Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

Afişare articole publicate în septembrie 2009

De vorba cu Delia Florea, specialist in biblioteconomie, despre pasiunea pentru carte scrisa

septembrie 17, 2009 admin Niciun comentariu

 De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Delia Florea provine dintr-o familie cu serioase şi multiple preocupări artistice, de aceea, decizia ei de a studia pictura a venit ca un lucru firesc, normal. În prezent, Delia Florea este studentă la Facultatea de Arte plastice şi decorative, în oraşul natal, Baia Mare şi în paralel cu şcoala, lucrează la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, din aceeaşi urbe. Delia Florea este de asemenea, licenţiată a Facultăţii de Litere, specializarea Teologie Ortodoxă – Asistenţă socială, din Baia Mare şi are un masterat în Etnologie şi antropologie socială. Delia Florea s-a născut pe 9 mai 1965.

„Întreaga viaţă este o provocare.”
 
- Cum şi când ai ajuns să lucrezi la Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”?
- Am început să lucrez în cadrul acestei instituţii din 2003, ca urmare a faptului că îndrăgesc nespus de mult oamenii şi cărţile.
 
- În ce constă activitatea ta la această bibliotecă?
- De şase ani, activez ca bibliotecar în cadrul secţiei Împrumut cărţi pentru adulţi.
 
- Ai terminat Asistenţă Socială în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă. Cum te ajută ceea ce ai învăţat în facultate în munca ta cu publicul ?
- Specializarea în care m-am calificat mă ajută foarte mult în munca mea cu utilizatorii. În timpul studenţiei, frecventam foarte des biblioteca, deoarece trebuia să-mi pregătesc examenele şi lucrările de seminar. Într-o oarecare măsură, datorită acestui fapt, şi nu numai, pentru că un bibliotecar trebuie să citească permanent şi să fie la zi cu noutăţile, pot să le recomand celor ce sunt interesaţi de domeniile pe care le-am studiat, cele mai bune lucrări. Sunt mulţi cititori care au nevoie de îndrumarea şi recomandarea bibliotecarului. Unii dintre aceştia suferă din cauza lipsei de comunicare şi caută modalităţi de a înlătura acest neajuns.
 
- Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu” editează revista “Bibliotheca septentrionalis”. Numeşte-te câteva din contribuţiile tale la această publicaţie.
- „Călătorie pe tărâmul biblioterapiei”, „O lecţie de bunătate”, „Poezia religioasă a lui Petre Dulfu”, „Să râdeţi şi atunci când eu nu voi mai fi!”, ş.a.
 
- Vorbind la modul practic, în ce măsură vezi ca pe o provocare profesia ta actuală?
- Bibliotecarul trebuie să ştie să atragă publicul, mai ales acum, când Internetul e la îndemâna oricui, iar oamenii sunt tentaţi să renunţe la citit.
 
- Ai ales arta tot ca pe o provocare ?
- Da, bineînţeles. Întreaga viaţă este o provocare. Mereu dăm examene care necesită „răspuns bun” la Judecata finală. Se pare însă, că cea mai grea artă este arta de a ne duce crucea!
 
- Cum a început pasiunea ta pentru artă?
- Un rol important în stimularea acestei pasiuni l-au jucat semenii pe care i-am întâlnit, mediul în care mi-am format personalitatea, accesul neîngrădit la cărţi, albume, expoziţii, etc.
 
“Ca păpuşar, am beneficiat din plin de admiraţia micuţilor spectatori.”
 
- Ai lucrat şi ca artist păpuşar (amator). Ce te-a atras la teatrul de păpuşi?
- Da, timp de trei ani, am lucrat ca actor păpuşar în cadrul secţiei Păpuşi a Teatrului Dramatic Baia Mare. Astfel, am avut acces la o „lume nouă”. Celebrul sculptor român, Constantin Brâncuşi, spunea : „Când nu mai suntem copii, am murit demult”. Eram (şi poate mai sunt) un copil mare, care dorea să (se) joace în continuare.
 
- Ai vrea să ne prezinţi câte ceva din culisele unui spectacol de teatru de păpuşi?
- Pentru a realiza un spectacol, se lucrează intens în spatele paravanului. Este foarte importantă relaţia cu cei din echipă care sunt în acelaşi timp, şi partenerii de scenă.
 
- Din distribuţia căror spectacole ai făcut parte?
- Am jucat în Cenuşăreasa, care a luat locul I la Budapesta în anul 1992, în Cocoşelul neascultător, unde am deţinut rolul principal, în Elefănţelul curios, în Capra cu trei iezi, în
Galoşul fermecat, Locomotivioara leneşă, ş.a.
 
- Tot la teatru ai deprins si arta confecţionării păpuşilor. Ne poţi prezenta pe scurt, procesul în urma căruia “se naşte” o păpuşă?
- Citesc cu atenţie textul piesei şi stabilesc rolul destinat personajului-păpuşă. Fac o schiţă în care încerc să surprind expresivitatea acesteia, apoi caut materiale adecvate pentru confecţionare.
 
- Îţi mai aminteşti care a fost prima păpuşă creată de tine?
- Baby-doll, o păpuşă copil.
 
- Care era cea mai mare răsplată în munca de păpuşar? Dar în cea de bibliotecar?
- Ca păpuşar, am beneficiat din plin de admiraţia micuţilor spectatori, care în pauză sau după terminarea reprezentaţiei, doreau să-i cunoască pe cei ce însufleţesc personajele. În meseria de bibliotecar am satisfacţii atunci când pot ajuta cititorii dezorientaţi şi-i văd plecând de la bibliotecă cu zâmbetul pe buze.
 
Atunci când expui pentru a aduce bucurie celorlalţi
 
- În prezent, studiezi artele plastice, secţia pictură. Cum reuşeşti să îmbini munca şi şcoala?
- Nu e uşor, deoarece ambele activităţi sunt destul de solicitante. Însă găsesc multă înţelegere la cei din jurul meu, ceea ce îmi dă imboldul de a merge mai departe.
 
- Intenţionezi să faci carieră în artă?
- Nu mi-am propus acest lucru. Muncesc din plăcere, pentru a expune, şi poate, pentru a aduce bucurie celorlalţi.
 
- Cât din elementele deprinse pe când erai artist păpuşar le regăseşti în studiul picturii? Unde se întrepătrund şi unde se despart cele două?
- În general, artele sunt înrudite între ele pentru că necesită creativitate, dăruire, înzestrare nativă, dar şi multă, multă muncă. O diferenţă majoră dintre cele două ar fi faptul că păpuşăria necesită o colectivitate, pe când pictura nu include neapărat acest factor; iar ca apropiere a lor, aş menţiona scenografia.
 
- Ce cursuri îţi plac cel mai mult şi de ce?
- Istoria artei, Cromatologia, Estetica, Studiul culorii, Pedagogia artei. Consider că acestea îmi sunt utile la autocunoaştere şi la cunoaşterea altora.
 
- Te rugăm să numeşti câteva din expoziţiile la care ai participat cu lucrări.
- De obicei, particip de două ori pe an cu lucrări, la Salonul de primăvară şi la Salonul de toamnă, unde expun alături de alţi colegi, membri ai Asociaţiei artiştilor amatori din Baia Mare, şi la expoziţiile organizate în cadrul facultăţii, la finalul fiecărui semestru.
 
- Ce încerci să exprimi prin lucrările tale?
- Deoarece Dumnezeu este IUBIRE, prin lucrările mele aş dori să-mi exprim iubirea faţă de Tatăl ceresc, dar şi faţă de creaturile Sale.
 
- În ce doreşti să te specializezi după absolvirea facultăţii, artă comercială, istoria artei, etc. şi de ce?
- Nu am luat o decizie în acest sens, pentru că peste doi ani, când voi absolvi această facultate, se vor schimba multe lucruri.
 
“Timpul separă valoarea de non-valoare.”
 
- Cine sunt pictorii tăi preferaţi?
- Îi admir în mod deosebit, pe Arsenie Boca, Monet, Degas, Aurel Dan.
 
- Cine sunt artiştii plastici cu care ţi-ar place să lucrezi, dacă ţi s-ar oferi această şansă?
- Rodica Tărţan şi Aurel Dan.
 
- Ce recomandare ai dori să le faci celor care intenţionează să urmeze artele plastice?
- Să fie curajoşi şi să nu se lase doborâţi de piedicile care, cu siguranţă, le vor ieşi în cale.
 
- Care sunt factorii de care crezi că ar trebui să ţină cont un viitor student la arte plastice, atunci când optează pentru această facultate?
- În primul rând, să aibă o motivaţie puternică şi disponibilitate de a face sacrificii, deoarece materialele şi modelele costă destul de mult.
 
- Crezi că este important să fii în primul rând, pasionat de artă, pentru a deveni un student şi apoi, un profesionist bun?
- Bineînţeles. Fără pasiune şi dăruire nu se poate realiza nimic.
 
- Care consideri că e cea mai mare realizare a ta de până acum?
- În tot ceea ce am întreprins am pus suflet. N-aş putea spune care este cea mai mare realizare, timpul va decide. El este cel care separă valoarea de non-valoare.
 
- Ce îţi propui pentru viitor?
- Să mă perfecţionez cât mai mult în acivităţile pe care le desfăşor.
 
- Cum îţi petreci timpul liber?
- Care timp liber!? … În puţinele momente de respiro, prefer liniştea şi frumuseţea naturii.
 
- Ce hobby-uri ai?
- Numismatica, filatelia, cartofilia, etc. Îmi place să citesc, să ascult muzică de bună calitate şi să colecţionez îngeri-bibelou.
 
- Ai un mesaj pentru cititorii noştri?
- Să nu uite că avem datoria sfântă de a ne înmulţi talanţii (talant – talent).Tot ceea ce fac să fie ca o rugăciune închinată Creatorului suprem şi să aducă BUCURIE celor din jur.
 
Octavian Curpaş
Surprise, Arizona
 
Valori româneşti nimic
Citeşte mai mult

Să aduci cererea ta înaintea lui Dumnezeu

septembrie 12, 2009 admin Niciun comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
 

 
Este posibil să nu te îngrijorezi indiferent de împrejurare? Putem atinge un astfel de standard?
A te îngrijora sau nu depinde într-o foarte mare măsură de modul în care te-ai educat pentru a reacţiona la diferitele evenimente sau circumstanţe cu care te-ai putea confrunta, astfel că pentru multe persoane este valabilă starea de îngrijorare indiferent de împrejurare. Cu toate acestea, trebuie să ne schimbăm perspectiva vieţii, astfel încât să ajungem să nu ne mai îngrijorăm indiferent de împrejurare. Acesta este un standard înalt, dar el poate fi atins atunci când devenim conştienţi de intervenţia divină asupra vieţilor noastre.
 
Pe de altă parte, în ce sens îngrijorarea ne afectează viaţa şi când ea devină nocivă?
Îngrijorarea este nocivă indiferent de situaţie, fiindcă ne blochează reacţiile de adaptare, ajungându-se cu rapiditate la agitaţie şi confuzie. Trebuie bine înţeles, că prin învingerea sentimentului de îngrijorare nu înţeleg o atitudine pasivă de ignorare a problemelor cu care ne confruntăm, ci în primul rând fac referire la acel sentiment nefolositor, care pune atât de uşor stăpânire de noi, determinându-ne să ne adâncim în mijlocul situaţiilor dificile, în loc de a trece la o abordare raţională a problemelor care vin asupra noastră. În concluzie, îngrijorarea ne afectează profund calitatea vieţii şi este întotdeauna nocivă prin implicaţiile ei.
 
Ce înseamnă „să aduci cererile tale la cunoştinţa lui Dumnezeu”? Nu cunoaşte Dumnezeu problemele cu care ne confruntăm?
Cu siguranţă că Dumnezeu cunoaşte toate problemele cu care ne confruntăm şi din acest punct de vedere nu este necesar să I le prezentăm pentru ca astfel să aibă ştiinţă de ele. Însă aşa cum am mai amintit, principala noastră dificultate constă în neputinţa de a mai percepe prezenţa divină şi intervenţia salvatoare ce ne stă mereu la dispoziţie. Prin urmare, rugăciunea nu reprezintă o aducere la cunoştinţa lui Dumnezeu a problemelor noastre, ci mai degrabă o modalitate de a conştientiza nevoia de intervenţia Creatorului nostru, fiind deopotrivă un mijloc de a discerne prezenţa Sa împreună cu noi.
 
Totuşi, dacă Domnul cunoaşte problemele noastre, de ce trebuie să ne mai rugăm?
Nu trebuie însă ignorat şi un alt aspect important şi anume că rugăciunea reprezintă şi o formă de adresare către Dumnezeu, un dialog cu Creatorul nostru, fapt care nu trebuie în vreun fel ignorat. Când ne rugăm, de fapt noi vorbim cu Dumnezeu despre problemele noastre. Când suntem în necaz sau în suferinţă, avem nevoie de cineva căruia să îi împărtăşim dificultăţile noastre, durerile pe care le simţim şi să găsim o minimă înţelegere. Cât de adesea însă, nu avem cui să ne adresăm cu toate aceste lucruri şi cât de dificil este să ne facem înţeleşi şi să fim acceptaţi, întăriţi. Dacă însă în loc să căutăm persoane disponibile să ne asculte, ne-am adresa direct către Dumnezeu, fiind conştienţi de faptul că El este alături de noi şi intervine în favoarea noastră, atunci ne-am da seama că există Cineva care ne înţelege pe deplin, Căruia putem să ne adresăm cu orice fel de problemă, având convingerea fermă că vom primi ajutor şi sprijin indiferent de vreme.
 
Ce este rugăciunea şi ce înseamnă „o cerere”? Nu este acelaşi lucru? Sau există o diferenţă între „a te ruga” şi doar „a cere”?
Rugăciunea cuprinde cereri dar nu se rezumă numai la atât. Deşi rădăcina cuvântului derivă din verbul „a ruga”, adică „a cere”, totuşi înţelesul biblic este mult mai extins, cuprinzând orice adresare înaintea lui Dumnezeu sub forma cererii, mulţumirii, laudei, meditaţiei, sau pur şi simplu a confesiunii, adică a acelei destăinuiri sufleteşti înaintea Creatorului nostru. De aceea, a te ruga doar pentru a cere, deşi reprezintă un lucru bun, nu este însă suficient, şi este bine să căutăm să avansăm în adăugarea de noi valenţe acestei practici, care ne va aduce multiple binecuvântări.
 
Cum putem adăuga „mulţumiri” la cererile noastre? Există pericolul de a uita să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce El face pentru noi?
Totdeauna există pericolul de a uita să dovedim recunoştinţă pentru ceea ce ni se oferă clipă de clipă şi ceas de ceas de către Dumnezeu, începând de la lucrurile aparent mici, trecând după aceea la cele care ni se par a fi mari. Tendinţele egoiste ale naturii noastre ne determină să fim foarte „pragmatici” în relaţiile noastre, inclusiv atunci când este vorba de Creatorul nostru. De aceea, nu este simplu să lărgim spectrul rugăciunii prin includerea recunoştinţei şi a mulţumirii, dar nu înseamnă că nu trebuie să ne deprindem să facem acest lucru. Un exemplu bun în acest sens este exprimat în cartea Psalmilor, care poate deveni un model pentru noi în a mulţumi lui Dumnezeu şi a-L lăuda pentru ceea ce este El şi pentru tot ceea ce întreprinde în favoarea noastră.
 
Oare chiar pentru „orice lucru” trebuie să ne rugăm? La ce se referă acest „orice lucru”? Cum să ne alegem subiectele pentru rugăciune?
Subiectele de rugăciune trebuie alese cu grijă, pentru a cuprinde în mod sintetic paleta de situaţii şi probleme cu care ne confruntăm sau le-am putea avea pe cărarea vieţii. În acest sens, cred că nu ar fi lipsit de importanţă să ne dezvoltăm mai multe modele personalizate de rugăciune şi chiar de multe ori un „plan de rugăciune” ar fi util. Pe de altă parte, nu ne vom putea ruga, la modul practic mă refer, pentru „toate lucrurile”, şi de aceea va fi necesar să identificăm acele elemente fundamentale din care decurg de regulă problemele noastre, în genul: lipsei de stăpânire de sine, a egoismului, a slăbiciunii, sau a altora în felul acesta.
 
Aşadar, este bine să avem un „plan de rugăciune”, sau cel puţin „o listă de subiecte”?
Dacă nu vom avea o listă de subiecte, sau chiar un plan de rugăciune, atunci rugăciunile vor deveni repetitive, lipsite de conţinut, greu de rostit şi obositoare pentru noi înşine în primul rând. Dacă dorim să avem o prospeţime a rugăciunii, o bucurie care să ne însoţească mereu atunci când ne adresăm Creatorului nostru, atunci vom căuta să avem subiecte diferite exprimate în mod felurit, aşa cum procedăm dealtfel când vorbim cu prietenii noştri, situaţie în care nu ne permitem de regulă să repetăm iarăşi şi iarăşi aceleaşi lucruri sub aceeaşi formă. Dialogul presupune diversitate în exprimare şi în conţinut, fapt pentru care şi rugăciunea, ca formă de dialog cu Dumnezeu, trebuie să fie vie, plină de substanţă, plăcută atât nouă, cât şi Celui care ne ascultă indiferent de vreme.
 
Cum putem să întocmim o astfel de listă, ţinând cont de îngrijorările pe care le avem?
Un prim pas ar fi cel de a întocmi o listă a principalelor îngrijorări cu care ne confruntăm, oferind o referinţă sintetică, într-o propoziţie să spun aşa, a acestora, sub forma unui fel de „inventar” al lor. Chiar şi simpla enumerare a îngrijorărilor, va constitui un act de detaşare de puterea distrugătoare a acestora, fiindcă ne va permite pentru prima dată să le numim, şi poate chiar să le privim, într-un fel din afara situaţiei în care ne găsim. Lista nu trebuie să fie închisă, ci ea va fi actualizată cu diferitele îngrijorări care apar şi deopotrivă din listă se va şterge ceea ce a fost rezolvat. La modul practic, această listă este bine să rămână la îndemâna noastră, fără a fi neapărat văzută şi interpretată de altcineva. Să nu uităm că numai Dumnezeu ne poate înţelege pe deplin, în schimb semenii noştri vor avea totdeauna ceva de obiectat sau de completat, de multe ori fără să fie cazul.
 
O dată întocmită această listă, ce ar trebui să facem mai departe?
Cel mai simplu lucru este ca după ce am întocmit o astfel de listă, să începem să o prezentăm în mod sincer şi direct înaintea lui Dumnezeu, adăugând în rugăciune, acele elemente de detaliu, care descriu problema pe care am denumit-o în respectiva listă, fără a ne grăbi, rugându-ne pentru cel mult câteva subiecte o dată, cu scopul de a exprima înaintea Creatorului nostru cât mai complet situaţiile enunţate. Un astfel de exerciţiu ne va ajuta să conştientizăm puternic prezenţa Creatorului nostru, având convingerea că El va interveni în favoarea noastră aşa cum ştie El că este mai bine. Un lucru însă se va întâmpla cu siguranţă în urma unei astfel de rugăciuni, şi anume că predând Lui îngrijorările noastre, ne vom descărca de o povară interioară care în cele din urmă ne-ar fi sfărâmat sub greutatea ei.
 
În concluzie, poate rugăciunea să fie un mijloc de contracarare a îngrijorării şi pentru depăşirea oricărui fel de temere?
Mai mult ca sigur că rugăciunea trebuie să devină principalul instrument de contracarare a îngrijorărilor ce vin asupra noastră, o metodă eficientă de a-i preda lui Dumnezeu toată povara ce ne apasă şi de a ne descărca de truda, slăbiciunea, neputinţa şi neliniştea în faţa problemelor vieţii. Nu înseamnă că rugăciunea va rămâne singură în învingerea îngrijorărilor, fiindcă este necesar să ne definim şi anumite „planuri concrete de acţiune”, însă acesta va reprezenta primul pas în a învinge handicapurile interioare pe care le-am moştenit într-un mod nefericit sau le-am cultivat de-a lungul vieţii. Schimbarea este posibilă şi depinde doar de noi să ne deschidem sufletul înaintea Creatorului întregului Univers, a Dumnezeului nostru „milos şi plin de îndurare”.
 
Rugăciune: pentru a ne adresa de fiecare dată lui Dumnezeu cu privire la toate problemele noastre şi să nu mai cedăm tentaţiei de a ne îngrijora fără rost.

Filipeni 4:6 „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.”

Remedii împotriva îngrijorării nimic
Citeşte mai mult

Zborul căzut între aripi (1)

septembrie 11, 2009 admin 1 comentariu
By Slavomir Almăjan – Kelowna, British Columbia, Canada
 
„Vom încerca să pătrundem, împreună, prin labirintul gândului uman, în încercarea de a dovedi, prin Duhul, că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană. Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context măreţ pe care suntem datori să-l citim.”
 
Înfăţişat cu magnitudinea creaţiei lui Dumnezeu, fie prin contemplare în spaţiul intim al cugetării individuale, fie prin rezonanţa sufletului meu la scrierile marilor descoperitori de taine, mă găsesc în faţa unei iminente nevoi de a mă refugia de prigoana propriei mele descoperiri: neputinţa. Adâncimea prăpastiei dintre tânjirea tainică a spiritului şi micimea coliviei tridimensionale a adâncit în relieful sufletului meu albia fluviului de cântec şi de plângere şi a marcat curenţi noi, independenţi de furtunile exterioare, curenţi ai unei alte faţete de cuprindere a ceea ce se vede şi a ceea ce nu se vede. Acolo, pânzele navigărilor mele poetice se întind în bătaia unei noi înţelegeri şi, implicit, a unei noi atitudini faţă de raportul meu cu colivia universului tridimensional în care sunt cuprins.

„Alegerea este a mea!”, mi-am zis, „Pot rămâne un mormânt al viselor neîmplinite ori descoperitorul noilor izvoare de mângâiere prin marcarea căilor de ieşire…” Vedeţi, până şi zborul, simbolul libertăţii, nu există în spaţiul actual decât prin corelarea lui cu aripile. Dacă ar fi să desenăm diagrama arborelui genealogic al aripii, originea ei s-ar găsi în vremea de zămislire a primei respiraţii. Apoi putem privi aerul ca fiind fondul acestui act. Prima privire în sus a Creatorului a creat locul aripii, apoi aripile şi pasărea dintre ele… Zborul este cu totul altceva. Îmi pare că, aşa cum nu poţi vorbi despre originile veşniciei, nu poţi vorbi nici despre originile zborului. Aici este impasul care nu poate fi depăşit decât prin contemplarea tainică a inimii. Formulele matematice, înaltele aventuri ale spiritului analitic, teoriile cele mai sofisticate menite să descifreze universul, puterea de pătrundere a visului sau chiar a dorului, toate acestea devin unelte cu totul nepotrivite în cea mai înaltă aventură a spiritului uman, deplina cunoaştere. Dincolo de travaliul zilnic al omului social, dincolo de durerea omului ca fiinţă muritoare, dincolo de nădejdea omului împovărat de timp, există omul ca o întruchipare a aventurii de cunoaştere. Vedeţi, omul este, după înţelegerea mea a Genesei, centrul creaţiei lui Dumnezeu, el este cununa ei, el este singurul în care Dumnezeu a investit propria Lui suflare. Nu este greu să deduci, ca urmare, că tendinţa lui de a pătrunde dincolo de ceea ce se poate cunoaşte în mod natural este absolut legitimă.

Tot aşa, cum am vorbit despre zbor, putem deduce că în spaţiul nostru tridimensional ideea de cunoaştere este întotdeauna asociată cu procesul intelectual de discernere, de însumare a datelor, apoi de catalogare a lor în ideea de a pune toate bucăţile împreună, într-un întreg care să ne împace cu realitatea, prin cunoaşterea ei. Procesul dureros la care ne supunem în căutarea adevărului este nu atât un proces de definire a universului nostru material, cât un proces de autodefinire în raport cu el. Demult, un prieten al meu spunea: „Ireversibil curg, vânatul de gropar, / Analfabeţi cu cecuri vaste, / Adio, veac, nu-ţi pese că dispar, / te-am locuit ca un cuţit în coaste!” Procesul cunoaşterii este mai degrabă un proces al punerii întrebărilor decât un proces al găsirii răspunsurilor. De fapt, voinţa de a ne supune acestui travaliu se naşte din chiar dorul nostru după o împăcare adâncă, dătătoare de o pace trainică, în care spiritul şi sufletul să coexiste atât în contextul nostru de entitate umană cât şi în contextul cu mult mai complex al existenţei dincolo de noi înşine. Omul, în procesul cunoaşterii este omul în căutarea armoniei. Vorbind despre actul matrimonial, Biblia îl defineşte drept cunoaştere. Actul acela de profundă intimitate, de topire a unuia în celălalt, este un act de cunoaştere. Desigur că putem cu uşurinţă deduce că tendinţa noastră de a pătrunde adânc în miezul lucrurilor este aproape inconştient legată de căutarea acestei intimităţi adânci cu creaţia, deci de căutare a armoniei. Dar, aşa cum titlul acestui articol spune, noi suntem un zbor căzut între aripi, suntem inapţi de a fi parte a unei armonii eterne şi universale prin noi înşine. Prin noi înşine, noi vom fi într-un perpetuu conflict, atât în fiinţa noastră interioară, cât şi cu semenii noştri şi, implicit, cu creaţia lui Dumnezeu.

Este adevărat, purtăm în noi suflarea eternităţii, suflarea divină, dar purtăm, în acelaşi timp, şi stigma neputinţei, prin blestemul adamic, purtăm cătuşele grele ale firii pământeşti, acest nod gordian în calea adevăratei cunoaşteri, a cunoaşterii celei dătătoare de pace, în sensul deplin al cuvântului. Vedeţi, zborul este legat de aripă, rostirea este legată de buze, cunoaşterea pare a fi legată de intelect. Ca urmare, este greu să-ţi imaginezi un tărâm unde zborul există independent de aripă, rostire independentă de buze, cunoaştere independentă de intelect. Poate că, aşa cum suntem, suntem doar o scriere a ceea ce suntem în eternitate, poate că suntem opera de artă a Creatorului scrisă pentru propriul nostru deliciu, dar şi (mai ales!) pentru desfătarea Lui. Şi, dacă suntem o scriere, atunci suntem o scriere în context. Contextul larg al existenţei noastre în spaţiul nostru ne poate fi la îndemână în actul cunoaşterii doar prin contextul infinit mai larg al eternităţii, al unei realităţi care nu poate fi exprimată prin niciuna din uneltele convenţionale ale cunoaşterii.
 
„Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”(1 Cor 2:9)
 
Vedem cum, atât organele noastre de percepţie (ochiul, urechea), cât şi cele de discernere (mintea, inima) ne sunt cu totul nefolositoare în procesul cunoaşterii depline. Vedeţi însă că „cei ce-L iubesc” au un alt mijloc: Duhul lui Dumnezeu. Prin perspectiva Duhului, toate lucrurile pot fi cercetate şi cunoscute. Dacă, în încercarea noastră convenţională de a cunoaşte, urmăream determinarea propriei noastre atitudini vizavi de creaţie, cunoaşterea prin Duhul este determinată de atitudine şi nu este în căutarea acesteia. Iubirea, în sensul ei absolut (Agape) este izvoditoarea cunoaşterii şi tot ea este împlinitoarea acesteia.
 
Da, omul este un zbor căzut între aripi, dar numai în tendinţa lui de a fi independent faţă de Dumnezeu. El este o revoltă a firii pământeşti împotriva divinităţii, dar, mai ales, el este în revoltă împotriva lui însuşi. Indiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternităţii. Doar raportul cu eternitatea poate fi afectat.

 

„Vom încerca să pătrundem împreună prin labirintul gândului uman în încercarea de a dovedi, prin Duhul, că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană. Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context măreţ pe care suntem datori să-l citim.”

 

 

 

Eseuri, Romani din Canada, Romani din diaspora nimic
Citeşte mai mult

Amintiri despre Basarabia, intr-un dialog cu Eugenia Guzun, reporter la Radio Romania Actualitati

septembrie 11, 2009 admin 1 comentariu
By Octavian Curpas, justitia@justice.com
 
Cand stai de vorba cu Eugenia Guzun, reporter la Radio Romania Actualitati, iti dai seama ca inaintea ta se afla un intelectual, un om bogat sufleteste, un patriot. Apartinand generatiei venita pe lume dupa foametea din 1947, precum si datorita originii sale basarabene, aceasta a avut ocazia sa vada scriindu-se istoria. Eugenia Guzun s-a nascut pe malurile Nistrului, in localitatea Criuleni, din centrul Basarabiei. A prins vremuri complicate, dar s-a bucurat si de sansa de a fi intalnit oameni interesanti si de a studia cu profesori eruditi. Despre zile frumoase si senine, dar si despre lipsuri, despre teama de a nu scapa cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania sau despre raziile facute in caminul studentesc de “activistii de comsomol”, Eugenia Guzun ne-a povestit cu har, cu modestie si cu un autentic simtamant al datoriei.
 
- Ce amintiri ati dori sa ne impartasiti din vremea copilariei?
 
- Fac parte dintr-o generatie nascuta dupa foametea din 1947. A fost un adevarat   dezastru provocat, un genocid pentru a distruge fibra genetica a unui neam si pentru a le implanta basarabenilor o eterna frica in suflet, transmisa de la o generatie la alta. Din pacate, la noi nu s-a constientizat in deplina masura dimensiunea si repercursiunile acestei catastrofe si nu s-au batut clopotele   si in strainatate. Ucrainenii au facut-o si o fac cu mare success. In Moldova, au aparut cateva carti cu marturii cutremuratoare ale supravietuitorilor foametei, care a dus pe ici pe colo, si la canibalism, insa aceste aparitii editoriale zac pe rafturile librariilor si in depozitele bibliotecilor – si doar atat!
Sigur, copilaria generatiei mele a fost marcata de foarte multe lipsuri, de teama sa nu scapi cumva o vorba ca ai rude deportate in Siberia ori refugiate in Romania, dar in acelasi timp, copii fiind, ne bucuram de ceea ce aveam. Eram contopiti cu natura, vara aveam o varietate astazi greu de imaginat, de fructe (disparute ireversibil), iarna aveam zapezi cat casa si …   povestile bunicilor, in care, nu stiu cum se intampla, dar intotdeauna, actiunea se desfasura intr-o tara de basm, pe nume Romania. De la bunici am aflat si despre Mihai Viteazu si Stefan cel Mare si Constantin Brancoveanu…
 
Printre primele mele amintiri a fost ziua cand tot satul avea drapele in berna… Murise Stalin. Oamenii susoteau, erau ingrijorati pentru ca incepeau sa se obisnuiasca deja cu ideea ca viata lor e marcata de dictonul “din rau in mai rau”… La scurt timp, am fost trezita intr-o dimineata, de un zgomot infernal – pe langa casa noastra trecea un buldozer de care era legata imensa statuie a lui Stalin, ce urma sa fie aruncata de pe un mal abrupt, in Nistru… Cred ca la un an dupa acest eveniment, au fost aruncate in Nistru si icoanele si podoabele bisericii din sat. Suferise de pe urma bombardamentelor din 1944, dar putea fi reparata. S-a gasit solutia in stil comunist, ca biserica sa fie aruncata in aer. Abia acum doi-trei ani, pe locul fostei biserici s-a ridicat un alt lacas sfant, din pacate,… supus Bisericii Ortodoxe ruse… si cu preoti care se roaga sa castige alegerile – comunistii.
 
 
- Ati avut o adolescenta fericita? Ce preocupari aveati in acea perioada?
 
- Am invatat la scoala medie, din localitate. Sapte clase erau obligatorii pentru toti, iar ultimele trei – inlocuiau cumva, liceul de alta data. Vorba vine, caci la acea vreme, cei mai instruiti profesori erau cei cu liceul terminat la romani, in rest, erau persoane scolite in pripa, la niste cursuri de invatatori, unii dintre acestia aveau la randul lor, cate patru clase primare. Sa nu uitam faptul ca anul 1940, apoi 1944 a insemnat pentru noi, basarabenii, decapitarea in primul rand, a intelectualitatii. Conform statisticii, circa un milion de basarabeni si-au gasit refugiul in Romania, alte cateva sute de mii au fost deportate in Siberia si Cazahstan… Cand vorbim despre neajunsurile intelectualitatii basarabene de astazi, despre incapacitatea ei de se sincroniza in multe privinte, cu cea din tara, sa ne amintim ca vorbim despre o intelectualitate realmente nascuta din cenusa.
 
 
- La ce varsta v-ati decis sa studiati filologia si de ce? V-a influentat cineva in acest sens?
 
- Fac parte din categoria premiantilor care au ambitia sa fie primii, oriunde ii arunca destinul. La scoala, ma fascina istoria (mai ales, incepand cu clasa a noua, cand am avut ca profesor un tanar absolvent de facultate, foarte frumos, destept si care vorbea o minunata limba romana), apoi intotdeauna, mi-a placut literatura si chiar visam sa devin prozator, dupa care am aflat de existenta filozofiei si mi se parea ca aceasta ar trebui sa fie vocatia mea…, si dintotdeauna mi-a placut chimia. Era o dragoste pe care nu am tradat-o decat o data si definitiv. Era cu putin timp inainte de balul de absolvire. Tot timpul liber mi-l petreceam pregatindu-ma pentru examenele de admitere la chimie si intr-o zi, m-a chemat la el in cabinet, directorul scolii, profesorul Boris Danga. Era un fin cunoscator al limbii si literaturii romane-moldovenesti. Se intampla ca el sa-mi corecteze compunerile, pentru ca profesoara mea de limba si literatura nu le intelegea… A fost, cred, prima data cand cineva vorbea cu mine   matur si cu responsabilitate. Mi-a zis ca neamul nostru trebuie sa renasca si avem nevoie si de filologi buni. A fost argumentul esential si din acea clipa, consider ca viata mea a luat o alta turnura. De altfel, Boris Danga (Dumnezeu sa-l odihneasca!) a fost un mare pedagog, cu merite recunoscute chiar si de autoritatile de la Moscova. A fost pedagog emerit din Uniunea Sovietica. In aceasta calitate, a stiut sa argumenteze necesitatea separarii scolilor mixte ruso-moldovenesti in doua unitati scolare cu programe diferite… si chiar cu sedii diferite… Adevarat, intre timp, se intetisera si bataile in recreatii…, pe criterii etnice. Basarabenii incepeau sa-si recapete demnitatea natioanala si mai ales, umana.
 
 
- Unde si in ce perioada v-ati facut studiile universitare? Ati vrea sa ne relatati un eveniment important din anii de studii care v-a marcat in alegerile facute ulterior?
 
- In 1967, am sustinut examenele de admitere la Facultatea de Litere de la Universitatea de Stat din Chisinau.    Profesorii ne-au fost diferiti: de la evrei eruditi si extrem de plictisiti, scoliti cu ani in urma, la universitatile romanesti si chiar peste hotare, la pleiada slaba pana la ridicol.
Colegul meu de promotie, scriitorul Leo Butnaru, a descris extraordinar de bine atmosfera anilor nostri de studentie, in paginile unui jurnal in care se vede procesul de rinocerizare la care eram supusi pe toate caile. Partial, s-a reusit, insa au fost si multi colegi care si-au aparat sufletul.
A fost o vreme foarte complicata. Pe de o parte, traiam euforia dezghetului hrusciovist si mai apoi, a discursului lui Ceausescu din 1968, la invazia tancurilor sovietice din Cehoslovacia… La Chisinau, mai functiona la o periferie de oras, o ramasita a unei librarii cu carte romaneasca, deschisa in perioada lui Hrusciov, incepeau sa circule dinspre tara in Uniunea Sovietica turisti romani, mai veneau din cand in cand, si rude din Romania. Imi amintesc ca a fost in vizita, un unchi de-al tatei si mama mi-a zis sa nu vorbesc despre el, caci a iesit recent din inchisoare… Era preot la Brad si un anticomunist convins. Mai era si radio Romania, au inceput sa vina in Uniunea Sovietica filmele istorice romanesti si deoarece la Chisinau erau interzise, faceam cate un drum la Odesa, ca sa le vedem. In acest sens, erau vremuri frumoase. Dar, deja prin camine se faceau razii, ni se cotrobaia prin lucrurile personale (in timp ce eram la cursuri), ca sa vada ce carti citim. Am fost penalizata la un moment dat, impreuna cu alti colegi din alte camere de camin, pentru ca in lipsa mea, au intrat in camera “activistii de comsomol” si au constatat ca aparatul meu de radio cu tranzistori era pe unda Bucurestiului. Mi s-a luat bursa pe cateva luni…. De altfel, initiativa ii apartinea lui P. Lucinschi, pe atunci prim secretar al CC al comsomolului din Moldova,   decorat cu cea mai mare distinctie a Romaniei, pe vremea cand era presedintele Moldovei. Ei, multe s-ar putea spune si despre acele vremuri, dar si despre cele de astazi! Dar ma opresc aici.
Un singur lucru as mai vrea sa spun… Cred ca in acea vreme, ni s-au intocmit multora dintre noi, dosare la securitate… mai ales, pentru ca pe rand, se ridicau cand medicina, cand politehnica din Chisinau si mai tot timpul, Universitatea, unde la un moment dat, a si fost intr-o noapte, arborat tricolorul romanesc…
 
 
- Cum este sa fii proaspat licentiat si tanar somer?
 
- Cei cu dosare la securitate, fireste ca am avut probleme. Si eu am fost mai mult de un an somer, cu diploma de licenta in buzunar. Daca ma gandesc bine, as putea afirma ca adevarata universitate am facut-o in acel an…, in sala de lectura a sectiei de literatura straina a Bibliotecii Nationale. Ulterior, am aflat ca absolut toti cititorii de la aceasta sala aveau dosare la securitate, caci aici era literatura romana. Mai erau, someri ca si mine, Andrei Vartic, proaspat absolvent de la matematica si Mihai Cimpoi, alungat de la Teatrul National (pe atunci de stat, purtand numele lui A. Puskin), din functia de secretar literar. Cu noi se deschidea si se inchidea biblioteca. Imi luam in geanta un sfert de paine si ciuguleam din ea, cand ma apuca ameteala, de foame…
 
 
- Cine v-a influentat cel mai mult in viata?
 
- La vremuri diferite, oameni diferiti. Daca ar fi s-o iau in ordine cronologica, pot spune ca m-a marcat profund, chiar in primul an de scoala, prima mea invatatoare. M-a invatat nu doar sa scriu foarte frumos, caligrafic, ci mi-a dat si o prima lectie de viata… Aceea de a suporta cu demnitate, saracia si lipsurile. Era foarte in varsta, prima mea invatatoare si nu intelegeam de ce nu are casa ei   si locuieste cu chirie, la o familie de tarani, vecini cu noi. Ma chema, uneori, la ea si ma trata cu un pahar cu ceai si invariabil, cu doi biscuiti pusi pe o farfurioara. Ma ametea, realmente, atmosfera din modesta-i camaruta, foarte ordonata, cu foarte putine lucruri, cu o etajera intr-un colt al camerei, plina cu carti frumos aranjate, iar un ceai mai gustos ca la Ludmila Erofeevna nu–mi amintesc sa fi baut, in alta parte. Mai tarziu, am aflat ca facea parte din vechea aristocratie rusa, refugiata in Basarabia dupa Revolutia din octombrie 1917… In 1940, impreuna cu familia a fost deportata in Siberia ca dusman al poporului si abia dupa moartea lui Stalin a putut reveni la bastina, in Basarabia. Doamne, si ce limba frumoasa romaneasca mai vorbea prima mea invatatoare, rusoaica la origine, romanca prin convingere.
A mai fost apoi, profesorul meu de istorie, Mircea Dohotaru, un mare intelectual, rasarit din scrum, la sfarsitul anilor 60. Autor de manuale scolare, patriot de mare sensibilitate si caracter, a ramas intr-un con de umbra dupa 1990, in prim plan strecurandu-se, uneori, persoane care au urmarit scopuri nu tocmai nobile… Asta e viata si cunoastem cu totii ca la furtuna se ridica multa pleava la suprafata. L-am intalnit recent. S-a retras de la catedra la tara si munceste o bucata de pamant, ca sa se intretina. Imi marturisea cu durere, ca de 15 ani nu si-a putut permite sa cumpere nici o carte. Ce drama mai mare poate fi pentru un om de cultura, decat aceasta… Am inteles ca fiul dansului e stabilit in Statele Unite ale Americii si il indeamna sa plece definitiv peste ocean, iar profesorul meu de istorie nu-si poate imagina sa moara in alta parte, decat acasa.
 
M-au influentat intr-un fel, chiar si profesorii ”catastrofa”, pentru ca m-au ambitionat sa-mi depasesc conditia sociala si intelectuala. De exemplu, la scoala, aveam o profesoara de limba si literatura moldoveneasca (asa se chema oficial, obiectul). Era din Transnistria, vorbea o limba pocita in ultimul hal. Noi o mai tachinam, din cand in cand. Imi amintesc ca un coleg a intrebat-o intr-o zi, ce insemna cuvantul “circa” si ea ne-a spus ca e denumirea unui popor din Africa. Imi spune la telefon, mama, ca deseori, o intalneste la cozile de la magazinele din sat si tot timpul le reproseaza consatenilor ca saracia si nevoile ce s-au abatut asupra lor sunt de cand au ”venit romanii” si de cand basarabenilor le-a trebuit limba romana. Adevarat ca o mai iau in raspar “analfabetele” cu patru clase primare de la romani, ca nu stie sarmana intelectuala cum sa scape de gura lor… Apropo, aceste femei cu patru clase primare de la romani au pastrat focul in vatra romaneasca basarabeana. Mamelor noastre le datoram in cea mai mare masura, faptul ca astazi, Basarabia mai simte romaneste.
 
Interviuri nimic
Citeşte mai mult

Cum se vede Romania de la Washington? Interviu cu fostul amabasador al Romaniei in SUA, Mircea Geoana, despre imaginea tarii noastre in strainatate

septembrie 11, 2009 admin Niciun comentariu

By Octavian Curpas, justitia@justice.com

Diplomat de carieră, Preşedinte al Partidului Social Democrat (PSD) şi al Senatului României, expert în integrarea europeană şi euro-atlantică, Mircea Geoană este în prezent, una din figurile proeminente ale vieţii politice româneşti. După alegerea sa, la sfârşitul anului trecut, în funcţia de preşedinte al Senatului României, Geoană declara că în mandatul său de patru ani va milita pentru depaşirea orgoliilor şi pentru stabilitate. În diaspora din lumea nouă, Mircea Geoană s-a făcut remarcat în calitate de ambasador al României în Statele Unite. Numirea sa are loc în 1996, când dealtfel, Geoană devine, la 37 de ani, cel mai tânăr ambasador din corpul diplomatic român. Din 2000 până în 2004, Mircea Geoană se află în fruntea Ministerului Afacerilor Externe, fiind considerat unul dintre cei mai buni miniştri ai guvernului Năstase. În decembrie 2006, în cursa pentru preşedinţia PSD, Mircea Geoană îl surclasează pe Sorin Oprescu şi obţine din nou, poziţia supremă în partid.
Mircea Geoană: “România trebuie să fie mândră de românii din străinătate”
  
- Cum vedeţi evoluţia crizei economice mondiale şi modul în care aceasta va afecta România?
- Există deja unele semnale ce indică revigorarea economiilor puternice, SUA şi statele dezvoltate din Europa fiind în această situaţie. Economia românească este conectată la economia mondială şi, astfel, este inevitabil să rămână imună la stimulii externi. Cel mai important lucru este însă durata în care va reacţiona România la stimulii externi şi perioada de care vom avea nevoie pentru a relansa economia. Iar aici este numai responsabilitatea Guvernului României, de a găsi cele mai bune soluţii pentru combaterea crizei şi pentru reconstrucţia economiei. În funcţie de maturitatea şi competenţa de care va da dovadă, clasa politică din România va scurta sau va lungi criza economică. Este foarte clar un singur lucru: dacă în România vor continua scandalurile şi instabilitatea politică din ultimii cinci ani, criza va produce efecte grave în plan social.
 
- Ce măsuri concrete de redresare a economiei României şi de ieşire din criză are PSD?
- PSD a propus un Plan de acţiune pentru combaterea crizei, care conţine 24 de măsuri concrete pentru depăşirea crizei, bine argumentate, cu surse de finanţare pentru fiecare şi cu o prognoză fermă. PSD a fost primul partid din România care a propus un plan de măsuri pentru combaterea crizei şi primul interesat de o dezbatere serioasă, dincolo de graniţele de partid. Ne interesează în primul rând, păstrarea locurilor de muncă şi protejarea categoriilor vulnerabile de efectele crizei. De aceea am propus două direcţii de acţiune. În primul rând, stimularea companiilor şi investitorilor, prin neimpozitarea profitului reinvestit, prin returnarea TVA la încasarea facturii, nu la emitere, prin subvenţionarea de către stat a salariului pentru tinerii absolvenţi sau şomerii angajaţi. În al doilea rând, am propus o serie de măsuri sociale, printre care se numără crearea unui fond naţional de 50.000 de locuinţe, care urmează să fie închiriate tinerilor, scăderea TVA la produsele de bază sau scăderea cu o treime a facturii la energie pentru consumatorii casnici.
 
- Cum s-au reflectat aceste măsuri în deciziile luate de guvernul României în cursul lui 2009?
- Din nefericire, măsurile anticriză propuse de PSD s-au lovit foarte mult timp de refuzul PDL şi al primului ministru de a le lua în analiză. Concret, PDL a întârziat nepermis dezbaterile, ceea ce a dus la agravarea efectelor crizei economice. Mai îngrijorător este însă faptul, că la nivelul echipei economice din Guvern, la Ministerul de Finanţe, nu există o linie coerentă şi un set de politici clare pentru combaterea crizei. În loc să fie stimulate firmele, pentru deblocarea economiei, acestea au fost obligate să plătească un impozit minim, în plină criză economică. Or, acesta este un exemplu foarte bun de măsură prociclică, adică exact ceea ce nu se face pe timp de criză.
 
- În calitate de şef al Partidului Social Democrat, cum aţi defini pe scurt, parteneriatul cu Partidul Democrat Liberal?
- Un parteneriat necesar pentru România, într-o perioadă extrem de dificilă. Am intrat la guvernare pentru că România are nevoie de stabilitate şi de competenţă economică, iar PSD este pregătit să ofere aceste lucruri. Tensiunile au apărut numai atunci când a intervenit Traian Băsescu în interiorul Coaliţiei, pentru că actualul preşedinte a dovedit că are o vocaţie a dezbinării.
 
- Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al guvernării PSD-PD-L, ce aţi dori să menţionaţi?
- Guvernul are rezultate mulţumitoare în plan social, dar are şi unele carenţe în plan economic. Am reuşit să menţinem calendarul de creştere a pensiilor, să majorăm subvenţiile în agricultură şi să asigurăm fondurile necesare pentru şomeri şi asistenţa socială. Guvernul nu a reuşit însă deblocarea economiei şi nici nu a aplicat o strategie fermă pentru combaterea crizei. Avem nevoie de mai multă implicare şi mai multă competenţă economică din partea tuturor instituţiilor statului, de la Preşedintele României, la primarul de comună. Au lipsit până acum, viziunea şi solidaritatea, în schimb au existat din plin tensiuni, scandaluri şi dezbinare. În acest fel, România nu mai poate continua. Criza economică şi problemele sociale se vor rezolva prin solidaritate, unitate şi stabilitate politică, iar aceasta este calea pe care o propune PSD pentru România.
 
- În cazul în care PSD-ul va câştiga alegerile prezidenţiale de la sfârşitul acestui an, ce planuri aveţi pentru românii din diaspora?
- Românii din afara ţării au fost abandonaţi de către instituţiile statului în ultimii cinci ani. Iar acest sentiment mi-a fost transmis nu numai de românii din SUA, din Australia sau din statele europene, ci chiar de românii de acasă. Oamenii simt că rudele şi prietenii lor din străinătate nu sunt reprezentaţi şi nu sunt ajutaţi de instituţiile statului aşa cum ar trebui. Am avut recent, cazul românilor din Italia, care au suferit foarte mult de pe urma discriminării şi a abuzurilor. A trebuit să vină un ministru social-democrat, domnul Cristian Diaconescu, pentru ca românii să fie apăraţi de abuzuri în Italia şi să simtă că au un sprijin. Avem nevoie de regândirea relaţiilor dintre stat şi românii din diaspora, astfel încât ajutorul statului român să fie mai prezent şi mai activ în comunităţile româneşti din afara ţării. Românii din diaspora reprezintă una dintre valorile cele mai de preţ ale României şi cel mai bun mijloc de promovare a ţării. Rada Flavia Mihalcea, o româncă din Cluj, a fost premiată recent de Barack Obama şi inclusă pe lista celor mai buni 100 de tineri cercetători din SUA. La fel ca Rada sunt mii de români care obţin performanţe la Microsoft, la NASA şi alte companii de prestigiu. România trebuie să îi respecte pe aceşti oameni şi să fie mândră de ei, pentru că merită. 
 
- Cum credeţi că ar putea fi consolidate legăturile dintre aceştia şi cei din ţara mamă?
- Semnalul pentru apropierea statului de românii din străinătate vine de la cel mai înalt nivel. Preşedintele României dă tonul inclusiv în relaţiile dintre stat şi comunităţile de români. Dacă România va continua pe aceeaşi linie ca în ultimii cinci ani în relaţia cu diaspora, vom înregistra pierderi de nerecuperat. Pierderea legăturilor cu comunităţile româneşti este pentru România cel puţin la fel de gravă ca degradarea relaţiilor diplomatice cu statele partenere. De aceea vorbeam despre regândirea relaţiilor cu comunităţile de români şi o prezenţă mult mai activă a statului în mijlocul comunităţilor. Avem nevoie de o strategie pe termen lung şi de o viziune clară. Relaţia cu românii din străinătate nu este o problemă minoră, ci una de interes naţional.
 
- Care era percepţia americană asupra ţării noastre, în perioada când aţi fost ambasadorul României?
- România avea o imagine bună, o imagine creată de profesioniştii români din SUA, oameni muncitori, harnici, care ne-au reprezentat cu onoare pe unde i-a purtat viaţa. Ca şi acum, imaginea României era conturată şi de Nadia, de Gheorghe Hagi, de Ilie Năstase, oameni pe care îi admiră o planetă întreagă, nu numai americanii.
 
- Cum credeţi că s-a schimbat această percepţie, de atunci? România a câştigat sau a pierdut la capitolul imagine, in ochii americanilor?
- România a pierdut mai mult la capitolul relaţiilor diplomatice şi al relaţiilor cu diaspora decât la capitolul imagine. Politica externă din ultimii cinci ani i-a îndepărtat pe toţi partenerii tradiţionali ai României, nu numai SUA. Iar aceasta este o pierdere imensă, pe care o vom remedia cu greu.
 
- Ce planuri de viitor are Mircea Geoană?
- Vreau să repunem România pe drumul cel bun, pe drumul dezvoltării şi al progresului. Acesta este cel mai important plan de viitor, iar cu ajutorul lui Dumnezeu şi al românilor de pretutindeni vom reuşi. Ţara noastră a rătăcit prea mult fără busolă, a fost condusă fără viziune şi fără direcţie, iar agravarea crizei şi degradarea relaţiilor diplomatice sunt consecinţe directe ale activităţii lui Traian Băsescu. Vreau să redăm românilor, şi din ţară şi din afara ei, respectul, demnitatea şi prestigiul pe care îl merită.
 
Interviuri nimic
Citeşte mai mult

„Eu sunt cu tine”

septembrie 5, 2009 admin Niciun comentariu
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com 

 
Ce înseamnă „să te uiţi cu îngrijorare”? Cum putem înţelege mecanismul de formare a îngrijorărilor?
Îngrijorările apar din cauza modului deformat în care privim realitatea încercând să rezolvăm doar prin puterea noastră problemele cu care ne confruntăm. Nu este nimic mai periculos pentru mintea noastră, decât să încercăm să rezolvăm lucrurile şi situaţiile încurcate bazându-ne numai pe noi înşine. De aici rezultă o perspectivă îngrijorătoare asupra vieţii pe care o ducem şi asupra a ceea ce va fi cu noi. A privi cu îngrijorare înseamnă să pierzi perspectiva pozitivă la care ne îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu şi să uiţi de faptul că Dumnezeu se îngrijeşte de tine, în mijlocul tuturor situaţiilor pe care le-ai putea întâlni în viaţă.
 
Cât de periculoase sunt îngrijorările în îndeplinirea datoriilor vieţii?
Îngrijorările subminează în mod hotărât şi sigur orice efort de a face faţă cu succes datoriilor vieţii, aducând un sentiment de nesiguranţă, care conduce în cele din urmă la disperare şi abandon de sine. Prin cumulare, ele devin asemenea unor munţi de netrecut, dincolo de care nu mai poţi zări nimic, împiedicându-te să mai poţi înainta pe cărarea vieţii.
 
Ce înseamnă să te temi? Din ce poate proveni teama?
Teama este un simţământ ce ne copleşeşte, aducându-ne perspectiva unui viitor incert, pe care nu putem să îl depăşim. Atunci când te temi, rămâi practic într-o stare de nesiguranţă din care nu ştii cum să mai ieşi, împiedicându-te să mai vezi soluţia pentru a ieşi din impas. Ea provine întotdeauna din pierderea încrederii asupra faptului că vei mai putea să faci faţă problemelor vieţii şi atrage după o sine o demobilizare generală, manifestată în multiple forme.
 
Cum putem înfrânge simţămintele de îngrijorare şi de teamă? Ce paşi putem face în acest sens?
Soluţia biblică la problemele generate de îngrijorare şi de teamă se traduce în conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu alături de tine, de sprijinul care este gata a-ţi fi oferit de către Creatorul universului, de această convingere fermă în faptul că El este alături de tine, care se numeşte de fapt „credinţă”. De fapt, atunci când manifestăm credinţă, orice fel de îngrijorare sau de teamă nu au cum să se mai manifeste, fiindcă un simţământ superior pune stăpânire pe mintea noastră, capabil să dea la o parte orice urmă de întuneric. În mod concret, trebuie să nu mai privim spre „sursa de întuneric”, ci să ne îndreptăm privirile spre Dumnezeu, spre făgăduinţele Sale. După aceea, este necesar să ni le însuşim, să credem că au fost scrise pentru întărirea noastră la vreme nevoie. Iar după aceea, trebuie să acţionăm ca şi cum acele lucruri promise prind contur chiar sub ochii noştri, iar făgăduinţele divine încep deja să se împlinească.
 
Cum se înţelege asigurarea oferită de Dumnezeu prin cuvintele „Eu sunt cu tine”? Cum poate contracara teama?
În mod obiectiv, Dumnezeu totdeauna este lângă noi, însă problema este că noi nu suntem conştienţi de acest lucru, încât pierdem din vedere acest mare adevăr. De aici încep o mulţime de probleme, care conduc în cele din urmă pe om într-un labirint de situaţii şi probleme din care nu mai poate ieşi. Atunci însă când conştientizăm faptul că Dumnezeu este alături de noi, se produce o iluminare interioară, o aprindere a speranţei şi încrederii, care va alunga imediat orice fel de temere. Biblic vorbind, singurul antidot pentru teamă stă în conştientizarea prezenţei divine împreună cu tine. Teama a apărut atunci când oamenii au ales să se separe de Dumnezeu, dar atunci când ne întoarcem la El, teama nu mai are loc să se mai producă.
 
La ce se referă „Eu te întăresc” şi „Eu îţi vin în ajutor”? Cum pot ele contracara îngrijorarea?
Dar nu este suficient să conştientizăm faptul că Dumnezeu este alături de noi, dacă nu avem convingerea că El va interveni pentru noi. Într-o astfel de situaţie, ar fi ca şi cum Dumnezeu este prezent doar pentru a lua notă de suferinţa noastră, ceea ce nu reprezintă o imagine completă a planului său de intervenţie în favoarea noastră. De aceea, trebuie să mergem mai departe să conştientizăm faptul că El ne întăreşte, ne dă putere pentru a face faţă situaţiilor cu care ne confruntăm şi de asemenea, El ne vine în ajutor în multe chipuri. De fapt, ori de câte ori am ieşit dintr-o încurcătură, Dumnezeu a fost de faţă şi a intervenit în favoarea noastră direct sau indirect. Când avem o astfel de convingere, atunci îngrijorarea nu mai are cum să se manifeste. În realitate, îngrijorarea a apărut de îndată ce omul a ales să nu mai depindă de Dumnezeu şi a încercat să îşi rezolve singur problemele pe care le-a adus asupra sa. Dar atunci când convingerea intervenţiei divine devine dominanta vieţii noastre, îngrijorarea nu mai poate să acţioneze.
 
Ce înseamnă „Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare”? La ce se referă această biruinţă şi cum putem să o avem neîncetat?
Dumnezeu ne oferă posibilitatea de a învinge la fiecare pas pe care îl facem în viaţă, singura condiţie fiind aceea de a-L recunoaşte în toate căile noastre, de a căuta să trăim în prezenţa Sa. Această biruinţă se răsfrânge asupra tuturor aspectelor vieţii noastre, conducându-ne în mod progresiv la învingerea tuturor dificultăţilor şi slăbiciunilor pe care le avem, între care am menţionat: simţământul de teamă şi cel de îngrijorare. Împreună cu Dumnezeu, totul devine simplu, iar experienţa biruinţei se transformă într-un lucru cât se poate de normal şi de natural.
 
Rugăciune: pentru eliberarea de îngrijorare şi teamă prin conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu împreună cu noi şi a intervenţiei Sale eliberatoare.
 

Isaia 41:10 „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.”

Remedii împotriva îngrijorării nimic
Citeşte mai mult

Atunci cand iubirea devine mesagerul cerului. Versuri de Petru Lascau

septembrie 3, 2009 admin 1 comentariu
De Octavian Curpas, justitia@justice.com
 
Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că:/ VĂ IUBESC!”
 
Petru Lascău este un poet al fiorului religios. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.
 
Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în „Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, „Portrete”, etc. Stabilit in SUA de peste două decenii, Petru Lascau locuieşte în prezent, în Phoenix, AZ. Drumul său pe pământul făgăduinţei începe mai întâi în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul religios. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)
 
De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia religioasă a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului - „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile.
 
Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”)
 
Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea, imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea, exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare.
 
Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”, în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.”
 
Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău, timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul religios, emoţia religioasă sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”.
 
De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul religios le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei religiozităţii sau al unei false religiozităţi. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.
 
Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă, la fel ca în miturile fundamentale, la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea.
 
Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.”
 
Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular.
 
Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”
 
Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm „Semnătura iubirii”.
 
Octavian Curpaş
Surprise, Arizona
Romani din Statele Unite ale Americii, Romani din diaspora nimic
Citeşte mai mult

Cultura prin turism in tara sfanta, de vorba cu inginer Victor Camil

septembrie 2, 2009 admin 1 comentariu
De Lucreţia Berzintu
 
În una din excursiile organizate cu pelerini români la Locurile Sfinte creştine din Israel, am avut marea bucurie de avea ca şofer, şi, în acelaşi timp, ghid pe autocar, unul din cei mai profesionişti angajaţi ai companiei Egged (se citeşte Eghed), israelian originar din România. Pe când mă aflam în Valea Hozevei din Deşertul Iudeei, am profitat de o pauză şi am stat de vorbă cu şoferul autocarului, licenţiat în istorie. Cu mâna stângă conduce volanul, iar cu mâna dreaptă ţine microfonul. Nu mai vorbesc de faptul că este o enciclopedie, mai ales în cunoştinţe de istorie şi geografie.
 
- Stimate domn, vă rog să vă prezentaţi pentru cititorii români de pretutindeni, apoi să ne relataţi câte ceva despre aceste pelerinaje cât şi despre activitatea dumneavoastră, atât la compania unde lucraţi cât şi cu pelerinii români la locurile sfinte.
 
- Mă numesc Victor Camil şi sunt venit în 1976 în Țara Sfântă, dar, în ”timpul liber”, o fac, cum se spune, pe şoferul – ghid, cu pelerini români. Îmi place ceea ce fac şi fac parte din ceea ce se cheamă un Israel – asociaţie, care înseamnă un Israel frumos. În relaţiile pe care le am, în acest context, cu cei care vin în pelerinaj prin Biserica Română, încerc să redau aspecte din viaţa israeliană cotidiană, mai puţin, să zic aşa, cunoscută de cei care ajung aici. În ceea ce priveşte contribuţia Bisericii Ortodoxe pe acest plan, eu cred că este hotărâtoare. Toate ieşirile care le facem în acest aranjament sunt pelerinaje – efectiv, adică mergem pe urmele Mântuitorului. Mergem de la Betleem până în Galileea şi atingem în două zile ceea ce alţii fac într-o săptămână. Iar, după cum ştim, fără biserică, sau mai bine spus, fără religie, eu zic că nu există cultură. Cum nu poţi să scrii istoria culturii româneşrti fără să începi cu biserica, cu mănăstirile, cu preoţii, cu călugării, deoarece poţi să spui că aceştia au fost primii cărturari, tot aşa, nu poţi să spui că ar exista cultură fără religie. Și aici eu vorbesc şi ca evreu, că n-are importanţă din ce religie faci parte. Pentru că, dacă nu era religia, nu aveai Capela Sixtină, nu aveai cele două degete care se ating, şi nu ale lui Michelangelo; fără biserică nu aveai Sfânta Sofia din Istanbul; fără biserică nu ar fi existat San Pedro din Roma, şi fără biserică, nu aveai Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Și tot aşa, lanţul perlelor de mănăstiri care înconjoară Marea Galilee. Noi vizităm aceste mănăstiri, oamenii primesc explicaţii în detail. În ceea ce priveşte ziua de astăzi, noi am coborât acum la Hozeva şi vreau să vă spun că avem acum 47 de grade, şi asta nu la soare, la umbră, şi totuşi oamenii coboară la mormântul celui mai tânăr sfânt din lumea creştină, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (Românul), de la Neamţ. Când se întorc de acolo (cca 2 km pe jos), sunt uzi, însă mulţumiţi. Dacă oamenii sunt mulţumiţi, şi eu, la rândul meu sunt mulţumit. Vorbind de Hozeva este greu să redai în câteva cuvinte, fără să ai imaginile din faţă. În inima deşertului Iudeii, ai o mică, mică oază de verdeaţă. În această oază se găseşte construită mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan Iacob Românul. Pentru românii care ajung aici este o realizare, cum şi este o realizare faptul că sunt aici.
 
- De unde sunteţi de loc?
 
- Sunt originar din Satu Mare. Am lucrat acolo la Întreprinderea comunală – secţia transport, şi venind aici în Israel, am intrat la Cooperativa Egged, care este cea mai mare firmă particulară de transport din lume. Spun asta deoarece noi deţinem 5000 de autobuze Mercedes, 236 de Volvo-uri. Dacă o sa-mi spuneţi că Primăria din Tokio sau Bucureşti, are mai multe, o să vă spun da, dar nu sunt particulare.
 
La firma noastră, altceva decât ceea ce cunoaşteţi, directorul general are salariul mai mic ca şoferul. Se ştie că banul se face ieşind la stradă, adică să te urci la volan, sa-ţi iei gentuţa şi să vinzi biletul. De aceea la noi, ore suplimentare în birou nu poţi să faci. Eşti plafonat, mai mult de 25 de ore nu poti să faci. Dacă vrei mai mulţi bani, indiferent ce funcţie ai, te urci la volan şi faci acest ban, sub această formă.
 
În legătură cu organizarea firmei, suntem sistem de cooperativă, iar cooperatorii la noi au salarii frumoase. Ca să fii la noi cooperator, trebuie să îndeplineşti trei condiţii: 1. Să fii sănătos; 2. Să ai permis de conducere pe autobuz; 3. Să ai cei 130.000 de dolari USA, ca să-i depui ca acţiuni. În momentul când eşti acţionar, ai şi dreptul de a fi ales şi a alege.
 
De obicei, la noi din patru în patru ani se schimbă conducerea. Iar dacă astăzi eşti director general, mâine poţi să fii şi şofer pe numărul 18, cum de exemplu este Țvika Pop, fostul director licenţiat la Berna; dacă vreţi, tot aşa licenţiat, Giurgiuman, care lucrează pe autobuzul liniei cu numărul patru, fostul director cu circulaţia în ţară. Deci, astea la noi sunt de comun acord acceptate iar parcul de maşini pe care îl deţinem (întreţinerea acestora) este unul din cele mai bune din lume, ca şi siguranţa de circulaţie.
 
La noi, toţi şoferii sunt înarmaţi, toţi sunt instruiţi. În caz de nevoie ştiu ce să facă cu arma. Toate maşinile noastre, care lucrează pe liniile interurbane, sunt conexate la o hartă electronică prin satelit, iar în caz de nevoie, şoferul este suficient să apese pe un buton cu piciorul sau cu mâna pe alt buton, şi, poliţia, armata, în acel moment ştie la milimetru în ce loc se află autobuzul şi imediat vine la tine. Și dispecerul ştie în orice clipă unde se găseşte autobuzul, dar, asta înseamnă să se folosească de o hartă, şi, orice folosire a ei, costă bani. Aşa că, dacă mergi cu autobuzul acasă, dispecerul n-o să te caute prin satelit niciodată. Toate acestea costă bani, de aceea şi transportul cu firma noastră este puţin mai scump, însă în ce priveşte siguranţa de drum, nu există în toată lumea aşa ceva.
 
- Totuşi, de unde aveţi această atracţie pentru turism? După cum văd, sunteţi foarte bine informat privind turismul laic, care se îmbină foarte bine cu cel religios…
 
- Eu am ajuns aici în Țara Sfântă ştiind foarte puţin despre religia creştină, adică nu ştiam aprofundat. În mare parte aveam cunoştinţe pentru că am avut un coleg de clasă pe care îl chema Știrbu Ioan şi era fecior de preot. Ulterior, tatăl lui devine protopop la Baia Mare, şi, noi fiind colegi de clasă, am mers de multe ori la el în casă unde am ”supt” – cum se spune, de la rădăcină, cunoştinţe de religie creştină. Pe undeva mi-a plăcut… Venind aici în Țara Sfântă, unde fiecare piatră ascunde istorie, dacă o zgâlţâi, am început să citesc mult, şi să ajung la locurile ecumenice, mai ales la Notre Dame, unde se ţin comunicări foarte interesante, chiar dacă aparţin lumii catolice. Aşa am ajuns, încet – încet, să intru într-o horă din care m-am ales cu aceste cunoştinţe în ceea ce priveşte religia.
 
Pe de altă parte, referitor la turismul laic, mi-a plăcut geografia, iar îmreună cu băieţii mei am învăţat şi despre ţară. În ceea ce priveşte cultura pe tărâm istoric, baza o am la istoria romană. În cadrul Facultăţii de Istorie din Israel am făcut doi ani de drept roman.
 
- În România ce aţi studiat? Dar în Israel?
 
- În România am terminat Scoala Tehnică Auto de la Braşov, pentru întreţinere şi exploatare iar în Israel am studiat la Universitatea din Haifa şi Ierusalim, obţinând Diploma de inginer în semnalizare rutieră.
 
- Ne povesteaţi despre nişte excursii laice în Ierusalim, foarte interesante…
 
- De fapt, în Ierusalim nu vei întâlni nimic laic. Totul este legat, pe undeva, şi de religie. Însă, revenind la ceea ce aţi vrut să aflaţi, vreau să vă spun că noi organizăm – eu vorbesc de noi, evreii care locuim aici, itinerarii nocturne (pentru străini poate nu-s aşa de plăcute). Noaptea, mergem pe acoperişurile din oraşul vechi. Poate o să vă mire, însă, sunt trasee pe care poţi să mergi în Sfânta Cetate pe acoperişurile caselor în care oamenii locuiesc, şi ei nici nu ştiu măcar că mergi pe acoperişurile lor, pentru că ei dorm, nu te simte, nu te aude. Acoperişurile sunt foarte groase, sunt din piatră, sunt de sute de ani vechime, şi te plimbi efectiv – aici în zona armeană, aici în zona musulmană, aici în zona evreiască… poţi să treci dintr-o zonă în alta, şi este foarte interesant, totul este luminat… Poţi să spui că eşti şi destul de sigur, cu condiţia ca, fiecare să fie înarmat dintre bărbaţi.
 
Fiecare casă peste care treci, îşi are istoria ei. Și mai ales grupurile de case, care sunt împărţite pe raioane, să spun aşa. De exemplu în zona creştină ştiu unde au stat cruciaţii, ştiu unde au avut sediul teutonii, ştiu unde au avut sediul templierii ş.a.m.d. Când facem aceste ieşiri nocturne, coborâm de la Mănăstirea lui Arthur, unde se găseşte şi masa rotundă. Deci, când se cântă ”Cavaleri ai Mesei Rotunde, să gustăm dacă vinu-i bun…”, să ştiţi că există această masă, de facto. De la această mănăstire noi coborâm în jos spre oraşul vechi spre poarta Yaffo. De acolo mergem putin spre Al – Aqsa şi de acolo urcăm pe acoperişuri pentru plimbarea nocturnă, ca şi mâţele.
 
- Vă mulţumesc şi vă doresc sănătate şi realizări a cât mai multe itinerarii turistice prin Țara Sfântă!
 
- Mulţumesc!
 
Interviu realizat de Lucreţia Berzintu, Israel
 
 
Romani din Israel, Romani din diaspora nimic
Citeşte mai mult

Pictura florala – farmecul naturii si simplitatea gestului

septembrie 2, 2009 admin 1 comentariu

By Dr. Dorel Schor 

Sa ne vorbim prin flori spune poetul….Stia el ceva, pentru ca florile au semnificatii universale, ocupind un loc central in pictura. Tablourile cu flori au devenit, cu timpul, un subiect si chiar o categorie de arta in care multi pictori s-au specializat. Desi au fost reprezentate plastic inca din antichitate, florile devin un gen de sine statator abia prin secolul 16, in Tarile de Jos. Se stie ca in evul mediu, florile aveau semnificatii simbolice, in special trandafirul (rosu si alb), sau crinul intrat in heraldica… Mai tirziu, motivul floral este abordat numai pentru frumusetea culorilor si potentialul de a exprima stari emotionale…
 
Si iata-ne, mai aproape de zilele noastre, cind pictorii impresionisti confera din nou florilor semnificatii speciale. Ele exprima dragoste, pasiune, puritate sau credinta, razbunare si gelozie, iertare si marinimie…Renoire si Monet exceleaza in domeniu, dar probabil ca nici un alt pictor al vremii nu s-a identificat precum van Gogh cu floarea soarelui…Noi, cei nascuti in Romania am cunoscut crizantemele, garoafele si bujorii din picturile lui Nicolae Tonitza, anemonele inegalabile ale lui Stefan Luchian, florile de cimp ale lui Dumitru Ghiata sau macii rosii ai contemporanului nostru, Liviu Lazarescu…
 
Pictorii isrelieni care s-au inspirat din nesfirsita varietate de forme si culori ale florilor nu sint mai mai putin numerosi. Ii vom cita pe Rubin, pe Iancu, Zvi Shor, Ardon, Blum, Naton, Lubin, Mane Katz, Ovadiahu s.a. pina la contemporanii Yosl Bergner, Ofer Lellouche, Miriam Cojocaru, Zahava Lupu…  Poezia luminii si bogatia de nuante ale Naturii se decanteaza aici, la Mediterana oarecum altfel. Dar intensitatea si arderea cromatica a tonurilor, caldura irizata din petale vin numai sa sublinieze atmosfera specifica, care nu evoca numai exteriorul, ci si mediul afectiv . La toti artistii plastici talentati, indiferent de meridianul pe care se afla, se releva simtul poetic, gustul ales in compozitia elementelor, organizarea lor decorativa.
 
Atmosfera florala nu evoca numai elementul vegetal. Artistul va stii sa adauge elemente de arta populara, un amanunt de artizanat sau un fundal oarecum specific care sa ne ajute sa localizam subiectul. O ulcica de lut, un stergar, o vaza sau o frunza care se identifica geografic cu un anume loc fac treaba aceasta. Oricum, dincolo de argumentul decorativ subinteles, maestrii si-au pus semnaturile pe lucrari din care irizeaza lirismul, caldura sentimentelor, prospetimea si rafinamentul coloritului, farmecul naturii, simplitatea gestului. Are dreptate poetul: sa ne vorbim prin flori !
Dr. DOREL SCHOR
 
Pictura nimic
Citeşte mai mult

Interviu cu scriitorul Ion Murgeanu

septembrie 2, 2009 admin 1 comentariu
By Lucreţia Berzintu
 
Motto:  ”Ion Murgeanu cântă soarele ce face iarba să crească, mustul de soare curgând pe pământ, vântul, dragostea. Inspiraţia sa e năvalnică şi uneori solemn exaltată…” (G. Călinescu)
 
Pentru Ion Murgeanu (poet, prozator, jurnalist), poezia în sine, nu poate fi decât un fel de metafizică practică, după cum singur a dedus. La tinereţe a scris versuri doar în voia inspiraţei, ceea ce a făcut să-i aducă numai necazuri: pe de o parte Cenzura ”epocii de aur”, iar pe de altă parte, Securitatea regimului ceauşist.
Este un poet inconfundabil cu alţii, el însuşi fiind un ”turn al onoarei”, după titlul unui volum apărut iniţial 1987, Editura Cartea românească, reluat de Editura Vinea ca titlul ediţiei de autor 2004.
Poetul Ion Murgeanu publică pentru prima oară în ”Flacăra Iaşului” la vârsta de 19 ani (1959), dar debutul literar este cel din revista Contemporanul, cu versuri salutate de G. Călinescu.
Debutează editorial cu volumul de versuri Repaose, în anul 1969.
Selectiv, între cei care au scris despre poezia sa, au fost: G. Călinescu, Paul Georgescu, Ştefan Augustin Doinaş, Dinu Flămând, Al. Piru, Ion Cristofor.
 
- Domnule Ion Murgeanu, când v-aţi descoperit talentul de scriitor şi în ce împrejurări?
- Foarte de timpuriu şi aş putea zice într-un mod nostim: făceam pluguşoare la Anul Nou, cerute de flăcăii din Zorlenii natali contra-cost, “tematice”, am putea spune, critice şi umoristice, vizând realităţi locale. Mi se plăteau. Aş putea zice acum, că am fost un “scriitorcapitalist” avant la lettre. Dar talentul meu, în mod paradoxal, s-a relevat în proză, când în clasa a cincea fiind, la ciclul doi, cum se spunea pe atunci, profesoarade limba română, Dna Vasilache, când ne-a predat despre schiţele lui I.L Caragiale, făcu un experiment, cerându-ne să facem şi noi, după cum ne taie capul o schiţă de autor. A mea va fi ieşit deosebită, dovadă nu nmai că m-a lăudat, dar m-a pus să o citesc la catedră, în faţa clasei. Sigur că evenimentul nu a trecut fără “incidente”: Ionel Popa, băiatul înăţătoarei Dna Sofia şi a preotului Gheorghiţă, se arătă invidious reacţionând brutal şi “ireconciliabil”. “A copiat-o, susţinea el, din revistra Cravata roşie.” Atunci auzeam prima oară că ar exista o revistă cu acest titlu şi “doamna Vasilache, îi ceru lui Ionel să mă confrunte aducând data viitoare la şcoală revista cu schiţa respectivă. Bineînţeles că neavând ce aduce, conflictul s-a stins tacit “între noi” şi drept scuză, s-au prins cu minciuna, Ionel a plâns. Dar acesta a fost primul semn al invidiei literare, care de-a lungul întregii vieţi m-a însoţit, într-un fel sau altul.
Cu Ionel Popa (care într-un final deveni contabil sau aşa ceva) fiind pe atunci într-o acerbă competiţie , an de an, la premiul întâi cu coroniţă, care, bineînţeles, i se atribuia lui, cel mai des, pe motive de părinţi. “Corupţia”, în formele ei “inocente” nu este la noi un fenomen nou sau colateral…
  
- A existat cineva care să vă influenţeze în creaţia literară, dintre marii scriitori?
- Primele versuri, e destul de ciudat, mi-au fost “influenţate”de Alecsandri şi de Topârceanu. Citeam Caragiale, fiind în acea vreme şi centenarul naşterii marelui satiric (1952), pentru că împreună cu sora mai mică, Tincuţa, am fost selectaţi să jucăm pentru scena căminului cultural, în schiţa “Vizită”, dar şi în actul IV al “Scrisorii pierdute”: regizoare era, de data aceasta, Dra Taşcă, de fizică. Am reîntâlnit-o câţiva ani mai târziu la liceu laBârlad şi nu mă uitase;vă închipuiţi; în schiţa“Vizită” eu eram Ionel cel obraznic, iar Tincuţa madam Popescu, dar în actul “Scrisorii pierdute”, Tincuţa fiind, fireşte, Zoe, mie îmi reveni o partitură de mare comic: Agamiţă Dandanache. Succesul a fost fulminant: “ si …clopoţeii coniţă..linca linca, linca linca…îmi ţiuie în urechile…”Lumea în sală era toată un hohot de râs, un singur spectator doar…plângea: era tata; el plângea de emoţia descoperirii a cât de talentat era ca actor băiatul lui… Povestea este mai lungă, căci ea s-a repetat şi în ultimul an de liceu, la Vaslui, unde am jucat în piesa lui Haşdeu “ Trei crai de la răsărit” sau “Orthonerozia”(1879), rolul franţuzitului musiu Jorj; de pe scenă ştiu că am ieşit pe stradă aşa cum jucasem, în piesă, în frac şi cu ţilindru, iar copiii urbei se ţineau după mine, imitându-mă: „Musiu Jorge, Musiu Jorge!”; din păcate spectatorul meu devotat tata era în puşcărie, fireşte pe motive politice, şi n-a putut să-mi trimită decât o amărâtă de carte poştală, pe care tânărul director al liceului- şcoală medie, fostul liceu “Kogălniceanu” de la Vaslui, mă chemă la cancelarie să mi-o arate: “Acum înţeleg eu mai multe despre tine”. Soţia sa, profesoara de fizică, la care eram vax, era atât de încântată de talentul meu dramatic, dar mai ales comic, deci conchise că nu soră, rudă de mi-ar fi, ar face totul să dau la teatru…Decise că aş fi putut deveni unul din marii actori , din viitor, ai ţării noastre. Dar  cariera mea de actor fu scurtă şi motivată, când am ajuns la Eminescu, aflând de pasiunea poetului adolescent pentru teatru…Dar până la Eminescu-autor, mai va! Mai întâi, cum se întâmplă. M-am îndrăgostit de biografia lui neobişnuită, iar pe versurile lui, care mi se păreau atât de fluide, dar în mod sigur “simple şi musicale” abia dacă… digitalizam…

- Familia a avut vreun rol în acest sens?
- Am povestit despre “extazul” lui tata în faţa talentului meu ca “actor”. El ne inculcase, de altfel ideea, total neproductivă, observ peste ani şi nepedagogică, de-a fi fost şi eu şi surorile mele “deosebiţi”, oricum “altfel”, decât ceilalţi copii din sat…El, din condiţia lui de “ţăran”( vorba vine, pentru că mai mult se ocupa de afaceri şi cu negustoria), avu ambiţia să-şi înveţecopiii, sora mea Condela, fiind printreprimele care intrase la liceul de fete “Iorgu Radu” din Bârlad. De la ea am sustras primele mele lecturi mai deosebite: romanul “Roşu şi Negru” de Stendhal…dar şi…”Mitul androginului” de Mircea Eliade, ce nu era interzis încă în anii liceali ai Condelei, când liceul mai era încă liceu, în formula lui clasică… Eu nu am avut parte decât de “ruinurile” fostului colegiu “Codreanu”de la Bârlad, de unde m-am şi mutat, obligat s-o fac din motive de nesupunere, la Vaslui…Visul meu ar fi fost Iaşi cu fostul Liceu Internat, la care auzisem că învăţaseră toţi marii noştri scriitori de după Eminscu. Posibilităţile de atunci nu ne permiteau, deci am fost obligat, astfel, să mă mulţumesc cu Vasluiul, un alt semn din biografia mea: totdeauna blocat în destin de la marile idealuri. Le pot numi, fără să risc nimic, încă “romantice”.

- De-a lungul anilor aţi fost redactor la câteva publicaţii de renume, începând cu ziarul ”Clopotul” din Botoşani şi continuând cu ”România liberă”, ”Tribuna României”, ”Curierul Românesc” şi ”Meridianul Românesc” din California (SUA) la care sunteţi şi în prezent Redactor responsabil, Suplimentul cultural. Astfel, aţi avut ocazia să cunoaşteţi oameni de diferite caractere. Cine v-a impresionat cel mai mult, sau ce moment deosebit vi s-a fixat în memorie din timpul activităţii jurnalistice?
- În cartea mea “Himera literaturii” , scrisă sub forma unui dialog epistolar cu fratele Ion Lazu, basarabean strămutat în Oltenia, după cedarea fără luptă a provinciei româneşti de peste Prut, spun totul sau aproape totul şi despre acest subiect. Un capitol este numit, în mod ostentativ zic eu, ”Amintiri de la”Tribuna României. Elevata revistă fiind anume creată pentru românii din exil, după ideea şi modelul lui N. Iorga; în anii de “desprimăvărare” ideologocă, atunci când Ceauşescu bătând America “la pas” îşi pusese în cap să-i cucerească pe românii de acolo, dar numai cu metode securistice şi comuniste nu se putea. Le-a promis revista aceea în româneşte, şi trebuie spus că ieşise ceva deosebit,  fără propaganda ziarelor de acasă, şi nici neam de “cult al personalităţii, care se iniţia în acei ani, de la o zi la alta. “Tribuna Românei” publica la Crăciun colinde iar la celelalte sărbători tradiţii specifice. Vă daţi seama: toţi dizidenţii şitoţi fugiţii de mai târziu, se luptut să apară, unde nume ca N. Balotă, bunăoară, publicau în mod curent. Ce vreau să subliniez este faptul că eu am făcut, în toate cazurile gazetărie culturală, dar nu am speculat din păcate, şi latura practică, a cunoaşterii celor mai importanţi oameni de cultură ai vremii… Aşa a fost şi aşa a rămas cu acest “minus” intolerabil caracterul meu, cu modestia lui imposibilă, sau poate derivând dintr-o timiditate suspectă, pe măsură ce anii treceau…

- Despre G. Călinescu, ce amintiri aveţi?
- Pe Căliescu nu l-am cunoscut personal; versurile noastre i-au fost trimise de G.Ivaşcu prin George Muntean, unul din foştii lui studenţi preferaţi şi am putea zice chiar “intimii” lui.

- Dar despre Tudor Arghezi?
- L-am cunoscut şi deţin de la el un autograf, în stilul insinuant arghezian: “Pentru colegii Ion Murgeanu şi Ion Iancu Lefter, dragoste şi voie bună”; fiind, între altele în epoca “lefterismelor”. Cezar ne numea“campioni ai umorului” în epocă, şi nu numai el. Legenda vagantă, pe care câţiva ani am târât-o cu noi, pe mulţi îi îndreptăţea să ne vadă aşa: fiind total dezinhibaţi…şi în răspăr cu “realităţile socialiste” şi celelale poncife vehiculate în epocă. Merită evocată mai pe larg memorabila întâlnire şi vizita la “Mărţişor”, unde rămăsese să locuiască, pe-atumci doar Baruţu, care ne-a şi condus şi prezentat părintelui său genial: “Baruţule, i-ai dus pe băieţi la Mărţişor: cum i-a lătrat câinii?!”

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră M. Eminescu, având în vedere că i-ați dedicat şi versuri?
- Eu ca poet nu sunt un “eminescian”; dar, cum spuneţi, nu amratat faza când, la tinereţe, i-am dedicat unele poeme: cel puţin unul rămâne şi azi valabil, fiind poezie pură, de inspiraţie şi elan specifice, pe care o selectez, în orice sumar al unei antiologii din versurile mele. Eminescu e mai mult decât genial; prin sacrificiulasumat pentrulimba româneacă şi Ţara ei, el este Hristosul nostru. Şi sfântul nostru în absolut. Arghezi însuşi l-a numit “sfântul prea curat al ghiersului românesc”…Mă mir că Biserica nu l-a canonizat, ţinând cont de începtul Evangheliei după Ioan: “La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul s-a făcut om etc..”Acesta a fost şi este Emiescu al limbii Române: întruparea Cuvântului.

- Pe Cezar Ivănescu l-aţi cunoscut în timpul liceului din Bârlad şi vă considera, un frate mai mare. În ultimele 35 de zile ale vieţi, poetul Cezar Ivănescu v-a simţit cel mai aproape spiritual. Oare, de ce?
- Nu ştiu dacă “spiritual” cât omeneşte, pur şi smplu. Am scris despre acele zile simptomatice, când le privim azi, şi premonitorii. Cezar “viteazul meu din poveste” se simţea urmărit şi-mi cerea seara târziu, să-l conduc până la poartă. Diferiţi “golani” îl agresau din nimic. Aşa a fost şi ultima oară, cu patru zile înainte de a fi fost ucis. Căci eu susţin şi voi susţine mereu varianta aceasta: Cezar Ivănescu devenise prea incomod şi a trebuit scos din peisaj. Nu altfel s-a întâmplat, la vremea lor, cu Eminescu şi N. Labiş. Sau cel mai recent cu basarabeanul Grigore Vieru.

- Pe cine, dintre marii scriitori, aţi mai cuoscut?
- Depinde ce doriţi să spuneţi prin “mari scriitori”; dacă vă referiţi la cei din recentele istorii literare, absolut pe toţi. Şi e târziu pentru mine, dar citind Istoria critică a Dlui Manolescu mi-am dat seama că o adevărată istorie, fie ea şi critică aş  fi putut-o scrie si eu. Asta “critică“… i-a suflat-o la ureche, ca idee, G. Călinescu, dar ce a ieşit nu mai are în ea nimic călinescian. Istoria lui Călinescu fiind genială e unică, modelul ei nu poate fi repetat, decât cu riscul eşecului, cum e şi cazul Istoriei Dlui Manolescu, o “victorie a unei ambiţii” şi cam atât. Istoria critică de N.M nefiind decât opera unui belfer orgolios şi a unui suflet uscat şi complice cu clientela sa. Am scris despre cartea aceasta, însă din respect pentru amintirea tânărului Manolescu, al cărui talent “călinescian” l-am admirat, am căutat cât s-a putut,să mămenţin în limitele unui bun simţ elementar…   Lipsesc multe din cartea Dlui N.M, şi cele ce sunt tratate sunt, în mod ciudat, cam improvizate. “Noua literatură” este o varză,  îngrămădită toată în acelaşi ambalaj al “generaţiei 60”. Iar pe Labiş îl ataşează “generaţiei 40”. Dl Manolescu recunoaşte că G.C a ignorat total criticii din vremea lui, pre când dânsul citează tot ce citează, prin criticii vremii noastre şi a lui; chiar şi din Eugen Barbu, pe care ştim ce mult l-a “iubit” şi “cum” şi “cât”…

- Câte volume de cărţi aţi scris până în przent şi ce fel de poezie scrieţi?
- “Non multa, sed multum”, spune strămoşul nostru latin. “Nu multe, ci mult”. Scriu o poezie directă, inspirată şi “vitalistă”, cum o numea un critic (G. Grigurcu) care ar trebui poate să se citească mai mult şi nu se citeşte aprope deloc. Fiind prea simplu şi sincer unii mă consideră “complicat”. Pentru a fi şi mai clar cred că am reuşit, cel mai adesea, să scriu o poezie a adevărurilor eterne; mai aproape de rugăciune decât de blasfemie şi pornografie…Nici nu aş putea să scriu ce scriu aşa zişii “prostmodernişti” cum le spun eu. Iar “clasicii congelaţi” ai Dlui Manolescu rămân între preferinţele mele, în frunte cu Eminescu, redescoperit la fiecare nouă lectură…

- La ce lucraţi acum? Ce proiect de viitor aveţi?
- Proiectul de viitor ar fi să-mi pot tipări şi “opera mea critică”, contractată cândva de edituile Ideea Europeană şi EuroPress, prin directoarea lor operativă, poeta Aura Cristi, şi lăsată, cum se spune, cu căruţa ruptă-n drum. Cele două volume CLASICII NOŞTRI MODERNI şi EXCELSIOR ( care a fost şi culeasă, ultima, şi corectată de autor după culegere) s-au împotmolit “din lipsă de bani”.

- În opera dumneavoastră există multe teme biblice. De unde această influenţă din Biblie?
- Pentru că îmi încep fiecare zi cu o lectură din Biblie. E ceva rău în asta?!

- Ce v-a determinat să scrieţi o carte despre Iisus Hristos?
- Daniel Turcea m-a readus în biserică, iar de la părinţii Sofian Boghiu şi Contantin Galeriu, am învăţat nu numai să înţeleg cuvântul Domnului, dar şi smerenia. În fine, ample discuţii am avut, de-a lungul anilor, despre Iisus, cu Mircea Ciobanu, care nu era din biserica noastră, considerând sljuba duminicală “un scenariu istoric”. Şi totuşi, el m-a îndemnat cel mai insistent, auzind ce revelaţii trăisem, să scriu o carte despre IISUS. Ceea ce am şi făcut, dar din păcate când cartea apăru, Mircea plecase el la Domnul ,şi e drept că l-am visat, ca şi pe Daniel Turcea (mort la 33 de ani, “vârsta lui Iisus”), într-o splendoare …La fel mai târziu pe Cezar Ivănescu. În fine, simţindu-mă obligat să scriu o carte despre Iisus, am observat, că de fapt, şi până la urmă, nici nu am “scris-o” eu: mi-a fost dictată de Duhul Sfânt.
 
- Care a fost cel mai frumos moment din cariera scrisului?
- Cuvântul “carieră” nu l-am agreat niciodată asociat cu scrisul, cu poezia mai ales. Am fost surprins că Cezar Ivanescu îl folosea în mod curent. Tocmai el, geniul incontestabil, şi scriitor de vocaţie, indiscutabil.

- Care este sensul vieţii dumneavoastră?
- Zilnic încerc să-l aflu şi zilnic aflu că-i mereu altul. Viaţa e o multitudine de sensuri, dacă vreţi.

- Vă consideraţi un imnolog?
- Dacă prin “imnolog” înţelegem o anume “exaltare” a sentimentului religios ( în sensul bun şi grav al termenului), poate. E drept că prima mea carte, respinsă total de cenzura comunistă (primul caz de acest fel la noua editură, pe-atunci, Cartea Românească-în reluare), era alcătuită din “imnuri” şi se numea “Confesorul”. A trebuit să “negociem” ca să apară: nufără a-i arunca furios lui Mihai Gafiţa,redactorul şef al ”editurii lui Preda”, pus să negocieze cu mine: “Eu nu scriu poezii în gospodăria colectivă”- lucru care l-a infuriat teribil pe fostul funcţionar literar, care mi-a pus manuscrisul în braţe: “Faceţi ce vreţi, e opera dvs. Înainte a fost aici la noi pentru acelaşi lucru Ioan Alexandru, dar el s-a dovedit mai înţelegător”. Mi-a spus o anecdotă cu Iţic şi Ştrul, a cărei morală era că Iţic, care se împrumutase de la Ştrul nu vrea să-i mai dea înapoi nici un ban, dar fiind solicitat pentru mediere rabinul, Iţic i-ar fi spus acestuia: Un căcăt, asta îi dau lui Ştrul; şi Ştrul: Vezi rabine, vezi. Rabinul: Ţie nu ţi-a dat nimic, mie mi-a spus c-o să-ţi dea totuşi ceva, un căcat.
Aşa era deci şi cu cenzura comunistă: de pe-atunci se exersa să cedeze câte puţin- aşa încât până la urmă şi cartea mea apăru, mutilată, fireşte, cu titlul, “Confesiunea”, iar imnurile deveniseră, “cânturi. Cartea, chiar şi aşa apărută, avu un ecou nemaipomenit. În toate interviurile lui Gafiţa era considerată “un bun câştigat greu”, iar directorull Cărţii Româneşti, Marin Preda, propuse volumul la premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, suspicios de la început că-l va lua! Nu l-a luat. Iar M.P ştia el bine ce ştia. Securitatea veghea şi la premii ca şi la cafenea, unde, e drept că motivat, dar şi ostentativ, aveam gura prea mare pe-atunci…comparându-i pe comuinişti cu…legionarii de altcândva. O asociere pe care ulterior am regretat-o!

- Criticile au fost pe măsura aşteptărilor?
- Niciodată. Un singur critic a scris cinstit despre mine, târziu, în urma apariţiei ediţiei de autor “Turmul onoarei” la Editura Vinea (titlu preferat de poetul N. Ţone, patronul şi directorul acestei edituri aproape exclusive de poezie); titlul meu era,  fireşte, “Confesorul”, dar i-am dat dreptate lui Ţone. Prea îmi purtase ghinon peste ghinion titlul meu de-a lungul anilor…Vorba mamei: schimbi cămaşa, schimbi norocul. Deşi norocul vieţii mele a fost că bunul Dumnezeu m-a predestinat să scriu poezie şi despre poezie. Criticul de care vorbesc se numeşte Gh. Grigurcu, observând şi el, de la început chiar, justeţea verdictului critic călinescian, “inspiraţia năvalnică şi uneorisolemn exaltată, temperamental solar…” Oricât de modeşti amfi, totce am scris e scris în aceşti parametri de însufleţire şi rigoare. Deşi, se ştie: modestia ucide poezia…Poate de aceea şi sunt un cititor zilnic de Biblie, mai ales de Noul Testament, să-mi pot stăpâni orgolilu şi să-mi “instruiesc” modestia, atât de necesară, nu numai scrisului, dar şi vieţii în sine.

- Ce părere aveţi despre criticii literari contemporani?
- Sunt “băieţi de gaşcă”. Există unul singur credibil: Daniel Cristea Enache…; am auzit că l-au dat  afară din redacţia în care lucra…Despre critici, nu numai cei actuali, părerea mea, se vede după câte premii mi s-au acordat: niciunul…Ori premiile la noi se dau şi…contracost! Fiind greu de crezut, nu-i aşa?! Dar in mod sigur si obligat trebuie sa te raliezi unei “găşti” si…să dansezi cum “cântă” ei.

- Sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cum caracterizaţi această organizaţie?
- Este până una alta “locul meu de muncă”. Doar nu aţi vrea să-mi critic “locul de muncă!?!

- Dacă aţi avea puterea deplină de a conduce România, care ar fi prima decizie pe care aţi lua-o, pentru binele ţării şi a poporului român?
- M-aş declara Rege. Numai un rege credibil ar mai putea restabili tradiţia şi cutuma acestei ţări, care aşa cum arată azi, între atâtea calamităţi şi părăsiri, e ca o casă gata să se prăbuşească…Sunt printre cei puţini  care plâng sincer soarta ţării mele. De altfel, hai s-o spun şi pe asta, eu sunt din acei romani, care plâng când ascultă Imnul de Stat.

- Cum caracterizaţi politicienii de azi ai României? Dar pe cei care ne reprezintă în Parlamentul European?
- Dragă, eu am primit un “Apel disperat” al unei românce, care nu a părăsit ţara, şi este de profesie psiholog. L-am selectat ca să apară data viitoare ( în luna septembrie) în Suplimenmtul literaral Meridianului Românesc (USA), la rubrica „Istoria la zi”. Observă că şi eu mă aflu, cu cele ce fac şi lucrez în mod curent, în exil. Nu găsesc cuvinte să-i repudiez pe politicieni şi să nu accept politica ce o fac ei: un amestec securisto- comunist post-festum.

- Cum vedeţi o reformă a învăţământului românesc, având în vedere că sunteţi şi profesor?
- Învăţământul era bun aşa cum era; mai puţin excesele ideologice. Dar eu când am lucrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română, procedam în felul următor: încă de la prima oră, când trebuia să prezentăm manualul. Ce poezii avem noi aici? Iar “şcolerii” îmi dictau autorii: Dan Deşliu, George Lesnea, Mihai Beniuc şi alţii ca aceştia. Treceţi peste ei sau puteţi chiar rupe filele, dar nu e frumos să rupem cărţile. Ce mai avem noi acolo, ce poeţi? Deja apăreau şi texte de Eminescu, Arghezi, Labiş. Cine va învăţa pe de rost câte o poezie din aceşti autori va primi la sfârşitul trimestrului media 10. Să nu credeţi că metoda mea “exclusivistă” n-a prins. Eu fiind sigur că acei “şcoleri” au rămas cu acele versuri memorate pe viaţă. S-a spus despre mine că am fost un “dificil” fiindcă eram un nonconformist notoriu şi nu m-am temut niciodată de regimul comunist, căruia de la început nu i-am acordat nici o şansă. Reformele, de acum, din învăţământ, apărute ca puricii, l-au stricat şi continuă să-l strice. Şi banii. Şi destrăbălarea din şcoli. Frica “ de trecut” a profesorilor. Marota asta “cu trecutul” e ultima invenţie a comunismului, devenit peste noapte, vorba lui Moş Ilici Iliescu, profetul bolşevic, ce s-a dorit “un despot luminat”; i-a reuşit doar acest “capitalism de cumetrie”. Cine s-ar pricepe mai bine să numească ceva ce doar el a făcut?!

- La 31 august 2009 se împlinesc 20 de ani de la proclamarea limbii române ca limbă de stat în Republica Moldova şi adoptarea Legislaţiei cu trecere la alfabetul latin. Aveţi vreun comentariu în acest sens?
- M-aş revolta inutil. Între timp l-au asasinat şi pe fratele Grigore Vieru, pe care l-am cunoscut şi ne-am iubit încă în vremuri debejenie…IarMircea Dinescu scrie in “Cotidianul”, unul din cele mai mizerabile articole din câte va fi scris el vreodată, plin de miştocaria specific miticistă “bucreşteană”, dar atacându-i pe moldoveni de fapt ca generalitate istorică. “Limba dulce, cur viclean/ Caracter de moldovean” zice Dinescu, citând, chipurile, din “folclor”. Ca să nu mai spun de enormitatea pe care o susţine, că ruşii şi ucrainenii îi egalează ca număr pe moldovenii numiţi români. Datele ultimului recensamânt de stat îl contrazic în mod clar: moldovenii şi românii (câţi si-au redobândit deja cetaţenia) sunt peste trei milioane în timp ce restul, ruşi, ucraineni, găgăuzi, sunt de ordinul sutelor de mii…E clar al cui joc îl face M.D , despre care se spune că ar fi agentul Moscovei; în chestiunea Basarabiei, cel puţin, zvonul nu se dezminte; şi a prieteniei lui cu Ion Iliescu, de la început; sau înclinaţia spre “stânga”, deşi a făcut, rând pe rând şi jocul lui Patriciu, Băsescu, Stolojan etc., etc.Din poet adevărat a ajuns, cum deja scria cineva in revista “22” o “deziluzie”…Prezenţa lui in CNSAS ne-o dovedeşte din plin, mai ales defăimarea lui Cezar Ivănescu şi amestecul lui “moral” în moartea marelui poet. Şi nu numai C.I…din când în când mai scoate la iveala câte un dosărel descriitor…ultimul, poetul Petru Romoşan, obligat să recunoască ce şi cum a “colaborat” cu fosta securitate. Într-o emisiune televizată cu George Roncea,  face niste dezvăluiri teribile, în care e implicată toată aşa zisa elită culturală şi dizidentă post-decembristă, în frunte…cu un Mircea Dinescu “agent dublu”…

- Vreţi să transmiteţi un mesaj cititorilor?
- Să fie curajoşi şi demni. Să creadă că astăzi nu e mâine. Şi să nu abandoneze şcoala, sau şi mai grav, limba română.

- Eu vă mulţumesc, dorindu-vă multă sănătate şi inspiraaţie în ale scrisului!
- Eu vă mulţumesc şi mă bucur să ne putem numi Prieteni. Cu drag si cu prietenie, deci. ION MURGEANU.

Lucreţia Berzintu,
Israel, august 2009.
 
Biografie:
Poet, prozator, jurnalist. N. Zorleni, judeţul Tutova, 07.06.1940 SC.Căs.Murgeanu Elena, inginer chimist. Cercetator. Co. Irina (n. 1984, căs. Grigore, 2008). Studii:. 1953-1969) Sc.Elementara Zorleni, Lic.Codreanu Bârlad,lic. Mihail Kogalniceanu Vaslui, Fac. Filologie UB. Profesor de limba şi literatura romana. J. Vaslui. Galaţi. Inspector Intreprinderea Cinematografică Suceava, 1957-1959. Redactor ziarul Clopotul ,Botosani, 1958-1970. Redactor coresp. România liberă, 1971-1974. Redactor Tribuna României, 1979-89; Redactor şef secţie cultură şi civilizaţie, Curierul românesc, serie nouă. 1989-2000; Redactor responsabil, Suplimentul cultural, Meridianul Românesc, Anaheim, California USA, 1997-2009 si in continuare.

Debut literar: primele versuri salutate de G. Călinescu în revista Contemporanul, articolul POEZIE , urarea de bun venit in lit.romana. Deb.E: vol. versuri REPAOSE, 1969. Membru titular al Uniunii Scriitorilor , 1970, recomandat de Geo Bogza, A. E. Baconsky. N. Manolescu. Au urmat: CONFESORUL, 1970, primul manuscris al noii edituri Cartea Românească, întors fără viză complet, pe motivul conţinutului religios/mistic. Cartea a apărut totuşi la insistenţele editurii cu titlul CONFESIUNEA. Considerată una din victoriile editurii în lupta ei cu cenzura, directorul Marin Preda, a propus volumul la Premiul US pentru debut.Premiul nu s-a acordat din motive ideologice.. Urmărit şi obstrucţionat de fosta Securitate mai ales la venirea în Capitală: 1975 (fond d, dosar nr. 11.190, vol.18, f.131/132).

Participant direct la evenimentele din decembrie 1989, refuză certificatul de revoluţionar, chiar arestat din stradă, reţinut la Miliţia Capitalei şi spus barbariei torţionare a elementelor securiste ( cf. romanul Carla în decembrie, E.Cetatea literară, 2002). OPERA: 10 volume de versuri, 1969-1999. 3 romane: EDENUL, Cartea Românească, 1980; VIA, Ed.Tineretului, 1984; CARLA ÎN DECEMBRIE, Cetatea lit. 2002. Autor al unui eseu: IISUS, Ed.Crater, 1999, reeditat cu titlul VIATA LUI IISUS, Euro Press Croup, 2007.Postfaţă: Pr.Dr.Theodor Damian, New York. Ediţii de autor: TURNUL ONOAREI, 294 p., prefaţă de Miron Blaga; METAFIZICA PRACTICĂ, 285 p., cu o postfaţă de Gheorghe Grigurcu: o severă selecţie din opera poetică de peste 40 de ani, EDITURA VINEA, vol.I, 2004; vol II, 2005. Bună primire din partea criticii majore din presa vremii. HIMERA LITERATURII,- dialog epistolar-, Ion Lazu-Ion Murgeanu, 388 p. ED. Curtea Veche. IM timp de peste 10 ani a scris singur o revistă literară în miniatură cu 7 rubrici fixe sub forma Suplimentului Cultural al Meridianului Românesc USA.

O dare de seamă lunară a principalelor acte culturale din Ţară pentru românii din diaspora. Istorie la zi, clasicii noştri, teatru, film, muzică, noua literatrură, excelsior. După un avc, octombrie 2008, în curs de recuperare , IM continuă suplimentul foarte apreciat de românii în special USA şi Canada,sub forma unui digest. Referinţe critice despre poet şi scriitor: G. Călinescu, Paul Georgescu, Ştefan Aug. Doinaş, Al. Piru, Gheorghe Grigurcu, etc. A publicat şi continuă să publice în principalee reviste din ţară şi străinătate, inclusiv în noile reviste on line. Oameni care i-au influenţat viaţa şi opera: Poeţii Lucian Valea şi Traian Chelariu, Cezar Ivănescu şi Gheorghe Istrate, NIchita Stănescu şi Mirecea Ciobanu, Daniel Turcea poetele Constanţa Buzea şi Angela marinescu; preoţii Sofian Boghiu şi Constantin Galeriu şi toţi cei evocaţi în HIMERA LITERATURII, o carte a devenirii ca scriitor şi ca om integru, si “dificil”,fără compromisuri , adica, şi rest. Judecata de la debut, datorată lui G. Călinescu, verdictul său critic, se resimte valabil şi azi, din fericire, în tot ce scrie IM: “Inspiraţia năvalnică, uneori solemn exaltată…o expresiune incântătoare a combativităţii ardente a temperamentului solar, o literatură, în fine, fără nici un loc comun.” Aula liceului din Complexul Şcolar, din satul natal al poetului, Zorleni, îi poartă numele. Cei care vin vor putea găsi acolo cărţile lui, parte din biblioteca de lucru de o viaţă, însoţite şi de o arhivă intimă minimală…

Valori româneşti nimic
Citeşte mai mult

Calendar

septembrie 2009
Lu Ma Mi Jo Vi Sâ Du
« Aug   Oct »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Arhive

Căutare

Meta

Categorii

Powered by WordPress Web Design by SRS Solutions © 2010 Conexiuni Creştine Contemporane Design by SRS Solutions
SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline