Pentru început vom citi din Ioan 3:17-21: „17 Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. 18 Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. 19 Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. 20 Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. 21 Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”.
În ce sens omul care se încrede în Dumnezeu şi crede în Isus Hristos nu este judecat? Înseamnă că mântuirea exclude judecata faptelor noastre?
Nu este nimic mai dăunător studiului biblic autentic, decât să despărţim ceea ce Dumnezeu a unit şi să unim ceea ce Domnul niciodată nu a intenţionat să unească. Astfel, analizând cuprinsul Scripturii vedem cum Evanghelia şi Judecata se întrepătrund asemenea razelor curcubeului în nori, oferind imaginea unui Dumnezeu deopotrivă iubitor şi drept. Însă niciodată neprihănirea nu va fi unită cu păcatul, iar omul care se încrede în Dumnezeu nu va rămâne sub stăpânirea principiilor rele. De aceea, atunci când credem în Isus Hristos avem asigurarea unei judecăţi de achitare şi nu de condamnare. Prin urmare, sensul acestor versete este că noi suntem eliberaţi de acea judecată ce aduce condamnare şi pedeapsă, tocmai fiindcă prin intermediul lucrării lui Hristos avem parte de o judecată de achitare şi răscumpărare. Astfel, Evanghelia este o faţetă a Judecăţii, iar Judecata o faţetă a Evangheliei răscumpărătoare.
Dacă aşa stau lucrurile, de ce oamenii „au iubit mai mult întunericul” şi au respins oferta de har adusă de către Domnul Hristos?
Lucrul care a determinat în mod hotărât respingerea lui Hristos, a fost cel a simţământului de îndreptăţire personală, o atitudine de înălţare de sine şi de respingere a dovezilor ce mărturisesc despre faptul că noi suntem păcătoşi, având nevoie de o mântuire prin har, prin credinţă. Nu în ultimul rând, respingerea lui Hristos a fost rezultatul ignoranţei celor ce au auzit mesajul Evangheliei, unită cu dorinţa de a rămâne în aceasta. Când ignoranţa şi încăpăţânarea se unesc, rezultatul nu poate fi decât ruina.
Să mergem mai departe şi să citim din Ioan 13:34-35: „34 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. 35 Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”.
În ce sens porunca iubirii semenilor a fost nouă pentru ucenici? De ce Domnul Hristos pune un accent deosebit pe acest aspect?
Într-o lume a egoismului şi luptei pentru întâietate, iubirea de semen apare ca fiind ceva cu totul excepţional, diferit de regulile după care se ghidează societatea din jurul nostru. Această deosebire, în sensul pozitiv al cuvântului, nu face altceva decât să atragă într-un mod constructiv atenţia, asupra faptului că există o putere specială împreună cu cei care se încred în Dumnezeu prin Isus Hristos. Porunca era nouă, fiindcă măsura iubirii enunţate de către Isus Hristos este pusă nu pe un factor subiectiv, ceva în genul „ca pe tine însuţi”, ci pe un model desăvârşit, adică „aşa cum v-am iubit Eu”. Prin urmare, standardul este mult mai înalt, iar mărturia mult mai puternică, lucru esenţial pentru mărturisirea credinţei în Hristos.
Pentru a reliefa legătura dintre credinţă şi ascultarea de Dumnezeu, vom citi din Ioan 14:15-21: „15 Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. 16 Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; 17 şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. 18 Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. 19 Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. 20 În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi. 21 Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.”.
Ce relaţie există între iubirea de Dumnezeu şi ascultarea de poruncile Sale? De ce este important să înţelegem acest lucru?
Aşa cum mântuirea nu exclude judecata divină, tot astfel iubirea de Dumnezeu nu are cum să anuleze ascultarea de poruncile Sale. Nu există nici un fel de contradicţie în termeni atunci când ne referim la viaţa de credinţă. Respectarea poruncilor lui Dumnezeu devine posibilă celui ce se încrede în Isus Hristos, din cauză că Duhul Sfânt este trimis în inima sa pentru a-l transforma interior, realizând cea mai de seamă minune din ceruri şi de pe pământ, numită: „naştere din nou”. Dacă nu vom înţelege acest lucru, atunci vom ajunge la o înţelegere greşită a planului de mântuire, lucru ce ne va conduce la o experienţă spirituală greşită, cu riscul de a pierde viaţa veşnică.
În ce sens Domnul Hristos se întoarce la cel credincios prin intermediul Duhului Sfânt? Ce legătură există cu ascultarea de voinţa lui Dumnezeu?
Atunci când Duhul Sfânt vine în inima celui credincios, atributele caracterului lui Hristos, ale modului Său de a fi, încep să ne fie transmise, astfel că omul ajunge să împlinească voinţa lui Dumnezeu, într-un mod similar cu cel manifestat de Fiul lui Dumnezeu când era pe pământ. Trebuie bine înţeles, că nu facem referinţă la o experienţă abstractă, separată de aspectele concrete ale vieţii, ci de o transformare interioară autentică, ce nu poate fi contrafăcută. Mântuirea exprimă în cel mai înalt grad puterea transformatoare a lui Dumnezeu asupra sufletului omenesc, iar energii spirituale deosebite se vor manifesta prin cel credincios.
Să analizăm acum Ioan 15:9-12: „9 Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. 10 Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. 11 V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină. 12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.”.
Cum putem rămâne în dragostea lui Dumnezeu, atunci când respectăm poruncile divine? Cum se poate transpune relaţia de iubire dintre Tatăl şi Fiul, între noi şi Hristos?
Iubirea lui Dumnezeu ne conduce la dorinţa de a împlini voinţa lui Dumnezeu, acest lucru fiind datorat afecţiunii puternice care o avem faţă de Creatorul nostru. În acest sens, iubirea divină ne conduce la ascultarea deplină de voinţa Sa. Pe de altă parte, ascultarea de poruncile lui Dumnezeu întăreşte iubirea noastră faţă de Dumnezeu, oferind elemente practice şi imediate de materializare a acesteia. Iubirea divină este activă, manifestându-se de îndată ce ea vine în sufletul omenesc, ea fiind opusă principiului rău, care de asemenea nu poate să rămână ascuns în inima oamenilor.
Să citim acum din Ioan 17:1-3: „1 După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer, şi a zis: Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, 2 după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora, pe care I i-ai dat Tu. 3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”.
De ce viaţa veşnică este în cele din urmă exprimată prin cunoaşterea de Dumnezeu? De de aceasta este raţiunea supremă pentru care vom intra în Împărăţia cerurilor?
Cunoaşterea de Dumnezeu presupune o evoluţie continuă către ceea ce este desăvârşit, către Creatorul nostru. Practic, nu vom ajunge niciodată să Îl cunoaştem pe deplin pe Dumnezeu, fiindcă totdeauna va mai rămâne ceva de învăţat, un ideal de atins sau vreun lucru de care nu avem ştiinţă. Aşadar, la nesfârşit noi vom cunoaşte pe Dumnezeu, iar acest lucru este esenţa vieţii veşnice, scopul ei în cele din urmă. Cine nu s-a pregătit din viaţa de pe pământ pentru acest lucru, nu va putea să se bucure în ceruri, dacă ar fi să intre în acel loc.
Să vedem acum o cale foarte concretă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi vom citi din 1 Ioan 2:3-5: „3 Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. 4 Cine zice: Îl cunosc, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. 5 Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El.”.
De ce cunoaşterea de Dumnezeu presupune ascultarea de poruncile Sale? Cum se înţelege acest lucru?
Poruncile lui Dumnezeu exprimă natura Sa, modul Său de a fi, esenţa Sa, iar atunci când noi respectăm voinţa Sa, ajungem să percepem măreţia morală a Creatorului nostru şi suntem înălţaţi pentru a putea privi slava Sa. Pe de altă parte, dacă noi ignorăm cerinţele divine, atunci ne va fi imposibil să putem înţelege căile Sale şi să avem o imagine clară a ceea ce înseamnă Dumnezeu. Cunoaşterea presupune o acţiune continuă, un exerciţiu hotărât de armonizare interioară şi exterioară cu Domnul nostru, o preocupare plină de abnegaţie de a aplica şi înţelege principiile care stau la baza existenţei întregului univers.
Vom trece mai departe pentru a examina un caz concret de aplicare a învăţăturilor divine, şi vom citi din 1 Ioan 2:7-11: „7 Preaiubiţilor nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care aţi avut-o de la început. Porunca aceasta veche este Cuvântul, pe care l-aţi auzit. 8 Totuşi vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi; căci întunericul se împrăştie, şi lumina adevărată şi răsare chiar. 9 Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum. 10 Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire. 11 Dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii.”.
Ce contradicţie trebuie să fie evitată în vieţile celor care doresc să Îl urmeze pe Isus Hristos?
Pericolul cel mai mare pentru un om care se decide să meargă pe calea care duce la ceruri, este de a nu lăsa ca adevărul biblic să-i transforme viaţa şi să se mulţumească doar cu o cunoaştere superficială a principiilor Împărăţiei cerurilor. Nimic nu este mai primejdios pentru sufletul omenesc, decât încercarea de a trăi după un standard dublu, având o imagine exterioară pe care trebuie să o menţii cu scopul de a fi văzut bine de ceilalţi, şi o viaţă interioară, aflată într-o directă opoziţie. Nu este greu să ajungi să fii fariseu, dar este infinit mai dificil să fii consecvent cu ceea ce afirmi că reprezintă crezul vieţii tale. Fără o schimbare a ceea ce este în interiorul nostru, nu va fi posibil să trăim principiile de vieţuire creştină, iar cel mai clar acest lucru va fi vizibil în relaţiile pe care le avem cu semenii noştri.
Vom citi acum un îndemn care ne este adresat în 1 Ioan 4:7-9: „7 Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. 8 Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. 9 Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.”.
De ce este important să transpunem principiile iubirii în viaţa de zi cu zi? De ce nu putem iubi pe Dumnezeu cât timp manifestăm dezinteres sau chiar ură faţă de semeni?
Iubirea este una singură, fie că ne referim la afecţiunea pe care o avem faţă de Dumnezeu, fie că facem referinţă la semenii noştri. De aceea, atunci când într-o sferă de aplicare a iubirii dovedim un standard mediocru, sau de proastă calitate, atunci cu siguranţă avem de-a face cu un sentiment de calitate inferioară în toată sfera sa de acţiune. Trebuie să înţelegem că nu putem să dăm propria noastră definiţie la principiile cosmice descoperite de către Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi, în genul: credinţei, iubirii, devoţiunii şi a altora în genul acestora. De aceea singura opţiune este de a dezvolta conceptul divin în armonie cu intenţia autorului, adică a Creatorului nostru.
Să citim acum din 1 Ioan 3:21-24: „21 Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. 22 Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui. 23 Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El. 24 Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.”.
Care este fundamentul îndrăznelii pe care trebuie să o avem înaintea lui Dumnezeu?
Pentru a nu deveni încumetare, îndrăzneala pe care trebuie să o avem înaintea Creatorului nostru trebuie să se bazeze pe o conştiinţă curată, ce nu se poate obţine decât prin respectarea voinţei lui Dumnezeu. Dacă vom ignora această etapă necesară, vom ajunge să înaintăm pe o direcţie greşită, primind în cele din urmă condamnare, mai degrabă decât binecuvântare. Cercetarea de sine este prin urmare fundamentală pentru a şti cum stăm în relaţie cu Dumnezeu, şi astfel să putem să venim înaintea Sa cu o conştiinţă curată, care să primească binecuvântarea şi nu blestemul.
Şi acum, vom citi un ultim text biblic din 1 Ioan 5:1-5: „1 Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. 2 Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. 3 Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; 4 pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră. 5 Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?”.
Este greu sau uşor să respectăm poruncile lui Dumnezeu? Cum putem înţelege acest lucru?
Dacă vom citi cu atenţie ceea ce spune apostolul Ioan, vom înţelege că respectarea poruncilor lui Dumnezeu este un lucru uşor pentru orice om care trăieşte experienţa „naşterii din nou”, devenind copil al Celui Prea Înalt. Prin urmare, răspunsul este clar, şi anume că nu este greu să respectăm voinţa divină, atunci când interiorul nostru este adus în armonie cu Fiinţa Sa, când valorile divine sunt asimilate în viaţa noastră ascunsă, în mintea noastră, în sufletul nostru. Aşadar, pentru a avea plăcere în a asculta de Dumnezeu, trebuie ca dragostea Sa să ne transforme interior, iar valorile dreptăţii, iubirii şi credinţei să prindă un contur ferm şi definitiv în mintea noastră. În concluzie, nu este greu pentru un copil al lui Dumnezeu să respecte voinţa divină, însă altfel putem spune că este imposibil să vorbim de ascultare, ci doar de o progresivă răzvrătire.
În concluzie, cum poate fi descoperită în noi ascultarea de Dumnezeu, de voinţa Sa?
Răspunsul este simplu şi astfel e măsură ce iubirea Sa este tot mai mult descoperită în noi, interiorul va începe să fie transformat pentru a reflecta şi asimila slava divină. În acest mod, noi suntem aduşi în punctul în care să lepădăm tot ceea ce nu este în armonie cu natura divină şi să primim un nou sens al vieţii, o nouă identitate, de fapt adevărata identitate a noastră, pe care am fi cunoscut-o de la început, dacă nu ar fi existat răul pe pământ. După aceea, impulsurile naturii divine ne vor călăuzi în ascultarea progresivă de poruncile lui Dumnezeu, de voinţa Sa exprimată prin intermediul Sfintelor Scripturi. De aceea, calea sigură care duce la descoperirea ascultării de Dumnezeu în noi, constă în a primi iubirea Sa şi în a-i permite să se manifeste în armonie cu intenţia Creatorului. Astfel, Hristos va trăi prin noi şi se va împlini cuvântul: Hristos în noi, nădejdea slavei!
Rugăciune pentru a dovedi o deplină ascultare de Dumnezeu, prin intermediul credinţei în Isus Hristos
„Domnind peste împrejurările vieţii, un studiu devoţional despre: valoare, putere, scop şi psihoterapie feminină”, li se adresează femeilor, în dorinţa de a le ajuta în depăşirea problemelor personale. Cartea vorbeşte despre aplicarea unor metode de psihoterapie creştină şi cu siguranţă, că pentru multe cititoare va fi un lucru cu totul deosebit faptul că Biblia le poate ajuta să facă faţă nevoilor curente, de zi cu zi. Într-o lume ce le propune femeilor tot felul de trucuri, tabieturi şi reguli surogat pentru a rezista la serviciu, în familie şi în biserică, „Domnind peste împrejurările vieţii” le va convinge că prin Cuvântul lui Dumnezeu pot să obţină vindecare spirituală, cu implicaţii pozitive asupra vieţii lor. Acelea care vor deschide acest volum, vor vedea că autoarea a îmbinat într-un mod fericit, studiul Cuvântului cu metode psihoterapeutice de o certă valoare.
Viata este o aventura continua! Asa se face ca fiecare pamantean are propria poveste, presarata cu nenumarate experiente de tot felul, unele mai bune, altele mai nefericite. Poeta Adela-Adriana Moscu este unul din oamenii carora li s-a facut parte de sansa de a imparti, prin scris, cate ceva din istoria lor, din cum si-au construit destinul.
“De dorul Tau” este titlul albumului de debut, cu care solista de muzica crestina Oana Seman se face remarcata, in 1995. Cantecele interpretate de ea se disting si castiga prin naturalete, dar si prin calitatea executiei si a mesajului. Oana Seman aduce prestigiu muzicii crestine, inaltand si sustinand, prin melodiile ei, sufletele iubitorilor de frumos si de spiritual.
„Nu există drum; cărare se face mergând!”(Ion Plebeu)
Alina Arbajter este un om realizat. Lucrează în Germania, ca moderator radio, emisiunile ei au mare audienţă, colaborează la diferite posturi de televiziune şi radio din România, a scris o carte – pereche a unui program radiofonic realizat de ea, are proiecte interesante. Nimic, însă, nu poate egala farmecul copilăriei fără griji petrecute în cartierul bucureştean Berceni, unde s-a 13 noiembrie 1968. Pe măsura trecerii deceniilor, pe lângă coroniţa care-i răsplătea efortul la învăţătură şi serbările de sfârşit de an şcolar urmate de vacanţele petrecute, cu familia, la mare, prilej de plăcute aduceri-aminte au devenit şi uniforma şcolară sau cravata de pionier. Cea care astăzi este un reprezentant cunoscut şi recunoscut al diasporei româneşti, recunoaşte, la rândul ei, că omul care este datorează totul mediului familial deosebit în care a crescut şi vorbeşte cu multă admiraţie despre părinţii ei – model de iubire conjugală, care au dat şi o bună educaţie copiilor lor.
Motto: “Zarurile au fost aruncate/ între răsărit şi apus…” (Giving Up at All)
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” – şi, după fermecata traducere din Noul Testament de la Bălgrad, „Fericiţi surumanii sufleteşti, că acelora iaste Împărăţiia ceriurelor” – (Matei 5, 3). Departe de a fi „proşti”, ei au sufletul curat, sărac de impurităţi, foarte compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu.
„Erau şi oameni care pe pământ avuseseră resurse fizice limitate, oameni cu deficienţe. Unii n-au putut din pricina muţeniei sau surzeniei să înalţe vreodată un imn de slavă, dar încremeneau îngeri consternaţi de vibraţiile ce umpleau cerul când astfel de inimi cântai pe pământ. Alţii fuseseră atât de limitaţi fizic, încât nu se ridicaseră nicicând din paturile lor, dar acolo, în ascunzişurile cămăruţei, făcuseră lucrări la fel de mari, în ochii lui Dumnezeu, ca cei mai spirituali oameni pe care i-a avut omenirea, pentru că s-au rugat pentru mulţi şi au binecuvântat pe Dumnezeu pentru toate momentele vieţii lor, compătimite de mulţi. Erau oameni care nu văzuseră vreodată lumina soarelui, dar în inima lor Soarele Iubirii strălucise cu o lumină ce a rămas şi va rămâne peste veacuri. / Toţi aceştia îşi înţeleseseră chemarea şi scopul pe pământ. Ceruseră lucruri mari de la un Dumnezeu mare şi li s-au dat.”
Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatură creştină din ţară şi din diaspora, datorită romanelor