „7 Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. 8 Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. 9 Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.”.

De ce este important să transpunem principiile iubirii în viaţa de zi cu zi? De ce nu putem iubi pe Dumnezeu cât timp manifestăm dezinteres sau chiar ură faţă de semeni?

Iubirea este una singură, fie că ne referim la afecţiunea pe care o avem faţă de Dumnezeu, fie că facem referinţă la semenii noştri. De aceea, atunci când într-o sferă de aplicare a iubirii dovedim un standard mediocru, sau de proastă calitate, atunci cu siguranţă avem de-a face cu un sentiment de calitate inferioară în toată sfera sa de acţiune. Trebuie să înţelegem că nu putem să dăm propria noastră definiţie la principiile cosmice descoperite de către Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi, în genul: credinţei, iubirii, devoţiunii şi a altora în genul acestora. De aceea singura opţiune este de a dezvolta conceptul divin în armonie cu intenţia autorului, adică a Creatorului nostru.

Să citim acum din 1 Ioan 3:21-24: „21 Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. 22 Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui. 23 Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El. 24 Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.”.

Care este fundamentul îndrăznelii pe care trebuie să o avem înaintea lui Dumnezeu?

Pentru a nu deveni încumetare, îndrăzneala pe care trebuie să o avem înaintea Creatorului nostru trebuie să se bazeze pe o conştiinţă curată, ce nu se poate obţine decât prin respectarea voinţei lui Dumnezeu. Dacă vom ignora această etapă necesară, vom ajunge să înaintăm pe o direcţie greşită, primind în cele din urmă condamnare, mai degrabă decât binecuvântare. Cercetarea de sine este prin urmare fundamentală pentru a şti cum stăm în relaţie cu Dumnezeu, şi astfel să putem să venim înaintea Sa cu o conştiinţă curată, care să primească binecuvântarea şi nu blestemul.

Şi acum, vom citi un ultim text biblic din 1 Ioan 5:1-5: „1 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. 2 Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. 3 Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; 4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră. 5 Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?”.

Este greu sau uşor să respectăm poruncile lui Dumnezeu? Cum putem înţelege acest lucru?

Dacă vom citi cu atenţie ceea ce spune apostolul Ioan, vom înţelege că respectarea poruncilor lui Dumnezeu este un lucru uşor pentru orice om care trăieşte experienţa „naşterii din nou”, devenind copil al Celui Prea Înalt. Prin urmare, răspunsul este clar, şi anume că nu este greu să respectăm voinţa divină, atunci când interiorul nostru este adus în armonie cu Fiinţa Sa, când valorile divine sunt asimilate în viaţa noastră ascunsă, în mintea noastră, în sufletul nostru. Aşadar, pentru a avea plăcere în a asculta de Dumnezeu, trebuie ca dragostea Sa să ne transforme interior, iar valorile dreptăţii, iubirii şi credinţei să prindă un contur ferm şi definitiv în mintea noastră. În concluzie, nu este greu pentru un copil al lui Dumnezeu să respecte voinţa divină, însă altfel putem spune că este imposibil să vorbim de ascultare, ci doar de o progresivă răzvrătire.

În concluzie, cum poate fi descoperită în noi ascultarea de Dumnezeu, de voinţa Sa?

Răspunsul este simplu şi astfel e măsură ce iubirea Sa este tot mai mult descoperită în noi, interiorul va începe să fie transformat pentru a reflecta şi asimila slava divină. În acest mod, noi suntem aduşi în punctul în care să lepădăm tot ceea ce nu este în armonie cu natura divină şi să primim un nou sens al vieţii, o nouă identitate, de fapt adevărata identitate a noastră, pe care am fi cunoscut-o de la început, dacă nu ar fi existat răul pe pământ. După aceea, impulsurile naturii divine ne vor călăuzi în ascultarea progresivă de poruncile lui Dumnezeu, de voinţa Sa exprimată prin intermediul Sfintelor Scripturi. De aceea, calea sigură care duce la descoperirea ascultării de Dumnezeu în noi, constă în a primi iubirea Sa şi în a-i permite să se manifeste în armonie cu intenţia Creatorului. Astfel, Hristos va trăi prin noi şi se va împlini cuvântul: Hristos în noi, nădejdea slavei!

Rugăciune pentru a dovedi o deplină ascultare de Dumnezeu, prin intermediul credinţei în Isus Hristos

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

„Domnind peste împrejurările vieţii, un studiu devoţional despre: valoare, putere, scop şi psihoterapie feminină”, li se adresează femeilor, în dorinţa de a le ajuta în depăşirea problemelor personale. Cartea vorbeşte despre aplicarea unor metode de psihoterapie creştină şi cu siguranţă, că pentru multe cititoare va fi un lucru cu totul deosebit faptul că Biblia le poate ajuta să facă faţă nevoilor curente, de zi cu zi. Într-o lume ce le propune femeilor tot felul de trucuri, tabieturi şi reguli surogat pentru a rezista la serviciu, în familie şi în biserică, „Domnind peste împrejurările vieţii” le va convinge că prin Cuvântul lui Dumnezeu pot să obţină vindecare spirituală, cu implicaţii pozitive asupra vieţii lor. Acelea care vor deschide acest volum, vor vedea că autoarea a îmbinat într-un mod fericit, studiul Cuvântului cu metode psihoterapeutice de o certă valoare.
 
„Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia – vine după alte trei romane de succes ale Ligiei Seman. Cartea a apărut în 2006, la editura Cetate, Deva. Cunoscută cititorilor pentru romanele sale creştine, “Funiile dragostei” (1995), “Handicapul conştiinţei” (1999) şi “Tragedie şi triumf” (2004), autoarea urmăreşte să demonstreze în volumele pe care le-a scris că dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile Ligiei Seman, dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi redobândi identitatea – rămâne obiectivul de bază, firul călăuzitor.
 
„Domnind peste împrejurările vieţii” le propune cititoarelor o sistematizare a metodei de studiu biblic, care să le conducă la vindecare interioară. Pe parcursul a 11 săptămâni, acestea pot traversa un itinerariu spiritual menit să le îmbogăţească sufleteşte şi să le ofere puterea de a domni peste diferitele circumstanţe ale vieţii. Fiecare capitol se încheie cu un verset de memorat şi cu concluzii recapitulative. „Spunea un om înţelept: „Dumnezeu Se plimbă cu chibritul printre casele noastre şi aprinde pentru binele nostru ceea ce am zidit, uneori, cu trudă şi renunţări. Şi-o face de mai multe ori…” Noi plângem şi ne simţim dezorientaţi, nemaiavând puterea de a construi ceva. De fapt, numai atunci am înţeles lecţia: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc.” (Ps. 127:1) Cartea de faţă le învaţă pe cititoare cum să îşi zidească o casă pe stâncă, pentru ca şuvoaiele împrejurărilor vieţii să nu aibă puterea de a le lăsa fără un adăpost spiritual.
 
Începutul acestei călătorii de vindecare interioară este fundamentat pe ideea că orice femeie are preţ în ochii lui Dumnezeu. Lucrul acesta este esenţial, pentru că de obicei, se întâmplă ca tocmai femeile să fie privite în societate ca având o valoare inferioară bărbatului. Şi de aici, se nasc o serie de lucruri nefericite, aducătoare de probleme. În prima săptămână, pe parcursul a cinci zile, orice femeie care studiază ajunge să înţeleagă că „oglinda cerului, Cuvântul lui Dumnezeu, arată imaginea întregii făpturi a femeii.” Înţelegem deci, că slăbiciunile” unei femei „indică faptul că are nevoie ca puterea Lui să se adauge puterii” ei limitate.
 
Mai departe, vedem că lui Dumnezeu Îi pasă de fiecare femeie, venind în întâmpinarea nevoii de protecţie cu care aceasta a fost creată. Câte categorii de femei sunt? Din ce categorie faci parte şi cum să îţi asiguri protecţia pentru viitor, iată doar două din întrebările cărora autoarea le răspunde folosind Biblia şi metode eficiente de consiliere creştină. Rezultatul este că nici mai mult, nici mai puţin, „umblarea cu El, încrederea deplină în El”, le-a schimbat femeilor pe care Ligia Seman le prezintă ca exemple, pe deplin, viziunea asupra vieţii. În continuare, în a treia săptămână de studiu, constatăm că El împlineşte nevoia de iubire ce a fost sădită la creaţiune, în inima oricărei femei. „Cum să pornim în căutarea adevăratei iubiri alături de partenerul nostru? Acest tip de iubire presupune efort şi disciplină”, ne spune Ligia Seman în cartea sa. Evoluând de la particular către general, aceasta extinde ideea şi se întreabă: „Să fie oare asemănător şi în relaţia cu Domnul? A sufocat oare stilul nostru „feminin” ceea ce trebuia să ne aducă frumuseţe, motivaţie şi putere de luptă?”
 
Nu este suficient însă, ca femeie, doar să primeşti iubire, ci trebuie să o şi dăruieşti şi de aceea, în săptămâna a patra, studiem modul în care o femeie poate să dăruiască iubire pe calea indicată de Dumnezeu. Viaţa este complexă şi să nu uităm că „frământările, eşecurile, tragismele, bucuriile, câştigurile sau pierderile fac parte din viaţa noastră.” Mai poţi dărui deci iubire, când ai parte de suişuri şi coborâşuri? Când ţi se pun beţe în roate şi trebuie să faci faţă la tot felul de situaţii şi presiuni exterioare, te mai simţi capabilă să oferi iubire? Cum să ai o stare de spirit bună, încredere în ceea ce eşti, în ceea ce poţi şi în ceea ce ştii să faci, când totul îţi este parcă, împotrivă? Soluţia? Legea Duhului de viaţă.
 
Pe drumul devenirii spirituale, observăm cum Duhul lui Dumnezeu le dăruieşte femeilor acea putere de a domni peste o fire rebelă, ce generează probleme la orice pas. „Dacă şi tu vei înţelege cu adevărat soluţia, vei fi schimbată şi odată cu tine şi lumea din jurul tău. Dumnezeu nici nu-ţi cere mai mult!” Astfel, trecem la o latură biruitoare şi pricepem cum începe să devină realitate ceea ce promite Cuvântul, şi anume, că orice femeie poate domni peste împrejurările vieţii. „Soluţia este să-L lăsăm pe Dumnezeu să trăiască viaţa Lui în noi. Sfârşitul nostru este începutul lui Dumnezeu! Salvamarii ştiu că nu poţi salva un om de la înncec, decât după ce a renunţat să se mai zbată pentru a face el însuşi ceva.”
 
Să nu ne imaginăm că firea pământească va ceda atât de uşor şi de aceea, în următoarea săptămână, ni se arată modul în care Duhul o ajută pe fiecare femeie să aleagă ascultarea de Dumnezeu, mai degrabă decât ascultarea de păcat. Cum se va realiza acest lucru? „În loc să caute rezolvarea în mijloacele posibile care nu au condus la îmbunătăţirea relaţiei”, orice femeie ar trebui să se prăbuşească în genunchi „cu lacrimi şi cu inima deschisă până în cele mai profunde cămăruţe ale ei, zicând: „Da, Doamne, am crezut că pot iubi prin propriile forţe, dar iubirea nu este aşa cum am vrut eu s-o arăt. Eu nu am iubit aşa cum am văzut că sunt atributele dragostei din 1 Corinteni 13; am vrut să amestec cu iubirea egoismul de a-mi cere drepturile. Nici acum nu pot altfel, dar Tu poţi să iubeşti prin mine.” Şi astfel, Cuvântul Său devine în oricare femeie rhema, adică un Cuvânt viu, lucrător.
 
În săptămâna a şaptea, cititoarele învaţă ce înseamnă să fie beneficiare ale legământului pe care o femeie credincioasă îl face cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, află cum se poate să primească o inimă de carne. Vinovăţia noastră şi neprihănirea Lui este una din realităţile pe care ar trebui să o avem necontenit în minte. „Îţi dai seama că El, care şade la dreapta lui Dumnezeu, cunoaşte atât de bine lupta ta cu tine însăţi, domeniile încă necâştigate, înfrângerile tale, piedicile tale, rigorile societăţii? Îţi dai seama ce înseamnă a fi în legământ cu EL?” Dacă orice femeie este conştientă că Dumnezeu îi ştie toate problemele, că o vede, de ce nu ar învăţa să I se închine prin laudă? De ce nu ar fi prin laudă, o beneficiară a legământului?
 
În următorul interval de şapte zile, se discută despre un concept ce poate părea dificil, dar este necesar – acela al jertfirii de sine, al zdrobirii, care formează în orice femeie „calităţile de blândeţe, smerenie şi dependenţă totală de Dumnezeu.” Cuvântul cheie al acestui capitol este zdrobirea, pe care Ligia Seman o defineşte „ca pe o operaţie în care Dumnezeu scoate inima noastră de piatră şi ne dă o inimă nouă. Numai cu această inimă, în străfundurile căreia Dumnezeu scrie legile Lui, noi vom putea să-L ascultăm, să-L iubim, să trăim în prezenţa Lui.” În acelaşi capitol, autoarea abordează şi subiectul misiunii femeii. Misiunea şi viziunea reprezintă cele două chei de boltă ale unei slujiri autentice. „Ar fi un lucru extraordinar dacă femeile ar înţelege că lucrarea lor pe pământ nu este să schimbe oameni, nici împrejurări, nici un soţ dificil, nici un adolescent rebel, nici mentalităţi greşite ale celor din jur. Dacă ar înţelege că lucrarea lor cea mai mare este să colaboreze cu Dumnezeu, astfel încât comoara cea mai de preţ din ele să poată fi pusă în valoare, cât de multe lacrimi şi-ar găsi sensul real la picioarele Lui, câte case şi biserici nu ar fi pline de… mireasma Duhului Său?”
 
De la creionarea misiunii, autoarea le conduce pe femei să primească viziunea Sa pentru această viaţă, în ceea ce priveşte rolul de soţie, pe care orice femeie şi-l doreşte. Ce înseamnă, de fapt, viziune? Ligia Seman ne oferă o definiţie proprie, menită să le ajute pe cititoare să reuşească să treacă dincolo de circumstanţe şi de aparenţe. „Viziune înseamnă a vedea scopul lui Dumnezeu pentru pentru viaţa ta, dincolo de tot ceea oferă prezentul.” Care este scopul? „Avem nevoie de o înţelegere specială a unicităţii scopului pentru vieţile noastre ca să fim motivate chiar în lucrurile mărunte pe care le facem, pentru că altfel, nu putem fi fericiţi.” Ca soţie, te poţi confrunta de multe ori cu situaţii mai puţin plăcute, iar Ligia Seman are meritul de a fi pus accentul tocmai pe latura practică a vieţii. „Cum te împaci cu faptul că în căsnicia ta…, mai întâi de toate, tu trebuie să te schimbi?” Poţi să ierţi? „Inima mea de femeie nu poate ierta în orice situaţie pe cei care m-au rănit sau respins, dar inima lui Hristos a iertat pe acei care L-au batjocorit, umilit şi răstignit.”
 
Iată de ce, în ceea ce priveşte viziunea pe care trebuie să o aibă o soţie, totul depinde de propria alegere. „Dumnezeu îţi dă pacea perfectă în familie, dacă vei alege drumul încrederii în El, astfel încât, cu ajutorul tău, soţul să nu piardă semnificaţia pentru care merită să lupte în viaţă. Urmează provocarea, care înseamnă să reuşeşti să îţi descoperi, ca femeie, capacitatea de a trăi fiecare zi alături de soţul tău, ca pentru cer. „Te provoc la viziunea lui Dumnezeu pentru viaţa ta, căutând să valorifici ceea ce încă nu e pus în valoare în soţul tău, ceea ce poate nu a fost spus în anii de căsnicie, ceea ce nu a fost trăit în puţinul timp pe care vi-l puteţi rezerva să fiţi doar voi doi.”
 
Dacă ţi-ai însuşit viziunea lui ca soţie, prozatoarea te invită să mai faci încă un pas. Apropiindu-ne de finalul cărţii, vedem ce înseamnă pentru o femeie să fie mamă şi ce viziune a avut Dumnezeu când a instituit familia. Este tulburătoare afirmaţia că „Dumnezeu consideră o mamă cea mai potrivită fiinţă de pe pământ cu care El să colaboreze în materializarea planului Său pentru copiii ei.” Mai mult, El a creat-o pe mamă cu instinctul de protecţie. Dacă în orice femeie există nevoia de a primi iubire şi protecţie, la rândul său, această este chemată să le ofere pe amândouă, în familie. „Atunci când Dumnezeu face legământ cu noi, în acest legământ include întreaga familie. Ai scopuri autentice pentru copiii tăi sau ele sunt influenţate de limitările tale, de lupta firească pentru protecţie, de pretenţiile tale, de perfecţionism sau ambiţii egoiste?”
 
La final, în ultima săptămână, ne este conturat rolul femeii în familia lui Dumnezeu, adică în mijlocul bisericii. Biserica vine ca un moment de apogeu, ca o împlinire a tot ceea ce s-a spus până acum. Femeia, soţie şi mamă nu poate atinge desăvârşirea pentru care a fost creată, în absenţa părtăşiei oferite de biserică. Planul Său pentru viaţa ei este o părticică din planul Său pentru Biserică. „Viziunea Lui pentru tine este încadrată în Marele şi Eternul Scop privind Biserica.” Şi astfel, ajungem să înţelegem pe deplin semnificaţia Cuvântului viu, rhema, pentru că „numai în ambianţa părtăşiei putem descoperi acel rhema, acea cale a binecuvântării pentru famila noastră şi familia lui Dumnezeu.”
 
În încheierea acestei călătorii spirituale, fiecare femeie este îmbogăţită cu un arsenal în a duce luptele vieţii şi în a domni peste împrejurările vieţii, care vin asupra ei neîncetat. Cartea Ligiei Seman rămâne un volum de valoare, ce o va îmbogăţi spiritual pe cea care va avea dorinţa de a o parcurge şi de a aplica recomandările oferite aici. „Un cuvânt spune Domnul şi femeile aducătoare de veşti bune sunt o mare oştire.” Fie ca Dumnezeu să împlinească făgăduinţa aceasta şi ea să devină cât mai curând , o realitate pentru Biserica Sa şi pentru familiile creştine.

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Viata este o aventura continua! Asa se face ca fiecare pamantean are propria poveste, presarata cu nenumarate experiente de tot felul, unele mai bune, altele mai nefericite. Poeta Adela-Adriana Moscu este unul din oamenii carora li s-a facut parte de sansa de a imparti, prin scris, cate ceva din istoria lor, din cum si-au construit destinul.
 
“A city girl” – o clujeanca new yorkeza, cetatean mondial (citizen of the world), cu mare dragoste pentru natura, Adela-Adriana Moscu s-a nascut pe 9 noiembrie 1958, la Cluj-Napoca. In 1976, isi urmeaza tatal, plecat de noua ani, la New York City. Ea si cea care o adusese pe lume abandoneaza totul pentru a emigra pe meleaguri nord americane, la coasta Oceanului Atlantic. Despre cum s-a adaptat in spatiul american, Adela-Adriana Moscu spune ca, uneori, a fost usor, alteori nu, ca a fost dureros de frumos si trist, ca a fost inaltator. La 19 ani, aceasta se muta singura, in apropiere de Brooklyn College, unde studiaza psihologia. Dupa absolvire, isi schimba domiciliul in Richmond Hill, Queens si isi continua pregatirea cu un masterat la New York University din Manhattan. Adela-Adriana Moscu isi finalizeaza educatia si devine psihoterapeut (psychoterapist) la o clinica de sanatate mentala, in cadrul organizatiei Catholic Charities in Ridgewood, Queens. Isi cunoaste viitorul sot, despre care, acum, dupa 17 ani petrecuti impreuna, poeta afirma ca este un om interesant, independent, deseori introvertit, complex si o persoana ce inca reprezinta, uneori, un mister pentru ea. In 1992, se casatoresc, iar Adela-Adriana Moscu paraseste Forest Hills, Queens. Alaturi de partenerul sau de viata, care lucreaza ca “mental health specialist”, se stabileste in Lancaster, Pennsylvania, unde cei doi locuiesc si in prezent.
 
- Ce ne poti spune despre radacinile tale poetice ? Cum si cand ai inceput sa scrii in mod serios poezie?
 - Radacinile mele poetice? Ma incearca un zambet… Suna ca o intrebare retorica… Cred ca toti romanii ne-am nascut cu radacini poetice, nu-i asa? Ne-am nascut prin poezie, in poezie, din poezie… fiecare dintre noi este o poezie… dar poate nu oricine ne intelege inca. Sunt sigura ca in curand, din ce in ce mai mult, o lume intreaga va aprecia mai mult cultura romaneasca. Frumusetea si gratia limbii noastre, sufletul cald romanesc, celebra joie de vivre ce insoteste cultura romaneasca, gastronomia complexa si delicioasa, muzica clasica, folclorica dar si cea contemporana, creativitatea noastra, in general.
 
- Cum si cand ai inceput sa scrii in mod serios poezie?
 - Intotdeauna am fost serioasa cand am scris, chiar si la varsta de sapte ani cand am inceput. Seriozitatea mi s-a aprofundat cind sanatatea a inceput sa-mi decline. Am trecut printr-o perioada extrem de dificila, in care nu-mi mai vedeam rostul vietii. Un sentiment lugrubru mi se cuibarise in suflet. Am decis sa public o mica parte din tot ce am scris in ultimii treizeci de ani pentru a ramane o amintire copiilor mei si pentru a-mi impartasi pasiunea pentru iubire, lumina si pace tuturor celor ce m-au indemnat sa-mi aduc creatiile sub ochii cititorilor si, mai ales, in sufletelor lor.
 
- In ce an ai debutat si cu ce?
- Prima data cand o poezie mi-a fost publicata a fost in jurul anului 1980 intr-o revista din New York. In total, am avut 14 poezii publicate in diferite publicatii literare in limba engleza.
 
In ceea ce priveste poezia publicata pentru prima data in limba materna, s-a intamplat in toamna anului 2003, postand poezii in limba romana pe internet la fosta poezii.ro, actuala poezii.biz. Dupa moartea mamei mele in 2002, am trecut printr-o perioada foarte grea. Tata a decedat cu mult inaintea ei, in toamna anului 1991. Dupa moartea ambilor parinti, m-am simtit extrem de izolata si indepartata de limba romana, de radacinile mele. Anul 2002 fost un an devastator, din multe puncte de vedere. Poate cele mai grele momente din viata vor ramane nespuse. Am scris din durere, disperare… poezia m-a salvat! Daca ma gandesc mai departe, poezia, muzica si dansul… de fapt, artele in general, au fost unii dintre eroii mei de-a lungul anilor. Legatura cu poezia in limba romana, prin intermediul diferitelor cluburi electronice, mi-a alinat suferinta intr-o mare masura. Am publicat, mai apoi, la diferite publicatii pe internet, printre care cel mai important fiind www.romanialibera.com, prin intermediul caruia mi s-a publicat prima carte bilingva de poezii Dansul Dorului/ The Dance of Longing (Editura Ion Creanga, 2006, Bucuresti, Romania).
 
- Cate poezii ai compus pana la ora actuala?
- Imi place sa le numesc “expresii in scris”… Cred ca am aproximativ doua mii de creatii in proza scurta, in versuri, etc. Majoritatea, acestea reprezentand un numar coplesitor, au ramas in faza de ciorna, scrise de mana.
 
- Ce fel de poezie scrii? Ai scris mai multe categorii de poezii? Care sunt principalele teme pe care le abordezi?
- Desi consider ca sunt o persoana organizata, nu-mi ‘organizez’ creatiile cuvintelor scrise pe categorii, exceptand cand conjunctura o cere. Poate voi incepe de azi. In creatiile-mi scrise, pot exista subiecte despre iubire, natura si pace concomitent.. Scriu spontan despre orice, despre egalitate si inegalitate, iubire, ura, iertare, despre flori, dorinta pentru pace si dificultatea de a exista in ambianta suferintei. De exemplu, niciodata nu am fost inca in situatia de a-mi propune sa scriu despre un anume subiect.
 
- Cum reactioneaza cititorul la poeziile tale?
- Oo, mi-ar place sa-i intrebam pe cei ce ajung sa-mi descopere cuvintele. Mi-ar place sa stiu reactiile cititorului, dincolo de ceea ce vede ochiul. Pentru a nu evita intrebarea voi preciza faptul ca, atunci cand citesc poeziile in engleza aici, in Statele Unite, sunt rugata sa le citesc si in limba romana iar lumea pare sa fie impresionata de frumusetea lor sonora. In Romania, publicul a lacrimat si m-a imbratisat la lansarea cartii.
 
- Cine este cel mai mare critic al tau (in afara de tine)?
 - Consider ca cititorii creatiilor mele sunt cei mai mari critici. Pot oferi mai jos cateva comentarii:
“Adela-Adriana Moscu adds a breath of charm to our Live Poets Society meetings with her lilting voice and lyrical poetry. We are happy to be able to hold a book of her poems in our hands to reread many times so we can fully appreciate her spirit.” – Lynn Fetterolf – Vice PRESIDENT of PA Poetry Society & facilitator of Live Poets Society Poetry Readings of Lancaster & York, PA, USA
“Celebrating her beloved Romania and her adopted America, Adela-Adriana clearly delights in ordinary events, and is able to articulate her wistfulness and dreams.” – Debberae Streett & Rich Hemmings – Founders of Poetry Brew, USA
“Paseste parca pe valuri de romantism, plutind intr-un dans al trairilor dense, discret presarate cu un voal ce cade lin in urma – amintiri si ganduri de dragoste invaluind si conturand un radical subsiduu: misterul unei femei remarcabile.”  Andrei Ghejan – Poet, ROMANIA
“As spune ca – precum o CLIPA – sufletul poetei Adela-Adriana Moscu marturiseste POEZIA IUBIRII IN LUMINA UNUI VIS… ca o «NEVOIE DE PACE», ca «O ZI ROZ» intr-o «DARUIRE TOTALA» a simtirii si apropierii «PRINTRE STRAINI», pana «LA MARGINEA ALBEI VERI» din «MINUNEA JOCULUI DE CUVINTE»… cand toata «NATURA DANSEAZA CU MINE».” Ing. RATIU IOAN – Poet, Bucuresti, ROMANIA
“Adela-Adriana’s THE DANCE OF LONGING is a poetic refrain, an annotated journal of love and longing continuously implicated in each poem. Weaving images of longing and searching through the hours and seasons of her life, moments of both human tragedy and triumph, her poetic quest is in itself the cure… the panacea.  In the poem «Where I come from», she turns full circle to the utopic consummation of her cravings. Akin to the poetic masterpiece «Gitanjali», by Rabindranath Tagore, Adela-Adriana offers the human crisis of love and longing as the most intimate, sacred and universal expression of the human soul.” – Jan Protopapas – PhD, York, PA, USA.
“Adela-Adriana MOSCU – un nume, un suflet sensibil, un militant pentru inefabilul lumii paravanat de metaforele care fac referire la visurile despre pace si libertate, un reprezentant al românimii din diaspora si, nu în ultimul rând, un om a cărui viziune despre viaţă se împleteşte subsidiar cu multitudinea de calităţi dobândite dimpreună cu experienţele pe care le-a parcurs, dăruindu-i speranţa şi ambiţia de a-si continua «dansul» în lumina generatoare de zâmbet si armonie; printre multe altele, femeia care a purtat în pântecul creatiei rezultatul dragostei pentru cultură, pentru frumos.” – Ing. Dan SÎRBU – Poet, Timisoara, Romania
 
- In “Podul indestructibil” faci urmatoarea afirmatie: “Intentia mea nu e limitata/in a inalta cu o zestre a limbajului poetic elevat”.
- Daca imi aduc bine aminte titlul acelei creatii era PODUL SPERANTEI. Da, idea este sa invit oamenii la o existenta mai sanatoasa, nu doar sa creez un sunet frumos pentru a delecta doar de dragul sunetului unui cuvant sau a scrie doar o metafora ce creeaza o imagine frumoasa. Daca cineva, dupa ce imi citeste una din creatiile scrise, va avea inspiratia sa respecte mai mult, sa devina mai romantic, sa ajute un copil in suferinta, sa isi aduca aminte de parinti si sa le ofere iertarea si ajutorul, sa faca un gest pentru a crea Pace in lume, atunci voi simti o imensa placere si satisfactie.
 
- Ti-ai format deja un stil al tau, elevat, inconfundabil, care a reusit sa depaseasca anumite limitari?
- Nu-mi dau seama daca ceea ce scriu are un stil anume… nici nu ma gandesc la acest lucru atunci cand scriu. Uneori ma incearca o frustrare lingvistica in ambele limbi dar, cu fiecare cuvint, invat, pentru a putea scrie mai complex si corect. Uneori incerc sa-mi traduc creatiile in diverse limbi si pentru ca nu intotdeauna reusesc o traducere impecabila, apelez la ajutor.
 
- Ai o imagine cheie, o metafora care ar descrie in cateva cuvinte poezia ta, care ti-ar defini stilul?
- O pasare alba – poate un porumbel…. “white dove”. Am multe imagini. Se schimba mereu. Probabil este o metamorfoza continua… Este evident ca ceea ce am scris acum treizeci de ani are o anumita esenta dar, cu trecerea timpului, nuantele se schimba, precum parul si pielea. Probabil sunt scriitoarea fara un stil aparte, probabil sunt, pur si simplu, femeia ce scrie cu pasiune. Frazele se nasc si devin independente, sculptandu-si imprevizibila forma, apoi ajung acolo unde trebuie, cand trebuie si la cine trebuie.
 
- Descrie-ne procesul aparitiei unui poem. Preferi sa fii singura atunci cand scrii sau sa asculti muzica? Petreci un anumit timp pentru a rescrie un vers sau iti iese din prima?
- Uneori, ma trezesc auzindu-mi soaptele si simt ca trebuie scrise imediat. Pe orice: hartie, oglinda, palme, etc. Ideile vin mereu, indiferent daca sunt singura sau inconjurata de oameni, liniste, muzica, murmur de izvor sau simfonia pasarelelor din spatele casei, unde-mi place sa stau pe terasa inconjurata de flori. Uneori iau idei si sugestii din dialoguri cotidiene si le notez repede pe orice imi vine la indemana.
 
- Cum procedezi pentru a ajunge de la o foaie de hartie alba la un poem finalizat? Cand si cum iti dai seama ca un poem e finalizat sau consideri ca un poem nu e niciodata cu adevarat incheiat?
- Creionul trebuie sa fie cu mine mereu :) . Cred ca prima idee si primul suflu a unei creatii este foarte puternic si important. Cand editez sau editez prea mult cred ca devine o alta poezie si uneori este frustrant. Cred ca fiecare creatie are valoarea si importanta acelui minut cand a fost creata. Unele poeme raman neterminate. Alte poeme devin prea lucrate. Si in pictura poate fi o experienta similara. Daca tot corectezi o panza isi pierde din farmecul original, putand chiar deveni a lucrare caraghioasa. Cateodata ma simt chinuita de o poezie… la un moment dat sau intr-un anumit vers nu suna bine, oricat incerc sa o retusez, apoi o las deoparte. Unele le-am rupt. Am fost sfatuita sa nu mai distrug nici o creatie. Acum le pastrez pe toate.
 
- In “Dor din nou dor” am remarcat o intrebare – “ce rugaciune imi va fi auzita”? Faptul ca scrii reprezinta o rugaciune ce ti-a fost auzita?
- Interesanta intrebare… Da, cred ca da….. Mereu am dorit si m-am rugat sa devin capabila de a avea o contributie benefica pentru omenire, de a crea o diferenta remarcabila in societate. Ar fi frumos si sper ca ceea ce scriu si impartasesc lumii sa atinga sufletele, sa schimbe vietile in mai bine.
 
- Ai fost incurajata de cei din jur sa scrii sau se poate vorbi mai degraba de o incredere in Dumnezeu si in capacitatile proprii?
- Increderea in Dumnezeu este mai presus de orice. Este cel mai pretios dar ivit in drumul meu. Multe persoane m-au incurajat sa scriu, sa cant… n-am ascultat. Mai bine zis n-am ascultat cand ar fi fost mai bine.. Unori am urmat sfaturile tarziu, mult prea tarziu. Prima prietena din SUA, Kathy, a fost prima persoana care m-a incurajat sa public, inca din anul 1977. In anul 1979, profesorul de psihologie, Dr. Mathew Erdelyi, m-a incurajat sa scriu. In anul 2003 trei prietene romance din Lancaster au insistat sa public. Ele mi-au fost de un sprijin poetic minunat: Mihaela Olteanu Alexe, Elena Bibire Damian si Viorica Stoica Trihena. Multi cititori sperau sa-mi vada poeziile intr-o carte. De data asta i-am ascultat. Inca simt ca mai am ceva de spus, de daruit…
 
- In ce masura sentimentele pe care le exprimi in poezie reprezinta diferitele fatete ale personalitatii tale, sa spunem ca femeie, ca iubita, ca mama, ca romanca?
- Interbarile tale acopera surprinzator de multe fatete ale poetei din mine! Oare voi mai putea pastra vreun mister despre creatiile mele? In mare masura, sentimentele exprimate in poezie ma reprezinta pe mine in totalitatea existentei iar uneori este rezultatul imaginatiei. Alteori, reprezint nuantele si deznadejdile celor ce nu pot fi auziti sau cititi.
 
- Dintre poemele pe care le-ai scris pana in prezent, exista unul preferat?
- Uneori, imi simt creatiile artistice precum proprii prunci. Tot ce am scris, tot ce am creat reprezinta un aspect extrem de important pentru mine, simbolic pentru acel moment al creatiei. La fel de important este si faptul ca a existat aceasta dorinta intensa de a-mi impartasi gandurile, pasiunile. Imi vine sa cred ca ar fi greu sa alegi copilasul preferat, nu-i asa? As spune chiar imposibil.
 
- Ce anume te-a ajutat sa te concentrezi pe scris? Au existat si momente cand ai fi vrut sa abandonezi?
- Toate intrebarile tale ma inspira la raspunsuri atat de complexe! Fiecare din ele ar putea da nastere unui intreg capitol de carte. Nu, nu-mi place sa ma opresc in mijlocul drumului. Zabovesc intr-un loc datorita relativitatii in forma de exprimare, de creare. Imi schimb telul de la un proiect artistic la altul din curiozitate si pasiune dar si (intr-o mare masura) datorita necesitatii imprejurarilor. Sunt momente in viata cand ma pot concentra numai pe o anumita poteca artistica. De exemplu, cand mi-am rupt glezna, nu am mai fost capabila a dansa un timp. De asemenea, o vreme inchisa imi infraneaza mobilitatea si gratia. Cand corzile vocale mi-au fost afectate, nu am mai cantat. Cand am fost afectata de distonia cervicala, nu am mai lucrat in domeniul psihologiei si am hotarit reprofilarea, scriind povestiri scurte, cu scop terapeutic, in loc sa lucrez direct cu pacientii.
 
- Care a fost cea mai mare provocare de pana acum, ca poet?
- Acest interviu :) . Glumesc, desigur, desi recunosc ca nu-mi este usor. Am avut cel putin doua interviuri emotionante: interviul la Radio din Cluj-Napoca, dupa lansarea de la Cluj si interviul la televiziunea din Brasov, dupa lansarea din acelasi oras. Lumea imi spune ca nu se percepe dar sunt extrem de timida si emotiva. Am plecat din tara natala cu multi ani in urma si am fost inconjurata de vorbitori de limba romana mult prea putin timp, acestea fiind, pentru mine, motive puternice de exprimare oarecum anevoioasa in limba romana. In plus, sunt parte a acelui mare procentaj al oamenilor inhibati la vorbirea in public. Partea optimista este ca nu am lesinat niciodata pana acum. Ma simt stanjenita uneori ca eu insami sa ma numesc poeta. Eu doar scriu ce simt ca trebuie sa existe scris. Cea mai mare realizare a fost cand, dupa ce am citit publicului ceea ce am scris, parte din cei prezenti m-au imbratisat si mi-au spus ca sufletele le-au fost atinse adanc.
 
- Cum iti promovezi poemele?
- Sunt invitata la diferite festivaluri de arta, cenacluri de poezie, programe de radio, le public in reviste electronice.
 
- Ce surse de inspiratie ai?
- Aceasta lume si viata intreaga este o inspiratie fara de sfarsit.
 
- Cine e poetul tau preferat?
- Ah, ce intrebare dificila! E ca si cand ai intreba un pictor care-i culoarea lui preferata. Ca pictorita, imi plac toate culorile. Primul poet iubit si preferat a fost, si cred ca va ramane, Eminescu. In acelasi timp, sunt foarte multi care-mi plac foarte mult: Rumi, Ana Blandiana, Ada Milea, Hafez, Andrei Codrescu, Florin Valentin Predescu, Carmen Firan, Sorin Anca, Omar Khayam, Sylvia Plath, Liviu Mircea, Jeff O. Rath, Emily Dickinson, Ioan Ratiu, Bacovia, etc. Cred ca-mi place fiecare poet, atunci cand ii citesc versurile. Fiecare floare are frumusetea ei, fiecare poet mesajul si maiestria lui.
 
- Ce le-ai spune celor care abia acum incep sa scrie?
- Citeste cat mai mult posibil, traieste-ti viata, urmeaza-ti dorinta inimii, imbratiseaza sinceritatea cu tine insuti, realizeaza ca esti unic si scrie, scrie, scrie, apoi fa-ti curajul sa impartasesti lumii intregi ceea ce scrii. E mai bine ca harul sa fie daruit, la randul lui.
 
- Cat de frecvent vizitezi Romania? Cand ai fost ultima data in tara si cu ce impresii ai plecat de acolo?
- Vizitele-mi sunt insuficient de frecvente. Mi-ar place sa vizitez Romania in fiecare anotimp. In vara anului 1979, am vizitat-o timp de o luna. In toamna anului 2006, dupa treizeci de ani de plecare initiala din Romania, am revenit pe meleagurile natale cu ocazia publicarii primei carti. Am dorit, mai bine zis am insistat, sa-mi public prima carte in Romania, in onoarea radacinilor mele romanesti. De asemenea, mi-am indeplinit puternica dorinta de a-mi imbratisa familia si prietenii ramasi acolo. Am fost tratata minunat. In decursul intregii vizite de o luna in Romania, am avut senzatia ca am plutit pe bratele divinitatii. Pina si oameni necunoscuti m-au tratat deosebit de cald si frumos.
 
- Tii legatura cu comunitatea romana din orasul unde locuiesti? Cum ai caracteriza aceasta comunitate? Exista comunitati de romani si in alte orase sau doar aici?
- Am inteles ca exista aproximativ o suta cincizeci de romani in Lancaster, PA. II cunosc cam 30 dintre ei. Pe cat posibil, oamenii se intanlesc si se ajuta. Romanii sunt harnici, in general, iar cei de aici muncesc foarte mult sau invata la fel de mult. Exista comunitati de romani in multe locuri din Statele Unite. O comunitate romaneasca de admirat se afla in Atlanta, Georgia. Am acolo o prietena minunata pe care o consider Ingerul meu din Georgia, un personaj ce-si pune amprenta puternic pe intreaga comunitate. Un izvor de bunatate si caldura, Doamna Doctor Liliana Morosanu mi-a fost recomandata de Domnul Parinte de la Biserica Ortodoxa, neomitand specificarea “toata lumea o indrageste”. Dupa ce am intanlit-o, am inteles imediat de ce.
 
- Am inteles ca iti place sa calatoresti. Ce tari ai vizitat si care dintre ele ti-a placut cel mai mult (si in ce luna/an ai facut vizitele respective)? In ce mod au constituit aceste calatorii o sursa de inspiratie pentru poezia pe care o scrii?
- Ah, cum as putea, in doar cateva cuvinte, sa-mi exprim trairile prin care am trecut in fiecare calatorie? Fiecare tara este frumoasa… ar mai fi o pagina intreaga de adaugat la acest interviu: Belgia, Canada, Elvetia, Franta, Germania, India, Italia, Mexico, Morroco, Olanda, Pakistan, Spania, Ungaria, SUA (in care as mai avea multe state de vizitat). Romania ma cutremura prin frumusetea ei naturala, prin amintirile coplesitoare ce-mi navalesc fiinta cand pasesc pe pamantul stramosesc, prin nostalgia in care ma cufund, cu fiecare gind la ea. Dupa fiecare vizita, o perioada lunga sunt intens tulburata si indurerata. O parte din inima mea va fi pe veci in Romania.
 
In masura posibilitatilor, prefer sa calatoresc cand e cald. Frigul imi afecteaza negativ starea fizica si dispozitia. Natura fiecarei tari, obiceiurile, muzica, mancarea cu aromele ei, florile cu miresmele lor, pana si culoarea pamantului, toate ma inspira sa scriu. Fericiti sunt cei ce pot calatori! Am scris impresii despre multe din aceste calatorii, voi incerca sa public cat de curand.
 
- Cat de des vii in Arizona si ce iti place sa faci cand vii aici?
- Prima si unica data cind am vizitat Arizona a fost in vara anului 1995. Am vizitat Phoenix-ul si imprejurimile lui, am fost la Prescot, Flagstaff, remarcabila Sedona, spectaculosul Grand Canyon, etc. In calatoriile mele, cu precadere vizitez muzee, galerii de arta, locuri rar calcate de turisti, restaurante, locuri de tamaduire, biserici, temple, ma intanlesc cu localnici si vorbesc cu ei despre viata si visele lor, mancam impreuna, dansam. Iubesc oamenii. Sunt extrovertita si am o mare pasiune de a invata mereu ceva nou.
 
- Intentionezi sa locuiesti in PA pentru tot restul vietii sau ai lua in conisderare si alte state/tari?
- As dori sa locuiesc pe meleaguri unde nu exista frig si unde florile infloresc tot timpul.
 
- Ce hobby-uri ai?
- Multe… poate prea multe :) . Insetata de frumos imi place sa pictez, sa desenez, sa creez aranjamente florale, sa cant, sa compun cantece, sa creez bijuterii, sa scriu, sa vizionez spectacole de dans, sa dansez, sa joc ping-pong, biliard, popice, sa invat a canta la chitara…
 
- Cum te relaxezi la sfarsitul unei zile lungi si obositoare?
- Depinde de starea si de posibilitatile momentului. Uneori ascult Gheorghe Zamfir, George Enescu, Ciprian Porumbescu, sau… rapaiala ploii, trilurile pasarelelor. Cand conditiile imi permit, ma bucur de exercitii acvatice, bai caldute, reflexologie, Reiki, bioenergie, care sunt terapeutice pentru mine.
 
- Cine este modelul tau in viata?
- In mod special am o afinitate profunda pentru Maica Tereza din Calcutta, datorita iubirii ei extrem de complexe.. Admir oamenii ce se lasa calauziti de inima, ingemanand respectul pentru sacru. Incerc sa-mi mentin optimismul, in ciuda constantelor dificultati, inclusiv a celor ce apar pe neasteptate. Incerc, atat cat pot de mult, sa pasesc si sa-mi urmez drumul pe poteci sanatoase in viata. Sinceritatea, incepand cu cea fata de mine insami, este un alt aspect major dupa care-mi calauzesc viata. Atat cat reusesc, incerc sa ajut oamenii pentru ca ei sa se poate ajuta pe ei insisi si pe altii, la randul lor.
 
- Ce iti place sa faci in timpul liber?
- Nu exista timp liber in viata mea. Timpul meu e mereu solicitat. Timp liber… interesanta idee! Timpul e prizonierul dorintelor noastre, nu-i asa? …al nevoilor noastre, a intelepciunii adoptate de-a lungul vietii, in diferite momente. Sunt mereu ocupata si cred am mentionat deja in cursul acestui interviu. Pentru mine, la momentul actual, cel mai important este timpul petrecut cu familia si cu prietenii, precum si cel petrecut in diverse activitati, mai mult sau mai putin artistice ca, de exemplu: imi place sa citesc, sa dansez, sa vizionez filme dramatice, romantice, documentare si comedii, sa pictez, sa creez de bijuterii, sa calatoresc, sa gatesc, sa vizitez muzee si locuri sacre, imi place muzica si sint convinsa ca am omis, desigur neintentionat, multe alte activitati. O suta de vieti de as avea, nu as reusi sa termin tot ce as vrea sa realizez. Nu am fost niciodata plictisita, nici macar pret de o secunda in viata, si nu am avut nici o clipa plictisitoare in viata mea.
 
- In final, te-as ruga sa adresezi un mesaj romanilor din SUA.
 
- N-as vrea sa dau senzatia ca eu le spun oamenilor ce au de facut. As vrea, mai degraba, sa invit toti romanii din lumea intreaga, nu numai pe cei din SUA, sa ne respectam, sa devenim mai uniti, sa ne ajutam si sa ne iubim mai mult. Sper sa nu ne pierdem niciodata credinta in Dumnezeu si in noi insine! VA IUBESC!!!
 
Octavian Curpas
Surprise, Arizona

By Octavian Curpas, justitia@justice.com

“De dorul Tau” este titlul albumului de debut, cu care solista de muzica crestina Oana Seman se face remarcata, in 1995. Cantecele interpretate de ea se disting si castiga prin naturalete, dar si prin calitatea executiei si a mesajului. Oana Seman aduce prestigiu muzicii crestine, inaltand si sustinand, prin melodiile ei, sufletele iubitorilor de frumos si de spiritual.
 
Oana Seman s-a nascut pe 11 iulie 1979 la Sighisoara, in judetul Mures si este absolventa a sectiei de pictura, din cadrul Universitatii de Arta si Design din Cluj- Napoca. Dragostea ei pentru melosul crestin incepe in copilarie. Dintre numeroasele amintiri frumoase pe care le pastreaza din acea perioada, Oana Seman a ales sa ne daruiasca tihna si culoarea unei livezi inflorite, in primavara. La umbra inmiresmata a copacilor, aceasta se bucura alaturi de parinti, de clipele de ragaz si partasie ale unor picnicuri de neuitat. Anii trec si aduc cu ei, evenimente noi in viata viitoarei interprete. In 2000, Oana se casatoreste cu Dani Seman. Un alt moment de reper pentru ea este 2002, cand impreuna cu partenerul de viata emigreaza prin Loteria Vizelor, in Statele Unite. Ajunsi aici, Oana si Dani Seman locuiesc timp de cateva luni in California, dupa care se stabilesc in Portland , Oregon. In prezent, cei doi se pregatesc sa devina pentru prima data, parinti.
 
 
- Când te-ai îndrăgostit de muzică?
- Personal, cred ca te nasti cu anumite inclinatii mai puternice decat altele. Cred ca m-am nascut cu o sensibilitate fata de muzica , fiindca mi s-a spus ca am cantat dintotdeauna, de cand am inceput sa vorbesc.
 
- Ce înseamnă pentru tine să fii artist creştin?
- Datorită pregatirii profesionale, am avut de- a face mult cu termenul de ‘’artist ‘’. Nu astfel mi-as descrie identitatea, in slujirea prin muzica. Sunt un crestin si cant muzica crestina.
 
- Te-ai întrebat vreodată de ce te-a ales Dumnezeu să-L vesteşti prin muzică ?
- Toti crestinii suntem chemati sa slujim Domnului. Fiecaruia i s-au dat unul sau mai multe daruri. Darul meu e sa pot canta si multumesc Domnului pentru acest dar pe care El a hotarat sa mi-l dea.
 
- Când ţi-ai dat seama că ai această chemare ?
- Crescand in biserica, am realizat in timp, ca aveam aceasta chemare, inca din copilarie.
 
- Cine ţi-a fost mentor în slujirea prin muzică?
- Parintii mi-au fost mentori dintotdeauna, dragostea lor pentru muzica mi-a fost inspiratie. Obisnuiau sa cante in biserica si acasa. Mama avea voce buna si amandoi aveau bun -simt muzical, deci am crescut astfel, intr-un mediu optim, invatand de la ei.
 
- Vorbeşte-ne despre perioada începuturilor. Cum a devenit visul tău de a-L sluji pe Dumnezeu prin muzică, realitate?
- Ca evanghelist, tatal meu era, uneori, chemat sa participe la evanghelizari. Astfel, am ajuns sa merg cu el cand era nevoie si cred ca asa a inceput slujirea mea, prin muzica. Un eveniment important a fost infiintarea statiei de radio Vocea Evangheliei Sibiu, la a carei festivitate de deschidere am fost invitata sa particip. Cu acea ocazie, mi s-a oferit perspectiva de a inregistra un album, in studioul Radio Vocea Evangheliei Oradea. Albumul, inregistrat in anul 1995, si intitulat “ De dorul Tau”, a reprezentat inceputul colaborarii mele cu radioul crestin, colaborare ce continua pana in prezent. Inceputul nu a fost usor, singurul ajutor financiar si “ sponsor” fiind , intotdeauna, doar tata.
 
- În ce constă în prezent, colaborarea ta cu Radio Vocea Evangheliei?
- In prezent, colaborarea mea cu Rodio Vocea Evangheliei se rezuma la difuzarea muzicii pe care o cant, distanta restrictionand posibilitatea mea de a mai participa la concerte crestine, in Romania.
 
- Cum se reflectă Dumnezeu în muzica pe care o interpretezi?
- Mesajul cantarilor mele Il prezinta pe Dumnezeu ca Salvator al fiecaruia si al oricui Il alege astfel.
 
- Dar propria ta personalitate?
- Caut sa reflect nu personalitatea mea, ci relatia mea cu Dumnezeu.
 
- De unde te inspiri atunci când îţi selectezi repertoriul?
- Urmaresc in principal, mesajul cantarii, aleg piese care consider ca mi se potrivesc ca linie melodica si aproape orice sursa de inspiratie poate fi buna.
 
- Numeşte-ne câteva melodii din repertoriul tău.
- “Clipe minunate”, “ De dorul Tău”, “ Sa nu privesti n-apoi”.
 
- Pe care o simţi cel mai aproape de suflet?
- “Sa nu privesti n-apoi” e piesa la al carei mesaj ma reintorc adesea, pentru intarire spirituala.
 
- În ce limbi îţi place să cânti?
- Am inregistrat in limba romana , desi ascult dintotdeauna, si muzica americana. Ca membra in Worship Team-ul bisericii Agape, din care fac parte, cant mult in engleza si apreciez diversitatea si calitatea repertoriului crestin anglo-american.
 
- Care este instrumentul tău preferat ?
- Consider pianul ca fiind favorit, suficient de complex ca unic instrument de acompaniament. Indragesc in egala masura, chitara.
 
- Dar compozitorul tău preferat?
- Imi sunt dragi atatea compozitii si compozitori crestini, incat mi-e greu sa aleg unul singur, preferat. Cu siguranta, intre cei romani se numara Mircea Ciugudeanu, Dan Damian, Nicolae Moldoveanu si multi altii.
 
- Ce urmăreşti să transmiţi prin muzica ta?
- In primul rand, aduc laude si multumiri Domnului . Apoi , caut sa raspandesc vestea buna a mantuirii, oricarui om ce intra in contact cu muzica pe care o cant.
 
- Cum ai descrie stilul tău de interpretare ?
- Mi-e greu sa ma autodescriu ca apartinand unui stil anume. Dupa cum am mentionat anterior, spectrul autorilor de cantare crestina din care ma inspir, este larg. Cu fiecare noua generatie , in bisericile neoprotestante romanesti , muzica s-a diversificat ca stil , mentinand totodata un numitor comun, o identitate general valabila in orice moment si la orice varsta.Cred ca in ce ma priveste, inclin spre acel nucleu comun, spre un stil un pic clasic si cu tenta poate putin conservativa.
 
- Ce înţelegi prin un stil un pic clasic si cu tenta poate putin conservativa?
- Cea mai buna sugestie ce o pot aduce este sa va invit sa ascultati si sa constatati. De exeplu, intr-un concert crestin din ziua de azi, din Romania, sunt intalnite piese ce deriva ca structura, de la imnul crestin clasic , la influenta moderna rock sau pop sau rap ori uneori folk, pana in latura populara a folk-ului.Este o buna diversitate de stiluri . Cred ca eu nu ma incadrez strict, doar intr-unul din acestea. Piesele mele au pornit in general, de la constructia clasica a imnului crestin , cu o dezvoltare spre un Gospel modern , poate, uneori, cu tenta de Jazz.
 
- Cine sunt cei care te ascultă ?
- Nu pot raspunde cu precizie la aceasta intrebare. Pot doar sa sper ca orice crestin , de orice varsta poate gasi, la un moment dat , in vreuna din piesele din repertoriul meu, o reincurajare, o remotivare in umblarea zilnica cu Dumnezeu si pot sa sper ca pentru orice om care se afla inca, in cautarea sensului vietii , pot transmite un mesaj al sperantei, al garantiei unei vieti innoite in Dumnezeu.
 
- Cum se îmbogăţesc spiritual, cei care te ascultă ?
- Mesajul cantarilor mele indeamna pe oricine la pocainta, singura cale de a-L cunoaste pe Hristos si de a incepe sa devenim astfel, asemanatori Lui si placuti Tatalui.
 
- Ce reacţii ai primit pană acum, din partea celor care te ascultă?
- In marea lor majoritate , reactiile primite au fost incurajatoare. Este un sentiment minunat sa constientizez ca oameni pe care de multe ori, nu-i cunosc, afirma ca muzica pe care o cant are un impact pozitiv, in viata lor.
 
- Eşti doar interpretă de muzică religioasă sau îţi place să şi compui ?
- Interpretez muzica crestina. Ocazional, am scris o piesa sau doua , suficient cat sa consider ca darul de a compune nu e neaparat darul care mi s-a dat.
 
- Ce alte daruri crezi ca mai ai?
- Tot ce am e ceea ce Domnul mi-a dat ca dar. Tot ce intampin in viata e dat sau ingaduit de Dumnezeu . El face toate lucrurile bune si fiecare zi binecuvantata e un dar de la El. Intreaga viata in Hristos este un nemeritat dar.
 
- Ai participat la concursuri de muzică creştină ?
- Nu am participat direct la vreun concurs . Indirect, imi amintesc ca la unul din concursurile pe care Radio Vocea Evangheliei Bucuresti le-a organizat, albumul meu  ‘’Stele de Craciun ‘’, ar fi fost apreciat ca fiind favoritul ascultatorilor.
Personal, nu consider concursul, competitia, ca adecvate cadrului crestin . Suntem cu totii chemati , in egala masura , sa ne aducem , dupa puteri, aportul. Mi se pare inoportuna evaluarea comparativa a calitatilor unor interpreti a caror menire este sa aduca lauda Domnului. Suprem este numai Harul lui Dumnezeu aratat fata de noi toti, in mod egal, iar o ierarhizare a slujirii noastre in fata Lui, este irelevanta. Concurenta poate alimenta prea multe neajunsuri umane. A lasa un interpret crestin sa inteleaga ca munca lui e apreciata, ramane totusi, un lucru bun si veritabil crestinesc.
 
- Care au fost provocările cu care te-ai confruntat de-a lungul timpului, în calitate de interpret de muzică creştină ?
- Provocarile sunt multe si diverse. Acest gen de slujire aduce cu sine un nivel de expunere la provocari specifice. De exemplu, poti avea parte de o critica constructiva sau poti deveni tinta unei critici intentionat distructiva. E trist ca, uneori, desi suntem crestini, avem inclinatia accentuata de a critica mult si a intelege putin, noi , cei chemati sa nu judecam.
Dar mai presus de toate aceste provocari, ramane bucuria de a sti ca ai adus o contributie, fie ea si modesta, la raspandirea vestii bune a mantuirii.
 
- Ce altceva te mai atrage, în afară de muzică ?
- Imi place pictura, ma intereseaza artele vizuale, in general.
 
- Esti un creştin implicat, activ?
 Nu cred ca poti fi crestin inactiv. Mai mult sau mai putin vizibil din exterior, viata autentica de crestin consta intr-o nesfarsita lupta de a trai in lume si a nu fi al lumii.
 
- Ai dori să ne relatezi o anumită experienţă pe care ai avut-o cu Dumnezeu?
- Viata crestinului este un sir de experiente cu Dumnezeu. Zi dupa zi, bunatatea Lui straluceste pentru noi si nimic din ce face El pentru noi nu e marunt. Raspunsul corect ar fi ca intreaga mea existenta este o experienta personala extraordinara, cu Dumnezeu.
 
- După părerea ta, care este cheia succesului spiritual?
- Increderea in Dumnezeu , cu tot ce implica ea , cred ca e cheia succesului spiritual. Din El, prin El si pentru El, sunt toate lucrurile. Asumandu-ne acest adevar si traind in ascultare suntem placuti Domnului, si asta inseamna succes spiritual.
 
- La ce lucrezi în prezent?
- Adaptarea la un nou stil de viata , intr-o noua tara, mi-a ocupat majoritatea timpului, in ultimii ani.Toate albumele mele sunt inregistrate sub numele de Oana Fisca . Noi inregistrari, pe numele de dupa casatorie, nu exista decat in perspectiva.
 
- Ce planuri de viitor ai?
- Data fiind situatia economica generala , actualmente este greu sa construiesti planuri precise de viitor. Credinta imi da taria de a merge inainte , constienta ca Domnul va purta de grija, in fiecare zi.
 
- Ce recomandare ai dori să le faci celor ce intenţionează să cânte sau să compună muzică religioasă?
- Nu pot decat sa incurajez pe oricine are incredintare ca e chemat la aceasta lucrare. Perseverenta si rabdarea vor aduce roade. Este un privilegiu sa Ii poti inchina aceste daruri lui Dumnezeu.
 
- Ce hobby-uri ai? Cum îţi petreci timpul liber?
- Putinul timp liber de care dispun, prefer sa il petrec in natura. Impreuna cu sotul meu merg, uneori, la munte, in camping si (depinde de anotimp) pescuim sau innotam in raurile si lacurile frumoase din Oregon.
 
- Păstrezi legătura cu patria mamă? Cand ai vizitat ultima dată România?
- Pentru mine, “acasa” a ramas inca, Romania. Avem acolo, familie si prieteni cu care tinem legaturi stranse.Ultima data, am vizitat Romania anul trecut si, daca am avea posibilitatea, am merge acolo saptamanal.
 
- Ce mesaj vrei să le transmiţi cititorilor noştri?
- Avem un Dumnezeu Viu. Mai presus de tot ce e firesc , El este Atotputernic . El este Calea, Adevarul si Viata. Daca nu-L cunosti, cauta-L si-L vei gasi. E cel mai minunat lucru ce ti se poate intampla.
  
Octavian Curpas 
Surprise, Arizona

By Gabriela Petcu

„Nu există drum; cărare se face mergând!”(Ion Plebeu)
 
Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie şi tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări, purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare.
 
L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania şi Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea să-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în artă şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.
 
 Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum  madlena lui Proust. Aşadar, în lucrările sale, putem găsi scrierea ca formă plastică dar şi diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului,  simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema.
       
Pentru Andrişan, simţirea plastică „trebuie să aibe ritm dar şi repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuiesti următoarea mişcare…într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să înţelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învăţa să simţi viaţa cu toate elementele ei, prin artă.
       
În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă pănă la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot aceast exerciţiu de eliberare, se practică în public”.
 
Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimbă reguli, dar surprinzător, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac şi ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi” .
 
Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrările şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa.
 
Încercând să îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formăm limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim părţi esenţiale şi valoric rafinate ca făcând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilăriei. S-a născut în plină vară a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învăţătoare, iar tatăl Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al cărui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteşte cu o tandreţe copleşitoare, un tablou al părinţilor foarte tineri în acele vremuri, încărcat de emoţie şi păstrat cu sfinţenie. Într-un moment de cumpănă, de incertitudine existenţială, o mână este aşezată pe umăr în tăcere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut să se spună. Copilul Florinel-Constantin, priveşte această scenă şi creşte, devine adultul Andrişan, trăieşte intens furia vieţii, dar va rămâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativă a relaţiei de cuplu, acea mână liniştitoare care tămăduieşte îndoielile lumii.
 
Vorbind despre copii şi părinţi, Andrişan face o remarcă, atenţionând pe acei dintre noi care vrem cu orice preţ ca odrasele noastre să devină artişti. „Este cea mai mare greşeală să împingi un copil fără talent, spre şcoli de artă. Prin muncă, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua şi atunci, ar fi un om nefericit”.
 
Şi ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistică. „Nu poţi face saltul într-o singură generaţie decât extrem de rar şi cu asumarea riscului uzurii întregii vieţi. Un bagaj genetic foarte bun şi o familie care să nu fi fost alterată deînstrăinare, este platforma care lansează şi sprijină competenţa către podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectaţi de comunism. Această alterare, continuată timp de trei generaţii, ne-a făcut să credem că este posibil să trecem de la sapă la intelectualitate rasată şi să transferăm valori  „de la Bârca la  Viena…şi înapoi”, să ne închipuim că suntem toţi egali cu Brâncuşi dar fără talentul, efortul şi preţul plătit de el. Putem şi trebuie sa fim egali atunci cănd ne naştem, atunci când ne alegem primarul sau când votăm bugetul comunal, dar greşim dacă încercăm să supunem la vot competenţa de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, până la iubirea absolută. Altfel, riscăm afectarea noastra ca imagine, irosirea unei munci de-o viaţă într-o ratare sigură şi non-profesionalism.”
 
Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar şi al cuvintelor hotărât aranjate într-un duel de concepţii, apărute în urma experienţelor sale româno-franceze, încerc starea de recunoaştere a principiilor de bază ale vieţii prin artă.
 
Expoziţii personale cu titluri sugestive, „De la Paris, către casă” , „Nu există drum; carare se face mergând!”, „Eu cred că Sisif s-a născut în Carpaţi”, expoziţii colective si de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrări murale şi de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Mărul început”, „French can-can in Balcani”, activităţile de restaurare, pictură şi decor al unor biserici. Toate acestea, merg către o concretizare a unui stil personal, „andrişaniesco-plebean”, cu autoironie şi efort asumat.
 
Îmi întorc privirile spre un grup de tablori de o eleganţă coloristică deosebită, un transfer de suflet spre „acasă”,  un dor aşezat printre dealurile ce au căpătat gust de pamânt reavăn, de grâu copt şi fân cosit, de case părinteşti în care copilăria se ascunde pe după colţuri încercând să păcălească timpul. Totul pare gata pregătit pentru ca viaţa să înceapă din acest moment unic, conştient că relaţia noastră cu natura, este darul vieţii venit din Ceruri.
 
Dacă ar fi să aibă ocazia la o altă alegere, Andrişan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creaţia artistică, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativă cu un oarecare Dumnezeu laic”.
 
Ca o concluzie la ce am fost şi suntem în raport cu istoria şi educaţia culturală, la nevoia de a reprima efectele negative din viaţă prin artă, Andişan atinge scopul „călatoriei” sale.„Eforturi şi realizări trecute, experienţe şi virtuozităţi acumulate, vise şi proiecte de viitor, eseuri şi cercetari ale unei creativitaţi colective. Toate, au tendinţa de a demonstra posibilitatea existenţei unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultură şi armonia contrariilor”.
 
Aş încheia cu un citat care se potriveşte atât de bine concepţiei artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrişan şi pe care, mulţi dintre noi ar trebui să-l folosească într-un început.
 
Nu este lupta care ne obligă să fim artişti, este arta care ne îndeamnă să luptăm”. (Albert Camus)
 
Încerc să mă despart de acest pictor cu ochi de cer senin şi mâini răvăşitoare de culori, însă imi dau seama că aş greşi nelăsând multe alte idei să prindă forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morală. Şi cine ştie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desăvârşirea unui fragment de viaţă dedicat artei de a fi artist.
 

By Octavian Curpas, justitia@justice.com

Alina Arbajter este un om realizat. Lucrează în Germania, ca moderator radio, emisiunile ei au mare audienţă, colaborează la diferite posturi de televiziune şi radio din România, a scris o carte – pereche a unui program radiofonic realizat de ea, are proiecte interesante. Nimic, însă, nu poate egala farmecul copilăriei fără griji petrecute în cartierul bucureştean Berceni, unde s-a 13 noiembrie 1968. Pe măsura trecerii deceniilor, pe lângă coroniţa care-i răsplătea efortul la învăţătură şi serbările de sfârşit de an şcolar urmate de vacanţele petrecute, cu familia, la mare, prilej de plăcute aduceri-aminte au devenit şi uniforma şcolară sau cravata de pionier. Cea care astăzi este un reprezentant cunoscut şi recunoscut al diasporei româneşti, recunoaşte, la rândul ei, că omul care este datorează totul mediului familial deosebit în care a crescut şi vorbeşte cu multă admiraţie despre părinţii ei – model de iubire conjugală, care au dat şi o bună educaţie copiilor lor.

Alina Arbajter s-a despărţit de părinţi, de fratele ei mai mic, de oraşul natal, de casă, de prieteni în septembrie 1990 când, cu o valiză în care îşi adunase cei cu puţin peste 20 de ani pe care-i avea, ieşind pentru prima oară dintre graniţele ţării, a coborât pe peronul unei imense gări, în mijlocul unor oameni cu mentalitate, obiceiuri şi limbă necunoscute. De aceea, adaptarea s-a produs mai greu. Primii 16 ani şi i-a petrecut în orăşelul Frankenberg, din centrul Germaniei. A avut, aici, timp de 7 ani, un magazin cu rochii de mireasă. Terminase, în România, un liceu economic şi activitatea comercială nu i-a creat probleme. Apoi s-a mutat la Nürnberg, unde locuieşte şi acum şi este angajată a unui post de radio.

 
Ce semnificaţie are denumirea Athenaisradio? De unde acest nume?
 
Etimologia cuvântului Athenais. Numele, de etimologie necunoscută, al unei Zeiţe greceşti – fiica lui Zeus, din care s-a născut complet înarmată. Atena, marea Zeiţă tutelară a antichităţii greceşti, este în acelaşi timp reprezentanta Păcii şi a Războiului, a Artei şi a Ştiinţei, a Inimii şi a Raţiunii. Atena era socotită protectoarea Artelor, a meşteşugurilor, a literaturii şi a agriculturii, a oricărei acţiuni care presupunea ingeniozitate şi spirit de iniţiativă. Ea patroana viaţa socială şi cea statală, era sfătuitoarea grecilor şi apărătoarea lor în războaie.
 
În ce scop şi când a luat fiinţă Athenaisradio?
 
Acest post de radio s-a născut din iubirea de oameni, din dorinţa de a aduce în sufletul românilor şi în casa acestora cultura, arta, literatura, oameni de o valoare spirituală remarcabilă, talentele ascunse ale unor oameni obişnuiţi, dar cu o frumuseţe interioară deosebită.
 
Ce fel de emisiuni se promovează la Athenaisradio?
 
Emisiunile pe care noi le aducem în casele românilor din Diaspora şi nu numai ale lor, ci şi ale celor din ţară, sunt nişte emisiuni interactive, cu realizatori foarte talentaţi, iar având în vedere distanţele care ne despart – pe prezentator şi ascultător – pe această cale virtuală, pot spune că am reuşit să intrăm în inima şi casa ascultătorului. Iar, pentru noi, Ascultătorul este răsplata muncii noastre.
 
De când lucrezi aici?
 
Eu lucrez la acest post de radio – Athenais – de câteva luni, pe fondatoarea acestui post, Doamna Elena Mezin de la Paris, cunoscând-o de o bună perioadă de timp, de când mi-am ales această cale, a radioului.
 
Când s-a născut pasiunea ta pentru radio?
 
Pasiunea pentru radio, cred ca am simţit-o de când eram copil, de când a păşit pe culoarele Radioului, la Bucureşti, aceea fetiţă care era dusă de părinţi în fiecare iarnă la serbarea pomului de Crăciun în incinta Radiodifuziuni Române.
 
Când a demarat „Visul unei femei”?
 
Visul unei femei cred ca s-a născut odată cu mine dar, în trecerea anilor, a prins rădăcini şi, acum doi ani, m-am decis să pun pe hârtie sufletul femeii.
 
Al cui vis a fost „Visul unei femei”şi cum a luat fiinţă?
 
M-am apucat să aduc în prim-plan femeia – aceea fiinţă uitată de noi. Am vrut să readuc în sufletul ei, acel suflet plin de candoare şi sensibilitate, lumina Iubirii.
 
Ce face, concret, Alina Arbajter, la emisiunea „Visul unei femei”?
 
Eu cred că am reuşit să readuc în inima ascultătorului Ţărmul fericirii. Multe dintre doamne se vor regăsi în aceste minute de Iubire.
 
Ce durată are această emisiune?
 
Emisiunea pe care eu o realizez la Athenaisradio vinerea şi duminica, ţine două ore, între 21 – 23, şi poate fi ascultă live, din studioul de la Nürnberg.
 
Care sunt elementele cheie ale emisiunii tale? Ce rol joacă în „Visul unei femei” creativitatea? Dar continuitatea?
 
Eu spun adesea în emisiunile mele „Fiecare e iubirea vieţii cuiva”.
Iar Femeia este un izvor al frumuseţii, al artei, al înţelepciunii. Femeia are stil şi eleganţă, iar pentru cei ce nu au cunoscut-o încă, niciodată nu este prea târziu. Ascultându-mă oamenii vor înţelege, cred, mai bine omul pe care îl au lângă ei.
 
Pe aleile sufletului, colindăm o viaţă întreagă, nici ploile nici furtunile inimii nu împiedică femeia să iubească.
Întunericul destinului ne călăuzeşte paşii încercaţi de necazurile vieţii, uneori, în locuri nepătrunse de nimeni, acolo unde lumina frumuseţii nu pătrunde, iar noi, femeile, rămânem acolo, încolţite de necazurile vieţii, alteori ne desprindem de acele furtuni şi ploi, în inima sufletului nostru poposind IUBIREA.
FEMEIA, un subiect de o amploare deosebită, o zeiţă a frumuseţi, a străbătut timpul uimindu-ne cu farmecul ei. Singurul lucru, de-a lungul timpului, pe care ea nu îl poate schimba este IUBIREA.
Este greu de înţeles tristeţea femeii,
Este greu să cuprinzi lacrimile în căuşul palmelor,
Este greu să priveşti lumea prin neliniştea femeii,
Este greu să aduci iubirea din nou în inima rănită,
Este greu să luminezi calea tunelului întunecat al suferinţei,
Dar mai greu este să răspunzi iubirii când sufletul îţi este plin de amărăciune, tristeţe şi nelinişti
 
Iubind învăţăm să preţuim viaţa, iubind cunoaştem parfumul destinului, descoperind FEMEIA.
 
Femeia este iubire, ea este chiar amăgire, este iubirea ascunsă în lăcaşul inimii uitat de vreme, este candoare, lumină, este simfonia cuvintelor la lumina lumânării,
Femeia, o divinitate un simbol greu de înţeles, greu de parcurs, un val care nu se va sparge niciodată,
O lacrimă pe un obraz îmbătrânit de vreme,
O mâna întinsă şi deseori respinsă,
O mamă o iubită, o puritate în viaţa oricui dar greu preţuită.
O femeie uitată de toţi de copii de nepoţi.
O femeie chinuită pe drumul vieţi.
O femeie care se ridică atunci când cade şi nu se lasă zdrobită de urcuşuri şi coborâşuri.
Aceasta este FEMEIA,
Aceasta sunt eu,
Acestea sunteţi voi, FEMEILE.
 
Se bucură de audienţă „Visul unei femei”? Ce părere au tinerii despre această emisiune??
 
Publicul care mă ascultă nu face parte dintr-o anume categorie de vârstă; auditoriul meu acoperă toate categoriile de vârstă.
 
Ce legătură există între o carte şi o emisiune radio care poartă acelaşi nume – Visul unei femei”?
 
Odată cu cărticica mea – pentru că este o cărticică, nu o pot compara cu un roman – a izvorât dorinţa de a realiza această emisiune, „Visul unei femei”.
 
Cum, când şi unde ţi-ai promovat cartea şi emisiunea?
 
Am prezentat acest vis al meu anul acesta la Bucureşti, la diferite posturi Tv, chiar de 8 Martie, deci ca un cadou pentru toate doamnele şi mămicile. Am fost invitată de Doamna Rodica Elena Lupu în emisiunea Doamnei Lucky Marinescu Show unde am cunoscut oameni foarte naturali şi foarte frumoşi sufleteşte. Am fost în emisiunea Doamnei Iuliana Marciuc la TVR1, la TVRM şi la Radio România International unde a fost o mare surpriză pentru mine să păşesc în lumea adevărată a radioului.
 
În planurile tale de viitor intră şi televiziunea?
 
Pe lângă proiectul acesta, radiofonic, am pornit, în paralel, un proiect Tv aici, în Germania, la un post regional, la Nürnberg FrankenTv, unde, de la mijlocul anului 2010, voi avea onoarea să realizez şi să moderez prima emisiune Tv pentru Diaspora. Această emisiune este un concept propriu de promovare şi integrare a românilor în viaţa şi cultura poporului german. Voi promova mai ales România, valorile ei culturale, români de succes din această zonă şi tot ce înseamnă artă şi tradiţii româneşti. Eu voi reveni în România în septembrie şi sper că ascultătorii şi cititorii revistei mă vor cunoaşte mai bine prin intermediul mass media şi mi-ar face o deosebită plăcere să îţi rupi câteva minute din timpul preţios ascultându-mă pe:
www. Athenaisradio.ning. Com: http://athenaisradio.xplor.ro:9000/listen.pls
 
Ce mesaj vrei să le transmiteţi cititorilor noştri?
 
Acum, la încheiere, aş dori să transmit cititorilor revistei, ca şi ascultătorilor postului Athenaisradio, tot binele din lume. Viaţa lor să fie plină de iubire şi dragostea să-i facă tot mai buni.
 
 Octavian D. Curpaş
 Suprise, Arizona

By Octavian Curpas, justitia@justice.com

Motto: “Zarurile au fost aruncate/ între răsărit şi apus…” (Giving Up at All)
 
Autoare a opt volume, între care se remarcă “Nsoromma”, “Doimea materiei” (carte dedicată celui mai mare poet religios al neamului, Vasile Voiculescu), “Indigo şi portocaliu” şi “Orphika”, Daniela Voiculescu debutează pe 9 septembrie 1989, cu poezii, în revista “Argeş”. Deţinătoare a „Premiului Special al Palatului Culturii din Piteşti”, aceasta este colaborator la o serie de publicaţii naţionale şi din străinătate, cum ar fi “Ecoul”, “Tânărul scriitor”, “Luceafărul românesc”, “Oglinda literară”, “Phoenix Magazine”, “Destine Literare”, “România, Liberă în viitor”.
 
În august 2008, alături de alţi autori români de pretutindeni, Daniela Voiculescu semnează în volumul II din „Mărturisirea de credinţă literară”, ce face parte din seria depoziţiilor colective iniţiate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi Asociaţia Scriitorilor Creştini din România. Mărturisirea ei de credinţă literară este de fapt, aşa cum afirmă poeta însăşi, cheia adevărului. La Daniela Voiculescu, “nemăsurata iubire, măsura vieţii…” se concretizează într-un mesaj puternic, ce are la bază o filosofie simplă. “Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”
 
La începutul acestui an, pe 11 februarie, are loc lansarea celui de al cincilea volum de poezii al Danielei Voiculescu, „Zeiţa de turcoaz”. Scrierea îi este dedicată singurului alpinist român care a escaladat aşa numita „Zonă a morţii” din Everest, Alex Găvan. Două săptămâni mai târziu, pe 24 februarie 2009, la editura Tiparg, vede lumina tiparului cel de al şaptelea tom al Danielei Voiculescu, „Indigo şi portocaliu”. Cu o prefaţă semnată de redactorul şef de la „Destine Literare”, Dan Vulpe, şi având pe copertă pictura „La querrera” (Războinicul), realizată de Marisol Hume, cartea vine să întregească experienţa poetică a autoarei.
 
De numele Danielei Voiculescu se leagă şi volumul „In memoriam ARTUR SILVESTRI”. Într-un eseu şi un poem, poeta îşi exprimă regretul pentru faptul că nu a reuşit să îl cunoască pe marele om de cultură decât prin firul unei lumi virtuale… Şi  ca un tribut adus amintirii sale, pe care o va păstra mereu vie, Daniela Voiculescu îşi propune să scrie, să trăiască şi să iubească adevărul.
 
“La malul Mării Imbrium”, cel de al nouălea volum scris de Daniela Voiculescu, îmbină într-un mod cât se poate de fericit, simplul cu senzaţionalul, într-un stil original. Universalizând propria experienţă de viaţă, autoarea prezintă lupta sa pentru a fi înţeleasă, iubită şi preţuită, ce devine, în simbol, lupta oricărei femei… Cartea debutează sub semnul certitudinii. Primul poem, “Nicio nedumerire”, vorbeşte despre o descoperire cu valoare iniţiatică, atât pentru poetă, cât şi pentru cel pe care îl iubeşte: “ieri, am înţeles că nu există nicio nedumerire, nicio fărâmă de negru între noi… şi plictiseala, despre care tu vorbeşti, nu va veni niciodată, pentru că noi suntem inventatorii cuminţi ai cuvântului, mângâierii, sărutului şi timpului cu îngeri!”. De altfel, gândul plictisului, al spleen-ului, teama de acel azi sau mâine în care nu se întâmplă nimic, i-a copleşit dintotdeauna pe cei ce scriu, indiferent de timpul în care au trăit şi de curenul literar căruia i-au aparţinut. Probabil că tocmai această spaimă de o stare sufletească apăsătoare ce s-ar putea instala cândva, între ea şi cel drag, o determină pe poetă să se raporteze la “ieri”. Trecutul rămâne un reper stabil, pe când prezentul şi viitorul nu oferă siguranţă.
 
Timpul în sine este format din clipă, clipă cu valoare de simbol, pe care Daniela Voiculescu îşi doreşte să o dumnezeiască. În “Nesocotind logica”, aceasta ia o decizie esenţială: “nu mai plâng de neîmplinire,/ nu mă mai uit după albul/ pantofilor de mireasă…/ plâng de fericire, calc liber,/ lângă pasul tău roşu…”. Prea multe renunţări, prea multe negaţii, iar de aici şi până la a ajunge la ideea că “există un scenariu de soartă” (Protestul îngerului) nu mai este decât un pas. Iată de ce, aşa cum este şi firesc, poeta conştientizează efemerul existenţei: “eu sunt un vis…/ şi visul ţine puţin!/ eu sunt un vis frumos…/ şi visul frumos ţine şi mai puţin!”. De altfel, starea de tristeţe persistă şi devine emblematică pentru paradisul pierdut al Danielei Voiculescu: “lacrimile mă definesc. seamănă cu un vers scris la vremea când portocalii se scutură de floare… iubirea mă părăseşte! din nou… a stat puţin lângă mine! el nu crede în dragostea mea, în verdele senin al inimii mele… şi acest indecis sfârşit de aprilie îmi zguduie presimţirea!” (Prin întuneric). Lucrurile merg atât de departe, încât într-un final, în acelaşi poem, autoarea reuşeşte să frapeze prin sinceritate şi fermitate absolute, recurgând la soluţia extremă: “voi abandona jocul.”
 
Odată cu poemul “Sweet Basil”, Daniela Voiculescu găseşte “formula unei singurătăţi acceptate”. Ea înţelege că “oamenii nu se mai complică/ să iubească…” (Via Dolorosa), de aceea, timpul “trece/ pe drumul suferinţei,/ acolo unde stau doar sufletele/ care cred în Dumnezeu…”. Timpul îşi păstrează aceleaşi valenţe, chiar dacă poemul este diferit. “…timpul nu o să mă asculte… şi îmi va aduce alte amintiri! şi iubirea mea va rămâne tot pe hârtie, pustie!” (Mi ama pensare, per favore!). Peste tot, Daniela Voiculescu rămâne aşa cum o ştim – experimentează azi, acel ieri ce îi conturează profilul şi dragostea: “mă uit la ceas şi văd trecutul./ fluturi de mai, vibrând pe inima noastră.” (Ultima dublă). “In extremis”, poeta se vede obligată să penduleze “între taină şi delir, picurând alchimic un fir pe care se vor strânge inimi de perle”. Această echilibristică sfărşeşte în recunoaşterea plină de francheţe a unei nelinişti existenţiale, ce are ca rezultat destrămarea universului ce o ţine captivă: “m-am tot luptat cu îndoiala, cu moartea care îmi pândea numele… şi-acum pot să evadez cu liniştea unei nopţi albe!” (Scoicile îşi caută locul).
 
Acest univers, amintind de spaţiul lui Dostoievski, în care viaţa este văzută ca închisoare, la Daniela Voiculescu este viu şi în expansiune. “şi închisoarea mea va creşte ca un turn din vise, poveşti şi speranţe… cât voi mai continua? poate… o veşnicie! trăind din poezie. firavă ca o frezie, minunată iluzie!” (Protestul îngerului). Obsesia timpului se proiectează asupra celui iubit, perechea alături de care poeta află sensul echilibrului bărbat-femeie: “eşti timpul meu…/ lecţia pierdută de tristul profesor,/ ca să simtă dulcele mister al jocului/ din rai… şi toţi, citind acest poem,/ îşi vor dori să moară… hai-hui…”. (A, da, iubesc!). Şi totuşi, Daniela Voiculescu sfidează moartea. Ea are puterea să spună: “am murit… şi mă bucur!” Pentru că “de fapt… am învins timpul!“ (Un mesaj de iubire). Însă Cronos nu poate fi biruit decât metaforic. Iar poeta înţelege acest lucru.
 
În celălalt taler al balanţei se află sentimentul sacrului. Dialogul poetei cu divinitatea este nostalgic, cu valoare de experiment, dovedind vulnerabilitatea fiinţei ei: ”ce caut eu, Doamne,/ în pustiul lumii?/ mângâie-mă, Doamne,/ cheamă-mă la Tine!” (Black wind). În poezia Danielei Voiculescu, nimeni şi nimic, în afara divinităţii, nu are legătură cu viitorul. ”aş vrea… să evadez în viitor! să patinez pe refrenul unui cântec portughez… şi să te găsesc pe portocaliul inimii mele… luptând pentru filozofia simplă a unui licurici, căutând drumul ce duce spre veşnicie!” (Unio Mystica). În ”Fire de jasp”, zbaterile şi căutările acesteia se finalizează din păcate, ca şi până acum, cu o concluzie având valoare de verdict: ”şi nu mai ştiu să-mi privesc viitorul!”. Starea ei este una incompletă, pentru că nicio fiinţă nu poate fi întreagă, atunci când nu are parte de bucurie. Din nou, în ”Oriental Sweetness”, aceasta Îl invocă pe Dumnezeu, de care depinde ca unică opţiune viabilă: ”Doamne, câtă dezamăgire mă împinge de la spate, câtă tristeţe mă întâmpină!”.
 
Durerea poetei nu este o mască: ”este ca şi cum ai începe direct cu sfârşitul… gata, trebuie să mori!” (Un număr prea mare). Incursiunea în propria existenţă începe la Daniela Voiculescu cu un punct terminus. 

Povestea ei de viaţă are gust de ”sare de lacrimă amară”, iar fericirea este elementul lipsă în poezie. Autoarea ştie un singur lucru – ”trebuie/ să accept viaţa… nefericirea.” (Sadness). Tocmai din acest motiv, cu o ironie stinsă, ea se separă de experienţele obişnuite, cotidiene: ”nu mai vreau să mă privesc în oglindă… nu pentru că nu aş fi frumoasă, ci pentru că este prea multă durere în ochii mei!” (About immortality). Lucrurile evoluează, până când aceasta se adânceşte în ”cea mai neagră noapte”: ”sunt în mlaştină… până la gât! atâta mi-a mai rămas… privirea disperată!”, se confesează Daniela Voiculescu în ”Roving Eye”.
Aceiaşi dezamăgire marchează şi momentele ce ar trebui să fie de bucurie. La aniversarea zilei de naştere, autoarea recunoaşte cu luciditate că îşi va ”sărbători suferinţa şi-atât. un tort în formă de inimă şi un pahar de şampanie pentru tot circul… pentru prostia de a crede că fericirea este simplă! simplu este să dăruieşti şi să deschizi mereu braţele sufletului! nu ai cum să fii fericit, atunci când deschizi uşa şi timpul îţi trece prin faţa ochilor, singuratic…” (Vine vremea să plec!).
 
“Prostia de a crede că fericirea este simplă” face ca trăirile emoţionale ale Danielei Voiculescu să fie încărcate de dramatism. Declaraţiile ei vădesc o sensibilitate acută, cu o rezonanţă afectivă ce aminteşte de tragediile antice, aşa cum este în ”Tristeţea”: ”moartea s-a hotărât, demult…/ să mor mai mult decât trăiesc!”. Lacrimile şi moartea au în poemele Danielei Voiculescu culoarea unui vis roşu. La malul mării ei, “cerul nu se vede…/ şi răstignirea se face pe scena/ unei vrăjitoare cu ţipăt/ de mandragoră…/ totul e o sfâşiere de suflet,/ o halucinaţie de dor…” (În orezărie). În aceste condiţii, devin cât se poate de fireşti întrebarea şi mirarea din acelaşi poem mai sus amintit: ”ce haz mai au aceste lacrimi?/ sau această moarte!”. Într-un astfel de joc, ce aminteşte de simbolismul lui De L’lsle Adam – ”şi tu mă vei pierde,/şi eu mă voi pierde/ căci eu sunt cea pierdută/ de îndată ce a fost găsită” – poeta se întreabă retoric: ”la malul mării mele,/ cine mă va mai găsi,/ dacă eu nu mă mai găsesc?”.
 
Pentru autoare, iubirea ar trebui să fie elementul dinamic, menit să îi asigure comunicarea, libertatea, să destrame întunericul. Ea îşi exprimă credinţa în perfecţiunea cuplului edenic, primii părinţi, Adam şi Eva, revenind mereu la ei, în versurile pe care le scrie. ”cred în aerul domnesc al perechii, cred în semne şi tipare… da, ăsta e tâlcul! noi ne punem, unul pe altul, în rânduială, în lumină! şi Dumnezeu se va bucura de această lucrare-mesaj!” (Passiflora). Divinitatea Însăşi e chemată să Se bucure de unirea ei cu cel iubit, aşa cum S-a bucurat, de prima nuntă, în Eden. Iată de ce, cu atât mai neagră, venită din semiobscuritate, cu străfulgerări oculte, este decizia omului pereche de a pune capăt iubirii. Vinovat de crimă, răspunzător pentru o situaţie fără ieşire, el este cel ce ar fi trebuit să aducă şi nu să ucidă lumina: ”m-ai ucis, iubitule, tocmai când lumina/ îmi pătrunsese în suflet, cu luna…” (În orezărie). 
 
Un element luminos în versurile Danielei Voiculescu este faptul că dincolo de această tristeţe ancestrală, poeta nu traversează o criză de identitate. Divinitatea o ajută să depăşească momentele de cumpănă. ”vom spune tuturor că timpul trebuie trăit în sensul că Dumnezeu este mereu prezent… singura clipă în care putem să folosim timpul în favoarea noastră este prezentul!” (Celebrul ”Acum”) sau ”Dumnezeu îmi păşeşte în ochi, liber” (A şasea fericire). Spectacolul poeziei Danielei Voiculescu pune în valoare frumuseţea sufletească a autoarei şi vorbeşte despre şansa noastră, ca oameni, de a trăi într-o lume de calm şi echilibru. Condiţia este ca fiecare să gândească şi să trăiască, urmând modelul iubirii, modelul primordial: ”nu pot să urăsc pe nimeni, nu mai pot să urăsc… simplu! ce voi face? aş vrea să schimb ceva, să ies în stradă şi să strig! să trezesc lumea din întuneric, să o mângâi… cine se va mai lupta cu diavolul, dacă se îngroapă viaţa, trăirea adevărată?” (Protestul îngerului).
 
Sobrietatea stihurilor sale arată că Daniela Voiculescu îşi trăieşte poezia pe care o creează şi îi confirmă stilul inimitabil. Poeta produce o stare, concretizată în aspiraţii şi năzuinţe ce provin dintr-o altfel de lume, din lumea ei interioară, ce a rămas curată, neatinsă totuşi, de dezamăgirile trăite: ”sunt un copil./ tresar şi sper…/ iubesc şi visez…/ rostesc, cu dor albastru,/ seninul unei inimi.” (Pneuma). Într-o lume în care tinerii au început să privească romantismul ca pe o bizarerie, poezia Danielei Voiculescu ne propune un univers paralel cu cel real, în care fiecare poate parcurge un drum ascendent, spre absolut. Acesta este drumul înţelepciunii, este soarele unui anotimp al belşugului: “vreau…/ să miros a pământ înţelept,/ a toamnă însorită de belşug!” (Khawwa). Imaginea profanată a iubirii este salvată de la dispariţie, prin aceeaşi înţelepciune: ”noi ne iubim ca necuvintele,/ prin înţelepciunea amânării…” (Insolaţia spirituală). În ”Tristeţea unei iubiri”, Daniela Voiculescu se întreabă retoric: “ce se va alege de filosofia mea? chiar nu-mi va cunoaşte nimeni numenul? chiar nu-mi va înţelege nimeni visul?”. Natura feminină a versurilor din volumul “La malul Mării Imbrium” relevă un spaţiu al sinelui ce păstrează dorinţa după frumuseţea şi perfecţiunea edenică: “mă duc în altă grădină,/ să îmi culeg narcise şi lalele,/ să te aştept cu vers transparent!/ şi pe banca din suflet, rotundă,/ voi asculta simfonii pierdute/ în zâmbet…” (Un mesaj de iubire).
 
Daniela Voiculescu iubeşte şi respectă literele, crede în lumea lor. Versurile ce îi poartă numele se detaşează ca o pledoarie pentru şlefuirea unei emoţii esenţiale – iubirea – emoţia sfântă a sufletului. La fel ca toate volumele ei, “La malul Mării Imbrium” reuşeşte să uimească plăcut, atragând prin sinceritatea trăirilor, prin grija pentru detaliu. Mesajul cărţii se îndreaptă spre iubire, cel mai frumos sentiment, cel mai frumos dar în viaţa unui om. Poezia sa nu este un marş triumfal, ci un argument pentru acel soi de discreţie încărcată de dramatism, în care iubirea, tristeţea, perechea edenică, Dumnezeu sunt piese ale unui puzzle ce aminteşte de “o combinaţie de vis” (Doi adolescenţi). Viaţa este surprinsă nefardată, iubirii i se aduce un elogiu profund, impostura în dragoste este demascată. Poeta mărturiseşte deschis, fără ascunzişuri de prisos, fără pudori inutile, ceea ce se întâmplă în interiorul sufletului ei. Starea de tristeţe a Danielei Voiculescu prinde, cu fiecare vers, un contur nou. Imaginile se îmbină natural, într-un amestec perfect de modern şi romantic.
 
“La malul Mării Imbrium” este o carte a trăirilor dinamice, a unui apogeu erotic, în care Viaţa şi Iubirea îşi dau întâlnire într-o metaforă. Chiar dacă “viaţa nu mai ţine cont de nimic, ea aranjează cărţile, ea trişează!” (Symbol of the Power of Love), Daniela Voiculescu este în continuare, în căutarea dragostei.

Volumul de faţă se dovedeşte o incursiune în prezentul devenit pe negândite, trecut, în care balansul poetei “se întreabă ce iubire să aleagă… reală sau virtuală?” (Symbol of the Power of Love). Volumul se încheie, aşa cum era de aşteptat, cu un gând despre iubire. Experienţa descrisă este una reală, trăită, risipită cu generozitate. Dragostea se transformă la Daniela Voiculescu, într-o capodoperă, în singura investiţie de suflet cu valoare. Taina stihurilor sale izvorăşte şi alunecă “pe firul timpului în doi/ mai sus de viaţa amânată…” (Tristeţea). Daniela Voiculescu percepe puterea ascunsă a destinului implacabil, dar are totuşi, tăria să mai creadă în iubire, în bine, în împlinire. Experienţele potrivnice, vrăjmaşe – “Doamne, câtă dezamăgire mă împinge de la spate, câtă tristeţe mă întâmpină!” (Oriental Sweetness) –   nu i-au răpit puterea de a crede în dragoste. Concluzia la care ajunge Daniela Voiculescu, stând “La malul Mării Imbrium” este că “
eternitatea nu poate exista fără iubire!” (Twinflames song), că “iubirea nu dispare niciodată!!!” (Respiraţia seminţei). De azi înainte, Marea Imbrium îşi va purta şi pe mai departe, valurile, dinspre larg către ţărm şi poate că odată, într-un final, poeta care i-a cântat frumuseţea va găsi nu doar idealul mult visat, ci şi răspunsul la o întrebare ce pare retorică, în momentul de faţă: “cine este Regina din Saba?” (Roving Eye).
 
Octavian D. Curpaș
Phoenix Magazine, Arizona
        www.phoenixmission.org
by Angela Monica Jucan
 
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” – şi, după fermecata traducere din Noul Testament de la Bălgrad, „Fericiţi surumanii sufleteşti, că acelora iaste Împărăţiia ceriurelor” – (Matei 5, 3). Departe de a fi „proşti”, ei au sufletul curat, sărac de impurităţi, foarte compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu.
 
E seara de Crăciun, în care, pe la case, umblă colindătorii şi «Moşul». E seara când se reface traseul spre Adevăr. E seara în care se dă şi se primeşte. Iisus a venit pe pământ cu darul Mântuirii şi a primit, la rândul Lui, închinarea magilor – călători nu întâmplător conduşi de stea (iar darurile lor exprimă trei mari gusturi omeneşti). „Suntem creaţi să iubim, să dăm ce avem mai bun în noi, dar şi să primim de la cei din jur” – scrie Ligia Seman, în romanul „Tragedie şi triumf”.
În case, e lumină, e cald şi e căldură, e bună dispoziţie şi e pace. Dar sunt şi excepţii. „Prostit” de sora lui mai mare, un băieţel sărac îşi umple buzunarele cu pietricele, CREZÂND că sunt steluţele de la artificii transformate la contactul cu solul. Şi… „Cred că e prost tare”, va spune, despre el, peste mulţi ani şi peste multe pagini, un personaj. Vlad rămâne un „prost” incurabil, un neprefăcut, care, de unde începuse prin a aduna, cu ÎNCREDERE, miraje, sfârşeşte prin a dărui, cu CREDINŢĂ, bucurii concrete.
 
În romanul Ligiei Seman, apare, de mai multe ori, o afirmaţie exprimată în câteva variante: „Dumnezeu există poate numai pentru cei ce au ce mânca şi îmbrăca, iar pentru noi nu…” „Dacă există Dumnezeu, e bun doar cu unii, cu alţii nu… Cu noi nu”. Magda trezea în sufletul Anei „un fel de revoltă faţă de nedreptatea Celui care a pus atât de multe calităţi în unele femei, iar în altele mult mai puţine”.
 
Ei, da. Pare că Dumnezeu nu a făcut lumea cu „dreptate”. Nicio clipă, un orb din naştere nu va vedea. Tot el, tot el, un om născut cu handicap motor nu va putea merge câţiva paşi în cadenţă, în timp ce alţii vor deveni dansatori sau sportivi. Şi ieri, şi azi, şi mâine, cel care nu a primit har muzical va cânta (dacă va cânta) fals. Unii sunt bogaţi, alţii săraci; unii, frumoşi, alţii urâţi. Sunt, pe lume, abili şi naivi; extravertiţi şi introvertiţi; norocoşi şi ghinionişti; iubiţi şi urâţi; apreciaţi şi desconsideraţi; „observaţi” şi ignoraţi; profitori şi păgubaşi. Există dreptate?
 
Dintr-o perspectivă teoretic-literară, romanul are toate datele unei creaţii naturaliste. Ca „film”, imaginile se realizează după norme expresioniste, în tonuri intense, contrastante, trasate în forţă. Suferinţa este dusă, fără milă, până la apogeu. Dar trebuie să ne amintim că apogeul este punctul celei mai lungi bătăi, relaţia cea mai îndepărtată a pământului în Cer – relaţia, în distanţă, cu o stea. Trăim într-un rai pe care nu-l recunoaştem. Ni se pare rezervat altora, plasat la mare distanţă faţă de noi şi inaccesibil. Foamea extremă, însă, îl relevă şi într-o coajă de pâine. („Dar eu am văzut cât se bucura de ceea ce are, mai mult decât ne bucurăm noi de mese îmbelşugate”.) În lumea promiscuă în care trăiesc sau din care, rareori, scapă, eroii cărţii descoperă raiul în senzaţii aievea şi îl văd în volume palpabile, de pe-aici, de pe la noi: „Fără bătaie, viaţa e «rai»”; „Casă, casă şi iar casă, / Rai pe pământ cine-o are”; „Aici ai vană, ai chiuvetă, ai prosoape… e rai, Maria”; „acum înţeleg de ce îţi plăcea să fii bolnav când erai mic”.
 
Descurajarea atinge paroxismul, însă acest stadiu maximal va secunda performanţa. Din punga cu aurolac – punga învinşilor – se inhalează, totuşi, vise. „Din multe pe care le visăm, multe vor deveni realitate… Dar dacă nu visăm, ce ar putea deveni realitate?”. Realitatea-realitate e prezentă, e cotidiană, e banală. Dar «devenirea», realitatea devenită realitate, comportă realizare – este o reuşită, un «triumf», o sărbătoare. „Şi nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare?
 
Mai sunt, în carte, furtuni de sensibilitate vexată („Cucoanele alea ziceau [...]: «Două saltele ajung… atâtea conserve… atâtea pături…»”), umilită („Hă! Hă! Râdeau băieţii. E bâlbâit! Hă! Hă! E bâlbâit!”), reprimată („Ei, zile!… Luni de zile!”; „Tare aş vrea să-i pot spune că nu am mai vrut şi gata… că nu mi-a păsat…”; „[tată-meu] ăl bun s-o aruncat de la etaj când eram mic”), torturată („Pe mine mă bătea tată-meu vitreg [...]. Odată m-o luat şi m-o pus cu gâtul pe buturuga unde tăia lemne, iar pe mama n-am auzit-o să zică nimic” – aceasta din urmă, indiferenţa mamei, fiind tortura propriu-zisă, persistentă şi neacceptată, evidentă şi care, undeva, în subconştient, nu vrea să se lase crezută), respinsă („Că dacă nu ne descurcăm noi singuri cum putem, cine să ne ajute?”; „Se vede când la un om îi pasă de tine cu adevărat”).

Şocul emoţional nu se amortizează. Conflictul interior face corp cu presiunile anturajului agresiv şi frustrant. Cât va trăi, Vlad va fi logonevrotic şi enuretic – indicii sigure ale tulburărilor sale afective şi nervoase. Sensibilitatea, însă, este focarul cunoaşterii, al înţelegerii, al puterii de apreciere. Tocmai pentru că ea le este foarte accentuată, personajelor cărţii, cuvântul biblic nu le va fi inaccesibil, deşi internii orfelinatului sau „rezidenţii” canalelor au o cultură foarte precară. Vlad (ca şi ceilalţi din „Tragedie şi triumf”) îl va găsi pe Dumnezeu tocmai în neînţeles – în cvasiobscurul, pentru el, cuvânt biblic, exact în Taina lui Dumnezeu, în verbul sacru, pentru care iniţiatul nu are nevoie de traducere, ci de intuiţie – la fel cum orbii „intuiesc” natura, obiectele, persoanele, fără să le fi văzut vreodată aparenţele.

Nu i-a trebuit lui Vlad o constituţie de cascador ca să-şi salveze semenul. L-a salvat şi fizic, i-a salvat şi sufletul, pe ger, cu propriul palton şi cu propria-i viaţă. Nu o putea face şi dintr-un cărucior? Vlad cânta cât se poate de distonant, dar inima îi bătea atât de armonios, încât iertarea dată lui Doroftei nu a fost falsă. Şi e sigur că rugăciunea pentru viitorul soţ al Magdei a fost cea mai sinceră cu putinţă: legăturile lui cu Magda şi Raul erau prea strânse să nu fie aşa, fuseseră înnodate, de Vlad, în sentimentele şi resentimentele lui omeneşti; de printre mari suferinţe, aspiraţii neîmplinite şi rare mici bucurii, Vlad „a ales din tot sufletul calea Adevărului: a ales să iubească în lumea aceasta ce-i fusese ostilă”.

Erau şi oameni care pe pământ avuseseră resurse fizice limitate, oameni cu deficienţe. Unii n-au putut din pricina muţeniei sau surzeniei să înalţe vreodată un imn de slavă, dar încremeneau îngeri consternaţi de vibraţiile ce umpleau cerul când astfel de inimi cântai pe pământ. Alţii fuseseră atât de limitaţi fizic, încât nu se ridicaseră nicicând din paturile lor, dar acolo, în ascunzişurile cămăruţei, făcuseră lucrări la fel de mari, în ochii lui Dumnezeu, ca cei mai spirituali oameni pe care i-a avut omenirea, pentru că s-au rugat pentru mulţi şi au binecuvântat pe Dumnezeu pentru toate momentele vieţii lor, compătimite de mulţi. Erau oameni care nu văzuseră vreodată lumina soarelui, dar în inima lor Soarele Iubirii strălucise cu o lumină ce a rămas şi va rămâne peste veacuri. / Toţi aceştia îşi înţeleseseră chemarea şi scopul pe pământ. Ceruseră lucruri mari de la un Dumnezeu mare şi li s-au dat.
Dumnezeu, „pentru noi nu”, „Cu noi nu”? – Vald ajunge la răspuns. Şi cititorul. Nimeni nu se naşte perfect. Sunt frecvente defectele fizice, intelectuale, morale, dificultăţile conjuncturale. Sufletul, însă, nu lipseşte nici geniului, nici retardatului, nici favoritului sorţii, nici nenorocosului. Creştinismul, fiind religia care se cultivă în suflet şi cultivă sufletele, este şi religia universală, a tuturor „neamurilor” (nu numai etnii, ci şi caractere, temperamente, intelecte etc.). Este loc, în această religie, nu doar pentru preotul Mihai Stâncă, ci şi pentru Miron Gură. Se va găsi loc şi pentru Vlad, şi pentru Doroftei, iar Edi, ajuns capelan, va putea ocupa un loc mai „în faţă” începând să considere oamenii după alt rang decât cel social. Este religia perfecţionării sufletului. Traseul este mai scurt sau mai lung, mai direct sau mai sinuos.

Călin va avea parte mai devreme de Naşterea Domnului în inima lui, pentru că, în ciuda circumstanţelor (aceleaşi, pentru toţi cei din cămin), el şi-a cultivat capacitatea de a radia răul: „Şi atunci, lacrimile lui îngheţară pe gene. Durerea lui se transformă, sublimată într-un episod scump şi adorat pe care şi-l va aminti mereu”. Chiar dacă şi-a dorit nespus să fie cu mama lui, el nu a emis pretenţii. A aşteptat, cu răbdare, şi a prelungit termenele până la… infinit. „Călin numai dăduse… în felul lui… totul”. Vlad şi Doroftei, în schimb, vor face mari ocoluri fiindcă ei sunt egocentrici. Fie că se prezintă ca un mod verbal sau realizează un raport gramatical, condiţionalul este expresia exigenţei. Doroftei îl rumegă la nesfârşit pe „dacă”, dar nu raportează niciodată ipoteza la propria persoană. „Dacă i-ar fi păsat cuiva de mine… dacă i-ar fi păsat…” şi numai «dacă», «eu» aş fi un alt om, gândeşte el în tot romanul şi are nevoie de gestul ultim al altuia ca să poată înţelege: „Îi pasă cuiva de mine… Acum ştiu că-i pasă!… Căci a murit pentru mine!…”. Dar nu a fost nimic zadarnic.

Doroftei devine, într-adevăr, „alt” om. Vlad, care, de mic, şi-a cultivat frica („Teama ajunsese să se infiltreze în cele mai banale activităţi şi gânduri ale lui”) – sentiment concentrat asupra propriei persoane – şi, din cauza groazei, s-a pretat la umilinţă, cu nuanţele ei de docilitate, slugărnicie, asumarea stării de inferioritate etc., apoi la alte forme ale laşităţii – terorizarea celor mai mici şi mai slabi decât el, furt, cerşetorie, realţii perverse, drog -, după ce-I face iesle lui Hristos în inima lui, dă egocentrismul pe altruism (de multe ori, consumat în anonimat), comunicat în gestul rugăciunii pentru altul, în gestul sacrificiului material, în gestul protejării altora, în gestul periclitării vieţii sale, în gestul iertării şi îşi schimbă viciile în virtute. „- Cred că e prost tare. Că odată Mişu a vrut să-i bage cu de-a sila ţigarea în gură, sau să-l facă să ia aurolac, dar el mai bine a suportat să-l lovească… să-l bată până i-a curs sânge pe nas şi pe gură. E nebun: că pe deasupra, după toate astea, i-a cumpărat un pachet de cafea! I le pune sub haine… Nu zice nimic, dar toţi ştim că sunt de la el”. Un „prost”, în ochii descurcăreţilor, atât de „prost”, încât nici nu-i invidiază.

Este, din nou, seara de Crăciun. „Şi Vlad şi Ana, mergând spre casa lor, auzeau colindători pe drum. Şi în sufletul lor era multă linişte. Nu se mai uitau cu jind pe la ferestre cu sufletul gemând de povara cuvintelor deznădăjduite ale mamei: «Dumnezeu e bun numai cu cei care au… pentru ceilalţi nu există». Fusese nevoie să renunţe mai întâi la aceste gânduri, ca Dumnezeu să le arate contrariul”.
Romanul se încheie într-o scală apolinică. Înainte de retragerea lui din această lume, ca demult, la începutul cărţii, în copilărie, Vlad „Aduna cu nesaţ de pe jos perluţă cu perluţă, ciobuleţ cu ciobuleţ, ceea ce i se dăduse prin cuvintele bătrânei” (care îi citise din Biblie). Sunt, acum, alte «pietre», dar aceeaşi capacitate de credinţă, despre care, mulţi ani, Vlad nu a ştiut nimic. Pietricele, pietre, bolovani, perluţe, ciobuleţe din care amnarul credinţei aprinde stele. E nedrept Dumnezeu cu cei „proşti” sau părtinitor cu cei „deştepţi”?
E seara de Crăciun. În suflete, e lumină, e cald şi e căldură, e bună dispoziţie şi e pace. Aici, nu sunt excepţii. „Hristos se naşte! Măriţi-L!

„Tragedie şi triumf” este cartea Naşterii Domnului în inimi, fără deosebire între locuirea în palat sau în cocioabă. Şi scrie în ea despre cum bolovănosul păcat se poate preschimba în strălucitoare, ca-n cel mai stelar vis, Mântuire.

Numai SĂ CREDEM şi SĂ DĂRUIM IUBIRE.

By Carmen-Cecilia Roman
 
Mereu am considerat cartea o bună tovarăşă, alături de care am petrecut clipe lungi de linişte şi de detaşare de tot ceea ce însemnă cotidian, monotonie sau zbatere, o prietenă sinceră şi tăcută, mereu prezentă, căreia i-am împărtăşit gânduri răzleţe şi vise deşarte în clipele de nesomn. Şi mă-ntreb: cărui prieten îi dedicăm atâtea zile şi atâtea nopţi, cărui prieten îi împărtăşim atâtea mii de gânduri, emoţii şi sentimente într-o viaţă scurtă de muritor? Ce alt prieten ne urmăreşte paşii din umbră – martor mut al trecerii noastre prin viaţă? Răspunsul va veni, cu siguranţă, implacabil: nici unul. Doar ea, cartea
 
Prietenii îi sărbătorim negreşit, a venit deci momentul să sărbătorim şi cartea, să îi dedicăm o zi. Iar în această zi îi lăudăm virtuţile şi le vom face cunoscute altora, fructificăm lecturi ademenindu-i şi pe ceilalţi se ne urmeze paşii printre paginile înfoiate contemplând cuvinte-imagine blânde sau ropotitoare, străfulgerare de cuvinte–idee, cuvinte–gest aspre şi grăbite, cuvinte–sentiment albastre şi profunde, cuvinte–senzaţie proaspete şi neatinse, cuvinte–crez puternice şi nezdruncinate, cuvinte – amintire reînviind din adâncuri de simţire… Atâtea mii de cuvinte aşteaptă cuminţi şi tăcute între pagini ca privirea noastră să le dea viaţă şi glas, trezindu-le din vrajă… Ce-ar fi ele fără noi, dar, mai ales, ce-am fi noi fără ele? Fără cuvinte, pagini, lecturi? Am fi serbezi şi vlăguiţi ca o plantă crescută în întuneric… Cuvântul înseamnă viaţă, citindu-l sau rostindu-l trezim energii nebănuite, creatoare.
 
Să citim deci, mintea, sufletul, imaginaţia noastră, sensibilitatea, au nevoie de hrană şi nu de una oarecare, ci pură, eterică şi sublimată. Aceasta este cu adevărat ambrozia, hrana zeilor. Şi să ne cultivăm. Rădăcinile pot fi uneori amare, fructele sunt întotdeauna… dulci.
By Octavian Curpas, justitia@justice.com
 
Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatură creştină din ţară şi din diaspora, datorită romanelor “Funiile dragostei”, “Handicapul conştiinţei”, “Tragedie şi triumf” şi “ Domnind peste împrejurările vieţii”. Succesul de care se bucură şi acum, cărţile ei, are la bază multe ore de muncă, dar şi un mesaj universal, ce încorporează atât trăiri personale din copilărie, cât şi experienţe unice cu Dumnezeu, ale autoarei.
 
Se spune că de obicei, copilăria este cea mai frumoasă şi mai fericită perioadă din viaţă. Atunci când vine vorba de Ligia Seman însă, lucrurile stau cu totul diferit. La vârsta la care majoritatea copiilor se bucură de o lume a inocenţei, aceasta are parte de o tragedie. Părinţii divorţează, iar ea ajunge în grija uneia dintre bunici, care este nevăzătoare. Încet-încet, copilul foarte puternic şi curajos care fusese până atunci Ligia Seman, devine retras şi emotiv. Un singur lucru o mai interesează, iar acestea sunt cărţile. În universul lor, romanciera de mai târziu îşi găseşte un adevărat refugiu. Pasiunea ei pentru condei începe astfel, să prindă contur şi să se şlefuiască, în timp. În prezent, Ligia Seman este scriitoare şi misionară. 2009 marchează un moment important pentru ea şi soţul ei, Timotei – aniversarea a 21 de ani de căsătorie. Împreună, aceştia au două fiice, Ruth – Diana, în vârstă de 19 ani şi Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a născut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieşte în oraşul său natal, Hunedoara.
 
- La ce vârstă ai început să scrii în mod serios? Cum ţi-ai dat seama că sosise momentul să te dedici scrisului?
- Am început să scriu încă din anii copilăriei. Am avut o copilărie nu foarte fericită, din pricina tragediei divorţului părinţilor mei. Dintr-un copil foarte puternic şi curajos, după divorţul părinţilor – puţin câte puţin, m-am prăbuşit emoţional şi astfel, am început să mă retrag din mediul de joacă al copiilor de vârsta mea. M-am refugiat în cărţi. La o vârstă fragedă, savuram deja, romane grele ale literaturii universale. Cărţile deveniseră prietenii mei cei mai buni şi totodată, modul prin care puteam explora lumea şi lumea interioară a oamenilor, despre care îmi doream să cunosc cât mai multe. Din clasele primare am început să scriu poezie, aşa cum poate gândi un copil la acea vârstă cronologică, dar maturizat prematur. În clasele gimnaziale – pe lângă poezie – am început să scriu şi proză şi eram foarte apreciată şi încurajată de toţi profesorii de limba şi literatura română. Totodată, în acea perioadă, în momente de criză adolescentină: fie eram frustrată de lipsa mamei în familia noastră, când aş fi avut mai multă nevoie de ea, fie de un eşec în dragoste – mă retrăgeam la biroul din camera mea şi încropeam în imaginaţie, schema unui roman. Aceasta era un catharsis emoţional.
Împlinisem patrusprezece ani, când am debutat într-un cenaclu literar, din oraşul meu natal. Coordonatorul cenaclului investea cu multă abnegaţie, în toţi aceia la care descoperea talent şi acest lucru a fost foarte important pentru dezvoltarea gândirii mele literare şi accensiunea mea, de atunci. Deşi eram cea mai tânără din acel cenaclu, îmi aduc aminte că atunci când am debutat – el a consemnat acest eveniment într-un ziar din vremea aceea, numit “Drumul Socialismului”. Era un ziar judeţean. Totodată, sub îndrumarea lui, am câştigat câteva premii, la concursuri literare de referinţă, din acea vreme.
În perioada în care am frecventat cenaclul, mi-a fost creată oportunitatea de a cunoaşte modul de gândire al unor oameni care deja ajunseseră în elita literaturii contemporane româneşti şi totodată, alături de tineri visători, asemeni mie, am putut să îmi dezvolt capacitatea de a mânui penelul.
Pentru că trăiam în vremea vechiului regim şi nu puteam fi de acord cu o literatură care îl excludea pe Dumnezeu – am renunţat la cenaclul literar. Această renunţare a fost dureroasă, atât pentru mine, cât şi pentru coordonatorul cenaclului, care investise mult în mine, dar atunci a fost cea mai bună alegere a mea. A continua să mă dedic în acei ani, artei scrisului, pentru mine însemna să fac compromisuri cu noile mele principii de viaţă, pentru că între timp Îl cunoscusem pe Dumnezeu. Afirm aceasta, pentru că în timpul vechiului regim – majoritatea scriitorilor nu putea ajunge în vârful piramidei decât făcând anumite concesii cu ei înşişi, promovând idei în care ei nu credeau şi folosindu-şi talentul pentru a elogia patria şi conducătorul. Mi-a fost redeşteptată năzuinţa de a scrie, în primul an după revoluţie, dar într-un mod nou. L-am cunoscut între timp, pe Dumnezeu şi motivaţia de a mă dedica artei scrisului   Acum, vedeam în arta scrisului o fărâmă a chipului Creatorului meu, un dar special şi nemeritat, prin care puteam sluji semenilor mei.
Dumnezeu mi-a vorbit cu totul special, printr-un pasaj din cartea „Paşi spre lumină” a pastorului   Petrică   Lascău , apărută imediat după revoluţie, în prefaţa scrisă de profesorul Iosif Ţon, : “ Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să aducem din nou, frumuseţea în literatură.”
 
- În ce an ai debutat şi cu ce ? Care au fost volumele următoare şi când au apărut ? Câte volume ai scris până acum? 
- Am debutat în anul 1995, cu romanul “Funiile dragostei”. Următoarele volume au fost: “Handicapul conştiinţei”, care a apărut în anul 1999, a urmat în 2004, romanul “Tragedie şi triumf”, iar în 2006, “ Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia.
 
- Ce fel de romane scrii? Ai scris mai multe categorii de cărţi? Ţi-ai format deja, un stil al tău, inconfundabil?
- Eu aş spune că scriu romane creştine. De ce afirm aceasta? Spre deosebire de romanele obişnuite, în care scriitorii urmăresc a proiecta cât mai bine, anumite aspecte din realitate: sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectiva umană, romanul creştin are menirea de a arăta cititorului că dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea. În faţa confruntărilor cu durerea, cu zbaterile, cu marile tragisme ale umanităţii, ale societăţii – răspunsurile umane sunt limitate. Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Eu cred că oamenii, când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât. Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi, şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi, în care să ne regăsim şi nimic mai mult…

Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă, există Cineva care le poate da răspunsuri, nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie. Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit.

 
- Descrie-ne procesul apariţiei unui roman. Te călăuzeşti după principiul că trebuie să scrii măcar o pagină, zilnic? Există şi zile când te aşezi la masa de lucru şi nu ai inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu te simţi în stare să scrii? Cum procedezi în asemenea situaţii?
- Înainte de toate, mă rog pentru călăuzire, în ceea ce priveşte tema noului roman. După ce primesc această siguranţă, urmează al doilea pas – documentarea. Ce înseamnă pentru mine acest lucru? Stau de vorbă cu diferite persoane, a căror experienţă de viaţă se încadrează în tema care mă interesează. De asemenea, citesc cărţi care tratează acest subiect: cărţi religioase, cărţi din literatura universală şi cărţi de psihologie, care mă ajută sa înţeleg mai bine modul de gândire, cauza pentru care oamenii reacţionează într-un anumit fel, în diferite situaţii din viaţă. Mai presus de toate aceste resurse de documentare, consider Cartea Cărţilor, Biblia – cea mai însemnat sursă de inspiraţie şi călăuzire.
Nu pot spune că mă călăuzesc după principiul că trebuie neapărat, să scriu o pagină zilnic, pentru că pe lângă faptul că scriu, sunt implicată şi în alte activităţi. De multe ori trebuie să călătorim şi să petrecem timp departe de casă, slujind semenilor noştri prin conferinţe, seminarii şi consilieri. În aceste perioade, având în vedere solicitările foarte mari şi consumul de energie – am scos cu totul din calcul faptul că ar trebui să şi scriu. Dar îmi planific timpul. Într-o anumită perioadă, ţin seminarii sau organizez conferinţe, călătoresc acolo unde sunt nevoi, în altă perioadă, mă focalizez pe scris. Când mă pregătesc pentru conferinţe, trebuie să citesc cărţi de învăţătură şi să studiez mai mult Biblia, când scriu, trebuie să citesc şi cărţi din literatura universală.

M-ai întrebat  dacă există şi zile când mă aşez la masa de lucru şi nu am inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu mă simt in stare să scriu. Nu pot spune că nu mă confrunt cu astfel de situaţii. Să scrii o carte înseamnă multă muncă şi înfruntarea multor greutăţi, când ai, însă o motivaţie serioasă, eşti gata să renunţi la multe altele, eşti gata să te dărui pe tine însuţi cu toată fiinţa, cauzelor ce merită… Am ştiut când am pornit pe acest drum, că pentru a face un lucru măreţ, trebuie să plăteşti un preţ şi greutăţile cu care mă confrunt pe parcursul scrierii cărţilor îmi aduc mereu aminte de aceasta. Vreau să spun în primul rând, că nu m-am bazat pe ceea ce pot face eu, ci pe înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu. Programul meu, planurile mele, care de cele mai multe ori, prin puterea mea, mi se păreau imposibil de realizat, le-am încredinţat în fiecare dimineaţă, în mâna Domnului. Niciodată nu m-am aşezat la masa de scris, până nu am ştiut că binecuvântarea lui Dumnezeu este peste mintea şi inima mea.

 
- Ţi se întâmplă ca un episod, o poveste din carte să prindă viaţă în mintea ta, în timp ce te ocupi de altceva? Ai vrea să ne descrii mediul tău de lucru?
- Dacă nu ar fi să prindă viaţă în mintea mea personajele şi episoadele descrise în cărţile mele - cred că nu aş reuşi să scriu ceva de calitate. Având în vedere că pornesc de la fapte reale şi oameni reali – chiar dacă acestea se împletesc cu ficţiune – pentru mine, personajele create încep să devină vii. Când descriu trăirile sufleteşti, îmi imaginez cum aş gândi eu, ce sentimente aş avea, dacă aş fi în locul lor. Acest lucru nu se întâmplă doar la masa de lucru. Se poate să îmi fac îndatoririle casnice: gătesc, fac curat şi meditând la proiectul în lucru, să îmi vină idei. Uneori, merg pe stradă şi cuget, alteori, sunt în natură…. dintr-o dată, îmi este elucidată varianta cea mai bună pentru “drumul” pe care trebuie să conduc personajele creionate, prin hăţişurile vieţii, nu pentru a regiza un „ happy end”, ci având drept obiectiv o proiectare cât mai asemănătoare cu realitatea a personajelor, evenimentelor, astfel încât oamenii să se regăsească şi totodată, să găsească şi soluţii zbaterilor şi propriilor experienţe de viaţă. Ţinta mea nu este de a scrie cărţi uşoare, care odată parcurse de cititor, pentru a afla cele întâmplate, să nu mai aibă în viitor, motive pentru a relua lectura.
 
- În romanele de până acum, prezinţi experienţe de viaţă impresionante. Cum te-ai documentat, de unde ai acumulat atâta informaţie? Ce surse de inspiraţie ai avut şi ai, în prezent?
- Obiectivul unui roman este acela de a întruchipa însăşi calitatea vieţii, subiectul oricărui roman este experienţa umană. Fireşte deci, că principala sursă a unui scriitor este realitatea care-l înconjoară şi cum o percepe el. În fiecare roman, am avut cadru de referinţă anumite evenimente ce m-au marcat, persoane, experienţe, dar toate acestea au fost împletite cu ficţiune. Aş putea spune metaforic, că romanele mele sunt imaginaţie brodată pe realitate. 
De exemplu, pentru primul roman, “Funiile dragostei”, evenimentul care m-a marcat şi a constituit pentru mine punctul de plecare în scrierea lui, a fost moartea unui prieten scump, în perioada premergătoare revoluţiei din ’89. A urmat apoi, un timp de documentare, când am căutat să stau de vorbă cu persoane care au suferit din pricina persecuţiilor securităţii din regimul comunist. În acest context, am aflat despre cazuri asemănătoare cu al prietenului nostru, de oameni ce au trebuit să plătească cu însăşi viaţa, pentru înaltele lor năzuinţe creştine, pentru implicarea în a introduce literatură religioasă în ţară, în vremea vechiului regim.
Pentru romanul „Handicapul conştiinţei” – Dumnezeu m-a pregătit încă din anii copilăriei, cu o sensibilitate specială. După divorţul părinţilor – loc de mamă mi-a ţinut o bunică nevăzătoare. Trăind împreună cu ea, eu am înţeles psihologia oamenilor cu deficienţe. De aceea, când Dumnezeu mi-a pus pe inimă tratarea acestui subiect în roman, am ştiut că voi reuşi. Pentru personajul principal Adina, al cărţii, am fost inspirată de prietena mea nevăzătoare, Andreea. Dragostea, perseverenţa părinţilor au ajutat-o să-şi depăşească handicapul, printr-o raportare deosebit de îndrăzneaţă la acest neajuns. Înainte de a scrie cartea, pe parcursul ei, am stat de vorbă ore în şir cu Andreea, care mi-a dezvăluit mai multe secrete decât o făcuse bunica mea, din lumea celor care nu văd cu ochii, ci doar cu sufletul. De asemenea, pentru a înţelege psihologia părinţilor cu handicap ai personajului principal, Emanuel – am stat mult timp de vorbă cu familia care m-a inspirat pentru a crea aceste personaje. El este surd şi cu un picior amputat, iar ea s-a născut o deficienţă la picioare. A trebuit să aflu toată istoria vieţii unor astfel de oameni. Cum s-au raportat părinţii lor la handicapul lor, cu ce s-au luptat în timpul vieţii pentru a se simţi acceptaţi într-o lume a „ oamenilor normali”… Şi multe alte lucruri.
Nu îi las doar pe cei care sunt o sursă de inspiraţie să îmi povestească. Îi întrerup, când este ceva care cred că m-ar interesa în mod special, ne oprim asupra acelui lucru. Dacă ei nu sunt destul de documentaţi să-mi dea lămuriri, le caut în alte surse.
Pentru cartea „Tragedie şi triumf”, unde tratez viaţa copiilor străzii, în scopul unei documentări autentice, am petrecut special, câteva zile pe străzile oraşului Timişoara, vizitând locurile unde trăiesc aceşti copii: canale, gări, locuinţe părăsite, culcuşuri pe lângă poduri. Am stat de vorbă cu ei, le-am pus tot felul de întrebări. Toate acestea le notez, dar de multe ori nici nu e nevoie, cred că Dumnezeu mi-a dăruit un mare har: sensibilitatea faţă de suferinţele oamenilor. Îmi aduc aminte, când eram într-o gară şi căutam să găsim nişte copii ai străzii, în scopul de a aduna informaţii pentru roman, soţul meu m-a oprit şi mi-a zis: „Ligia, tu trebuie să priveşti aici! M-am uitat şi era un copil „ aurolac” ce dormea pe nişte cutii de carton. Era vară, dar el era îmbrăcat într-un palton gros.” Celui care ne însoţea nu i s-a părut o imagine foarte grăitoare şi că mi-ar fi de folos în relatarea romanului, acest amănunt, însă a fost foarte important pentru mine şi citind „Tragedie şi triumf”, poţi înţelege ceea ce vreau să spun. De asemenea, pentru a putea înţelege cu adevărat lumea lor – nu a fost suficient atât. Avem o familie scumpă de prieteni, care au lucrat în jur de nouă ani de zile, cu astfel de suflete. Am stat de vorbă cu ei ore şi zile în şir, pentru ca să-mi împărtăşească tot ceea ce au învăţat în anii aceştia, despre copii străzii. Am dorit ca prin aceste discuţii, sensibilitatea acumulată de ei în anii aceştia – să-mi fie transmisă şi mie, pentru a putea deschide ochii cititorilor, ca să cunoască lumea lor. Dar nici aceste informaţii nu le-am considerat suficiente. La îndrumarea lor, am studiat cele mai bune cărţi scrise în acest domeniu: beletristică şi cărţi de specialitate (psihologice, de asistenţă socială), care tratează problemele copiilor din instituţii şi ale copiilor străzii.
 
- Ce rol are cititorul, atunci când scrii?
- Pentru mine, cititorul are un rol însemnat, începând cu primul pas al conceperii unei cărţi. Am afirmat că primul pas în proiectarea unei cărţi este alegerea temei. Consider un mod special al lui Dumnezeu de a mă călăuzi, pentru a face această alegere, faptul că îmi dăruieşte sensibilitate şi înţelegerea nevoilor cu care se confruntă publicul căruia doresc să mă adresez. De exemplu – motivul primordial în alegerea temei cărţii „Tragedie şi triumf” a constituit-o faptul, că am observat că nu există în inimile multor oameni o înţelegere clară a adevărului că dragostea şi dreptatea divină nu se contrazic. Am pornit de la un personaj principal – un copil al străzii, o victimă a abuzurilor şi nedreptăţilor, mult defavorizat în comparaţie cu alţii. Acest personaj, având o măsură mică de iubire rămasă intactă în sanctuarul sufletului, poate iubi cu adevărat, şi prin faptul că se încredinţează lui Dumnezeu, ajunge în „vârful adevăratului munte al succesului”: dragoste jertfitoare şi adâncă virtute creştină.
 
- Ce reacţii ai primit din partea cititorilor la volumele de până acum? Cum se raportează tinerii la creaţiile tale?
- Am fost încurajată de cititori, mai mult decât mi-am putut imagina. Am primit multe scrisori şi telefoane, atât din ţară, cât din diasporă, din majoritatea locurilor din lume unde s-au stabilit românii. Am o nespusă bucurie să observ că aproape în orice casă unde intru, există în bibliotecă, printre cărţile religioase şi nu numai…, cel puţin unul dintre volumele pe care le-am scris sau când vorbesc cu oamenii, constat că ei sau cunoscuţi de ai lor au citit cel puţin una dintre aceste cărţi. Este un sentiment al împlinirii nespus de minunat, pe care îl împărtăşesc cu soţul meu şi fetele noastre. Prin aceste cărţi – de-a lungul anilor – Dumnezeu mi-a deschis o cale extraordinară de a cunoaşte oamenii şi nevoile lor, s-a lărgit foarte mult domeniul relaţiilor noastre, conexiunile care s-au făcut… Cititorii îmi cunosc deja modul de gândire din cărţi, şi lecturarea lor a zidit încredere în ceea ce aş putea să le ofer şi prin puterea cuvântului vorbit. Dumnezeu a folosit aceste cărţi pentru a lărgi hotarele lucrării noastre de a sluji semenilor – dezvoltând o lucrare publică minunată, aşa cum am visat: cu impact pentru generaţia noastră: seminarii, conferinţe şi consiliere. 
În privinţa tinerilor – de asemenea, sunt copleşită să constat cât de mare impact au avut asupra lor romanele. Când particip în tabere de tineret – vin tineri la mine care îmi spun: „Ligia, în urma lecturării cărţii „Funiile dragostei”, am hotărât să mă păstrez curat până în ziua căsătoriei” sau : „ Uite, aici, pe prima pagină a Bibliei mele, am pus un citat din cartea „Funiile dragostei”, pentru ca să îmi aduc mereu aminte, că tineri ca mine au plătit cu preţul vieţii, ca eu azi, să mă pot bucura în libertate, de ea.”
Una dintre surprizele cele mai minunate mi-a fost dăruită când, în timpul unei vizite într-o biserică din Paris – au venit la mine mai mulţi tineri şi mi-au spus că prin romanul „Tragedie şi triumf” – Dumnezeu le-a dat o viziune specială. În urma lecturării, ei s-au hotărât să înfiinţeze o misiune specială, pentru a ajuta copii din orfelinate şi copii străzii din România şi Republica Moldova. „ Majoritatea, (îmi destăinuiau ei) dintre cei  care citesc acest roman – sunt motivaţi la această lucrare şi ni se alătură”.
 
- Cine este cel mai mare critic al tău (în afară de tine însăţi)?
- Este cunoscut faptul că în procesul literar, rolul – cheie nu este jucat de autor, nici de către editori, ci de către cititori şi că ei determină în mare parte, ceea ce rezistă în timp, deci eu cred că cel mai mare critic al meu este publicul larg.
 
- Ai fost încurajată de cei din jur să continui să scrii sau se poate vorbi mai degrabă, de o încredere în Dumnezeu şi în capacităţile proprii? Ce anume te-a ajutat să te concentrezi pe scris? Au existat şi momente când ai fi vrut să abandonezi?
- În timpul dedicat scrierii primului roman, „Funiile dragostei, pentru că atunci, era o perioadă de tranzit, când de abia trecuserăm dincolo de linia întunecată a comunismului – majoritatea celor din jurul meu nu aveau încă un orizont de gândire foarte larg. Din pricina aceasta – năzuinţa mea de a aduce ceva nou în literatura autohtonă, prin romanul creştin – a fost privită cu scepticism şi neîncredere. Plus de asta, din pricina faptului că sunt femeie – gândirea oamenilor atunci, nu mi-a acordat un mare credit legat de viziunea a ceea ce înseamnă puterea cuvântului scris, materializat în creaţie literară. Au fost, însă două persoane care au avut încredere în materializarea visurilor mele. Prima persoană este Dumnezeu, care are darul vederii duble. El m-a văzut aşa cum eram eu, atunci: sinceră de a-L sluji pe El şi semenilor, dar cu puţină experienţă şi puţini susţinători. Totodată, El m-a văzut aşa precum El însuşi îşi făurise visul Lui măreţ, legat de viaţa mea şi de impactul pe care – El şi eu – cu mâna mea în Mâna Lui, cu voinţa mea mică racordată la Voinţa Atotputernică, cu puţinul meu talent înmulţit de înţelepciunea manifestată prin harul Lui – L – am putea avea în inimile oamenilor.

Aceste caracteristici ale lui Dumnezeu, de încurajator şi susţinător al viziunilor, dincolo de limitările umane, au fost manifestate zilnic, în viaţa, mea prin soţul meu. Bucuria lui la cele mai mici realizări ale mele, timpul acordat pentru a-mi asculta bătăile inimii cu speranţe sau deznădejdi, cred că pot spune metaforic – a fost „uleiul” prin care Dumnezeu a alimentat motorul minţii mele, pentru a gândi mai departe, chiar şi atunci când omeneşte, nu vezi nici o soluţie la marele puzzle care înseamnă firul unui roman fictiv sau al vieţii însăşi, fie destinul personajelor create pe paginile unei cărţi sau al circumstanţelor vieţii. El a fost primul cititor al scrierilor mele şi delicateţea aprecierilor şi îndrumărilor lui a făcut ca acest cerc al comunicării, atât de esenţial pentru un scriitor, să îmi dea satisfacţia unei complexităţi, pentru a nu abandona în momente grele. Spunea scriitorul Philip Yancey : „ Noi, creştinii, suntem chemaţi să arătăm dragoste chiar şi acolo unde s-ar părea că Dumnezeu nu ar arăta-o”.

După ce am terminat scrierea acestui prim roman, îmi amintesc că a urmat o perioadă mai grea decât cea a creaţiei. Scriitorii în general, sunt vulnerabili la tot ceea ce înseamnă procesul creaţiei, de cele mai multe ori, însă pentru debutanţi – mai dureros este procesul de publicare. Pentru mine, contactul cu lumea pragmatică a editurilor, conduse de spiritul producţiei şi al marketing-ului, a fost un adevărat şoc. Era total diferită de lumea în care eu, ca autor sensibil trăisem, de mediul în care fusese desfăşurat procesul creaţiei. Puţinele edituri care erau în vremea aceea – nu au avut încredere în ceea ce ar putea aduce nou, o tânără scriitoare. Cel puţin un an de zile, am stat cu manuscrisul în sertar. Am primit tot felul de „încurajări” în această situaţie. Îmi amintesc de una dintre ele, tragic – comică: „ Nu te nelinişti. Scrie mai departe, căci majoritatea scriitorilor au fost preţuiţi după moartea lor.” Dar, mulţumesc lui Dumnezeu pentru capacitatea de luptătoare pe care El mi-a dăruit-o şi pentru că toate aceste situaţii nu m-au dărâmat, dimpotrivă, au creat în mine şi mai multă dorinţă de a atinge idealurile pe care am ştiut că El le-a pus în inima mea.

 
- Ai vrea să ne vorbeşti despre influenţa creştinismului în proza ta? Ce alte concepte, în afara celui creştin, te-au mai călăuzit în ceea ce ai creat?
- Consider că ideile propagate de marii gânditori ai lumii sunt fie pro, fie contra creştinism. Aşadar, toată sursa inspiraţiei mele a fost influenţată de conceptul creştin. Creştinismul este suficient de complex şi îl putem regăsi în toate domeniile existenţei, începând de la arte până la structura societăţii.
 
- La ce lucrezi în prezent, ai în pregătire o altă carte? Când va vedea lumina tiparului? Ai vrea să ne dezvălui în avans, câte ceva despre subiectul pe care îl tratează?
- În prezent, lucrez la un nou roman. Subiectul pe care îl abordez este de actualitate: consecinţa relaţiilor intime în afara căsătoriei, avort, divorţ. Doresc să surprind două generaţii: cea a anilor sub regimul comunist şi apoi a noii generaţii, după revoluţia din 89.
 
- Te declari mulţumită cu statutul tău actual, de romancier creştin sau ţi-ai fi dorit altceva?
- Având în vedere scopul primordial al vieţii mele – acela de a reflecta frumuseţea inimii lui Hristos în această lume plină de suferinţă şi nevoi, nu am cuvinte să mulţumesc Tatălui ceresc pentru încrederea şi onoarea acordate de a sluji semenilor mei prin arta scrisului. Puterea cuvântului scris în toate vremurile, a fost copleşitoare. Când scriu, chiar dacă la masa de lucru sunt numai eu cu Domnul – văd în faţa mea mulţimi însetate şi înfometate spre nevoile cărora inima Domnului se apleacă pentru a împărţi milă, speranţă şi sens vieţilor. Cărţile se publică în mii de exemplare şi astfel, puterea transformatoare de vieţi şi de răspândire a Evangheliei are un impact uimitor. Oamenilor nu le poţi da dintr-o dată o carte doctrinară, dar un roman îl primesc şi îl citesc cu bucurie. Mi-au fost relatate multe cazuri despre persoane care au avut prima întâlnire cu Dumnezeu în urma lecturării acestor cărţi. Şi ce aş putea să îmi doresc mai mult?
 
Ca parte sensibilă a statutului de scriitor, şi aici vorbesc de ceea ce se întâmplă în mod general   – este faptul că oamenii sunt binecuvântaţi de ceea ce Dumnezeu le dăruieşte prin scriitorul pus la dispoziţia Sa, dar sunt prea puţini, chiar foarte puţini care consideră că ajutând practic sau financiar la tipărirea unei cărţi, fac o investiţie care merită. Îmi este greu să abordez acest adevăr pentru mulţi ,,spinos,, şi cred că din această pricină – noi, creştinismul românesc, avem mult de suferit… probabil aceasta este una din cauzele pentru care avem atât de puţini slujitori consacraţi în acest domeniu…
 
- Ce părere ai despre literatura creştină contemporană, ce plusuri şi ce minusuri are?
- În literatura creştină contemporană, cred că ar fi nevoie de mai multă originalitate şi realism – să fie surprinse problemele actuale aşa cum se prezintă ele, fără măşti sau clişee religioase despre felul în care creştinii doresc să fie lumea sau intervenţia lui Dumnezeu în lumea noastră. Aici nu mă refer la cărţile de învăţătură, ci la beletristică. Având în vedere imoralitatea care predomină în publicaţiile din mass-media, de faptul că librăriile sunt pline de cărţi superficiale, obscene, care pângăresc adevărata artă literară, se cere o literatură la noi standarde, curate, morale. Sunt de părere că creştinii ar trebui să ia în mod mult mai serios chemarea lui Dumnezeu la creativitatea autentică, prin intermediul căreia, omenirii să-i fie transmis într-un mod calitativ literar scopul, direcţia vieţii şi adevăratele valori.
 
- Există în prezent, o mişcare literară creştină căreia îi aparţii?
- Nu cunosc în momentul de faţă, o mişcare literară creştină despre care să pot afirma că îi aparţin. Un impact deosebit în gândirea mea literară l-au avut scriitori realişti ca Dostoievski, Tolstoi, Maxence Van der Meersch, Jack London, Liviu Rebreanu, Thomas Hardy. Având în vedere faptul că opera mea conţine şi elemente noi, dacă ar trebui să numesc o mişcare literară căreia să-i aparţină – aş încadra-o în curentul neorealist.
 
- Ce altceva ţi se pare relevant în experienţa de până acum şi ai dori să ne împărtăşeşti? Ce ne poţi spune în acest context, despre conferinţa de la Mamaia, din 23-27 iunie a.c.?
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, în fiecare an, împreună cu soţul meu organizăm o conferinţă naţională pentru femei. Anul acesta, a fost a treia ediţie. S-a desfăşurat la un hotel din staţiunea Mamaia. A durat cinci zile şi au participat peste trei sute de femei din ţară şi diasporă. Tema conferinţei a fost „Cum îşi poate păstra echilibrul o femeie, când lumea din jur se clatină”.Vrem să accentuăm în mod deosebit că aceste conferinţe nu sunt pentru promovarea mişcării feministe şi nici nu ne dorim o mişcare feministă, ci acastă lucrare face parte din mişcarea de trezire spirituală a familiilor din România, prin învăţătura curată a Bibliei.

Viziunea noastră este de a atinge prin femei – familiile, bisericile şi societatea, având în vedere că femeia, ,,ajutorul potrivit’’, este cea care întreţine atmosfera căminului şi totodată, ea este proiectată într-un mod unic, cu instinctul matern de încurajare şi rugăciune de care familiile şi bisericile au atât mare nevoie. Totodată, viziunea noastră cuprinde şi femeile care au nevoie de Evanghelie. În programul conferinţei au fost incluse sesiuni generale de învăţătură, unde am avut harul să slujesc împreună cu minunate femei pe care Dumnezeu le foloseşte în lucrarea naţională în rândul femeilor, mărturii personale şi mărturii de misiune. Pe lângă sesiunile de învăţătură, am făcut şi împărţiri pe grupe de cel mult douăsprezece femei împreună cu o lideră. Sesiunile pe grupe au avut drept scop aprofundarea învăţăturii primite la sesiuni, realizarea unei părtăşii autentice şi observarea de către lideră a nevoilor, pentru a putea să le slujească prin rugăciune. 
 

Am avut împreună cu noi o echipă de consiliere spirituală foarte bine pregătită în diferite domenii : consiliere pentru nevoi emoţionale, consiliere pentru nevoi intime şi în probleme legate de sarcină şi avort şi consiliere special pregătite pentru consilierea de vindecare interioară şi eliberare emoţională .
Totodată, în acest timp, am avut împreună cu noi o echipă puternică de rugăciune şi mijlocire. Această echipă a slujit în „ ateliere de rugăciune”, unde femeile care au avut nevoie, au fost binecuvântate.
Am considerat prin ceea ce s-a întâmplat la această conferinţă că Domnul a făcut un apogeu al lucrării noastre de până acum. Visam să se întâmple aşa ceva, dar nici nu îmi puneam imagina că Dumnezeu va face de fapt, ca realitatea să fie dincolo de aşteptările şi visurile noastre. În timpul sesiunilor de învăţătură, al închinării, a fost o prezenţă a lui Dumnezeu atât de copleşitoare, încât aveam impresia că dacă vom întinde mâna, Îl putem atinge. Şi Mâna Lui chiar a atins inimile femeilor, pentru că majoritatea au plecat transformate şi cu hotărâri noi în inimă. Mi-am dorit ca în grupele de părtăşie, pe lângă faptul că femeile vor fi slujite, să primească ele însele viziunea grupelor autentice de părtăşie, care sunt vitale pentru o viaţă creştină autentică şi absolut necesare pentru creşterea spirituală a bisericii, pentru că numai în cadrul lor se poate experimenta compasiunea, rugăciunea unora pentru ceilalţi, slujirea, încurajarea. O mulţime de femei au mărturisit că au plecat de aici hotărâte să înfiinţeze grupuri de părtăşie în bisericile lor.
În timpul consilierilor – s-a întâmplat de asemenea, ceea ce am dorit. Femei care niciodată nu au avut cui să împărtăşească poverile sufleteşti, traume, răni nevindecate – au fost eliberate, vindecate, restaurate prin harul Domnului Aceste minuni s-au întâmplat şi în atelierele de rugăciune.
Avem şi femei care în urma acestui timp – au hotărât să-şi predea viaţa în Mâna Domnului. Dintre ele, în urma acestei hotărâri, unele au făcut deja, botezul în apă. Iniţial, au dorit să chemăm păstorii şi să fie botezate în mare, dar apoi au hotărât că e mai bine în biserica lor, unde vor fi împreună cu toţi cei dragi ai lor şi mulţumim Domnului pentru cele ce l- au făcut deja.
Consider, totodată, o nespus de mare binecuvântare a acestui timp al conferinţei – vindecarea rănilor femeilor văduve. Au fost înconjurate cu multă iubire şi alte femei care au trecut ele însele peste această durere le-au consiliat. Una dintre ele, tânără, căreia i-a murit soţul anul trecut, a mărturisit că în urma acestei conferinţe a înţeles că Dumnezeu nu a încetat s-o iubească şi că scopul vieţii ei nu s-a sfârşit odată cu moartea soţului. În anii petrecuţi cu soţul ei – El şi-a arătat iubirea într-un fel, iar acum El şi-o arată în alt fel, dar e tot iubirea Lui.
 
- Unde te vezi în viitor, ce aspiraţii ai? 
- În primul rând, pentru viitor, îmi doresc ca omul meu interior să se schimbe tot mai mult după chipul lui Hristos, pentru că acest lucru este mai important decât oricare realizări, conferinţe uimitoare şi lucrări extraordinare. Pun mereu în calcul că s-ar putea, vreodată, din pricina unor anumite circumstanţe: poate boală, poate restricţia societăţii împotriva religiei, să nu mai pot fi atât de implicată în aceste lucrări publice, dar aş vrea să am acel duh smerit, încât să fiu gata pentru orice şi să consider adevărata valoare a vieţii mele prezenţa lui Hristos în toate fibrele fiinţei.
Apoi, mi-aş dori ca El, care până acum a ascultat rugăciunea şi a mărit nespus hotarele lucrării noastre, să facă acest lucru şi mai departe. Prin credinţă, eu văd în viitor conferinţe naţionale de dimensiuni şi mai mari, prin care să fie atinse vieţile mai multor femei. În urma rezultatelor conferinţei de la Mamaia – am primit semnale din toată ţara că mult mai multe femei vor dori să participe la acest fel de conferinţe. De asemenea, aş dori să avem o echipă naţională lărgită şi mai închegată în acest domeniu şi totodată, această viziune să fie transmisă şi generaţiei care vine în urma noastră.
În domeniul scrisului – îmi doresc să pot dărui mai multe cărţi poporului meu, nu doar beletristică, ci şi cărţi de studiu biblic, care să răspundă specific nevoilor femeilor din România, precum am scris ultima carte „ Domnind peste împrejurările vieţii”.
 
- Ce i-ai sfătui pe cei care abia acum încep să scrie?
- Un motto semnificativ pentru lucrarea mea de slujire prin arta scrisului a fost : “Dumnezeu înmulţeşte puţinul pus la dispoziţia Lui”. Este un principiu al economiei lui Dumnezeu ca El să investească acolo unde are de câştigat! Dacă Dumnezeu a dăruit talentul de a scrie şi dorinţa este a fi folosit pentru a sluji semenilor, El îi va da toate resursele pentru inspiraţie, timpul, energia necesare şi nu în ultimul rând, acea stare a inimii după voia, Lui astfel încât din prisosul ei să curgă mirul ales, care să aducă mângâiere,vindecare, încurajare celor din jur.
 

De multe ori, eram foarte obosită, din pricina orelor prea puţine de somn. Din cauza multelor ore de muncă petrecute în faţa calculatorului, în timpul zilei, noaptea nu puteam dormi, alteori, îmi veneau idei şi trebuia să le scriu, pentru a nu le uita până dimineaţă. Cu toate acestea, am simţit mereu binecuvântarea şi înviorarea lui Dumnezeu, pentru a putea înainta: uneori, o pagină pe zi…, alteori două…, alteori patru sau zece…, au fost zile când am scris şi douăzeci de pagini… Au fost, însă şi zile când nu am putut scrie nimic… Mi-a fost foarte greu să accept astfel de stări, aveam impresia că pierd timpul, pe parcurs, am înţeles, însă că de fapt, nu e aşa. Am nevoie de asemenea situaţii, pentru ca Dumnezeu să-mi smerească inima şi să-mi aducă astfel, mereu aminte, că tot ceea ce sunt sau pot face, se datorează doar harului Său nemărginit şi că „ puterea Lui în slăbiciuni e făcută desăvârşită.”

SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline