Conexiuni Creştine Contemporane

 

Dacă în genere ne-am obişnuit să privim credinţa ca fiind doar o reacţie pozitivă la un mediu ostil şi imperfect, de data aceasta vedem cu ea devine un mijloc activ de contracarare şi respingere a tot ce este rău. Împotrivirea în faţa influenţelor negative îmbracă de multe ori forma unei lupte „corp la corp”, similară din multe puncte de vedere conflictelor pe care le-a avut de înfruntat Domnul Isus Hristos de-a lungul vieţii pe acest pământ. Practic, noi trebuie nu doar să stăm pasivi având credinţă, ci deseori este necesar să contraatacăm tendinţele spre rău, având credinţă în Dumnezeu şi în intervenţia Sa eliberatoare.

 

Dacă apostolii ar fi stat doar să aştepte vremuri mai favorabile, având credinţa că ele vor veni, atunci creştinismul ar fi dispărut înainte să se fi ştiut de el. Dimpotrivă, prin primirea darurilor spirituale acordate de către Duhul Sfânt, ei au înaintat înfruntând adversităţile şi împotrivirea, fiind convinşi că Dumnezeu le va da biruinţa. Ei au înţeles că se aflau angajaţi cu totul într-un război spiritual, în care iniţiativa, curajul, speranţa şi încrederea sunt lucruri de cea mai înaltă valoare.

 

Creştinismul nu se rezumă doar la o metodă de dezvoltare personală, având la bază principii pozitive şi o gândire axată pe intervenţia lui Dumnezeu. Realitatea este că prin intermediul religiei creştine, Dumnezeu a deschis un front mondial împotriva împărăţiei Celui Rău, un atac frontal atât în planul exterior, al evenimentelor istorice, cât şi interior, în inimile oamenilor. De aceea, niciodată nu a fost mai intens conflictul între bine şi rău, ca în vremurile ce au urmat răspândirii credinţei în Isus Hristos, ca Mântuitor al întregii lumi.

 

De îndată ce o persoană se decide să Îl urmeze pe Isus Hristos, conflictul începe cu adevărat în viaţa sa. Şi până atunci influenţele rele s-au manifestat asupra sa, dar din acel moment confruntările vor deveni tot mai dure. Deopotrivă, puterea lui Dumnezeu se va manifesta într-un mod mult mai clar pentru a susţine pe cel ce se luptă cu agenţii răului, cu circumstanţe defavorabile, slăbiciuni de tot felul sau împotriviri neaşteptate. Un creştin este de fapt un luptător, iar el trebuie să mânuiască cu măiestrie armele spirituale, în genul credinţei în Dumnezeu, rugăciunii sau studiului biblic.

 

Dacă vom citi din Evanghelii, vom vedea că atunci când Domnul Isus Hristos a fost ispitit în pustie, răspunsul Său a făcut o directă referinţă la ceea ce „stă scris”, adică la Biblie. De asemenea, fiind ispitit în diferite ocazii, inclusiv în grădina Ghetsemani, El S-a rugat cu putere pentru a dobândi tărie cu scopul de a învinge pe Cel Rău. Prin urmare, cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi utilizarea acesteia la vreme de nevoie, când suntem încercaţi, precum şi practica rugăciunii stăruitoare, în cazul că avem o confruntare directă cu puterile răului, sunt mijloace care având la bază credinţa în Dumnezeu vor realiza alungarea vrăjmaşului.

 

Exerciţiul rugăciunii necesită o condiţie spirituală şi fizică de excepţie, fapt ce implică reformarea în totalitate a stilului nostru de viaţă. Nu vom putea practica niciodată o rugăciune stăruitoare, eficientă în lupta cu răul, dacă nu suntem într-o condiţie favorabilă prin abţinerea de la tot ce este nociv şi prin echilibru în orice lucru bun. Lăsarea în voia unui apetit alimentar excesiv, de multe ori reprezintă cauza pentru care nu avem putere să ne rugăm cu adevărat şi să insistăm, până când Dumnezeu îşi manifestă prezenţa Sa, alungând întunericul aruncat asupra noastră de către forţele răului.

 

Pe de o parte există mari confruntări, ce ne aşteaptă în momentele critice ale vieţilor noastre, pentru care trebuie să ne pregătim din timp. Pe de altă parte, există confruntări zilnice, de mai mică intensitate, care au drept scop să ne pregătească să trecem cu bine atunci când vor veni marile controverse. Aşadar, niciodată un creştin nu stă într-o stare de amorţire, ci el se pregăteşte luptând şi învingând problemele zilnice pe care le are de înfruntat. El nu poate să scape de acest lucru, dar satisfacţia biruinţei prin Isus Hristos este extraordinară.

 

În Biblie stă scris despre„cel neprihănit”, că „de şapte ori cade, şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire.” (Proverbe 24:16).Se poate întâmpla, mai ales la început, sau din cauza lipsei de antrenament şi de veghere, să fim înfrânţi în multe conflicte cu influenţele rele. De exemplu, obiceiuri vătămătoare vor fi greu de depăşit, sau răspunsul nostru în momentul când suntem provocaţi va fi departe de modelul divin, precum şi altele în felul acesta. Cu toate acestea, nu trebuie să ne dăm bătuţi. Apostolul Ioan spunea că dacă totuşi cădem în păcat, avem la Tatăl „un mijlocitor, pe Isus Hristos”. Cu atât mai mult este adevărat acest lucru, pentru un creştin care se luptă cu influenţele rele!

 

Biruinţa influenţelor negative nu se înseamnă întotdeauna eliminarea surselor ce le produc. Cineva s-ar putea afla o viaţă întreagă în compania unor persoane care îi batjocoresc credinţa, acestea fiind uneori rude, în genul părinţilor, copiilor, soţului sau soţiei, iar alteori vecini de care nu se poate scăpa. În astfel de situaţii, înţelepciunea, tactul şi mai ales răbdarea sunt de o nepreţuită valoare, fiindcă în cele din urmă biruinţa este de natură spirituală.

 

Biruinţa oferită de Isus Hristos se referă în primul rând la învingerea răului printr-un comportament şi un sistem de reacţie diferit, răspunzând răului cu bine, sau alteori prin tăcere, dar niciodată prin utilizarea unor metode similare celor folosite de forţele întunericului. Astfel, dacă privim la viaţa Domnului Isus Hristos, vom vedea că nenumărate au fost ocaziile în care a fost provocat să răspundă cu violenţă sau cu aceeaşi monedă, dar de fiecare dată El s-a supus pe deplin lui Dumnezeu şi a rămas de partea adevărului.

 

Este cu totul fals să credem că un creştin va deveni victima influenţelor negative, fiindcă el are la dispoziţie mijloace mult mai puternice. De exemplu, atunci când se spun lucruri rele despre noi, cel mai puternic argument stă tocmai în expunerea faptelor în adevărata lor lumină, dovedind lipsa de temei în ceea ce suntem acuzaţi. Sau dacă avem de-a face cu provocări în genul certurilor sau schimbului de cuvinte răutăcioase, un creştin va putea prin răbdare, înţelepciune şi un răspuns blând să stopeze un astfel de comportament, sau alteori va demonstra înaintea tuturor că dovedeşte o reacţie ce presupune un caracter şi o forţă interioară de excepţie, fapt ce se va impune de la sine înaintea celorlalţi.

 

Un creştin autentic va fi o persoană deosebit de puternică, având o tărie interioară şi o capacitate de a face faţă cu succes oricărei situaţii prin care ar fi chemat să treacă, fiindcă în el lucrează o putere supranaturală ce vine de la Isus Hristos. Prin intermediul relaţiei vii cu Dumnezeu pe care o are, despre care mărturiseşte deopotrivă propria conştiinţă şi propriile fapte, un creştin va fi capabil nu numai să reziste în faţa răului, dar şi să fie o sursă de influenţă pozitivă în mijlocul realităţilor în care este chemat să trăiască.

 

Cu siguranţă că un creştin autentic va fi o puternică reprezentare a Maestrului divin, astfel că prin exercitarea unei credinţe puternice va reuşi să smulgă şi să influenţeze în mod pozitiv multe persoane, care se află prinse în capcanele Celui Rău. Un creştin este de fapt un combatant, un luptător în marea armată a lui Dumnezeu care se luptă şi învinge la fiecare pas pe agenţii Celui Rău. Bineînţeles că lupta este în primul rând spirituală, dar rezultate concrete se pot vedea, dacă vom şti să privim prin ochii credinţei.

 

Un creştin nu este o persoană ce se bucură în mod egoist de vindecare spirituală, care are drept rod final vindecarea fizică şi primirea în Împărăţiei cerurilor. Acesta este doar un aspect al mântuirii. În acelaşi timp, un creştin ce trăieşte experienţa vindecării spirituale interioare, devine un luptător de succes cu forţele răului, fiind un agent activ în extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu chiar în mijlocul acestei lumi. De aceea, el nu se va limita doar să primească în mod pasiv har şi susţinere de la Dumnezeu, ci deopotrivă se va angaja activ acolo unde se găseşte pentru a face ca Împărăţia cerurilor să înainteze. Aici de fapt întâlnim adevăratul scop al bisericii, ce reuneşte pe toţi creştinii autentici, care nu numai cred, dar şi luptă învingând prin Isus Hristos în conflictul ce se desfăşoară între bine şi rău pe pământ. Prin urmare, un creştin va fi o persoană a cărei credinţă se va dezvolta cu fiecare etapă a experienţei prin care trece în această viaţă.

 

Rugăciune pentru a învinge la fiecare pas în controversa cu puterile răului, pentru a face faţă cu succes oricărei împrejurări prin care vom fi chemaţi să trecem şi pentru a aduce la Dumnezeu câţi mai mulţi oameni din această lume, făcând să înainteze Împărăţia cerurilor.

 

Apostolul Petru ilustrează principiul dezvoltării credinţei prin intermediul încercărilor, oferind imaginea minereului aurifer ce este purificat, curăţit, folosind topirea în foc. Ceea ce provoacă distrugerea materialului steril, conduce doar la topirea aurului şi la creşterea valorii sale prin eliminarea oricăror impurităţi. Astfel, înţelegem că problemele pe care le întâlnim în viaţă, pot deveni oportunităţi îngăduite de către Dumnezeu, pentru dezvoltarea credinţei noastre şi implicit a caracterului nostru.

 

Fiecare om are propria scară de valori la care aderă în experienţa sa, fapt pentru care reacţia la diferitele provocări ale vieţii va diferi de la caz la caz. Credinţa în Dumnezeu nu face referinţă în genere la lucruri accesibile simţurilor noastre, astfel că potrivit cu apostolul Petru, „Îl iubim pe Hristos fără să Îl fi văzut, credem în el, fără să Îl vedem şi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită, fiindcă la sfârşitul credinţei noastre vom dobândi mântuirea sufletelor”. Cu alte cuvinte, credinţa aparţine unui plan de existenţă ce depăşeşte orizontul limitat al realităţii înconjurătoare şi de aceea, în mod normal ar trebui ca încercările vieţii să nu aibă un impact direct asupra percepţiei realităţilor spirituale.

 

Aş putea da un răspuns posibil folosind următoarea ilustraţie. Atunci când am fost într-o călătorie cu avionul, deseori am constatat că există turbulenţe serioase imediat după decolare sau la altitudini relativ joase. Dar pe măsură ce avionul câştigă înălţime, observăm cum acestea încep să se micşoreze, pentru ca la plafonul de zbor să înceteze aproape cu totul. Explicaţia este relativ simplă, în sensul în care mişcările maselor de aer sunt mai puternice în apropierea solului, dar descresc pe măsura creşterii altitudinii. Tot astfel, pentru a preveni sau depăşi problemele legate de menţinerea credinţei, este necesar să avansăm spiritual, să ne dezvoltăm percepţia realităţilor cereşti.

 

Elementul cheie în versetele menţionate se constituie din expresia „voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă”. Cu alte cuvinte, există o putere supranaturală ce acţionează prin intermediul credinţei pe care o avem în Dumnezeu, cu privire la mântuirea prin Isus Hristos. Mai concret, noi trebuie să cultivăm acele deprinderi ce ne vor ajuta să devenim tot mai conştienţi de acţiunea puterii lui Dumnezeu şi să eliminăm acele lucruri care ne împiedică să ajungem la această percepţie asupra realităţilor spirituale în care suntem implicaţi. De aceea, este necesară o profundă reformă a stilului nostru de viaţă şi a tot ceea ce facem zi de zi, şi chiar ceas de ceas.

 

Reluând ideile amintite de către apostolul Petru, trebuie să ne concentrăm atenţia asupra „mântuirii gata să fie descoperită în vremurile de apoi”, fapt ce reclamă studiul Sfintelor Scripturi. Este imposibil să dobândim o percepţie corectă şi cu impact direct asupra vieţilor noastre în ce priveşte intrarea în Împărăţia cerurilor, dacă nu vom studia zilnic Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este primul pas pe care trebuie să-l realizăm pentru dezvoltarea credinţei noastre.

 

După aceea, este necesar să facem o transpunere a învăţăturilor biblice la vieţile noastre, fapt ce va conduce la definirea unor obiective pe care dorim să le atingem în vederea creşterii noastre spirituale. La modul concret, pot da un exemplu putem fi confruntaţi cu anumite probleme de sănătate, venite neaşteptat asupra noastră, şi care pot să ne provoace îndoială cu privire la grija lui Dumnezeu faţă de noi. Însă, în loc să dăm glas necredinţei şi sentimentelor de amărăciune sau de tristeţe, ar trebui să căutăm în Scriptură acele cuvinte care să ne ajute să clădim o viziune pozitivă, având la bază perspectiva intervenţiei lui Dumnezeu în favoarea noastră şi intrării în Împărăţia cerurilor.

 

Obstacolele interioare sunt mai periculoase decât cele exterioare. Şi cel mai adesea, obstacolele exterioare induc o proiecţie interioară ce rămâne chiar şi după ce au trecut circumstanţele defavorabile sau le-am depăşit cumva. Aici se află puterea nefastă a influenţelor exterioare ce subminează valorile interioare pe care le avem, incluzându-le şi pe cele spirituale, cu referinţă directă asupra credinţei. În mod practic, obstacolele imediate ce vor veni asupra noastră vor putea consta în lipsa timpului disponibil, în manifestarea unei dispoziţii depresive sau de amărăciune, sau altele de genul acesta. De asemenea, putem fi împiedicaţi de cei din jurul nostru, care fie ne plâng de milă, fie nu manifestă nici un fel de compasiune atunci când trecem prin încercări. Şi bineînţeles că această listă poate să continue, pentru ca în final să ajungem să nutrim sentimentul că Dumnezeu ne-a abandonat, că Biblia nu este adevărată, că toate aceste lucruri sunt doar poveşti, iar viaţa viitoare este doar o amăgire.

 

Cu siguranţă, că există un progres al trăirilor fie în jos, dacă ne lăsăm „luaţi de val”, fie în sus, dacă vom exercita credinţă în Dumnezeu, având la bază ceea ce stă scris şi aplicând la vieţile noastre ceea ce studiem. Pentru a depăşi astfel de sentimente şi de obstacole, este necesar în primul rând să facem o alegere fermă să continuăm să rămânem alături de Dumnezeu, să deschidem Biblia, chiar dacă nu simţim o astfel de nevoie, să o studiem, chiar dacă ni se pare un lucru inutil, şi să aplicăm, chiar dacă pare a fi o pierdere de timp. Aşa cum am mai menţionat, planul spiritual nu poate fi înţeles pe baza simţurilor, dar el este accesibil credinţei şi acelei raţiuni ce se articulează pe Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Voi cita din nou cuvintele apostolului Petru, care zicea „că vom dobândi, ca sfârşit al credinţei noastre, mântuirea sufletelor”. Cu alte cuvinte, rezultatul se va vedea doar la „sfârşitul credinţei noastre”, care ştim bine că se va realiza atunci când Domnul Hristos va reveni pentru a ne lua în Împărăţia cerurilor. Astfel, înţelegem că menţinerea credinţei în Dumnezeu trebuie să se realizeze până la acel moment, indiferent de circumstanţele prin care trebuie să trecem în decursul vieţii. Abia la final se va vedea rezultatul palpabil, însă până atunci vom putea experimenta „o bucurie negrăită şi strălucită”, în aşteptarea împlinirii făgăduinţelor divine.

 

Reluând ideea „bucuriei negrăite şi strălucite”, pot spune că menţinerea credinţei ne va aduce o linişte interioară şi o capacitate de a ne ridica deasupra împrejurărilor prin care trecem, care ea însăşi se constituie ca un beneficiu imediat. Mai mult chiar, percepţia prezenţei divine împreună cu noi, intervenind în favoarea noastră, va aduce o convingere fermă asupra adevărului cuvintelor lui Dumnezeu. Practic, vom percepe faptul că puterea lui Dumnezeu este la lucru pentru a ne susţine şi a ne dezvolta fiinţa lăuntrică, în a ne ridica deasupra turbulenţelor ce se produc inerent în vecinătatea pământului.

 

Mai mult ca sigur că apostolul Petru ne-a scris având în vedere ceea ce el însuşi trăia. Să ne gândim la ce privaţiuni a fost expus de-a lungul vieţii, la ce batjocuri sau persecuţii, şi câte suferinţe a trebuit să îndure culminând cu propria sa crucificare. Aşadar, nimeni să nu creadă că el a dat sfaturi „din cărţi”, ci gustând experienţa amară a încercărilor de tot felul, a putut să ne ofere un exemplu despre ce înseamnă să îţi menţii credinţa vie indiferent de împrejurare. Exemplul său poate să ne ajute şi să ne motiveze să procedăm într-un mod similar.

 

A fi păzit prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, înseamnă să te raportezi la ceea ce ne-a promis Domnul Isus Hristos, că va fi mereu alături de noi, prin prezenţa Duhului Sfânt şi a sfinţilor îngeri, că vom fi biruitori indiferent de încercările prin care vom trece, iar în final că vom fi primiţi în Împărăţia cerurilor la a doua sa venire. Această convingere nu trebuie să scadă cu trecerea timpului, ci dimpotrivă ea trebuie să crească tot mai mult, pe măsură ce viaţa noastră se derulează. Astfel, credinţa apostolului Petru, în loc să scadă datorită împotrivirilor cărora trebuia să le facă faţă, ea se dezvolta tot mai mult, pentru ca în final să culmineze cu biruinţa în chiar martirajul său, liber consimţit.

 

Cu siguranţă, că experienţa dezvoltării credinţei a mers până la cea din ultimă limită atunci când principiul jertfirii de sine, care l-a caracterizat în mod constant pe apostolul Petru, a devenit sacrificiu de sine. Vedem astfel, că exerciţiul dezvoltării credinţei ne va conduce în final la depăşirea planului suferinţelor din această lume, şi ne va conduce să ne ridicăm la înălţimi care întrec şi cea mai iscusită imaginaţie. În ce-l priveşte pe apostolul Petru, „aurul credinţei a fost curăţit în focul încercărilor”, pentru ca în final să devină cu totul pur, de mare valoare, gata pentru înălţare în Împărăţia cerurilor.

 

Rugăciune pentru dezvoltarea credinţei indiferent de împrejurările prin care trebuie să trecem, pentru însuşirea exemplului oferit de către apostolul Petru, precum şi pentru dobândirea unei percepţii corecte asupra destinului nostru veşnic în Isus Hristos.

Înălţarea lui Isus Hristos după înviere are drept principal obiectiv pregătirea locurilor în Împărăţia cerurilor pentru toţi cei care vor primi mântuirea Sa. Din acest punct de vedere, pregătirea locurilor din ceruri reprezintă cea mai de seamă activitate ce se desfăşoară în clipa de faţă înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Cei credincioşi sunt atât de importanţi în ochii Celui Prea Înalt, încât întregul univers priveşte modul în care Domnul Isus Hristos realizează cadrul pentru primirea acestora în slava cea veşnică.

 

Corespondentul terestru al pregătirii din ceruri se află în pregătirea pe care o facem aici pe pământ în vederea marii întâlniri cu Mântuitorul nostru. Într-adevăr, este posibil să nu observăm efervescenţa acestei pregătiri, aşa cum ea se manifestă în ceruri, dar acest lucru nu se datorează faptului că nu există o lucrare de instruire a sfinţilor pentru primirea în Împărăţia cerurilor. Chiar dacă privirea noastră nu vede, în fiecare inimă omenească se dă o mare luptă între puterile binelui şi ale răului, având drept rezultat pregătirea, sau dimpotrivă, pierderea locului ceresc avut în vedere de către Dumnezeu.

 

Pregătirea pe care o desfăşoară Domnul Isus Hristos îmbrăţişează deopotrivă realităţile cereşti şi cele din această lume. Astfel, pe de o parte El mijloceşte pentru noi înaintea Tatălui ceresc primind putere pe care să ne-o transmită prin îngerii cei sfinţi, iar pe de altă parte, prin intermediul Duhului Sfânt, El acţionează direct asupra inimii noastre în vederea preschimbării. În acelaşi timp, El conduce evenimentele acestei lumi către momentul marii întâlniri dintre noi şi Creatorul nostru.

 

Dacă ar fi vorba doar de o informare cu privire la ceea ce se întâmplă în ceruri, sau ceea ce face Hristos, nu am putea spune că ne-ar privi prea mult. Este clar că orice informaţie, dacă nu are un impact asupra interiorului nostru, nu are mare valoare. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că se desfăşoară o pregătire pentru noi în ceruri, trebuie să ne determine să cooperăm cu Duhul Sfânt în vederea pregătirii pe care trebuie să o facem şi noi, la rândul nostru, pe pământ.

 

Cu siguranţă că nu putem sta pasivi, fără să facem nimic, atunci când ştim că tot cerul este implicat activ în primirea noastră în Împărăţia cerurilor. Este absurd să credem că trebuie să rămânem pasivi, sau cu ale noastre, în timp ce Hristos şi toţi îngerii cei sfinţi sunt implicaţi cu totul în lucrarea de pregătire pentru Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, oricine devine conştient de realitatea cuvintelor spuse de Mântuitorul nostru cu această ocazie, va conlucra în vederea atingerii obiectivului înălţării şi intrării în lumea cea veşnică a lui Dumnezeu.

 

Primul lucru la care se face referinţă este cel de a nu ni se „tulbura inima”. Cu siguranţă, că dacă nu vom avea o imagine clară asupra naturii lucrării din ceruri, simţămintele noastre se vor tulbura, fiind afectate de ignoranţă, care nu poate naşte decât speculaţie şi îndoială. De fapt, starea noastră naturală este de a fi indiferenţi şi inconştienţi cu privire la implicaţiile ce decurg din faptul că Isus Hristos mijloceşte pentru noi înaintea lui Dumnezeu, în ceruri. La modul practic, aceste cuvinte ne ajută în primul rând să ne trezim din letargia ce caracterizează spiritul acestei lumi, pentru a începe să ne pregătim să-L întâlnim pe Dumnezeul nostru.

 

Nu vom putea avea niciodată o credinţă activă, eficientă, dacă nu vom avea o dorinţă vie de a ne pregăti pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu şi a fi înălţaţi la ceruri. O credinţă care nu distinge acest aspect va sfârşi în cele din urmă să se plafoneze la nivelul unei aşa-zise mântuiri în care Hristos face totul, iar noi ne vedem de treburile noastre. Adevărata credinţă se împleteşte cu fiecare aspect al vieţii noastre, conturându-ne marele obiectiv al existenţei noastre terestre: intrarea în Împărăţia cea veşnică.

 

Cuvintele Scripturii sunt pline de viaţă, oferind suport şi călăuzire pentru oricine doreşte să cunoască voinţa lui Dumnezeu şi să se pregătească pentru Împărăţia cea veşnică. Pe de altă parte, dacă religia se rezumă doar la forme de închinare, sau doar la informarea cu privire la anumite adevăruri, dacă ea nu se continuă dincolo de întrunirile creştine în viaţa fiecăruia dintre noi, atunci ea se constituie doar ca o formă de auto-amăgire. Cauza unei astfel de situaţii se regăseşte în faptul că oamenii s-au obişnuit să fie doar nişte ascultători pasivi, doar nişte spectatori la o piesă de teatru sau la furnizarea de informaţii relativ interesante.

 

Răspunsul stă în activarea credinţei în Dumnezeu şi în dezvoltarea ei folosind cuvintele Sfintelor Scripturi. Revenind la versetele anterioare, conştiinţa pregătirii ce se face în ceruri va conduce la o dorinţă profundă de a ne pregăti la rândul nostru, de a conlucra cu Isus Hristos şi îngerii ce sfinţi. O astfel de dorinţă ne va conduce la o lucrare temeinică de reformă a vieţii, a tuturor obiceiurilor noastre, pentru a veni în armonie cu ceea ce realizează Hristos în momentul de faţă. Locurile din ceruri nu pot fi ocupate decât de cei care s-au pregătit pentru marea întâlnire, marea nuntă, a „Mielului şi a celor răscumpăraţi”, aşa cum este scris în Evanghelii şi în Apocalips.

 

Pregătirea va îmbrăca diferite forme în funcţie de specificul vieţii fiecăruia dintre noi. Mergând pe linia dezvoltării credinţei în Dumnezeu, pot spune că pregătirea va face referinţă la întărirea capacităţii noastre de a ne încrede în Dumnezeu în mijlocul circumstanţelor concrete ale vieţii. Confruntaţi cu felurite probleme şi dificultăţi, credinţa noastră în loc să scadă se va întări, fiindcă ştim că în ceruri tot interesul fiinţelor cereşti se concentrează pe situaţia noastră şi pe călăuzirea în vederea pregătirii intrării în lumea cea veşnică. Având o astfel de cunoştinţă, vom căuta căi şi mijloace de a depăşi tot ceea ce ne stă în cale, pentru a putea „alerga”, cum spunea apostolul Pavel, în cursa cea bună a mântuirii, şi pentru a învinge la fiecare pas.

 

Un creştin care se pregăteşte pentru ceruri nu poate să fie negativist, aruncând umbre de întuneric în jurul său, afectând prin răceala simţămintelor pe cei din jur, devenind o piatră de poticnire pentru cei mai slabi în credinţă sau aflaţi la începutul drumului lor creştin. Dimpotrivă, va fi o persoană plină de putere, încredere şi optimism, fiindcă viaţa lui Hristos se manifestă în el, fiindcă primeşte energii spirituale de natură divină, fiindcă învinge la fiecare pas, sau dacă totuşi cade, se ridică şi luptându-se învinge în cele din urmă. Aşadar, un creştin autentic reprezintă o putere deosebită spre bine şi pentru călăuzirea celorlalţi în pregătirea lor în vederea înălţării la ceruri.

 

Credinţa noastră în Dumnezeu are nevoie de hrănire din cuvintele Scripturii, sau altfel spus, ea se activează atunci când asupra noastră se revarsă lumina din Cuvânt. Tot astfel, dacă neglijăm această expunere la Cuvântul vieţii, viaţa noastră religioasă va mărturisi cu privire la calitatea deficitară a credinţei pe care o pretindem că o avem. În mod normal, atunci când citim cuvinte în genul celor amintite mai devreme, ar trebui ca interiorul nostru să vibreze la auzirea şi primirea puterii divine ce se manifestă o dată cu parcurgerea acestor texte sfinte. Însă dacă la auzirea lor nu suntem în nici un fel mişcaţi, fie din cauza obişnuinţei, fie din cauză că nu suntem antrenaţi să privim în adâncimea sensului descoperit, atunci se produce o progresivă întunecare a interiorului nostru.

 

Dacă nu urmăm drumul care duce către Împărăţia cerurilor, atunci automat vom urma calea care ne va purta spre adâncimile căderii din care nu mai există întoarcere. Un creştin întunecat reprezintă un argument puternic în favoarea îndoielii şi necredinţei, de zece ori mai eficient decât un ateu care îşi dă silinţa să distrugă încrederea în Dumnezeu. De aceea, trebuie să aprindem candela bucuriei, speranţei, optimismului şi a altora în genul acestora, având drept untdelemn Cuvântul lui Dumnezeu, fapt ce ne va conduce la pregătirea activă în vederea înălţării în lumea cea veşnică.

 

Acest lucru se poate realiza numai prin aducerea în armonie cu voinţa divină a fiecărui gând, a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte, până la sfinţirea deplină a vieţii noastre în tot ce avem cunoştinţă la un moment dat. De fapt, vorbim nu despre un ideal, ci despre un lucru posibil, fiindcă Hristos nu numai că a murit pentru noi, dar ne şi pregăteşte un loc în ceruri, pentru a fi alături de El pentru totdeauna. A fi sfânt în ceruri, presupune pentru început să fii sfânt aici pe pământ, iar prin Hristos, imposibilul devine posibil.

 

Rugăciune pentru întărirea credinţei pe care o avem în Dumnezeu, pentru pregătirea în vederea înălţării la ceruri, pentru alungarea întunericului din interiorul nostru şi deopotrivă pentru a conlucra cu Hristos prin întărirea credinţei noastre în lucrarea de pregătire a intrării în lumea cea veşnică.

 

 

Într-un anumit sens avem de-a face cu un principiu universal, fiindcă este necesar să credem că vom primi lucrul pentru care ne rugăm. Ar fi de fapt o contradicţie de termeni să ne rugăm fără a avea convingerea că vom primi lucrul pentru care am făcut cererea respectivă. De aceea, se poate spune că un lucru esenţial pentru a avea răspuns la rugăciune este să crezi că Dumnezeu îţi va răspunde şi că va împlini lucrul pentru care te-ai plecat înaintea Sa, având convingerea că vei primi răspunsul conform cu ceea ce ai crezut.

 

Cu siguranţă că aceasta era problema avută în vedere de către Mântuitorul nostru. Prea adesea ne dăm bătuţi imediat, atunci când vedem că Dumnezeu pare că întârzie să ne răspundă pentru ce ne-am rugat. Şi nu în ultimul rând, de multe ori ceea ce îi cerem nu se bazează pe o convingere fermă că vom fi ascultaţi, atitudinea noastră fiind greşită, în sensul în care exprimăm prin vorbire anumite lucruri, dar în adâncul sufletului nostru nu suntem convinşi asupra faptului că ni se va răspunde.

 

Sunt sigur că multe persoane au experimentat situaţii în care răspunsul la rugăciune a întârziat, sau nu a mai apărut deloc. Dar ori de câte ori suntem confruntaţi cu aşa ceva, ar trebui să ne întrebăm în primul rând, dacă am fost convinşi că Dumnezeu ne va răspunde. Iar dacă astfel au stat lucrurile, atunci trebuie să examinăm în ce măsură am insistat pentru a primi un răspuns, fiindcă de cele mai multe ori perseverenţa noastră în rugăciune lipseşte sau se manifestă doar ca o reluare la nivel verbal a cererilor noastre.

 

Nu aş putea spune că este simplu să dovedim o astfel de încredere deplină. De regulă, noi vorbim destul de mult despre necesitatea unei astfel de credinţe, dar în realitate ne este teribil de dificil să o punem în practică. Oare nu am observat atât de des, că atunci când încercăm să ne rugăm cu sinceritate şi credinţă, ceva din interiorul nostru, iar de multe ori şi din afara noastră, se pune în mişcare pentru a ne bloca exprimarea dorinţelor înaintea lui Dumnezeu. Nu aţi constatat cum deodată cuvintele încep să ne lipsească, sau devin fără conţinut, iar lucrul pentru care am fi dorit să ne cerem pare să mai fie clar exprimat?

 

Munţii despre care se vorbeşte în versetul citat, se referă deopotrivă la obstacolele interioare, precum şi la cele exterioare, ce pot sta în calea avansării noastre pe calea care duce către Împărăţia cerurilor. Aruncarea lor în mare nu este ceva opţional, o manifestare a unei credinţe de excepţie, ci reprezintă o necesitate de prim ordin. Practic, noi nu putem merge mai departe, dacă aceşti munţi nu se dau la o parte. Ori ei rămân înaintea noastră, iar noi vom fi nevoiţi să ne oprim, ori sunt daţi la o parte dinaintea noastră, iar noi vom putea merge în continuare pe calea ce duce în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Obstacolele pot diferi în natură şi manifestare, dar cu siguranţă un impediment major pentru a putea să te rogi lui Dumnezeu este manifestat prin lipsa credinţei, mai precis a acelei credinţe depline, ce se sprijină ferm pe ceea ce a făgăduit Creatorul nostru. Nu mă refer la acea credinţă care afirmă verbal adevărul cuvintelor lui Dumnezeu, ci la acea încredere fermă ce se sprijină cu o convingere puternică pe afirmaţiile făcute de Creatorul nostru, în legătură cu iertarea şi mântuirea noastră prin Isus Hristos.

 

Aruncarea în mare este similară acţiunii potopului distrugător, care a scufundat o lume ce se ridica împotriva lui Dumnezeu. Într-un mod similar, orice obstacol trebuie să fie cu desăvârşire dat la o parte, fără a mai lăsa vreo urmă din el. Aşa cum am amintit, un alt impediment în ce priveşte rugăciunea este cauzat de lipsa de concentrare asupra a ceea ce a spus Dumnezeu şi deopotrivă asupra ceea ce noi dorim ca El să împlinească pentru noi. Din această cauză, rugăciunile devin doar exprimări de suprafaţă, doar cuvinte lipsite de conţinut, sau vorbe, şi nimic mai mult, totul fiind doar un exerciţiu exterior ce nu are nici o legătură cu ceea ce se află în inima noastră.

 

Nu în ultimul rând, lipsa ordinii în viaţa noastră, obiceiurile vătămătoare pentru minte sau trup, hrănirea excesivă sau dimpotrivă, deficitară, lipsa odihnei, vizionarea de programe ce incită la gânduri necurate, sau pur şi simplu la excitarea nesănătoasă a minţii, precum şi orice păcat comis, se constituie ca munţi ce trebuie să fie aruncaţi în „mare”, adică distruşi cu desăvârşire. Sunt sigur că lista poate continua şi cu alte elemente ce ţin de viaţa noastră personală.

 

În sfera realităţii din afara noastră, prieteniile sau asocierea nesănătoasă cu persoane nespirituale sau lipsite de credinţă, afectează prin puterea influenţei interpersonale credinţa pe care o avem şi implicit dorinţa noastră de a ne ruga cu putere înaintea lui Dumnezeu. Un program de lucru încărcat, implicarea în prea multe activităţi, lipsa unei vieţi personale cu Dumnezeu, a acelui timp în care „în cămara ta” stai singur cu Dumnezeu şi exprimi dorinţele tale, sunt de asemenea mari obstacole pentru credinţa noastră. Şi nu în ultimul rând, lipsa unor relaţii deschise în familie, discuţiile aprinse între membrii familiei, orice formă de mânie sau de răutate exercitate de noi sau asupra noastră, îşi pun amprenta, constituindu-se ca obstacole în dezvoltarea credinţei noastre..

 

Răspunsul general constă în „aruncarea acestor munţi în mare”, adică distrugerea lor cu desăvârşire, având la bază exercitarea credinţei în Dumnezeu. Înţelesul este spiritual şi se poate concretiza, în funcţie de situaţie, prin ordonarea vieţii, eliminarea progresivă a obiceiurilor vătămătoare, hrănirea conform cu nevoile reale ale trupului şi minţii, eliminarea vizionării de programe ce au un conţinut vătămător, precum şi altele în genul acesta. Practic, trebuie schimbat întreg stilul nostru de viaţă, realizând o profundă schimbare a obiceiurilor noastre.

 

În ce priveşte cealaltă listă, este necesar să ne alegem cu înţelepciune prietenii şi legăturile de orice fel cu semenii noştri, încercând să ne asociem cu persoane ce ne vor ajuta să avansăm pe drumul credinţei. De asemenea, este necesar să nu ne supraîncărcăm cu prea multe activităţi, astfel încât să nu ne mai rămână nici energie, nici timp pentru a mai putea vorbi lui Dumnezeu. Cât de adesea, nu mai avem timp pentru rugăciune sau ceea ce oferim nu reprezintă altceva decât o rostire cu gura a unor fraze tip, în timp ce mintea noastră rămâne prea plină cu gândurile zilei, iar alteori doarme pur şi simplu! Nu în ultimul rând, trebuie să ne luptăm să avem timpul nostru cu Dumnezeu, perioade de solitudine în care să ne rugăm Tatălui nostru ceresc.

 

Cea mai dificilă, dar în acelaşi timp lucrarea ce se află cel mai aproape de noi, constă în reformarea relaţiilor de familie, în sensul în care vorbirea de rău, mânia, violenţa de orice fel, şi altele în felul acesta, trebuie să fie eliminate în baza unui acord comun între membrii respectivei familii. Trebuie bine înţeles, că o familie cu adevărat creştină reprezintă un puternic sprijin în dezvoltarea credinţei şi a relaţiei cu Dumnezeu. Pe de altă parte, o viaţă de familie deficitară, se constituie ca un munte uriaş, mai înalt decât vârful Everest, pe calea ce duce la ceruri.

 

În acest caz, trebuie să facem din partea noastră tot ce se poate pentru a fi pace, iar atunci când lucrurile nu mai depind de noi, să ne încredinţăm lui Dumnezeu, având convingerea că El ne va da putere să depăşim respectiva situaţie. Cu siguranţă că vom avea obstacole exterioare la fiecare pas, şi deopotrivă înăuntrul nostru se vor ridica multe bariere. Pe primele vom putea mai mult sau mai puţin să le dăm la o parte din calea noastră, dar pe celelalte, adică pe cele interioare, este pur şi simplu datoria noastră să scăpăm cu totul de ele. Iar ceea ce a fost handicapul nostru în această viaţă va deveni oportunitatea noastră de dezvoltare, prin intermediul unei credinţe depline ce se prinde ferm de braţul divin, fapt care ne va conduce dincolo de tot ceea ne-am fi putut imagina vreodată.

 

Rugăciune pentru a învinge orice fel de obstacol interior sau exterior ce stă în calea noastră în a ne ruga lui Dumnezeu şi în a avea o credinţă deplină; deopotrivă, rugăciune pentru ca „munţii să fie aruncaţi în mare”, iar noi să mergem mai departe către Împărăţia cerurilor.