Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

Afişare articole publicate în mai 2010

Vom mai analiza încă o obiecţie cu privire la faptul că Dumnezeu pare să nu se intereseze de soarta noastră. O astfel de exprimare ar fi similară cu următoarele cuvinte: „Nu vreau să mai ştiu de Dumnezeu fiindcă a permis ca lucruri rele să se întâmple în viaţa mea şi să mă lovească cu toată puterea lor. Sunt sigur că Îi face plăcere să mă rănească, ştiind că oricum eu nu am cum să îi răspund înapoi. În fond, El este vinovat pentru toate acestea, fiindcă El a creat răul pe pământ.”.
 
Ce se poate spune despre o astfel de situaţie, când se pare că multe lucruri rele ni se întâmplă în viaţă şi cu toate acestea aparent Dumnezeu nu intervine?
Dacă nu avem credinţă în Dumnezeu, ne va fi cu neputinţă să distingem intervenţia Sa în favoarea noastră de-a lungul vieţii. Aş putea spune, că prin necredinţă chiar vom bloca posibilitatea ca El să vină într-un mod lămurit în ajutorul nostru. Pe de altă parte, atunci când nu avem credinţă, se produce o distorsionare a imaginii lui Dumnezeu, care apare ca fiind cauza tuturor lucrurilor rele ce se întâmplă pe pământ. Prin urmare, relatarea anterior exprimată se potriveşte celor care nu au ajuns să se încreadă în Dumnezeu, relaţia fiind cauză – efect. Nu vom putea niciodată să vedem bunătatea lui Dumnezeu şi intervenţia Sa eliberatoare, dacă nu vom avea credinţă în El şi în cuvintele Sale.
 
Care ar fi raţionamentul ce generează astfel de afirmaţii negative cu privire la Dumnezeu, care sub o formă sau alta ne conduc la simţăminte de revoltă împotriva autorităţii Sale?
Interesant este că astfel de situaţii negative nu ne conduc la ateism, în sensul să credem că Dumnezeu nu există, ci mai degrabă la o răzvrătire similară cu cea a lui Cain sau a lui Lameh. Raţionamentul care stă la baza acestor lucruri se exprimă astfel: „Constat o mulţime de lucruri rele în viaţa mea, care mă afectează profund şi îmi provoacă o durere greu de exprimat în cuvinte. Cu toate acestea, observ că Dumnezeu, deşi este atotputernic, totuşi nu intervine. Dacă ar fi un Dumnezeu bun şi iubitor, atunci El nu ar permite o astfel de situaţie, ci ar interveni pentru a schimba lucrurile. Faptul că nu intervine nu înseamnă altceva decât că fie nu Îi pasă, fie chiar El este autorul la tot ce se întâmplă rău. De fapt, răul se manifestă tocmai fiindcă El nu îl opreşte şi prin urmare este foarte probabil ca acesta să vină chiar de la El. De aceea, nu vreau să mai am de-a face cu un astfel de Dumnezeu. Chiar dacă El există, El este rău şi nu vreau să mai ştiu de El.”.
 
Din ce cauză se poate ajunge la a gândi în felul acesta? Cum este posibil ca imaginea lui Dumnezeu să fie atât de grav distorsionată?
În exemplul relatat, se poate observa că persoana în cauză a fost afectată de nişte realităţi negative ce au afectat-o în mod direct, interpretând într-un mod foarte personal ceea ce i s-a întâmplat. Problema este că atunci când vorbim de răul care se manifestă în lume ne este mai simplu să îl contracarăm prin cuvinte de credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Însă atunci când chiar noi suntem loviţi, ne este mult mai dificil să ne mai menţinem vie încrederea în Dumnezeu, fiindcă percepţia subiectivă ajunge să dea la o parte orice efort de a rămâne obiectivi în judecata noastră. Şi atunci este foarte uşor să tragem concluzii greşite inspirate de către Cel Rău şi să ne însuşim punctul lui de vedere. Cauza profundă stă în faptul că nu putem să schimbăm o realitate defavorabilă, ne simţim neputincioşi, iar Dumnezeu pare că nu intervine. Şi atunci ce putem să facem? Într-un fel sau altul încercăm să ne ridicăm împotriva Sa pentru a-L provoca să reacţioneze, să întreprindă ceva, poate chiar să ne contrazică raţionamentul răzvrătit. Deseori, un copil se comportă zgomotos fiindcă simte că nu i se acordă suficientă atenţie sau are o problemă pe care nu o poate rezolva. De multe ori astfel de exprimări fac referinţă la disperare şi neputinţă, dar în final se ajunge la blazare sau chiar la răzvrătire făţişă. Dacă am putea să avem credinţă, situaţia ar apărea complet diferit.
 
Ca răspuns la această provocare a necredinţei, vom realiza o conexiune biblică şi vom citi din Evrei 2:16-18 „16 Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine Hristos, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. 17 Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. 18 Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”.
 
Ce ne spun aceste versete despre ajutorul pe care Îl putem primi atunci când suntem ispitiţi să gândim negativ cu privire la Dumnezeu?
Punctul cel mai important al celor afirmate în fragmentul biblic amintit se referă la faptul că există un ajutor de nădejde, atunci când ne confruntăm cu situaţii în care se pare că am fost abandonaţi de către Dumnezeu, iar răul se manifestă aparent în voie. Acest ajutor decurge din faptul că Isus Hristos realizează o legătură continuă şi nemijlocită între noi şi Dumnezeu. Deoarece şi El a trecut prin situaţii asemănătoare, când a fost ispitit să se îndoiască de providenţa divină şi chiar de caracterul Tatălui ceresc, totuşi a găsit resurse suficiente pentru a le trece cu succes. De aceea, El ne poate furniza „secretul” menţinerii ferme a credinţei indiferent de împrejurare, şi astfel, să poată veni în ajutorul nostru, inspirându-ne putere, curaj şi o nădejde care rezistă la vreme de nevoie.
 
Care este „secretul” învingerii situaţiilor defavorabile pe care le întâlnim în viaţa noastră? Ce ne spune acest fragment biblic cu privire la biruinţa asupra ispitelor Celui Rău?
Mai întâi distingem cum Domnul Isus Hristos vine în ajutorul celor numiţi ca fiind „sămânţa lui Avraam”. Înţelegerea acestor cuvinte a suscitat multe dezbateri de-a lungul timpului, însă fraza „prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” ne lămureşte că este vorba de un ajutor oferit tuturor „celor ce sunt ispitiţi”, adică oricărui om. Cu alte cuvinte, ori de câte ori trecem prin situaţii dificile, când suntem tentaţi să gândim negativ cu privire la Dumnezeu, Isus Hristos se va manifesta faţă de noi, inspirându-ne în sens pozitiv. Aşadar, secretul învingerii ispitelor rezidă din faptul că Isus Hristos, ca mijlocitor între noi şi Dumnezeu, intervine activ în favoarea noastră, susţinându-ne atunci când suntem încercaţi într-un sens cu totul special.
 
Dar cum este posibil acest lucru? Cum vine El în ajutorul nostru? Cum putem ajunge să cunoaştem acest lucru?
În acest sens avem următoarea exprimarea cheie: „ca Hristos să poată fi un mare preot milos şi vrednic de încredere”. Vrednic de încredere şi milos faţă de cine? Normal, faţă de cei pentru care El este „mare preot”, adică pentru „toţi cei ispitiţi”, conform cu cele discutate mai devreme. Dar cum este El vrednic de încredere? Cum se manifestă îndurarea Sa faţă de cei pentru care mijloceşte sau intermediază? Simplu, prin faptul că El „vine în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”. Dar cum vine El în ajutorul nostru? Răspunsul rezidă din faptul că „şi El a fost ispitit în ceea ce a suferit”, biruind în ciuda celor mai dificile situaţii prin care a trecut. Adică, dând o exprimare alternativă, Domnul Hristos ne oferă şansa de a învinge în felul în care a învins şi El atunci când a trăit pe acest pământ.
 
Cum putem aplica în mod direct învăţătura din aceste versete? Cum putem să învingem în felul în care a reuşit El de-a lungul existenţei Sale terestre?
În acest moment este bine să cugetăm la cele scrise în Evanghelii. Astfel, vom distinge cu uşurinţă că atunci când a fost ispitit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să gândească lucruri negative cu privire la Tatăl ceresc, El a reuşit să rămână ferm în credinţa Sa cu privire la bunătatea, iubirea şi providenţa divină. Chiar de la primele ispitiri relatate, observăm cum El a folosit cunoştinţele acumulate prin studiul biblic ca o armă puternică de apărare împotriva insinuărilor de răzvrătire. Tot aşa putem să facem şi noi. Deşi realitatea pare să fie alta, totuşi ceea ce afirmă Biblia are ultimul cuvânt. Nu este vorba de fanatism, ci pur şi simplu de nevoia de a crede pe Dumnezeu în ceea ce El afirmă. În alte ocazii vedem cum datorită spiritului de veghere format prin meditaţie, repaus şi rugăciune, Isus Hristos a primit putere pentru a da un bun răspuns celor care căutau să Îl prindă cu vorba şi să Îl conducă la nelegiuire. Iar în final, în Ghetsemani, când totul părea pierdut, printr-o perseverenţă dusă până la capăt a reuşit să învingă imaginea negativă inspirată de Satana şi să urmeze raţionamentul pozitiv ce stă la baza planului de mântuire.
 
Ce acţiuni putem întreprinde pentru a putea să contracarăm influenţa demoralizatoare pe care Cel Rău o exercită asupra noastră, în special când trecem prin situaţii dificile?
Luând în considerare ceea ce am studiat din cadrul Sfintelor Scripturi, este necesar să contracarăm influenţele negative ce se manifestă asupra noastră urmând modelul oferit de către Domnul Hristos. Astfel, când suntem ispitiţi să gândim negativ va trebui să ne aducem aminte de afirmaţiile pozitive ale Scripturii şi să credem în valabilitatea lor. Când persoane din jurul nostru ne vor induce o gândire negativă va trebui să veghem şi să rezistăm în baza experienţei de rugăciune pe care am dezvoltat-o din timp. Iar când totul pare pierdut, când aparent nu mai există soluţie, va trebui să perseverăm în ce priveşte convingerea că totuşi Dumnezeu este bun, că intervine în favoarea noastră, iar iubirea noastră pentru El va trebui să se exercite cu şi mai mare tărie, până când tot interiorul nostru se va umple de lumina imaginii pline de îndurare a Dumnezeului nostru.
 
Ce putem să facem pentru a ne pregăti din timp, astfel încât situaţiile dificile să nu ne ia pe nepregătite? Cum se poate evita efectul „surpriză”, când Cel Rău vine asupra noastră cu putere şi nu ştim cum să mai reacţionăm?
Marile bătălii se câştigă printr-o bună pregătire, lucru ce presupune chibzuinţă, efort şi timp investit pentru cultivarea deprinderilor de care vom avea nevoie în mijlocul luptei. Este necesar să fructificăm orice ocazie pentru a aduna putere în interiorul nostru, o energie care să ne alimenteze atunci când trecem prin situaţii dificile. Dacă ne vom defini un timp şi un spaţiu pentru rugăciune, atunci ne vom întări în ce priveşte vegherea. Dacă vom aloca atenţie studiului biblic, atunci vom avea acele instrumente de luptă concretizate printr-o gândire pozitivă articulată pe cuvintele Bibliei. Dacă vom cultiva deprinderea de a fi perseverenţi în relaţia cu Dumnezeu şi de a ne preda cu totul Lui, atunci imaginea iubirii lui Dumnezeu va rămâne asemenea unui nor luminos asupra noastră, iar interiorul nostru se va transfigura, reflectând slava Creatorului nostru, chiar şi în mijlocul celei mai teribile încercări. Într-o astfel de situaţie extremă, iubirea noastră faţă de El va creşte în intensitate, până când vom ajunge să fim cuprinşi cu totul de viziunea slavei viitoare, când vom fi luaţi în Împărăţia veşnică. Practic, nici un fel de încercare nu ne-ar mai distruge relaţia plină de încredere cu Creatorul nostru.
 
Am ajuns la momentul în care ar fi bine să reformulăm raţionamentul greşit pe care l-am citit la început. Cum s-ar putea face acest lucru?
O rescriere a gândurilor pline de amărăciune şi tristeţe de la început ar putea fi următoarea: „„Doresc să Îl cunosc mai mult pe Dumnezeu, fiindcă am înţeles că El mă iubeşte, chiar dacă anumite lucruri rele s-au întâmplat în viaţa mea şi m-au lovit cu toată puterea lor. Sunt sigur că nu Îi face plăcere să mă rănească, ci dimpotrivă, El intervine activ în ajutorul meu pentru a face faţă situaţiilor defavorabile prin care trec. Am ajuns la convingerea că Dumnezeu nu este vinovat pentru toate acestea, fiindcă nu El a adus răul pe pământ. Am convingerea că El va rămâne mereu alături de mine şi aleg să Îl iubesc cu toată fiinţa mea şi cu toată puterea mea.”. Saltul de la o gândire negativă la o exprimare pozitivă a încrederii în Dumnezeu reprezintă de fapt un pas prin credinţă făcut în direcţia cea bună. Chiar dacă pe moment lucrurile din jurul nostru par a nu se schimba, ceva în interiorul fiinţei noastre se va transforma pentru a putea trece cu succes indiferent de împrejurare. Însă convingerea mea este că şi în lumea exterioară se vor produce profunde mutaţii ca urmare a credinţei pe care o manifestăm în mod necondinţionat în Dumnezeu şi a iubirii depline pe care o nutrim faţă de El.
 
Se poate spune că vom deveni martori ai lucrării lui Dumnezeu? Că va exista o providenţă specială de îndată ce vom manifesta o credinţă deplină în El?
Dacă vom citi cu atenţie Sfintele Scripturi vom observa că întotdeauna când a existat o credinţă deplină în Dumnezeu, obstacole ce păreau de netrecut au fost date la o parte. Este de ajuns să citim din epistola către Evrei, capitolul 11, pentru a remarca lucrurile deosebite ce s-au întâmplat de îndată ce au existat persoane care să Îl iubească fără rezerve pe Dumnezeu, manifestând o încredere deplină în El. Realitatea este că manifestarea credinţei schimbă situaţiile şi împrejurările vieţii până acolo încât chiar şi munţii pot fi aruncaţi în mare. Atunci când credem în Dumnezeu şi Îl iubim cu toată fiinţa noastră se creează premizele pentru a ieşi din situaţiile defavorabile cu care ne confruntăm. De aceea, de multe ori prelungirea unei circumstanţe nefericite se datorează lipsei noastre de credinţă, precum şi nutririi unor gânduri negative ce ne îndepărtează de Izvorul oricărui bine, pe drept numit astfel, adică de Dumnezeu.
 
Dar este posibil ca vechile resentimente cu privire la Dumnezeu să revină în mintea noastră sau oricum să caute să se manifeste din nou? Cum putem evita să mai cădem pradă acestor gânduri negative şi false? Cum putem scăpa de influenţa lor?
Tăria unei cetăţi nu stătea doar în numărul ostaşilor pe care îi avea, ci deopotrivă de existenţa santinelelor ce stăteau pe ziduri, la porţi şi în toate locurile vulnerabile, pe unde vrăjmaşul ar fi putut să se strecoare într-un mod neaşteptat. Prin urmare, nu este suficient să studiem Biblia, să ne rugăm şi să lucrăm la remedierea obiceiurilor greşite, dacă ignorăm să veghem, să fim atenţi la locurile sensibile ale caracterului nostru, precum şi în general relativ la ce se întâmplă cu noi şi în interiorul nostru. Vechea gândire va încerca să revină în situaţiile cele mai neaşteptate, dar dacă noi vom fi atenţi, recunoscând apropierea vrăjmaşului, atunci vom putea să luăm măsurile de apărare, prin repetarea cuvintelor Scripturii şi rememorarea experienţei pozitive pe care am avut-o cu Dumnezeu, atunci când am exercitat o gândire pozitivă, bazată pe afirmaţiile Bibliei. Nu în ultimul rând, într-o astfel de situaţie ne vom ruga pentru a avea tărie şi a putea să învingem răul ce încearcă să se manifeste din interiorul nostru.
 
Ce vom putea face dacă o astfel de gândire negativă ne este transmisă din afara noastră, de către o anumită persoană sau prin alt mijloc: prin vizionarea unui program de televiziune, citirea unei cărţi sau chiar a Internetului?
În astfel de situaţii, „a lepăda ochiul drept” sau „a tăia mâna dreaptă” se va aplica în modul cel mai direct, întrerupând vizionarea unei astfel de emisiuni, citirea unei astfel de cărţi, citirea unei astfel de pagini de Internet sau discuţia defavorabilă cu respectiva persoană. Sunt convins că dacă vom proceda astfel, de fiecare dată vom ajunge să obţinem în mod constant experienţa biruinţei depline asupra păcatului şi răului, iar viaţa lui Hristos se va revărsa nestăvilit în interiorul nostru şi către lumea în mijlocul căreia trăim. Practic, am ajunge să trăim experienţa sfinţirii vieţii prin credinţa în Dumnezeu.
 
Rugăciune pentru a putea vedea mereu bunătatea lui Dumnezeu, pentru a lepăda contactul cu răul, pentru a manifesta o gândire pozitivă bazată pe afirmaţiile Sfintelor Scripturi, precum şi pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, indiferent de lucrurile prin care vom trece în această viaţă.
Vom trece mai departe pentru a studia şi alte cazuri în care oamenii ajung să nutrească simţăminte de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Astfel, o situaţie este cea descrisă prin cuvintele: „Nu mă mai interesează persoana lui Dumnezeu, fiindcă El este răspunzător în mod direct sau indirect de toate lucrurile rele ce se întâmplă pe pământ. El alege să nu întreprindă nimic pentru a ne ajuta când trecem prin dificultăţi şi când strigăm după ajutorul Său, ci dimpotrivă Îi face plăcere să ne vadă cum ne chinuim, fiindcă este complet lipsit de milă faţă de noi”.
 
Este posibil să ajungem într-o astfel de situaţie, când aparent Dumnezeu nu ne răspunde, deşi trecem prin dificultăţi pe care nu putem să le depăşim de unii singuri?
Mă gândesc la faptul că nu există persoană care să nu fi experimentat astfel de situaţii, când deşi apelezi la ajutorul lui Dumnezeu, fiind într-un moment critic, aparent nu primeşti nici un fel de răspuns. În astfel de circumstanţe devenim deosebit de vulnerabili faţă de insinuările Celui Rău şi cu rapiditate ajungem să gândim, dacă nu cumva chiar să afirmăm, că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi, ba chiar Îi face plăcere să ne vadă chinuindu-ne fără să găsim soluţii. Dacă am avea o cât de mică speranţă că El a auzit cererile noastre, atunci poate că am mai afla mângâiere, dar atunci când cerul pare că rămâne tăcut la strigătele noastre, ajungem să ne îndoim cu privire la bunătatea lui Dumnezeu. Prin urmare, este foarte uşor să nu Îl mai iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, ba chiar să ajungem să Îl urăm din tot sufletul nostru. Nu vreau să exagerez prin aceste cuvinte, dar ori de câte ori iubirea noastră faţă de El începe să scadă, resentimentele şi răzvrătirea împotriva Sa încep să crească în intensitate fie că ne dăm seama de la început, fie că nu.
 
Cei care se încred în Dumnezeu au deseori astfel de probleme în a crede cu toată tăria că vor fi ajutaţi când trec prin încercări. Care este raţionamentul care stă la baza unor astfel de atitudini ce ne subminează relaţia cu Dumnezeu?
Raţionamentul asociat unei astfel de situaţii ar putea fi formulat astfel: „Cred că Dumnezeu este atotputernic şi poate interveni aşa cum doreşte în cuprinsul întregului univers. Cu siguranţă că situaţia cu care mă confrunt, şi care este imposibil de rezolvat din punct de vedere omenesc, nu reprezintă o problemă pe care El să nu poată să o soluţioneze. M-am rugat lui Dumnezeu, am crezut făgăduinţele Sale, am implorat intervenţia Sa, şi cu toate acestea nu s-a schimbat nimic. Ba chiar lucrurile merg mai rău. În concluzie, este clar că El nu doreşte să intervină. Dacă ar fi un Dumnezeu bun şi iubitor atunci problema ar fi fost rezolvată, dar prin faptul că deşi are puterea de a ne ajuta, totuşi nu o face, înseamnă că El este un Dumnezeu rău şi nepăsător, căruia Îi face plăcere să ne vadă cum ne chinuim într-un mod lipsit de speranţă. Nu pot decât să urăsc pe un astfel de Dumnezeu şi nu vreau să mai am de-a face cu El.”. Să nu credem că suntem imuni la o astfel de gândire. Oricând putem ajunge să cugetăm la fel, chiar dacă nu avem curajul de a afirma cu glas tare ceea ce este în interiorul nostru.
 
Este teribil să gândeşti astfel, şi cu toate acestea sunt multe persoane care ajung să se îndoiască de iubirea lui Dumnezeu. Care ar fi cauza principală pentru care putem ajunge să urmăm o astfel de cale?
Dacă ne vom analiza cu atenţie, vom distinge faptul că imaginea lui Dumnezeu, aşa cum rezultă dintr-un astfel de raţionament, se potriveşte mai bine Celui Rău, decât Creatorului întregului univers. Cel Rău este tiran şi se bucură de necazurile sau suferinţele prin care trecem. Aşadar, putem vorbi de o înlocuire a adevăratei imagini a lui Dumnezeu cu una falsă, contrafăcută, după chipul şi asemănarea Celui Rău. Dincolo de această viclenie, cauza principală pentru care ajungem să afirmăm sau să gândim astfel de lucruri se află în faptul că nu primim un răspuns conform cu ceea ce ne-am fi aşteptat, şi atunci ajungem să fim dezamăgiţi de Dumnezeu. Ceea ce de fapt ne sfâşie interior se datorează neconcordanţei dintre aşteptări şi ceea ce se întâmplă în mod faptic. Problema stă în faptul că imaginea noastră cu privire la Dumnezeu este diferită de cea pe care o constatăm ca urmare a ceea ce noi considerăm că El nu face pentru noi. Mai precis, noi am crezut că Dumnezeu va interveni în favoarea celui ce se încrede în El, dar am constatat că nimic nu s-a schimbat. Dacă am avea o credinţă care să nu mai fie dependentă de circumstanţe, atunci ar fi cu totul altceva.
 
Să realizăm acum o conexiune biblică folosind un fragment care să ne ajute să contracarăm acest raţionament fals ce ne conduce să Îl urâm pe Dumnezeu. De aceea vom citi din Psalmul 22 1-4: „1 Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să îmi ajuţi şi fără să asculţi plângerile mele? 2 Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. 3 Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel. 4 În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai.”.
 
Ce idee principală este exprimată de către aceste versete? De ce oare este posibil ca Dumnezeu să nu răspundă atunci când strigăm zi şi noapte către El?
Mai întâi aş dori să subliniez că sunt împotriva ideii de „creştinism eroic”, manifestat prin faptul că deşi Dumnezeu nu ne răspunde, noi totuşi continuăm să credem ferm în El, strângând din dinţi, ca să spun aşa, şi răbdând cu stoicism. Realitatea este că dacă nu vedem cum Dumnezeu ne răspunde, tot interiorul nostru se va revolta, nutrind gânduri pline de îndoială şi de resentimente. Eu nu cred că o încăpăţânare fanatică reprezintă modelul biblic pentru un credincios, ci mai degrabă, conform cu ceea ce am citit, observăm cu psalmistul Îi adresează direct lui Dumnezeu nedumerirea sa. El îi vorbeşte lui Dumnezeu şi Îl întreabă într-un mod plin de sensibilitate şi fără urmă de răzvrătire, să îi spună de ce aparent l-a părăsit. Nu este întâmplător faptul că aceste cuvinte aveau să fie mai târziu repetate pe crucea de pe Golgota chiar de către Isus Hristos. Prin urmare, ideea principală rezidă în faptul că există situaţii în care nu mai vedem modul în care Dumnezeu intervine pentru noi. Dar faptul că nu vedem, nu înseamnă că El nu acţionează în favoarea noastră.
 
Ce ne spune acest fragment biblic despre problema rugăciunilor fără un aparent răspuns? Cum putem înţelege dificultatea de a ne ruga lui Dumnezeu fără ca situaţia să se schimbe, cel puţin din punctul de vedere a ceea ce putem vedea şi cunoaşte?
Convingerea mea fermă, bazată pe ceea ce am studiat din Sfintele Scripturi şi din experienţa vieţii, este că Dumnezeu intervine într-un sens special ori de câte ori Îi cerem ajutorul şi apelăm la sprijinul Său. Niciodată să nu gândim că Dumnezeu nu este prezent împreună cu noi, ci doar priveşte cum ne ducem la vale, sau cei dragi ai noştri se sting cu durere sub privirile noastre. Dacă ne-am adresa obiecţiile pe care le avem, precum şi orice fel de nedumerire, direct lui Dumnezeu, atunci ochii noştri ar fi deschişi pentru a vedea intervenţia Sa eliberatoare. Modelul oferit de psalmist trebuie să devină şi al nostru. Astfel, atunci când întâmpinăm situaţii când aparent Dumnezeu nu ne răspunde la rugăciune, în loc să spunem un „amin” scrâşnind din dinţi sau să nutrim o revoltă mocnită, ar trebui ca în mod deschis şi sincer să Îi spunem ce simţim. După cum se vede din fragmentul citat, în primele două versete este expusă nedumerirea psalmistului, după care la versetul următor începe exprimarea credinţei că totuşi Dumnezeu intervine în favoarea noastră, folosindu-se de exemple din trecut.
 
Cum am putea aplica în mod personal înţelesul acestor versete? Este posibil să vedem intervenţia divină, în ciuda aparentei tăceri?
Principiul de bază al întregii revelaţii ce ne-a fost oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi constă în faptul că Dumnezeu vine şi intervine în favoarea noastră. Orice experienţă prin care trecem este de maximă importanţă pentru Creatorul nostru, iar El acţionează în mod constant în favoarea noastră. Poate nu totdeauna răspunsul va fi conform aşteptărilor noastre, dar dacă am avea deschişi ochii credinţei, atunci am putea primi energii suplimentare pentru a trece cu succes prin orice experienţă a vieţii. Revenind la fragmentul biblic studiat, acesta ar putea fi aplicat în cazul unei persoane care se confruntă cu o situaţie în care Dumnezeu aparent nu răspunde. Astfel, ideea centrală este de a înţelege că şi alte persoane s-au confruntat cu situaţii similare, între care cel mai puternic exemplu este cel al Fiului lui Dumnezeu. Prin urmare, există totdeauna o raţiune, pe care noi nu putem să o pătrundem pe deplin totdeauna, cu privire la ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple pe pământ. De aceea, nu este cazul să cedăm ispitei de a ne îndoi de iubirea Sa faţă de noi, ci dimpotrivă, având la bază istoria celor ce s-au încrezut în Dumnezeu, va trebui să alegem să Îl iubim pe Dumnezeu, chiar şi într-o astfel de împrejurare. Sunt sigur că dacă vom proceda astfel, vom primi o putere suplimentară pentru a merge înainte.
 
Ce paşi concreţi se pot întreprinde pentru a contracara raţionamentul greşit conform căruia Dumnezeu ne-a părăsit şi nu Îi mai pasă de ceea ce ni se întâmplă?
De îndată ce înţelegem că Dumnezeu nu ne abandonează, va trebui să veghem şi să acţionăm pentru a contracara influenţa Celui Rău. Astfel, după ce i-am exprimat lui Dumnezeu temerile noastre şi îndoielile pe care le avem într-un mod cât mai sincer, trebuie să alegem să Îl iubim pe Creatorul nostru cu toată puterea noastră. Orice încercare prin care trecem este în final un test al iubirii pe care o avem faţă de Dumnezeu. Dacă această iubire ne va cuprinde interiorul şi fiinţa, atunci orice lucru prin care trecem nu va fi capabil să ne despartă de Creatorul nostru, ba chiar vom ajunge să îl iubim şi mai mult. Dacă Domnul vrea să fim o jertfă pentru cauza Sa, de ce ne-am retrage? Dacă El doreşte ca viaţa noastră să fie turnată pe altarul Său, de ce ne-ar fi teamă? Ştim bine că avem învierea şi înălţarea înaintea noastră. Când Îl iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, atunci vom fi schimbaţi interior, transformaţi pentru a rămâne ancoraţi într-o credinţă fermă cu privire la iubirea Sa. În mod concret, va trebui să cultivăm constant şi tot mai puternic exprimări şi gânduri care să reflecte iubirea noastră necondiţionată faţă de El. Astfel, vom primi o energie spirituală suplimentară pentru a vedea modul în care El ne răspunde şi intervine în favoarea noastră.
 
Cum putem să reformulăm raţionamentul negativ inspirat de Cel Rău pentru a ajunge să nu ne mai răzvrătim împotriva Creatorului nostru?
Ori de câte ori ne surprindem gândind în termeni negativi cu privire la Dumnezeu sau exprimând astfel de lucruri, va fi necesar ca în cel mai scurt timp să ne reformulăm gândirea. În acest caz, o posibilă exprimare alternativă ar fi următoarea: „Sunt tot mai interesat de persoana lui Dumnezeu, fiindcă El nu este răspunzător de lucrurile rele ce se întâmplă pe pământ. De fiecare dată El intervine în favoarea noastră şi ne susţine atunci trecem prin dificultăţi şi când strigăm după ajutorul Său. Lui nu Îi face plăcere să ne vadă cum ne chinuim, fiindcă este plin de milă faţă de noi. El vine în ajutorul nostru şi ne dă putere pentru a trece prin orice fel de încercare. Iar în final, El ne va da viaţa veşnică şi ne va lua în Împărăţia Sa.”. Dacă vom gândi astfel, în scurt timp vom ajunge să vedem modul în care Dumnezeu acţionează în favoarea noastră ca răspuns la rugăciunea făcută cu credinţă în El. Şi de asemenea, este posibil să asistăm la lucruri minunate făcute pentru cei care au ales să aibă credinţă în El, în ciuda ispitelor Celui Rău şi a situaţiei defavorabile în care ne-am putea afla. De multe ori biruinţa credinţei noastre în Dumnezeu este urmată de o remediere ieşită din comun a situaţiei dificile în cauză.
 
Dar dacă vom avea tendinţa de a reveni la vechiul mod de gândire? Dacă ne va fi greu să ne menţinem credinţa în Dumnezeu pentru a putea să avem o exprimare pozitivă? Ce vom putea face în astfel de situaţii?
A urca pe vârful unui munte şi a rămâne acolo cât mai mult timp, sunt două lucruri diferite, însă esenţiale dacă vrem să atingem performanţa. În cazul de faţă, nu este suficient că am ajuns să avem credinţă în Dumnezeu într-un anumit moment, ci va trebui să permanentizăm această experienţă spirituală. În acest sens, este esenţial să alegem în mod constant să ne încredem în Dumnezeu, să nu dăm atenţie exprimărilor negative care ne sunt insuflate de către Cel Rău şi să ne hrănim cu ceea ce spune Biblia, pentru a întări gândirea pozitivă cu privire la iubirea lui Dumnezeu. Încurajările pe care le primim din partea celorlalţi sunt importante, dar esenţial rămâne să identificăm acele exprimări din Sfânta Scriptură, ce ne vor menţine vie credinţa. Sub nici o formă nu va trebui să cedăm în faţa presiunilor exprimărilor negative, ci în permanenţă să ne gândim că aşa cum spunea apostolul Pavel prin cuvintele: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”. Dacă vom lăsa ca această convingere să ne cuprindă, atunci vom reuşi să trecem cu succes prin orice împrejurare şi astfel Îl vom iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră.
 
Cu toate acestea, există multe influenţe negative în jur, care caută să ne atragă atenţia către ceea ce este rău. Sau există persoane care îşi exprimă necredinţa în mod deschis. Cum putem contracara aceste influenţe exterioare?
Ispitele Celui Rău vin atât din interiorul, cât şi din exteriorul nostru. În acest sens, o persoană care nutreşte necredinţa va ajunge să influenţeze pe cei cu care intră în contact, asemenea celui care are un virus gripal şi îl răspândeşte celorlalţi. De aceea, trebuie să avem un „sistem imunitar” puternic, care să reziste „atacurilor” din jur, care în mod inevitabil vor veni asupra noastră. Astfel, va fi necesar să veghem şi să detectăm aceste influenţe, iar în acelaşi timp va trebui să avem „provizii de energie spirituală”, ce se obţin prin exerciţiul studiului biblic, al rugăciunii şi al cultivării deprinderilor pozitive în viaţa noastră. Doar dacă vom fi fortificaţi spiritual în interiorul nostru, vom putea rezista cu succes, iar astfel vom putea exercita o influenţă care să anuleze tendinţele negative din jurul nostru. În fond, suntem în mijlocul marii lupte dintre Isus Hristos şi Cel Rău, iar noi vom fi combatanţi de o parte sau de alta, fără a putea rămâne neutri.
 
Şi cum rămâne cu iubirea pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu? Cum Îl vom putea iubi cu toată puterea noastră?
Atunci când gândirea noastră se articulează ferm şi definitiv pe cuvintele Sfintelor Scripturi, atunci interiorul nostru se uneşte cu puterea lui Dumnezeu şi astfel devenim capabili să trăim pentru Creatorul nostru, iubindu-l din adâncul inimii şi cu toată tăria noastră. Această experienţă, imposibil de descris pe deplin în cuvinte, se numeşte „taina evlaviei” şi aici trebuie să ajungem pentru a deveni moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, gustând puterea vieţii viitoare chiar de acum
 
Rugăciune pentru a vedea iubirea lui Dumnezeu în fiecare ocazie a vieţii noastre, pentru a fi întăriţi interior împotriva ispitelor Celui Rău, şi deopotrivă pentru a trăi experienţa transformării interioare prin credinţă şi prin puterea Duhului Sfânt, acţionând activ asupra vieţilor noastre.
Am putut studia mai multe cazuri în care oamenii ajung să nu mai fie interesaţi de relaţia lor cu Dumnezeu. În continuare vom examina o altă posibilă cauză pentru care o persoană ajunge să se revolte împotriva lui Dumnezeu: „Nu vreau să mai aud de Dumnezeu, fiindcă sunt distrus, am rămas complet singur şi am ajuns să cred că nu Îi pasă de mine”.
 
Poate fi singurătatea o posibilă cauză pentru care mulţi oameni ajung să se îndoiască de iubirea lui Dumnezeu? Se poate ca datorită unor experienţe emoţionale negative, să ajungem să nu mai fim interesaţi de Creatorul nostru?
Singurătatea nu este un lucru de dorit pentru nici un om. Să ne gândim că încă de la începuturi, Dumnezeu a spus că „nu este bine ca omul să fie singur”. În astfel de momente, imaginaţia începe să se depărteze tot mai mult de realitate şi repede ajungem să credem, ceea ce de fapt nici măcar nu există. Cu siguranţă, că într-o astfel de situaţie ajungem să fim foarte vulnerabili la atacurile şi insinuările Celui Rău, iar mai devreme sau mai târziu este posibil să fim aduşi în situaţia să credem că Dumnezeu ne-a abandonat, că suntem pe cont propriu. De asemenea, o astfel de singurătate devine într-un interval de timp relativ scurt, asociată cu stări emoţionale negative, în genul descurajării, depresiei şi neliniştii. Aşadar, din cauza vulnerabilităţii noastre interioare cu privire la o astfel de situaţie, poate fi relativ explicabilă revolta multor persoane împotriva lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea o astfel de atitudine nu este în nici un fel justificabilă, fiindcă în permanenţă suntem înconjuraţi de către bunătatea lui Dumnezeu.
 
Există foarte multe persoane care trăiesc singure şi cu siguranţă că se confruntă cu astfel de gânduri. Ce raţionament stă la baza unor astfel de sentimente de supărare faţă de Dumnezeu?
Se poate cu uşurinţă constata faptul că mintea noastră funcţionează conform unor criterii de logică, emiţând judecăţi de opinie în funcţie de materialul pe care i-l punem la dispoziţie. În cazul de faţă ne gândim că dacă Dumnezeu ar fi cu adevărat bun şi iubitor faţă de noi, atunci nu ar permite să trecem prin situaţii de însingurare, tristeţe şi abandon din partea celorlalţi. Dar fiindcă tocmai aşa ceva experimentăm, atunci în mod logic, înseamnă că Dumnezeu nu este bun şi nici iubitor faţă de noi, adică este rău şi lipsit de compasiune. Cu o astfel de imagine relativ la Creatorul nostru, este lesne de înţeles că în scurt timp ajungem să ne revoltăm împotriva Sa, gândind că oricum am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri. Cred că nimic nu este mai dăunător pentru menţinerea tăriei noastre interioare, decât să nutrim astfel de simţăminte negative cu privire la Dumnezeul nostru. Nu este de mirare că se poate ajunge la devieri comportamentale grave şi la distrugerea imaginii de sine.
 
Dar cum poate cineva să creadă că Dumnezeu este bun, atunci când trece prin situaţii de durere, singurătate şi suferinţă? Cum poate un om să creadă că Dumnezeu intervine, dacă nu se vede nimic din mila şi compasiunea Sa?
Cauza principală pentru care ajungem să gândim că Dumnezeu este rău, sau că este nepăsător, se datorează unei înlocuiri de imagine dintre cea a lui Dumnezeu şi cea a lumii în care trăim. Într-adevăr, realitatea în mijlocul căreia trăim este ostilă, dureroasă, provocându-ne în permanenţă suferinţă. Adevăratul motiv din cauza căruia ajungem să fim aruncaţi în stări emoţionale negative, se află de fapt în mijlocul acestei realităţi în care răul este amestecat cu binele, până acolo încât ne devine cu neputinţă să le mai distingem în mod lămurit. Durerea, singurătatea şi suferinţă sunt produsul acestei realităţi ostile, care ne umbreşte imaginea compasiunii şi milei lui Dumnezeu. Aşadar, raţiunea profundă a unor astfel de afirmaţii ce exprimă îndoială cu privire la caracterul bun şi îndurător al lui Dumnezeu, se află în faptul că de fapt nu mai reuşim să facem faţă ostilităţii şi agresivităţii mediului în care trăim. Iar interiorul nostru fiind copleşit, ajunge să se exprime în mod contradictoriu, negăsind nici o soluţie de ieşire.
 
În acest sens, cred că ar fi utilă realizarea unei conexiuni biblice cu privire la situaţia în care durerea, singurătatea şi suferinţa interioară ajung să ne conducă la concluzia că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi şi că ne-a abandonat. Vom citi din Isaia 57:15 „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.”
 
Cum putem înţelege că Dumnezeu este alături de cei care trec prin durere şi suferinţă? Cum putem ajunge să corectăm raţionamentul greşit, conform căruia Dumnezeu ne-a abandonat şi nu Îi mai pasă de noi?
Acest verset exprimă direct şi pe înţeles faptul că Dumnezeu se coboară de la înălţimea tronului Său plin de slavă, la nivelul fiecărui om care se confruntă cu dificultăţi în această lume rea în mijlocul căreia trăim. Acţiunea de coborâre poate îmbrăca diferite aspecte, în funcţie de situaţie, în acest sens enumerând influenţa directă, pozitivă a Duhului Sfânt, ce ne inspiră curaj, credinţă şi putere, sau o vorbă de încurajare spusă de cei cu care într-un fel sau altul intrăm în contact. Însă cea mai puternică formă de manifestare a acestei acţiuni de încurajare se materializează prin conţinutul plin de putere al Sfintelor Scripturi. Mai presus decât orice altă întărire pe care am putea să o primim, Cuvântul lui Dumnezeu are o putere spirituală vindecătoare. Dacă am crede acest cuvânt, atunci întreaga noastră viaţă ar fi transformată, vălul ar fi dat la o parte şi am putea avea o imagine nedistorsionată a lui Dumnezeu, ajungând astfel să Îl iubim cu toată fiinţa noastră, cu toată puterea noastră.
 
Dar cum este posibil ca Dumnezeu să ne vorbească direct, oferindu-ne suport şi întărire prin intermediul Sfintelor Scripturi? Cum este posibil aşa ceva?
Asemenea razelor de lumină ce se revarsă din strălucirea fără de asemănare a soarelui pe bolta cerească, slava lui Dumnezeu se descoperă oricărui om care deschide paginile sfinte, având o sinceră dorinţă de a-L întâlni pe Creatorul întregului univers. Din fiecare frază sau propoziţie se desprinde lumina puternică a prezenţei divine, aducând pace şi linişte în interiorul sufletului nostru. Chiar dacă citim fragmente de istorie sfântă, care aparent nu au legătură cu noi, totuşi Dumnezeu ne inspiră prin intermediul acestor cuvinte, ca şi cum ar vorbi cu noi faţă către faţă. Poate vom parcurge paragrafe ce ne descriu călătoria fiilor lui Israel prin pustie şi ne vom întreba pe bună dreptate, ce legătură au toate acestea cu viaţa noastră? Însă răspunsul va veni imediat pentru cel care are o inimă deschisă faţă de Dumnezeu. Reluând cele anterior amintite, înţelegem că aşa cum Dumnezeu a călăuzit pe poporul Său prin pustie, în ciuda dificultăţilor aparent de netrecut, tot astfel el va conduce viaţa fiecăruia dintre noi până la sfârşit.
 
Dar cum se aplică în mod personal faptul că „Dumnezeu este împreună cu omul zdrobit şi smerit, ca să învioreze duhurile smerite şi să îmbărbăteze inimile zdrobite”? Cum se poate realiza în mod practic acest lucru?
Dacă atunci când citim din Scriptură ne-am vedea pe noi înşine în locul personajelor biblice, mai bine zis dacă ne-am identifica propria condiţie cu cea a oamenilor despre care vorbeşte Biblia, atunci am putea să intrăm într-o relaţie cu Dumnezeu similară cu cea pe care au avut-o aceştia. Astfel, Isaia ne vorbeşte despre faptul că Dumnezeu vine alături de cel „zdrobit şi smerit”, adică de cel „singur, nenorocit, uitat de toţi” pentru a-i aduce îmbărbătare. Ce ne împiedică să credem că de fapt se face referinţă chiar la noi, când trecem prin situaţii dificile, când avem nevoie de o putere interioară cu totul deosebită? Aceste cuvinte i-au fost descoperite lui Isaia în împrejurări în care viaţa sa trecea prin perioade deosebit de dificile, când se părea că nu mai există decât puţini închinători adevăraţi, în timp ce mari mulţimi de oameni erau doritoare să ia viaţa celor sfinţi. Însă îmbărbătarea vine ori de câte ori credem cuvintele Scripturii, în mod special făgăduinţele divine, ca aplicându-se la condiţia noastră, rugându-ne ca Dumnezeu să le împlinească pentru noi.
 
Cum s-ar putea citi acest verset de către o persoană singură, aflată în suferinţă, uitată fiind de toţi ceilalţi? Cum ar putea găsi putere pentru a crede în Dumnezeu, astfel găsindu-şi pacea sufletească?
O metodă foarte simplă de personalizare a făgăduinţelor constă în reformularea modului în care ele au fost scrise, aplicându-le situaţiei specifice prin care trecem. Astfel, acest verset ar putea fi citit astfel: „Domnul locuieşte în locuri înalte şi în sfinţenie, dar în acelaşi timp este prezent cu mine atunci când sunt zdrobit şi smerit, singur, fără ajutor şi fără speranţă. El îmi înviorează sufletul smerit şi plin de gânduri negre. De asemenea, El îmi trimite îmbărbătare, putere şi o speranţă vie, ce luminează asemenea soarelui în mijlocul cerului.”. Bineînţeles, fiecare persoană care trece prin situaţii dificile va găsi cuvinte potrivite pentru a formula aceste cuvinte, adaptate fiind situaţiei în care se găseşte. Rezultatul însă va fi de fiecare dată pozitiv şi aducându-ne convingerea că Dumnezeu este alături de noi şi putem să ne bazăm pe El.
 
Dar este suficient doar să aplicăm aceste cuvinte situaţiei în care ne aflăm? Nu este necesar să şi întreprindem anumite acţiuni concrete pentru a contracara puterea răului, ce caută să ne copleşească?
Redobândirea credinţei în Dumnezeu nu se rezumă doar la formularea unor cuvinte de încurajare, ci ea se continuă cu definirea unor acţiuni specifice, care să înlăture răul cu desăvârşire din vieţile noastre. Astfel, de îndată ce am ajuns să ne îndoim de iubirea lui Dumnezeu, înseamnă că s-a produs o invadare a minţii noastre cu gânduri necorespunzătoare. Aşadar, crezând adevărul exprimat de către Sfintele Scripturi, că Dumnezeu este împreună cu noi, va trebui să veghem şi să dăm la o parte, sau cel puţin să nu dăm atenţie, sugestiilor negative. Atunci când ispita vine la noi, ar trebui să răspundem folosind afirmaţiile Scripturii, folosind chiar propriile noastre cuvinte. A răspunde cu „stă scris” reprezintă o puternică armă de apărare contră răului. De asemenea, va trebui să vedem ce obiceiuri necorespunzătoare din viaţa noastră ne conduc să ajungem să fim copleşiţi de situaţiile cu care ne confruntăm. Chiar dacă suntem singuri din punct de vedere omenesc, în realitate îngerii lui Dumnezeu sunt tot timpul alături de noi, oferindu-ne încurajare, mângâiere şi energie spirituală pentru a parcurge cu succes drumul vieţii pe acest pământ.
Având în vedere toate aceste lucruri, este posibil să reformulăm viziunea negativă de la început? Se poate realiza o modificare a motivelor pentru care ajungem să nu mai avem încredere în Dumnezeu?
Secretul unei fericiri durabile se regăseşte în capacitatea pe care o avem de a converti exprimările şi atitudinile negative din viaţa noastră, în exprimări şi motivaţii pozitive, care să aducă slavă lui Dumnezeu. Aici se află marea biruinţă împotriva răului, prin promovarea a ceea ce este bun şi drept. Aici se află mecanismul lăuntric al convertirii de la păcat la neprihănire. În acest sens, am putea reformula exprimarea nefericită de la început, având la bază ceea ce am descoperit prin intermediul studiului biblic pe care deja l-am realizat. Această reformulare ar putea să fie astfel: „Doresc să Îl cunosc tot mai mult pe Dumnezeu, fiindcă El este alături de mine indiferent de împrejurare. Într-un sens special, El se coboară şi vine lângă mine atunci când mă simt distrus şi singur. Chiar dacă toţi ceilalţi oameni uită de mine, totuşi lui Dumnezeu Îi pasă de mine şi intervine în favoarea mea. În mâinile Sale îmi predau întreaga mea viaţă şi mă voi încrede în El până la sfârşit”.
 
Este însă posibil să fim confruntaţi şi pe mai departe cu aceste tendinţe negative, care conduc la răzvrătire şi la pierderea credinţei în Dumnezeu? Ce se poate întreprinde pentru a nu mai ajunge într-o astfel de situaţie?
Lucrarea de restaurare pe care o realizează Dumnezeu are un aspect complet, oferindu-ne ocazia de a nu mai repeta experienţele triste prin care am trecut în ce priveşte necredinţa şi robia unor obiceiuri rele. Însă există o condiţie pentru ca acest lucru să se întâmple şi în cazul nostru, şi anume de a veghea ca niciodată să nu mai dăm curs acelor lucruri care ne-au provocat căderea. Recidivarea răului se produce cel mai adesea din cauză că nu veghem şi nu luăm măsurile ce se impun din partea noastră pentru a nu mai reveni la lucrurile care ne-au condus la cădere spirituală. Aşadar, va fi nevoie ca ori de câte ori vom sesiza că mintea noastră reia vechile moduri de a gândi, să repetăm reformularea pozitivă a exprimării negative pe care Cel rău ne-o inspiră să o spunem sau să o credem.
 
Dar dacă totuşi ajungem din nou în vechea situaţie, în care dădeam crezare exprimărilor negative, mai există vreo soluţie, sau suntem pierduţi? Oare doar o singură dată să putem reveni la partea pozitivă?
Chiar dacă se întâmplă să mai cădem din nou şi să revenim la vechile obiceiuri, situaţia nu este fără speranţă. Însă de fiecare dată când cădem, revenirea va fi tot mai dificilă, mai ales când noi consimţim asupra acestui lucru. Există o diferenţă majoră între a cădea luptând împotriva ispitei şi situaţia în care deschidem larg porţile fără a da nici un fel de luptă. Dacă suntem în situaţia de a cădea, dar luptând, atunci înseamnă că în cele din urmă vom învinge şi trebuie doar să perseverăm pentru a învinge pe deplin. Dar dacă am ajuns să nu mai opunem nici un fel de rezistenţă, atunci suntem pe calea sigură a distrugerii. Aşadar, să fim atenţi la obiceiurile rele în viaţa noastră şi la raţionamentele negative pe care le nutrim în suflet, fiindcă în final aceste lucruri ne vor fi fatale.
 
Prin urmare, cât de important este să veghem pentru a nu mai cădea pradă Celui Rău? Cât de esenţială este exercitarea voinţei în direcţia cea bună?
Dacă nu vom veghea pentru a observa mişcările adversarului, în scurt timp vom ajunge sub influenţa Sa, care ne va conduce pe cărarea sigură a distrugerii. Indiferent cât de mari sunt pretenţiile de credinţă şi de sfinţenie pe care le face un om, dacă nu veghează este în mod sigur pierdut. În acelaşi timp, dacă vedem avansarea vrăjmaşului şi nu facem nimic, iarăşi vom ajunge să fim înfrânţi, subjugaţi şi nimiciţi, mai întâi în ce priveşte credinţa, iar după aceea în tot ceea ce se referă la viaţa noastră. Niciodată Dumnezeu nu va exercita puterea Sa în locul nostru. Dacă suntem ispitiţi, indiferent de circumstanţe, să nu Îl blamăm pe Dumnezeu şi nici să nu exprimăm îndoieli cu privire la bunătatea şi iubirea Sa, fiindcă altfel vom ajunge pe o traiectorie descendentă la al cărei final va fi prăbuşirea.
 
Aşadar, ce trebuie să facem pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, chiar şi atunci când ne simţim singuri, abandonaţi şi fără speranţă?
Pur şi simplu trebuie să ne abandonăm în braţele credinţei în Dumnezeu, având la bază ceea ce stă scris, şi să lăsăm ca influenţa vindecătoare a cuvintelor Scripturii să ne învăluie mintea, viaţa şi întreaga noastră fiinţă. Abia atunci se va produce conversia miraculoasă a exprimărilor negative în cuvinte de laudă, credinţă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Abia atunci se vor descătuşa energiile latente ale încrederii şi iubirii. Şi abia atunci vom ajunge să îl iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, având perspectiva înălţării glorioase în Împărăţia cea veşnică. Aici este marea biruinţă a credinţei în Dumnezeu.
 
Rugăciune pentru a alunga umbrele răului din viaţa noastră, pentru a da la o parte orice exprimare negativă despre Dumnezeu, pentru a lăsa ca razele cunoştinţei de Dumnezeu să se reverse asupra inimilor noastre din Sfintele Scripturi şi deopotrivă pentru a-L iubi pe Creatorul nostru cu toată puterea noastră, indiferent de împrejurare, chiar şi atunci când ne simţim părăsiţi de toţi cei din jur.
Vom explora mai departe diferitele argumente furnizate de către persoanele care au ajuns să afirme că nu Îl mai iubesc pe Dumnezeu. O altă raţiune pentru care cineva ar putea ajunge la o astfel de concluzie ar fi următoarea: „Nu mai vreau să ştiu de Dumnezeu, fiindcă am întâlnit aşa zişi „creştini”, care sunt nepăsători faţă de ceilalţi, îşi exploatează semenii, trăiesc în desfrâu, comit tot felul de lucruri rele şi cu toate acestea Dumnezeu le dă binecuvântare şi prosperitate”.
 
Cât de temeinică poate fi o astfel de afirmaţie în a spune că nu Îl mai putem iubi pe Dumnezeu? În ce sens cineva ar putea deveni o piatră de poticnire pentru credinţa altora?
Înainte de a blama astfel de afirmaţii, ar trebui să le analizăm cu grijă pentru a înţelege faptele incriminate, fiindcă de multe ori există mult adevăr în ceea ce alţii critică cu privire la comportamentul celor care îşi spun creştini. În cazul de faţă nu pot spune decât că este atât de uşor să devii o „piatră de poticnire” pentru alţii, datorită stilului de viaţă pe care îl ai şi comportamentului pe care îl afişezi în raport cu ceilalţi. Să ne gândim că dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi ajuns la abandonarea credinţei creştine de către majoritatea celor ce locuiesc în ţările avansate, ajungându-se la un ateism de masă. Atunci când o persoană care îşi spune creştină, se manifestă într-un mod nepăsător faţă de ceilalţi, este mai mult decât sigur că se va produce o distorsionare a imaginii credinţei pe care pretinde că o are. Aş putea spune că ar fi fost mai bine ca persoana în cauză să nu fi spus niciodată că este creştină, decât să se ajungă la astfel de situaţii, ce aduc dezonoare lui Dumnezeu şi seamănă necredinţă în lume.
 
Însă cu toţii facem tot timpul greşeli. Nu există creştini perfecţi, iar comportamentul nostru totdeauna va avea ceva ce lasă de dorit. Chiar trebuie să ajungem să Îl urâm pe Dumnezeu din cauza celor care nu ajung să manifeste pe deplin un caracter creştin?
Cu siguranţă că vor exista totdeauna abateri de la comportamentul creştin autentic la toţi cei care au credinţa în Isus Hristos. Tocmai de aceea există şi noţiunea de pocăinţă, sau întoarcere, o atitudine care va caracteriza în mod constant pe cei care se încred cu adevărat în Dumnezeu. Mai degrabă aş putea spune că adevăratele „pietre de poticnire” se referă la acele persoane în a căror viaţă nu se vede deloc acest aspect al „pocăinţei continue”. Astfel, cineva care este conştient de faptul că manifestă multe nedesăvârşiri în raport cu modelul Domnului Isus, va manifesta o atitudine de umilinţă, toleranţă şi simpatie faţă de semeni, îndreptând orice neregulă pe care o sesizează în raport cu sine. Aşadar, nu este vorba de creştinii care în mod sincer au nedesăvârşiri, ci de persoane arogante, trufaşe, lipsite de milă, asemenea fariseilor din timpul Domnului Isus, şi care în acelaşi timp pretind că sunt adevăraţi urmaşi ai lui Hristos. De fapt, aici este adevărata problemă.
 
Şi totuşi, s-ar putea ca noi înşine să ajungem să ne poticnim în credinţa pe care o avem faţă de Dumnezeu, fără a ajunge chiar să afirmăm că Îl urâm pe Dumnezeu, din cauza celor aşa zişi creştini. Care este de fapt cauza pentru care putem ajunge într-o astfel de situaţie?
În fiecare dintre noi există un simţ al dreptăţii, ce acţionează sub o formă sau alta, căutând să ne călăuzească spre alegeri corecte şi bune. Atunci când vedem creştini care sunt „nepăsători faţă de ceilalţi, îşi exploatează semenii, trăiesc în desfrâu şi comit tot felul de lucruri rele”, dar în acelaşi timp se bucură de o prosperitate ce o atribuie binecuvântării divine, ajungem să ne dăm seama că dreptatea a fost încălcată. Cum poate Dumnezeu să ofere binecuvântare celui care trăieşte în opoziţie cu cerinţele Sale, doar pe baza faptului că poartă numele de creştin? Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că avem de-a face cu un Dumnezeu rău şi arbitrar, nedrept chiar. Aşa au stat lucrurile întotdeauna, chiar şi în timpurile Vechiului Testament, când evreii făceau tot felul de lucruri rele, iar după aceea invocau binecuvântările ascultării, în baza faptului că erau urmaşii lui Avraam. Pilda pe care o ofereau celorlalţi conducea la raţionamentul amintit anterior, determinând popoarele din jur să creadă că Dumnezeu lor este la fel ca ei, adică rău şi făţarnic, arbitrar şi nedrept.
 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci să citim următorul fragment biblic Luca 7:44-48 „44 Apoi Isus S-a întors şi a zis lui Simon: Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. 45 Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. 46 Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. 47 De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin. 48 Apoi a zis femeii: Iertate îţi sunt păcatele!”.
 
Cum putem corecta raţionamentul greşit că Dumnezeu este asemenea celor care pretind că sunt adevăraţi închinători, însă viaţa lor fiind lipsită de omenie, toleranţă şi simpatie faţă de semeni?
Corectarea unei deprinderi greşite în materie de gândire sau de acţiune, nu reprezintă o sarcină întotdeauna simplă, fiindcă de regulă există o motivaţie lăuntrică ce ne determină să adoptăm anumite practici şi clişee. De regulă, în copilărie primim cele mai puternice impresii ce ne vor modela atitudinile fundamentale cu privire la viaţă, semeni şi existenţă. De asemenea, în prima parte a vieţii suntem puternic influenţaţi de mediul în care trăim, de valorile pe care le împărtăşesc colectivităţile din care facem parte, şi aici mă refer nu numai la familie, ci deopotrivă la biserică, de unde în cele din urmă primim amprenta motivaţiei de natură religioasă cu privire la comportamentul pe care îl vom avea. Prin urmare, corectarea unui raţionament greşit, datorat observării contradicţiei de comportament a celor aşa zişi creştini, nu va fi un lucru simplu, dacă nu ne vom conecta direct la sursa oricărei înţelepciuni autentice, adică la adevărul exprimat prin Sfintele Scripturi.
 
Cum poate fi înţeles fragmentul biblic pe care l-am citit, în relaţie cu contradicţia dintre ceea ce spune un om şi ceea ce de fapt el este?
Situaţia descrisă în acest fragment exprimă în mod lămurit maniera în care Domnul Hristos evaluează pe cei care pretind că sunt închinători ai lui Dumnezeu. Pe de o parte îl vedem pe Simon, zis şi leprosul, fiindcă anterior fusese vindecat de către Domnul Isus, un fariseu plin de sine şi de îngâmfare, judecându-şi cu dispreţ semenii şi motivaţiile lor. Iar pe de altă parte o distingem pe acea femeie, care în umilinţă a venit înaintea Mântuitorului, ştiind că are nevoie de iertare şi regenerare, lucru posibil doar prin harul Său. Astfel, Simon a fost vindecat trupeşte, dar nu a înţeles profunzimea degradării morale în care se afla, continuând să rămână fidel unor atitudini greşite, iar acea femeie a fost vindecată spiritual şi moral, fiindcă ea a înţeles mai bine situaţia disperată în care se găsea.
 
Reluând această situaţie, cum este posibil ca acea femeie să nu se fi poticnit în credinţa ei de unul ca Simon? Cum de a putut să aibă speranţă în ciuda răutăţii şi cruzimii celor care se proclamau ca fiind adevăraţi închinători?
Răspunsul cel mai simplu stă în faptul că ea L-a văzut pe Isus, a înţeles ce fel de Persoană era El, şi a venit direct la El, fără alţi intermediari. Astfel, dacă de fiecare dată când ne poticnim de exemplul greşit al celor ce se pretind creştini, am veni direct la Dumnezeu, atunci multe probleme în ce priveşte relaţia noastră cu El s-ar rezolva imediat. Nu trebuie să gândim că dacă Dumnezeu îngăduie astfel de persoane, înseamnă că El este părtaş nelegiurilor lor. Deşi nu avem totdeauna o raţiune clară pentru astfel de situaţii, cu siguranţă că Dumnezeu ne iubeşte şi ne va primi, ori de câte ori vom trece prin astfel de dificultăţi. Iar în această privinţă, cuvintele Mântuitorului sunt pline de înţeles: „Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir.”. Mai precis, există două tipuri de religie aşa zis creştină, care diferenţiază două mari categorii de închinători: unii asemenea lui Simon, iar ceilalţi asemenea acelei femei.
 
Care sunt consecinţele finale pentru cele două mari categorii de închinători? Cum putem înţelege ce anume se va întâmpla în cele din urmă?
Reluând versetul anterior, Domnul Hristos adresându-se femeii dă următoarea sentinţă: „Iertate îţi sunt păcatele!”. Cu alte cuvinte, categoria portretizată de către acea femeie ajunge să primească iertarea păcatelor şi implicit dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor. Interesant este că Scriptura nu menţionează că astfel de cuvinte au fost spuse şi către Simon leprosul. Înţelegem astfel, că este posibil să fii vindecat fizic, să te bucuri de o prosperitate materială venind chiar de la Dumnezeu, să te pretinzi adevărat închinător, să te comporţi crud şi nemilos faţă de semeni, dar în final să nu ajungi să simţi nevoia iertării şi vindecării interioare, iar astfel să pierzi dreptul intrării în Împărăţia cerurilor. Destinul este bineînţeles tragic pentru cei ce s-au autoînşelat printr-un astfel de comportament, iar rezultatul se va vedea la a doua venire a lui Hristos, atunci când toate lucrurile ascunse ale inimii, vor fi aduse la suprafaţă.
 
Acum, fiindcă am reuşit să contracarăm acel raţionament greşit cu privire la Dumnezeu, ce paşi ar trebui în mod practic să fie făcuţi, de către cei care au ajuns să se răcească în credinţa lor?
Primul pas constă în a veni la Domnul Hristos, prin rugăciune şi studiu biblic personal, aşa cum am procedat preluând fragmentul biblic legat de Simon leprosul. După aceea, este necesar să ne mărturisim problema pe care o avem şi să ne mărturisim raţionamentul greşit, în lumina a ceea ce ne spune Biblia pentru astfel de situaţii. În acest punct, este esenţial să manifestăm o atitudine similară acelei femei, care a fost atât de copleşită de imaginea propriei stări lipsite de speranţă, încât nici nu a mai dat atenţie atitudinii lipsite de simpatie a lui Simon. Mai departe, trebuie să avem convingerea că Domnul Hristos ne iartă, vine alături de noi şi ne oferă intrarea în Împărăţia cerurilor. Şi nu în ultimul rând, trebuie să luăm o decizie fermă să ignorăm pur şi simplu „pietrele de poticnire”, pe oameni ca Simon leprosul şi să privim numai la Isus. Vom descoperi în scurt timp cum înţelesul ascuns al înţelepciunii lui Dumnezeu ni se va descoperi, iar de la răceală şi resentimente faţă Creatorul nostru, vom ajunge să Îl iubim cu toată puterea noastră.
 
Ar fi bine să încercăm acum să reformulăm acea atitudine greşită. Cum am putea să găsim un raţionament corect, pornind de la afirmaţiile pline de resentimente faţă de Dumnezeu pe care le-am analizat?
O reformulare pozitivă, în lumina credinţei în Isus Hristos, ar putea să fie aceasta: „Mă întorc cu umilinţă şi părere de rău înaintea lui Isus Hristos, fiindcă acum îmi dau seama cât de mult am greşit, crezând că am de-a face cu un Dumnezeu crud şi nemilos, arbitrar şi rău. Studiind paginile Sfintelor Scripturi am înţeles că aşa zişii „creştini”, care sunt nepăsători faţă de ceilalţi, îşi exploatează semenii, trăiesc în desfrâu şi comit tot felul de lucruri rele, îşi decid singuri soarta lor finală, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu în umilinţă şi cu părere de rău. Am înţeles în sfârşit că binecuvântarea sau prosperitatea de care ei se bucură, îi împinge să meargă mai departe pe o cale rea, ignorându-L pe Dumnezeu, în ciuda apelurilor Sale de întoarcere. De aceea, aleg să mă identific cu acea femeie, care nu a mai ţinut cont de Simon leprosul, ci a venit direct la Isus Hristos. Acest lucru îl voi face şi eu de acum înainte, şi mai presus de toate aleg să ignor pur şi simplu „pietrele de poticnire” ce stau înaintea mea, pentru a privi mereu la Isus Hristos şi la bunătatea Sa plină de îndurare, compasiune, sensibilitate şi iubire.”
 
Cât de uşor sau cât de greu este să ne reformulăm modul de a gândi şi astfel de raţionamente greşite? Chiar va fi simplu să nu mai cădem pradă vechilor obiceiuri?
În fiecare dintre noi se dă o luptă teribilă între bine şi rău, între tendinţele spre evlavie şi cele spre păcat. Aşadar, nimic bun nu se câştigă uşor şi fără luptă. Însă de îndată ce ne expunem razelor vindecătoare din Cuvântul Scripturii, ne va fi tot mai simplu să înaintăm în direcţia cea bună. Însă va fi esenţial să veghem, şi aici nu am cuvinte să subliniez importanţa vegherii creştine. Va trebui să fim vigilenţi cu privire la noi înşine şi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cu scopul de a rămâne fideli angajamentului nostru. Nu este simplu să devii creştin, atunci când ai fost ateu. Dar este mult mai greu să devii un creştin autentic, atunci când înainte ai avut o experienţă religioasă deficitară. Însă niciodată nu trebuie să ne dăm bătuţi. Cât timp există har, va fi loc şi pentru speranţă. Cât timp Duhul Sfânt stă alături de noi, nici o cădere nu va fi definitivă. Prin urmare, dacă vom veghea să cultivăm noile obiceiuri de gândire, şi să reprimăm pe cele vechi, vom ajunge în final să culegem roadele transformării interioare.
 
Dar ce putem să facem atunci când deşi am studiat din Sfintele Scripturi, totuşi suntem ispitiţi să cedăm din nou vechiului mod de a gândi?
Cea mai bună metodă de a preveni să mai revenim la vechile obiceiuri se regăseşte în cultivarea unei gândiri ce decurge în mod armonios din studiul Sfintelor Scripturi. Acest lucru se aseamănă ridicării unei construcţii, la care adăugăm mereu noi şi noi elemente, astfel încât într-un mod armonios ea devine tot mai robustă şi mai rezistentă la provocările mediului imperfect în care trăim. De data aceasta am adăugat obiceiul de a privi la Hristos şi de a ignora „pietrele de poticnire”. Într-o altă ocazie am adăugat obiceiul de a nu trage concluzii pripite în legătură cu ceea ce ni se întâmplă şi de a aştepta cu nădejde acea zi în care Dumnezeu ne va descoperi totul. Şi într-un mod similar vom adăuga alte deprinderi de gândire, care vor fi ca un balsam vindecător pentru minte şi suflet. Aşadar, dacă vom lucra astfel, fructificând orice ocazie pentru a transforma interiorul nostru într-un Templu al Domnului, atunci când ispita va veni, se va izbi de temeliile puternice ale unei gândiri ce se articulează direct şi sigur pe temelia Cuvântului lui Dumnezeu.
 
Şi dacă totuşi se va mai întâmpla să mai cădem. Va exista vreo soluţie de rezervă, pentru a nu se distruge imaginea clădită prin intermediul Sfintelor Scripturi cu privire la Dumnezeu?
Orice cădere spirituală conduce la formarea de breşe în scutul protector al interiorului nostru, subminând fie temelia, fie zidul, fie porţile de intrare către casa sufletului nostru. Dar orice breşă poate fi reparată şi întărită, cu condiţia ca lucrarea să se facă la timp. Aşadar, de îndată ce ajungem să cădem, este bine să ne şi ridicăm cât mai repede. Dacă vom veghea, vom distinge cum raţionamentul greşit a acţionat asupra minţii noastre şi imediat vom reacţiona cu raţionamentul corect, articulat pe revelaţia biblică. Însă dacă nu ne-am pregătit în prealabil, cum vom putea să facem faţă într-un mod eficient la apropierea vrăjmaşului? Aşadar, este necesar ca mereu să cultivăm noi deprinderi şi noi modalităţi de gândire sau acţiune, având la bază adevărul descoperit prin intermediul Sfintelor Scripturi. Cu cât vom insista mai mult în această lucrare, cu atât vom culege tot mai multe roade de care nu ne va fi ruşine nici în viaţa de acum, nici în cea viitoare. Cred că o astfel de abordare ne va aduce o satisfacţie şi o binecuvântare spirituală, ce va întrece cu mult orice altă recompensă materială pe care cineva ar putea să o aibă în această viaţă.
 
Rugăciune pentru a cultiva obiceiul de a privi la Hristos atunci când întâlnim „pietre de poticnire” pe calea vieţii, pentru a fi vigilenţi pentru a depista apropierea vrăjmaşului şi pentru a fi pregătiţi să rezistăm având la bază o gândire puternic ancorată în adevărul descoperit prin Sfintele Scripturi.

Există o pagină pe Internet intitulată „De ce Îl urăşti pe Dumnezeu” (http://www.whydoyouhategod.com/), unde oamenii îşi exprimă raţiunea pentru care au ajuns să Îl urască pe Dumnezeu. Cu scopul de a înţelege mai bine de ce unele persoane ajung într-o astfel de situaţie, vom selecta mai multe dintre afirmaţiile făcute pe acest site, încercând să oferim un răspuns biblic la acestea. Astfel, vom analiza următoare expresie „Îl urăsc pe Dumnezeu, fiindcă El mi-a ucis tatăl, prin faptul că l-a făcut să se îmbolnăvească de o afecţiune incurabilă”.
 
Ce se poate spune despre raţiunea pentru care un om ajunge să îl urască pe Dumnezeu, fiindcă o persoană care îi era apropiată a fost afectată de o boală incurabilă?
Nu este simplu să te confrunţi cu o situaţie în care cineva, care îţi este drag, ajunge să se îmbolnăvească de o boală ce nu are vindecare. Aş putea spune că pentru fiecare dintre noi pierderea unei persoane pe care o îndrăgeşti, te face să te simţi ca şi cum tu însuţi ai muri, ţi-ai pierde sensul, rostul de a mai fi. Dintre toate durerile pe care le trăim pe acest pământ, cred că aceasta este una dintre cele mai mari. De aceea, multe persoane care trec prin astfel de circumstanţe ajung să îşi piardă credinţa în Dumnezeu, sau alteori chiar să Îl urască, crezând fie că El este sursa răului, fie că El lasă ca aceste lucruri să se întâmple fără să intervină. Într-un fel sau altul, ele ajung să Îl învinuiască pe Dumnezeu pentru o situaţie în care El ar fi putut să intervină şi totuşi aparent nu a făcut-o.
 
De ce oare durerea pe care o simţim în astfel de situaţii tinde să nu ne apropie mai mult de Dumnezeu? De ce nu putem să avem o credinţă fermă în bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu?
De fiecare dată când suntem confruntaţi cu o pierdere, indiferent de natura ei, ceva din interiorul nostru începe să se revolte. Iar întrebări în genul „De ce a lăsat Dumnezeu să se întâmple aşa ceva?” încep să ne cuprindă mintea. Dacă în astfel de momente am putea vedea un sens, o logică, poate că am accepta mai uşor ceea ce ni se întâmplă. Dar pentru faptul că nu vedem nimic care să ne aducă un răspuns, ajungem să dăm uşor crezare cuvintelor ispititorului, care în permanenţă ne spune fie că Dumnezeu nu există, fie că El este rău, că nu intervine, că nu Îi pasă de noi. Aş putea spune, că în astfel de împrejurări devenim mult mai vulnerabili la sugestiile negative şi ne lăsăm mai repede impresionaţi de ceea ce este rău. De fapt, descurajarea şi deznădejdea creează un mediu optim de manifestare a necredinţei, iar lucruri pe care nu le-am fi afirmat în vremurile bune, ajung să devină o parte a modului nostru de a vorbi şi gândi.
 
Care ar putea fi cauza pentru care ajungem să ne abandonăm credinţa, atunci când trecem prin situaţii dificile, când cei dragi dispar din diferite cauze, şi rămânem singuri, abandonaţi, fără speranţă?
Ori de câte ori trecem prin situaţii de acest gen, ajungem să fim inundaţi de o durere surdă, fără leac, care ne paralizează judecata. Deşi poate am studiat Biblia, deşi poate ne-am rugat, totuşi nimic nu a intervenit pentru a schimba ceea ce s-a întâmplat. Aşadar, analizând efectul tragem imediat concluzia că am greşit premisele, iar dacă această credinţă a noastră nu ne-a ajutat, atunci în mod sigur ea nu ne este de folos şi nu avem decât să o abandonăm. Nu sunt de părere că trebuie să avem o „rezistenţă eroică”, atunci când trecem prin încercări. Chiar şi Domnul Isus a plâns în astfel de situaţii, dându-ne de înţeles că Persoana Sa era sensibilă la toate durerile şi încercările noastre. Dar pe de altă parte, nici nu trebuie abandonată singura sursă de tărie, atunci când suntem confruntaţi cu situaţii nefericite. Deşi glasul ispititorului este puternic şi ne influenţează mintea, totuşi ar trebui să ne gândim că indiferent de situaţiile cu care ne confruntăm, numai împreună cu Dumnezeu vom găsi tărie pentru a merge mai departe.
 
În acest sens, cum ne ajută Cuvântul lui Dumnezeu să avem o bună percepţie asupra problemelor cu care ne confruntăm pentru a ajunge să ne încredem în El?
În cuprinsul Sfintelor Scripturi putem identifica o mulţime de conexiuni cu viaţa noastră personală şi astfel să ajungem să dobândim putere în faţa confruntărilor zilnice indiferent de natura lor. În cazul anterior enunţat, cred că fundamental este să demontăm falsul raţionament că deşi ne-am încrezut în Dumnezeu, El totuşi nu a schimbat cu nimic deznodământul nefericit. În fond, în vieţile multor oameni sfinţi evoluţia evenimentelor nu a fost conformă cu aşteptările pe care le-au avut. Ceea ce părea a fi un destin plin de glorie, de multe ori s-a terminat în situaţii dintre cele mai umile. Iar într-un fel sau altul, am convingerea că adevărata credinţă are capacitatea de a răspunde pozitiv, în sensul întăririi încrederii în Dumnezeu, indiferent de circumstanţele cu care ne confruntăm. Prin intermediul adevărului exprimat în Sfintele Scripturi ajungem să dobândim putere pentru fiecare zi a vieţii noastre.
 
Dacă aşa stau lucrurile, ar fi util să citim Isaia 53:4 „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.”. Cum se aplică învăţătura acestui verset la o situaţie în care dăm curs unui raţionament greşit?
Modul nostru de a gândi se axează pe ceea ce putem cunoaşte folosindu-ne simţurile şi raţiunea. Este clar că aceste mijloace de investigare a realităţii sunt limitate, iar ceea ce rezultă este tocmai o cunoaştere fragmentată, lipsind viziunea de ansamblu. Acest lucru se aplică şi în privinţa realităţilor spirituale. De aceea, vom putea să raţionăm corect doar dacă vom avea informaţiile necesare şi le vom analiza fără prejudecată, încercând să intuim perspectiva globală a evenimentelor prin care trecem. Astfel, acest verset ne demonstrează cum logica umană a fost contrazisă de gândirea lui Dumnezeu. Din punct de vedere omenesc, Isus din Nazaret a suferit şi a fost răstignit fiindcă a îndrăznit să spună că era Fiul lui Dumnezeu. Adică El a comis o blasfemie şi a fost pe drept pedepsit cu moartea chiar de către Dumnezeu. Această optică a fost susţinută de către preoţi şi conducători, adică de către cei calificaţi în materie de judecată, iar mulţimile şi-au însuşit acest punct de vedere. Era însă corect acest verdict? Prin prisma revelaţiei divine, aşa cum am citit din profetul Isaia, înţelegem cât de mult au greşit acei oameni, fiindcă ei au ignorat ceea ce fusese descoperit de către Dumnezeu.
 
Se poate spune că într-un mod similar şi noi riscăm să greşim, atunci când tragem concluzii pripite în ce priveşte realităţile spirituale, ignorând ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit?
Cred că de fapt aici stă adevărata cauză a problemelor pe care le avem în ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, fiindcă ne grăbim să judecăm lucrurile, fără să cercetăm cu atenţie ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit mai dinainte prin Cuvântul Său. În acest sens, Biblia ne vorbeşte despre o lume a binelui şi adevărului, creată la începuturi, dar care s-a stricat datorită neascultării, rezultatul fiind suferinţa şi moartea. Prin urmare, orice fel de suferinţă de care avem parte, îşi are originea în faptul că omenirea a ales să se despartă de Dumnezeu, având de suportat consecinţele de rigoare. Chiar dacă noi înşine sau cei dragi am fi afectaţi de situaţii nefericite, cauza fundamentală se află în existenţa răului pe pământ, acţionând asupra noastră şi din interiorul nostru. Aşadar, de ce să blamăm pe Dumnezeu pentru ceea ce El nu a fost vinovat şi nici nu a intenţionat să se întâmple? De ce să ne gândim că El este sursa răului, când de fapt El a creat o lume desăvârşită pe care oamenii au degradat-o prin practicile şi alegerile lor? Vina nu stă la El, ci la noi, în sensul în care omenirea a ales să se despartă de Dumnezeu.
 
Dar totuşi, Dumnezeu putea interveni de-a lungul istoriei şi să blocheze consecinţele alegerii răului asupra vieţilor noastre. De ce aparent nu a făcut acest lucru? De ce a permis moartea şi suferinţa pe pământ?
Deşi multe lucruri vor rămâne ascunse privirii noastre până la momentul revenirii lui Hristos, totuşi pe baza Scripturii înţelegem că deşi Dumnezeu a permis existenţa morţii şi a suferinţelor de orice fel pe pământ, totuşi El a dat un sens ascendent tuturor acestor lucruri. Chiar dacă anumite consecinţe ale căderii rămân să se manifeste până la finalul istoriei, totuşi ele devin adeseori mijloace de manifestare a harului lui Dumnezeu faţă de oamenii ce locuiesc pe planeta Pământ. Există multă suferinţă, dar ne este oferită şi mângâiere din belşug atunci când privim la realităţile restaurate ale lumii viitoare. Avem de-a face cu moartea, dar totuşi există o înviere a celor credincioşi, care vor intra în Împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, aspectele negative ale vieţii nu fac altceva decât să trimită, prin intermediul Scripturii, la marea lucrare de restaurare de la sfârşitul istoriei. Totul are un sens bine definit, şi după cum „nu cade o vrabie pe pământ, fără ştirea lui Dumnezeu”, într-un mod similar „şi firele de păr de pe cap ne sunt numărate” de către Cel Atotputernic. Nici un detaliu nu scapă privirii Sale atotcuprinzătoare, iar compensaţia pentru durere şi suferinţă va fi în totul abundentă în viaţa ce va veni.
 
Dacă vom analiza versetul anterior enunţat, vom înţelege că Mesia a suferit şi a murit pentru noi. Ar fi util să citim şi versetul următor Isaia 53:5 „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Cum are loc schimbarea de perspectivă pe care o aduce revelaţia lui Dumnezeu în raport cu ceea ce se întâmplă pe pământ? Cum putem să privim altfel evenimentele şi circumstanţele vieţii noastre?
Ceea ce părea a fi un final ruşinos, al unei persoane care şi-a arogat titlul de Fiu al lui Dumnezeu, s-a dovedit în cele din urmă a fi împlinirea planului divin pentru iertarea omului căzut în păcat. Ceea ce noi am considerat a fi cea mai mare nefericire ce ni s-a produs în viaţă, se va dovedi în final că nu a fost altceva decât o nouă treaptă pe care a trebuit să urcăm prin credinţă. Necesitatea ei ne va rămâne poate în mare măsură ascunsă în timpul de faţă, dar după ce vom avea acces în lumea cerească, totul se va integra armonios şi logic, înţelegând că până la urmă înţelepciunea divină a fost demnă de încrederea noastră. De aceea, nu trebuie niciodată să ne lăsăm copleşiţi de ceea ce ni se întâmplă, ci având credinţă în Dumnezeu, este necesar să ne păstrăm o convingere fermă asupra faptului că nu am fost abandonaţi, iar într-o zi vom primi o viziune completă asupra lucrurilor trăite. Niciodată să nu trecem de partea vrăjmaşului, fiindcă atunci situaţia se va înrăutăţi, ci într-un mod sincer şi deschis este bine să continuăm să avem încredere în Dumnezeu.
 
Cum am putea să reformulăm afirmaţia făcută de către acea persoană, care a ajuns să Îl urască pe Dumnezeu? Cum putem să Îl iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră în decursul împrejurărilor dificile ale vieţii?
Cred că acea persoană, pe baza conexiunilor biblice anterior enunţate, ar trebui să îşi reformuleze afirmaţia după cum urmează: „Îl iubesc pe Dumnezeu fiindcă El este bun şi intervine în favoarea noastră. Chiar şi atunci când trecem prin situaţii dificile, El rămâne alături de noi. Tatăl meu nu a fost ucis de către Dumnezeu, ci realitatea rea a lumii noastre este de vină pentru aceasta. Suferinţa prin care a trecut şi faptul că s-a îmbolnăvit de o afecţiune incurabilă sunt o consecinţă directă a păcatului şi existenţei Celui Rău. Dar privind prin credinţă la realităţile lumii viitoare înţeleg că toate au un sens bine determinat, iar ceea ce s-a întâmplat ne va fi explicat de către Creatorul nostru. Am speranţa să mă reîntâlnesc cu cei dragi în Împărăţia cerurilor şi aleg să Îl iubesc cu toată puterea mea pe Dumnezeu, chiar şi atunci când nu pot pricepe înţelepciunea divină. De aceea, mă plec cu încredere înaintea Sa, înţelegând că şi Fiul Său a trecut prin lucruri similare, dar în cele din urmă a fost înălţat în Împărăţia cea veşnică.”.
 
Dar este suficient să ne propunem să rămânem cu o credinţă deplină în astfel de împrejurări? Este de ajuns să afirmăm că avem încredere în Dumnezeu, chiar dacă acest lucru nu aduce o rezolvare imediată a problemelor noastre?
De multe ori cele mai bune intenţii ajung să rămână doar la nivelul cuvintelor, dacă nu ne vom propune să veghem cu atenţie asupra împlinirii lor. Nu înseamnă că dacă am avut credinţă în clipa de faţă, acest lucru se va menţine de la sine în clipa următoare. Fără o veghere atentă şi fără un plan de acţiune adaptat situaţiilor cu care ne confruntăm, ne va fi imposibil să ne menţinem deasupra norilor întunecoşi ai păcatului şi morţii. Proiecţia răului este mult prea puternică pentru a fi înfrântă în mod constant, dacă nu vom depune eforturi sistematice în direcţia cea bună. De îndată ce ne-am propus să avem credinţă în Dumnezeu, va trebui să acţionăm pentru a nu mai da atenţie cuvintelor ispititorului şi deopotrivă pentru a ne însuşi viziunea cerească. Convingerea că vom primi o explicaţie suficientă de la Dumnezeu după restaurarea tuturor lucrurilor, nu trebuie să scadă, pe măsură ce timpul trece. În fond, trecerea vremii ne apropie mai mult de momentul întâlnirii cu Isus Hristos. Iar evitarea de a da curs sugestiilor negative, va determina o reducere progresivă a stării de neputinţă şi rău ce ne cuprinde, atunci când ne gândim că Dumnezeu ne-a abandonat.
 
Cum vom putea veghea asupra menţinerii credinţei şi iubirii de Dumnezeu, pentru a nu reveni stările de necredinţă, neputinţă, ură şi teamă? Cum putem avea siguranţa că Dumnezeu va da un final fericit în Împărăţia Sa veşnică la tot ce a fost rău pe pământ?
Încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu este fundamentală, dar pe de altă parte alegerea noastră de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, indiferent de vreme, rămâne un lucru esenţial pentru a avea parte de împlinirea lor. Faptul că am suferit o pierdere, sporeşte nevoia noastră de mângâiere şi încurajare din partea lui Dumnezeu, precum şi a celor din jur. Pe lângă mângâierea directă, pe care o simţim deseori prin prezenţa Duhului Sfânt inspirându-ne credinţă şi curaj, există şi cuvintele pline de putere ale Sfintelor Scripturi. În acest sens, asemenea unui balsam vindecător recomand citirea acelor versete care ne vor aduce încredere şi speranţă în înţelepciunea şi providenţa divină. Ele ne vor hrăni sufletul şi mintea, iar imaginea noastră asupra a ceea ce se întâmplă va dobândi un sens bine determinat şi pozitiv.
 
Să citim acum din Romani 8:38-39 „38 Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, 39 nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”. Ce înseamnă acest lucru?
Nimic altceva decât că indiferent prin ce am trecut sau vom trece, nu va exista situaţie în care să nu se manifeste iubirea, mângâierea şi providenţa lui Dumnezeu. Prin Isus Hristos, toată paleta suferinţelor, durerilor şi nefericirilor de orice fel îşi găseşte o deplină compensaţie prin prezenţa vindecătoare a harului divin, care se uneşte cu noi plină de compasiune atunci când trecem prin încercări şi împrejurări dificile. Dumnezeu suferă împreună cu noi, simte împreună cu noi, ne iubeşte şi va da un sens pozitiv şi ascendent la tot ceea ce ni s-a întâmplat vreodată în decursul vieţii.
 
Rugăciune pentru a dobândi o încredere deplină în Dumnezeu, indiferent de împrejurare, pentru a ne ridica privirile către El cu speranţa că într-o zi totul ne va fi explicat, precum şi pentru convingerea că în Împărăţia cerurilor ne vom reîntâlni cu toţi cei pe care i-am iubit şi i-am cunoscut pe pământ, în lumina credinţei în Isus Hristos.

SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline