Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

Afişare articole publicate în iunie 2010

Nu este simplu să menţinem o atitudine pozitivă, atunci când trecem prin diferite dificultăţi. Diversitatea situaţiilor pe care le întâlnim ne solicită capacitatea de adaptare la maximum. Însă apelând la cuvintele Sfintelor Scripturi vom reuşi să învingem indiferent de ocazie. De data aceasta am selectat o altă relatare intitulată „La sfârşit de zi”:
 
„Mi-am început ziua mult prea obosit pentru a mă gândi la altceva decât la faptul că trebuia să ajung la timp la şcoală. După aceea, întreaga zi m-am străduit să manifest cea mai pozitivă atitudine de care eram capabil, încercând să am încredere în ceilalţi şi să mă comport conform cu aşteptările celor din jur. În cele din urmă m-am întors acasă şi ajuns în cameră, m-am privit în oglindă. Nu am putut să nu remarc expresia feţei mele, ce trăda o dezamăgire profundă. Era acea imagine pe care nimeni, inclusiv părinţii mei, nu aveau cum să o ştie. Cei din jur îşi pun încrederea în mine şi se aşteaptă tot timpul ca eu să mă conformez aşteptărilor din partea lor, în ciuda faptului că gândurile mele sunt cu totul altele. Internet-ul este singurul loc unde pot să fiu sincer faţă de lume şi să-mi mărturisesc povara zilelor ce mă apasă încercând să fiu altul decât eu însumi.” 
 
De ce avem tendinţa de a impune standarde celorlalţi, ignorând ceea ce ei simt sau gândesc? De ce nu ne interesează simţămintele celor faţă de care avem sub o formă sau alta putere şi autoritate?
Cu siguranţă că orice elev a experimentat simţăminte de frustrare în genul celor surprinse în această relatare. Reacţiile pot fi dintre cele mai variate, de la murmur şi răzvrătire la complacere şi acceptare pasivă. Ceea ce însă mi se pare important în această relatare, se referă la faptul că este posibil să fii părinte, iar alteori profesor, sau cadru didactic, şi să nu fii în stare să înţelegi simţămintele celui care îţi este copil, sau elev. Multe dintre tensiunile ulterioare ar fi rezolvate, dacă din copilărie ar exista un dialog direct şi sincer dintre adulţii cu autoritate şi copii. Cerinţa de supunere necondiţionată a unui copil faţă de cerinţele celor mai mari ca vârstă, nu reprezintă cea mai bună abordare, dacă nu este însoţită de dialog, simpatie şi explicarea raţiunilor pentru care este necesar aşa ceva. Însă acest lucru necesită timp, răbdare şi multă sensibilitate din partea celor care vor să se apropie de lumea interioară a celor ce le sunt pentru o vreme încredinţaţi spre creştere.
 
Care ar fi elementele cheie ale relatării pe care o studiem în aceste clipe? Care ar putea fi acele lucruri ce declanşează astfel de simţăminte şi de tensiuni interioare, greu de suportat?
În lumea celor mari este posibil să îţi faci cunoscut dezacordul sub diferite forme. Astfel, de la exprimarea verbală a refuzului, la contestarea în instanţă, grevă sau demisie, surprindem o mulţime de metode pentru a pune capăt unei situaţii fără ieşire. Dar pentru un copil lucrurile sunt mai delicate. El este dependent de adulţi. El nu se poate descurca de unul singur. Şi de aceea, el este deosebit de vulnerabil în faţa abuzurilor ce vin din partea celor de care depinde în modul cel mai direct. Putem să condamnăm pe acei părinţi ce abuzează sub diferite forme de copiii lor, dar cât de greu ne dăm seama că lipsa unei comunicări reale dintre părinţi şi copii, deschide uşa către abuzuri mai subtile, dar la fel de dureroase. Cred că suferinţa cea mai mare pe care o poate avea un copil, este de a conştientiza faptul că nu poate să comunice eficient cu adulţii şi mai ales cu proprii săi părinţi. Faptul că încă din copilărie suntem siliţi să purtăm măşti, reprezintă cauza multor rele de mai târziu. Prin urmare, elementele cheie ale relatării se referă la lipsa de comunicare, la purtarea măştilor de tot felul şi la suferinţa de a şti că nu ai nici o şansă de a fi înţeles.
 
Să citim acum din Sfânta Scriptură din Psalmul 139:1-6: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca să o pot prinde.”.
 
Cum putem realiza o legătură dintre situaţia pe care am analizat-o şi ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Cum poate fi contracarată suferinţa neînţelegerii din partea celorlalţi?
Privind cu atenţie la aceste versete, vom distinge forţa de excepţie a afirmaţiilor Scripturii. Astfel, înţelegem că Dumnezeu este Singurul care ne înţelege cu adevărat. El ne-a creat. Indiferent de mediul în care am crescut, nu suntem rezultatul hazardului, ci al acţiunii puterii Sale creatoare. Într-o anumită ocazie Domnul Hristos spunea celor care îşi pierduseră credinţa că „până şi firele de păr din cap ne sunt numărate”. În limbajul modern, am putea spune că până şi ultima genă sau cromozom din structura noastră a fost modelată de către puterea lui Dumnezeu, pentru a ne conferi o identitate unică de copiii ai Săi. Dar acest fragment biblic nu se limitează doar la acest aspect, oarecum pasiv al înţelegerii modului în care am fost creaţi de către Dumnezeu. Mai departe se afirmă că El ne înconjoară din toate părţile şi Îşi pune mâna Sa protectoare peste noi. Adică, El intervine în favoarea noastră. Iar dacă un copil, neglijat sau puţin înţeles de adulţi, ar avea ocazia să citească şi să înţeleagă aceste versete, atunci ar ajunge să se încreadă în Dumnezeu cu toată inima sa şi mulţi oameni gen Samuel, David sau Daniel am avea în lumea noastră. Biblia este anume întocmită şi pentru adulţi, dar şi pentru copii, indiferent de vârstă.
 
Cum pot fi redate în mod amplificat aceste versete, pentru a avea un înţeles mai clar al învăţăturii ce ne este descoperită prin Cuvântul lui Dumnezeu?
Dacă vom studia cu atenţie aceste versete, atunci vom înţelege faptul că Dumnezeu ne cercetează de aproape, vine alături de noi, ne înţelege şi acţionează în favoarea noastră. Indiferent de situaţia în care ne-am putea găsi, El cunoaşte toate problemele noastre. Frământările pe care le avem nu Îi rămân ascunse. Tensiunile interioare pe care le simţim, nu Îi sunt necunoscute. Indiferent ce facem, El este prezent şi cunoaşte totul. Până şi gândurile Îi sunt cunoscute. De aceea, El este Singurul care ne înţelege pe deplin şi poate veni în ajutorul nostru. Însă deopotrivă cu această cunoştinţă, El intervine în favoarea noastră. Dacă am avea tot timpul în mintea noastră această învăţătură, atunci niciodată nu am ajunge în situaţii fără ieşire, fiindcă puterea divină s-ar manifesta în favoarea noastră într-un mod extraordinar şi pe deplin. Există o providenţă specială ce se împlineşte cu cel care se încrede cu totul în Dumnezeu.
 
Ce ne spun aceste versete despre ce înseamnă să ne încredem pe deplin în Dumnezeu? Care ar fi roadele unei astfel de încrederi necondiţionate?
Întreaga Scriptură ne oferă dovezi la fiecare pas pentru a ne încrede pe deplin în Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl nostru. Indiferent de situaţiile prin care trecem în viaţă, noi ar trebui să rămânem cu o încredere fermă în El şi în intervenţia Sa în favoarea noastră. Voi insista din nou asupra acestui aspect. Închinarea la Dumnezeu nu se rezumă doar la convingerea că El există şi este prezent împreună cu noi. Aceasta este doar o jumătate din măsura deplină a ceea ce înseamnă credinţă. Încrederea deplină în Dumnezeu se manifestă prin faptul că El intervine în favoarea noastră, corespunzător cunoştinţei ce o are despre noi. Abia având o astfel de viziune putem să ajungem la treapta desăvârşită a încrederii necondiţionate. Iar rezultatele vor fi extraordinare, fiindcă vom deveni martorii lucrurilor mari pe care Dumnezeu le va face în favoarea noastră.
 
Cum poate fi personalizat înţelesul acestor versete la situaţia fiecăruia dintre noi? Cum ar trebui să ne exprimăm credinţa într-un Dumnezeu care deopotrivă ne cunoaşte şi intervine în favoarea noastră?
Ca o exprimare a credinţei pe care o avem în Dumnezeu, am putea să formulăm următoarea exprimare: „Dumnezeu mă cercetează de aproape, mă înţelege şi vine alături de mine. Indiferent cât de dificile ar fi situaţiile prin care trec, El totuşi rămâne aproape şi îmi oferă mângâierea Sa. Chiar dacă de multe ori simt că nu mai pot face faţă realităţii prezente, chiar dacă uneori simt că pur şi simplu nu mai pot să merg mai departe, El rămâne totuşi alături de mine şi îmi oferă puterea Sa. Intervenţiile Sale minunate în favoarea mea îmi aduc bucurie, pace şi o nădejde fermă. Chiar dacă toţi cei din jur nu mă înţeleg, chiar dacă rămân singur cu gândurile mele, El totuşi continuă să îmi asculte cugetul şi să mă accepte aşa cum sunt. Înaintea Sa nu trebuie să port nici un fel de mască, fiindcă El este un Dumnezeu bun şi îndurător. El niciodată nu mă va părăsi, iar încrederea mea în El va creşte tot mai mult.”.
 
Cât de important este să ne exprimăm prin cuvinte pline de credinţă atunci când gândim sau când vorbim unii cu alţii? Care ar fi rezultatul direct al acestui lucru?
Dacă am urma sfatul biblic şi am cultiva exprimarea credinţei în Dumnezeu atât în cugetare, cât şi în vorbire, am ajunge să ne încredem tot mai mult în El şi să vedem modul în care El intervine în favoarea noastră. De fapt, când vorbim despre intervenţia Sa în pentru noi, nu facem referire la ceva ce nu există. Aici nu este loc pentru autosugestie sau „gândire pozitivă” şi atât. Dimpotrivă, ne gândim la cultivarea capacităţii de a vedea intervenţia Sa în favoarea noastră, de ridicarea acelui „văl”, ce ne împiedică să avem o imagine deplină asupra a ceea ce face tot timpul Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Exprimarea credinţei nu face altceva decât să pună în evidenţă, iar alteori să ne pregătească inima şi mintea, pentru a putea percepe realitatea providenţei divine ce este pusă în mişcare pentru noi într-un sens cu totul special, atunci când manifestăm încredere deplină în El.
 
Iar acum am ajuns la momentul reformulării exprimării negative citite mai devreme. Cum ar putea fi corectată pentru a reflecta ceea ce am înţeles prin studierea Sfintelor Scripturi?
„De fiecare dată când sunt la începutul unei noi zile, mă gândesc cât de minunat este faptul că Dumnezeu mi-a dăruit bucuria de a avea parte de darul vieţii. Când merg la şcoală, impresii luminoase vin asupra mea atunci când disting realitatea prezenţei Sale împreună cu mine. Experienţe deosebite stau înaintea mea şi acest lucru mă determină să mă exprim într-o manieră plină de bunăvoinţă faţă de ceilalţi, indiferent dacă sunt profesori sau colegi. Ajungând din nou acasă, mă bucur de privilegiul de a avea un cămin în care să locuiesc, părinţi care să se îngrijească de mine, iar când mă privesc în oglindă văd un chip plin de lumină, ce a cules razele speranţei şi încrederii pe care le-a întâlnit de-a lungul zilei. Această imagine pe care o văd, nu este altceva decât reflectarea a ceea ce sunt şi a ceea ce devin tot mai mult cu fiecare clipă. Vreau să aduc bucuria şi încrederea oriunde mă aflu, iar faptele mele să reflecte gândirea mea. Iar atunci când vin înaintea calculatorului, pentru a-mi împărtăşi experienţa vieţii pe Internet, doresc să aduc speranţă, încredere şi bucurie pentru toţi cei care vor citi aceste rânduri.”
 
Cât de important este să ne exprimăm recunoştinţa faţă de ceea ce Dumnezeu ne oferă în fiecare zi? Cum se poate ajunge la trăirea constantă a unei astfel de atitudini?
Am putut observa că aceleaşi realităţi ne pot conduce, în funcţie de atitudinea pe care o avem, la o experienţă spirituală înălţătoare sau dimpotrivă la un simţământ trist şi cenuşiu. Dacă însă vom cultiva recunoştinţa faţă de Dumnezeu în legătură cu providenţa Sa de zi cu zi, atunci vom ajunge să ne dezvoltăm interior într-un mod remarcabil. Dar mai mult decât atât, vom ajunge să gustăm în mod progresiv providenţa specială a lui Dumnezeu, destinată doar celor care au o credinţă deplină în El. Astfel, vom ajunge să ne însuşim clipă de clipă bucuria de a trăi şi de a privi într-o manieră pozitivă experienţa vieţii. Putem să manifestăm în mod constant această atitudine, doar în măsura în care o vom cultiva într-un mod perseverent, revenind ori de câte ori deviem de la ţinta de a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru fiecare lucru pe care El în realizează în viaţa noastră.
 
Ce acţiuni concrete se pot întreprinde pentru a ajunge să ne exprimăm în mod pozitiv în legătură cu fiecare clipă a vieţii noastre? Cum vom putea să cultivăm această deprindere?
Orice deprindere se cultivă prin exerciţiu. Prin urmare, nu vom vorbi de aşteptarea momentelor când ne simţim „în formă”, ci dimpotrivă, vom cultiva această atitudine de recunoştinţă în toate ocaziile pe care le întâlnim. La modul concret, este bine să limităm exprimările ce au o conotaţie negativă. Putem să relatăm lucruri neplăcute. Uneori chiar este necesar acest lucru. Dar mare atenţie la tonul în care relatăm acele aspecte ce sunt negative. Prea adesea ne lăsăm „luaţi de val” şi amestecăm simţămintele noastre în relatarea unor anumite fapte. Pe de altă parte, ar trebui să nu lăsăm să treacă nici o experienţă pozitivă, fără să o exprimăm în vreun fel printr-un gând, o vorbă sau chiar un gest.
 
Ce exemple concrete ar putea fi oferite cu scopul cultivării atitudinii de recunoştinţă? Cum am putea să ajungem să fim fericiţi în mijlocul unei lumi în care binele şi răul coexistă?
De regulă, suntem atât de orbiţi de problemele noastre, încât nu mai distingem farmecul naturii, albastrul cerului de deasupra noastră, formele plăcute ale norilor, mireasma plăcută a florilor, imaginea plină de viaţă a pomilor înverziţi şi altele în felul acesta. De asemenea, ori de câte ori avem ocazia să ne hrănim, este bine să ne gândim că acest lucru a fost posibil fiindcă Dumnezeu s-a îngrijit ca noi să nu ducem lipsă de alimente. Ori de câte ori primim salariul ce ni se cuvine, ar trebui să realizăm că dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat putere şi sănătate, nu ar fi fost cu putinţă să avem un loc de muncă. Şi sunt multe alte experienţe în genul acestora, pe care ar trebui să nu le lăsăm să treacă fără a ne exprima aprecierea şi mulţumirea. Şi dacă vom veghea ca astfel de cuvinte să fie spuse în toate ocaziile pe care le întâlnim, atunci, nu după mult timp, vom ajunge să experimentăm bucuria de a trăi în mijlocul circumstanţelor concrete ale vieţii. Creştinismul nu reprezintă doar o concepţie despre lume şi viaţă, ci deopotrivă el este o experienţă vie a comuniunii cu principiile spirituale descoperite prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci când vom ajunge în acest punct, vom descoperi că viaţa are sens, merită să fie trăită, iar realitatea zilnică nu va face decât să dea un contur tot mai luminos mărturisirii de credinţă pe care o avem tot timpul în noi.
 
Rugăciune pentru a aduce în armonie viaţa noastră cu descoperirea adevărului Cuvântului divin şi deopotrivă pentru cultivarea bucuriei de a trăi în mijlocul circumstanţelor concrete prin care trecem, şi de a face pe ceilalţi fericiţi în trecerea noastră prin această lume.
Cu siguranţă că nu este simplu să îţi menţii o viziune pozitivă asupra vieţii, atunci când adversităţi de tot felul vin asupra ta. De aceea, vom prelua exprimarea unor astfel de simţăminte ce ne copleşesc de multe ori, întunecând bucuria de a trăi pe care ar trebui să o manifestăm în mod constant. Titlul acestei relatări se numeşte „Dezamăgire”:
 
„Sunt convins că în permanenţă îi voi dezamăgi pe ceilalţi …  întotdeauna voi fi pentru ei ca o persoană care a eşuat pe drumul vieţii. Niciodată nu voi putea să fiu aşa cum doresc cei din jurul meu. Dealtfel, şi faţă de mine mă simt dezamăgit. Nimic din ce îmi doresc nu se realizează. Sunt cu totul o mare dezamăgire pentru această viaţă.”. Acestea par a fi cuvinte scrise de un adolescent, însă mărturisirea în cauză este făcută sub semnul anonimatului.
 
De ce s-ar exprima cineva în felul acesta? Cum am putea înţelege mai bine mecanismul dezamăgirii? Poate exista o cauză de natură spirituală pentru astfel de simţăminte?
În primul rând, nu ne vom propune o explorare de natură psihologică a problematicii, dealtfel destul de complexe, a sindromului dezamăgirii. Însă, vom căuta să înţelegem în ce măsură învăţătura oferită de către Sfintele Scripturi ne va veni în ajutor pentru a depăşi astfel de probleme de natură interioară, care în mod clar au legătură şi cu partea spirituală. Dacă vom privi cu atenţie asupra acestor cuvinte, atunci vom distinge reluarea ideii de dezamăgire în raport cu ceilalţi, cu sine şi chiar cu conceptul de viaţă. Nu avem detalii pentru a înţelege cauzele unor astfel de afirmaţii, dar se poate observa că există o tensiune între ceea ce aşteaptă ceilalţi de la tine şi ceea ce eşti cu adevărat, între ceea ce doreşti să devii şi ceea ce se reuşeşti să fii în cele din urmă. Iar în final, între un anumit ideal de a trăi şi ceea ce se întâmplă în realitate. Când se fac astfel de confruntări între aspiraţii şi realizări, este posibil ca oricare dintre noi să fie confruntat cu un simţământ mai mult sau mai puţin accentuat de dezamăgire. Experienţa vieţii pare a fi în mare măsură inferioară aşteptărilor noastre.
 
Să citim acum din Psalmul 30:11-12 „11 Şi mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ţi cânte, şi să nu stea mută. Doamne Dumnezeule, eu pururi Te voi lăuda!”. De asemenea, din Psalmul 34:4-6 „4 Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele. 5 Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine. 6 Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate necazurile lui.”
 
Ce conexiuni biblice am putea identifica cu scopul de a remedia o astfel de situaţie, în care suntem confruntaţi cu simţăminte puternice de dezamăgire? Cum ne poate ajuta studiul Sfintelor Scripturi?
Dacă vom studia cu atenţie aceste versete, vom înţelege că atunci când ne întoarcem „privirea către Dumnezeu”, o schimbare interioară profundă se realizează. Această temă apare destul de frecvent în cuprinsul cărţii Psalmilor. De multe ori psalmistul se apropie cu durere în suflet de Templul lui Dumnezeu, pentru ca ajungând în acel loc să descopere că de fapt toate lucrurile sunt sub stăpânirea Celui Prea Înalt. Din această cauză finalul nu poate fi decât unul slăvit pentru cel care îşi pune încrederea în Cel ce stăpâneşte în ceruri şi pe pământ. Soluţia oferită pentru situaţiile de dezamăgire, când orizontul vieţii se întunecă, este astfel în mod clar subliniată şi anume prin întoarcerea la Dumnezeu, prin comuniunea cu El, putem depăşi orice fel de simţăminte ce ar încerca să ne doboare.
 
De ce este atât de important să ne învingem temerile, dezamăgirile şi simţămintele negative pe care le avem? De ce nu putem să fim cu adevărat creştini, cât timp ne lăsăm dominaţi de astfel de impresii?
Închinarea la Dumnezeu presupune bucurie în orice vreme. Aduceţi-vă aminte de apostolul Pavel, care fiind aruncat în închisoare, continua să Îl laude pe Dumnezeu şi să se bucure fiindcă suferea batjocura lui Hristos. Atunci când te afli în comuniune cu Dumnezeu, totul apare în adevărata sa lumină. Nu ne mai interesează nici ce cred alţii despre noi, nici standardele necorespunzătoare ce ne-au fost puse înainte. Îl vedem pe Dumnezeu care ne iartă, ne înţelege, ne primeşte şi ne ridică din ţărână. Experimentăm revărsarea plină de putere a Duhului Sfânt în inima noastră. Această transformare lăuntrică nu rămâne fără ecou în viaţa pe care o trăim. Chipul se luminează, faţa se destinde. Înfăţişarea devine radioasă şi plină de bucurie. Ceva se întâmplă în interiorul nostru, fiindcă intrăm în posesia unei comori lăuntrice fără egal. Mărgăritarul de mare preţ al cunoaşterii de Dumnezeu străluceşte din interiorul inimii noastre. Astfel, suntem învioraţi şi întăriţi să facem faţă oricărei experienţe prin care s-ar putea să fim chemaţi să trecem în această viaţă. Oferta divină este prin urmare atractivă şi trebuie doar să o primim.
 
Cum putem înţelege mesajul divin exprimat prin versetele amintite? Cum putem ajunge să ne bucurăm de experienţa vieţii pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu?
Dacă vom citi cu atenţie, vom observa că există o „prefacere lăuntrică” oferită de către Dumnezeu celui ce vine înaintea Sa. Această schimbare a dispoziţiei interioare se realizează prin intermediul închinării la Creatorul nostru ceresc. O redare amplificată a acestor versete ar fi următoarea: “Orice tristeţe a sufletului şi orice amărăciune pot fi vindecate atunci când venim înaintea lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare ar fi suferinţa ce ne întristează faţa, când venim în contact cu Dumnezeu vom descoperi vindecarea ce ne este oferită. Atunci, bucuria va lua locul întristării, iar inima noastră se va umple de bucurie şi laude la adresa Domnului nostru ca o pregustare a destinului veşnic în Isus Hristos. Dumnezeu ne răspunde atunci când Îl căutăm, ne izbăveşte de toate temerile pe care le-am putea avea. Lumina bucuriei ia locul întunericului ce ne cuprinde sufletul. Niciodată Domnul nostru nu ne va dezamăgi, ci El ne va scoate la un loc larg din orice necaz ce ar putea veni asupra noastră.”
 
În ce sens noţiunea de Templu ne ajută să depăşim dificultăţile cauzate de temerile ce vin cu putere asupra noastră? Ce ar însemna Templul pentru noi, astăzi?
Templul era locul în care închinătorii se întâlneau cu Dumnezeu prin rugăciune, laudă şi sacrificiile ce erau aduse ca exprimare a credinţei în îndurarea divină. Sub o formă sau alta, religia era concentrată pe ceea ce se desfăşura în Templu, iar învăţătura pe care o primeau cei care luau parte, era de natură să îi transforme pentru a putea sta înaintea unui Dumnezeu sfânt. Această experienţă spirituală avea un efect înălţător asupra întregii vieţi. Am putea spune că un adevărat închinător ajungea să experimenteze o regenerare interioară, o adevărată „naştere din nou”. Pentru noi, astăzi, noţiunea de Templu nu se mai aplică neapărat unui loc, ci mai degrabă experienţei de transformare interioară ce se produce ori de câte ori ne îndreptăm cugetele către Dumnezeu. Templul este într-un anumit sens în interiorul nostru. Bineînţeles, mă refer la noţiunea de „Templu al Duhului Sfânt”. Pe de altă parte, Templul face referinţă şi la realităţile extraordinare ce se desfăşoară înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, aflat în ceruri.
 
Cum se poate personaliza studiul pe care l-am realizat? Cum putem avea un înţeles pentru fiecare dintre noi, adecvat personalităţii noastre şi modului nostru de a fi?
De fiecare dată când ajungem să examinăm un anumit subiect biblic, este bine să ajungem la etapa personalizării a ceea ce am studiat. Astfel, pe baza a ceea ce am înţeles din versetele anterioare, exprimarea personalizată ar putea fi următoarea: „Indiferent cât aş fi de întristat, oricât de mare ar fi amărăciunea pe care o simt în suflet, atunci când vin înaintea lui Dumnezeu voi putea să experimentez vindecarea deplină. Când privesc la Creatorul nostru ceresc, atunci bucuria vine asupra sufletului meu, ca o pregustare a destinului veşnic în Isus Hristos. Atunci, lauda va lua locul tânguirii, iar siguranţa faptului că Dumnezeu îmi răspunde, că îmi aude glasul, va da la o parte orice fel de temere care îmi stăpâneşte sufletul. Lumina bucuriei va lua locul întunericului ce mă împresoară, iar Domnul va deschide un loc larg înaintea mea. Nici un necaz nu va mai fi în stare să îmi răpească această experienţă lăuntrică, fiindcă Dumnezeu va fi cu mine mereu.”
 
Luând în considerare toate aceste lucruri, cum am putea reformula exprimarea negativă de la început, cu scopul de a reflecta transformarea interioară pe care am experimentat-o prin închinarea la Dumnezeu?
Exprimarea pozitivă a redării sentimentelor, care iniţial conduceau la dezamăgire, ar putea fi următoarea: „Am convingerea că niciodată nu voi fi respins de către Dumnezeu, atunci când vin cu încredere înaintea Sa. Chiar dacă persoanele care sunt în jurul meu vor gândi defavorabil despre mine, eu totuşi voi continua să merg înainte cu speranţă şi bucurie pe drumul vieţii. Nu mă mai interesează decât să cunosc tot mai mult pe Dumnezeu şi să mă conformez modelului pe care El mi-l descoperă prin intermediul Sfintelor Scripturi. Acum sunt convins că orice dorinţă curată se va realiza, iar viaţa pe care o trăiesc nu va mai fi niciodată o dezamăgire pentru mine, în lumina descoperirii divine pe care o am mereu înaintea mea.”
 
Este uşor sau greu să facem această trecere de la întuneric la lumină, de la dezamăgire la încredere? Este posibil sau nu să experimentăm o astfel de transformare lăuntrică?
„Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. Personal, cred că nu este nici imposibil, nici greu să trecem de la întuneric la lumină. Partea negativă este întotdeauna dificilă, dureroasă şi generatoare de insatisfacţie lăuntrică. Însă partea pozitivă aduce bucurie, pace şi realitatea transformării după modelul divin. Prin urmare, cred că până la urmă este vorba doar de anumite deprinderi ce trebuie să le cultivăm, astfel încât viaţa noastră să fie transformată. Cum poate fi atât de simplu? Răspunsul rezidă în faptul că Isus Hristos a murit pentru noi, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, de unde ne călăuzeşte către viitoarea realitate cerească. Atunci când intrăm în „Templul lui Dumnezeu”, atunci când ne plecăm cu credinţă înaintea Tatălui ceresc, vom experimenta eliberarea de orice fel de temere care ar încerca să ne împresoare. Bucuria vieţii va lua locul întristării, iar fericirea ce vine din ceruri ne va aduce pace şi tărie pentru a merge pe calea desăvârşirii în Isus Hristos, Domnul nostru.
 
Dar este suficient să exprimăm pozitiv realităţile dificile pe care le întâlnim, având drept bază afirmaţiile Sfintelor Scripturi,? Nu este necesar să trecem şi la acţiune, pentru a da la o parte cauzele ce produc astfel de simţăminte?
Întotdeauna va exista o lucrare pe care trebuie să o realizăm de unii singuri. Prin urmare, nu este suficient doar să curăţăm exprimarea vorbirii şi a gândurilor noastre, fiindcă de multe ori impresiile negative sunt cauzate de anumite deprinderi necorespunzătoare pe care le avem. Aşadar, trebuie să ne revizuim viaţa pentru a putea observa în ce măsură anumite obiceiuri pe care le-am cultivat, ne-au condus către dezamăgire şi impresii negative. De exemplu, este posibil ca stilul nostru de viaţă să fie necorespunzător. Dacă întreaga zi este plină cu tot felul de activităţi, ce ne împiedică să avem momente de închinare, atunci cu siguranţă că vom ajunge să fim epuizaţi fizic şi spiritual. De aici este doar un simplu pas către latura negativă, ce ne va stăpâni prin intermediul unor impresii distructive şi auto-distructive. Cred că trebuie să ne reformăm serios activităţile zilnice pentru a putea să ne închinăm lui Dumnezeu, astfel încât să trăim experienţa regenerării interioare.
 
Dar dacă ne vom planifica ziua corespunzător, dacă vom studia Biblia şi ne vom închina lui Dumnezeu seara şi dimineaţa, va fi suficient pentru a face faţă provocărilor cărora trebuie să le facem faţă?
Providenţa divină are aspecte pasive, la care nu avem nici un fel de contribuţie, şi aspecte active, ce implică efortul nostru de voinţă şi de cooperare. De aceea, nu este suficient doar să studiem şi să ne rugăm, ci va fi necesar ca în mijlocul experienţei zilnice să manifestăm principiile divine. Printr-o veghere atentă asupra realităţilor pe care le întâlnim şi deopotrivă asupra stărilor interioare prin care trecem, este posibil să trecem cu succes indiferent de situaţie. Prin experimentare şi exerciţiu în timp, perseverând, vom ajunge să depăşim cauzele ce produc dezamăgire şi impresii negative. Astfel, vom ajunge să trecem de partea binelui, iar bucuria vieţii se va manifesta chiar şi în mijlocul celor mai teribile evenimente. Prin stăpânire de sine, ce se dobândeşte ca efect al exercitării credinţei, vom ajunge să dominăm şi să eliminăm din viaţa noastră simţămintele rele, ce altfel ne vor otrăvi viaţa, răpindu-ne bucuria de a trăi.
 
Dacă lucrurile sunt aşa de clare, de ce totuşi există atât de multă ignoranţă asupra vindecării ce ne este oferită prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu?
Din nefericire, există o înţelegere deficitară a Sfintelor Scripturi. Prea adesea, studiul biblic este asociat unei experienţe ascetice, rupte de realitatea zilnică. Nu este nimic mai fals. Biblia a fost oferită pentru nevoile noastre de zi cu zi. Ea ne-a fost furnizată ca un ajutor practic pentru problemele pe care le întâlnim în această lume a binelui şi răului. De aceea, prin intermediul unui studiu biblic aplicat vom ajunge să experimentăm vindecarea şi transformarea interioară. Acest lucru va avea un impact direct asupra vieţii pe care o trăim. Vom ajunge să fim tot mai puternici în lupta cu realităţile negative şi vom înfrânge orice formă de păcat ce ar veni asupra noastră. În plus, bucuria va lua locul întristării, încrederea va da la o parte frica, iar speranţa va învinge dezamăgirea. Este chiar atât de simplu? Biblia ne spune că da, fiindcă Isus Hristos este viu şi mijloceşte pentru noi. Biruinţa spirituală este o experienţă simplă şi accesibilă pentru fiecare dintre noi, deoarece Hristos a făcut accesibil acest lucru pentru orice om. Să nu subestimăm niciodată puterea darului făcut de către Tatăl ceresc în Isus Hristos. Mântuirea nu reprezintă un proces complicat, deoarece partea dureroasă a fost deja realizată prin lucrarea lui Hristos. De ce să pierdem această ocazie? De ce să nu trăim experienţa bucuriei de a trăi pentru Dumnezeu şi pentru toată eternitatea?
 
Rugăciune pentru a învinge orice fel de dezamăgire şi de impresie negativă ce ar veni asupra noastră, prin aplicarea învăţăturilor Sfintelor Scripturi şi printr-o închinare transformatoare la Dumnezeu.
Vom continua studiul nostru aplicat asupra exerciţiului de a privi în mod pozitiv propria viaţă având drept fundament ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, vom mai prelua o relatare intitulată „Simţăminte de îngrijorare şi teamă”. Conţinutul ei succint este următorul:
 
„Îmi este aşa de teamă când mă gândesc la viitor. O mulţime de simţăminte rele mă copleşesc până când am senzaţia că nu voi mai putea face faţă. Toate îngrijorările apar în culori vii înaintea mea şi mă văd expus, vulnerabil, fără vreo şansă de a trece cu bine. Uneori încerc să mă îmbărbătez spunând că oricum „ce va fi va fi”, dar cu toate acestea nu reuşesc să înving sentimentul prăbuşirii într-un neant fără întoarcere. De ceea ce îmi este teamă, acel lucrul se întâmplă. Ce aş putea să fac pentru a evita această situaţie? Cum să mă mai pot bucura de viaţă?”
 
De ce apar astfel de simţăminte şi îngrijorări atunci când ne raportăm la viitor? Care ar putea fi cauza declanşatoare şi cum am putea să o identificăm cu precizie, pentru a putea găsi remediul potrivit?
Dacă omul nu ar fi căzut sub puterea neascultării de Dumnezeu, atunci sentimentele de îngrijorare şi teamă nu ar mai fi existat pe pământ. În cazul anterior relatat se poate observa că persoana în cauză nu reuşeşte să găsească resurse interioare suficiente pentru a învinge simţămintele de nesiguranţă. Cred că prin astfel de situaţii trecem cu toţii în diferitele etape ale vieţii, însă de cele mai multe ori reuşim să ignorăm necunoscutul ce se întinde înaintea noastră. Dar când apare o criză majoră, acest vârtej năucitor ne cuprinde şi ajungem la marginea abisului disperării. O cauză declanşatoare se regăseşte în lipsa unui reper sigur cu privire la viitor. Este ca şi cum o navă ar dori să urmeze un curs de navigaţie, dar fără a avea un reper de încredere asupra traseului ce trebuie urmat, în timp ce în jur se profilează o mulţime de stânci, în care este uşor să te loveşti. Aici este de fapt problema centrală, şi anume că avem nevoie de repere sigure plasate în timpul ce stă înaintea noastră. În lipsa lor, ne pierdem simţul de orientare şi navigăm la întâmplare, riscând şi încercând.
 
Dar cum putem explora viitorul? Cum putem avea un reper sigur înaintea noastră, faţă de care să ne raportăm? Este posibil aşa ceva?
În acest moment aş putea spune că acest lucru „la om este cu neputinţă”, însă „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”, inclusiv stăpânirea viitorului. Fără Dumnezeu nu putem avea nici un fel de siguranţă cu privire la viitor. Oameni aflaţi în culmea gloriei şi a puterii, s-au prăbuşit într-o clipă şi au încetat să mai existe. Civilizaţii înfloritoare, clădite pentru mii de ani, au sucombat într-un timp foarte scurt, în mod neaşteptat. Fără Dumnezeu nu există siguranţă deplină şi nici viitor. Dar pe de altă parte, mesajul Scripturii se regăseşte în faptul că există un viitor extraordinar pentru adevăraţii închinători, pentru cei care primesc Evanghelia Împărăţiei. Acesta este reperul sigur ce se află înaintea noastră, iar venirea aceste Împărăţii ne poate oferi o bază pentru tot ceea ce încercăm să clădim în această viaţă. Aşa cum am mai afirmat, viitorul aparţine celor ce au credinţă în Dumnezeu. Dacă eliminăm acest lucru, atunci nu avem un viitor de durată, ci neantul stă înaintea noastră.
 
Cu scopul de a explora acest concept al reperelor sigure oferite de către Dumnezeu, vom citi din Isaia 26:1-4 „1 În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură. 2 Deschideţi porţile, ca să intre neamul cel neprihănit şi credincios. 3 Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine. 4 Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.”.
 
Ce conexiuni putem stabili între aceste versete şi problema nesiguranţei cu privire la viitor? Cum putem să dobândim o înţelegere care să ne ofere o imagine pozitivă asupra vieţii pe care o trăim?
Dumnezeu ne-a creat cu scopul de a fi fericiţi. Bucuria ar trebui să se vadă pe faţa fiecărui om. Dacă lucrurile nu stau astfel, este fiindcă în mod deliberat, iar alteori din obişnuinţă, alegem să ne despărţim de Dumnezeu în aspectele concrete ale vieţii. Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, atunci vom remarca faptul că ele ne vorbesc despre venirea Împărăţiei cerurilor. Acesta este evenimentul culminant al istoriei şi se află încă în viitor. Toate celelalte lucruri converg sau pleacă din el. Principiul de bază avut în vedere se referă la faptul că oamenii care şi-au pus încrederea în Dumnezeu în aceste timpuri nesigure, vor avea un viitor plin de slavă. Când spun încredere în Dumnezeu, mă refer la acea încredere privind intrarea în lumea cerească, fapt ce se concretizează prin tot ceea ce facem în această viaţă. Porţile viitorului se deschid larg pentru toţi cei care se încred în Dumnezeu în acest fel. Numai atunci El devine pentru ei „stâncă” şi reper sigur, aşa cum pentru toată istoria El rămâne pentru vecie „Stânca veacurilor”.
 
Să încercăm acum să aplicăm ceea ce am studiat la problematica nesiguranţei cu privire la viitor. Cum am putea să avem un înţeles concret, direct şi imediat al versetelor citate?
Ca de obicei, voi reda amplificat conţinutul acestor versete, extraordinare prin forţa lor de impresionare asupra minţii noastre: „Dacă privim cu atenţie către viitor, având drept reper ceea ce spune Biblia, atunci vom distinge intrarea celor sfinţi în Împărăţia cerurilor. Dar cum este posibil acest lucru? Simplu; prin manifestarea puterii lui Dumnezeu, care ne-a oferit protecţie şi providenţă în acest timp nesigur al confruntării dintre bine şi rău. Prin puterea Sa, Dumnezeu a condus pe oameni la neprihănire şi la o încredere deplină în Creatorul lor. Prin lucrarea Sa asupra inimilor noastre, El ne-a oferit pacea Sa pentru acest timp şi deopotrivă pentru veşnicie. De aceea, avem toată raţiunea să afirmăm că Dumnezeu este “Stânca veacurilor”, deoarece El ne ocroteşte la timpul prezent şi în acelaşi timp ne garantează o providenţă deplină pentru totdeauna.”. Sunt sigur că pentru cine a ajuns să gândească în aceşti termeni, va fi imposibil să îşi mai facă griji pentru viitor.
 
Cu toate acestea, s-ar putea întâmpla ca această exprimare să fie mult prea generală în raport cu nesiguranţa pe care o simte cineva. Cum am putea înţelege mai personalizat aceste versete?
După o redare amplificată a conţinutului, este bine să trecem la personalizarea a ceea ce am înţeles din Cuvântul lui Dumnezeu, aplicând la propria noastră situaţie. Astfel, vom încerca să ne plasăm în interiorul acestor descrieri pline de slavă, încât să se contrabalanseze influenţa distrugătoare a scepticismului şi îngrijorării. O astfel de exprimare ar putea fi următoarea: „Când privesc către viitor, având drept fundament Cuvântul Sfânt, atunci disting cu claritate venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă nesiguranţa mă împresoară în clipa de faţă, totuşi venirea lui Hristos rămâne sigură. Acest eveniment nu poate fi dat la o parte de nimic şi de aceea, am convingerea că Dumnezeu stăpâneşte asupra tuturor lucrurilor, inclusiv asupra vieţii mele. Providenţa şi protecţia Sa rămân asupra mea în aceste vremuri de incertitudine, cât timp voi merge către marea întâlnire cu Creatorul meu. De aceea, aleg să nu mai dau atenţie sentimentelor de îndoială, ci să mă sprijin ferm pe „Stânca veacurilor”, adică pe Hristos. El mă ocroteşte în clipa de faţă şi îmi va da tot ce am cu adevărat nevoie până când Îl voi întâlni faţă către faţă în slavă.”. Sunt sigur că o astfel de exprimare va avea un efect înviorător asupra celui care va face acest lucru.
 
De ce este necesar să formulăm în cuvinte proprii ceea ce citim şi înţelegem din Sfintele Scripturi? De ce nu este suficientă simpla citire a cuvintelor Bibliei?
Un copil care se mărgineşte doar să înţeleagă ceea ce spun adulţii, dar nu încearcă să vorbească folosind propria sa limbă, va rămâne pentru totdeauna fără capacitatea de a vorbi. Dar în realitate, copilul încearcă să vorbească, să comunice, chiar de la început, prin strigăte, prin semne, sau alte lucruri de felul acesta, până când reuşeşte prin imitaţie şi exerciţiu să articuleze primele cuvinte. Nu putem să rămânem în starea de muţenie, din punct de vedere spiritual, fiindcă acest lucru ne va costa foarte mult. Nu putem să trăim cu acest handicap, de a nu putea articula cuvinte spre slava lui Dumnezeu în mod spontan. Nu este logic să rămânem analfabeţi în ce priveşte limbajul vorbit în Canaanul ceresc. De aceea, îndemn pe toţi cei care ascultă aceste cuvinte, să treacă la exersarea exprimării pozitive, având drept bază cuvintele Sfintelor Scripturi. Astfel,  vom ajunge să creştem în cunoaşterea şi lauda lui Dumnezeu, până la statutul de om mare, fapt care va fi benefic atât pentru noi, cât şi pentru cei cu care intrăm în contact.
 
Să încercăm acum să reformulăm exprimarea negativă de la început, folosind ceea ce am descoperit prin intermediul studierii Sfintelor Scripturi. Cum ar putea să fie mărturisită bucuria de a trăi?
Am reluat exprimarea negativă de la început şi am încercat o reformulare care ar putea fi următoarea: „Nu mai îmi este teamă când mă gândesc la viitor. O mulţime de simţăminte rele mă asaltează, dar aleg în mod constant să nu le mai dau atenţie. Am ajuns să privesc cu încredere viitorul plin de slavă pe care Dumnezeu mi l-a pregătit, iar acest lucru îmi aduce o bucurie nespusă. Toate îngrijorările care vin asupra mea, încercând să mă determine să mă simt expus, vulnerabil şi fără vreo şansă de a trece cu bine, nu sunt altceva decât amăgiri şi minciuni ce nu îşi au fundamentul în Sfintele Scripturi. Nu mai este cazul să mai abandonez lupta vieţii spunând că oricum „ce va fi va fi”, fiindcă am acum o siguranţă deplină asupra binelui ce mă aşteaptă atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare. Sentimentul prăbuşirii într-un neant fără întoarcere nu mai are ce căuta în viaţa mea şi nu îmi mai este teamă de viitor. Am din nou bucuria de a trăi atât în prezent, cât deopotrivă şi pentru viitor.”
Dar oare este suficientă doar exprimarea cuvintelor adevărului veşnic? Nu este necesar să şi întreprindem anumite schimbări în viaţa noastră?
Dacă vom rămâne doar la nivelul cuvintelor, nimic concret nu se va schimba în viaţa noastră. Răul nu se sperie de cuvintele ce rămân doar la nivelul rostirii. Pentru a putea învinge partea negativă, trebuie ca aceste exprimări să fie traduse în acţiune, sau exprimând metaforic „cuvântul să devină, sau să ia, un trup”. De îndată ce am înţeles că există o garantare a prezentului şi viitorului pentru cei care se încred în Dumnezeu, în realitatea „venirii cu putere a Împărăţiei veşnice”, urmează să ne punem în rânduială viaţa, pentru a fi conformă cu afirmaţiile Scripturii. Dorim siguranţă pentru viitor? Am înţeles că ea este garantată doar celor ce se pregătesc pentru „marele salt” în viaţa viitoare? Atunci, haideţi să începem o lucrare de reformă a vieţii şi a priorităţilor pe care le avem. Pentru început va trebui să abandonăm atitudinile negative pe care le-am cultivat de-a lungul vieţii. Mai departe, va fi necesar să lăsăm deoparte acele deprinderi şi obiceiuri care ne „hrăneau” exprimarea negativă. Nu voi da detalii, dar ne putem gândi la vizionarea de emisiuni cu un conţinut demoralizator. Sau limitarea expunerii la acele relaţii ce ne trag spre partea negativă. În plus, va trebui să identificăm orice alt lucru ce ne atrage spre rău şi ne distrage de la pregătirea pentru Împărăţia viitoare.
 
Dar nu putem ajunge la o dorinţă egoistă de a ne pregăti pentru a doua venire a lui Hristos, ignorându-ne semenii? Nu devenim un fel de asceţi, izolaţi într-un „turn de fildeş”?
Când înţelegem gravitatea situaţiei în care ne găsim, vom încerca deopotrivă să îi conducem şi pe semenii noştri la ascultarea de Dumnezeu. Eu cred că o persoană care se pregăteşte pentru venirea lui Hristos, va fi activă în a-şi conduce semenii către mântuire. Este ca şi cum un „orb” a ajuns să vadă, iar de îndată ce s-a produs acest lucru, el va căuta să îi conducă şi pe ceilalţi „orbi” la experienţa vindecării depline. Să nu ne fie aşadar teamă de o autentică gândire creştină. Ea va fi o binecuvântare deopotrivă pentru sine, dar şi pentru ceilalţi într-o egală măsură. Atunci când „gustăm” din puterea manifestată prin intermediul Sfintelor Scripturi, vom ajunge să dobândim acea capacitate de a ne călăuzi semenii către marele ideal ceresc.
 
Dar ce se va întâmpla dacă am conştientizat ce avem de făcut, ne-am propus să trecem la acţiune, însă nu am trecut la punerea în aplicare?
Fără veghere şi fără perseverenţă, nimic nu se va schimba în viaţa noastră. Latura negativă nu poate fi învinsă decât printr-o acţiune perseverentă de limitare a influenţelor înjositoare asupra vieţii noastre, până la deplina eliminare a impactului pe care acestea le produc asupra interiorului nostru. Dacă doar am conştientizat. Dacă doar am întocmit nişte măsuri de remediere. Însă dacă nu am şi trecut la partea practică, înseamnă că ne amăgim. Într-o astfel de situaţie ne vom asemăna celor despre care Domnul Hristos spunea „De ce îmi spuneţi „Doamne, Doamne” şi nu faceţi ceea ce v-am poruncit?”. Fără aplicarea principiilor bune pe care le-am identificat, răul va rămâne lipit de experienţa noastră. De aceea, este necesar să veghem şi să perseverăm pentru a aplica învăţătura pe care am primit-o prin studiul Sfintelor Scripturi.
 
La modul concret, pentru situaţia pe care am studiat-o, ce aspecte importante trebuie avute în vedere când trecem la acţiune?
Cred că pericolul cel mai mare constă în a ne lăsa copleşiţi de influenţa demoralizatoare, care cu siguranţă va reveni asupra noastră. Mai ales la început, când puterea noastră de a ne împotrivi este relativ redusă, este posibil să trecem prin momente de tensiune şi de îndoială. Am putea fi confruntaţi să ne îndoim asupra cuvintelor Bibliei. Să credem că ele nu ni se aplică. Mai mult, făgăduinţele Scripturii s-ar putea să ne apară fără sens sau lipsite de conţinut. Cu toate acestea, dacă vom insista în a crede ceea ce spune Biblia, dacă nu vom ceda presiunilor răului, dacă ne vom prinde cu toată forţa de exprimarea pozitivă inspirată de Scriptură, atunci vom învinge. Partea negativă nu cedează fără luptă. Dar o dată câştigată o biruinţă, vom găsi tot mai multe resurse pentru a creşte şi învinge şi pe mai departe. Prin urmare, încurajarea mea pentru oricine se află într-o astfel de situaţie este să persevereze, să nu se lase intimidat şi să creadă până la capăt ceea ce ne comunică într-un mod pozitiv Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi. Biruinţa este posibilă. Depinde doar de noi să nu ne lăsăm descurajaţi. Eliberarea de sub puterea Celui Rău este o realitate pe care ne-a deschis-o prin chiar exemplul Său, Domnul nostru Isus Hristos.
 
Rugăciune pentru a învinge tendinţele spre temere şi îngrijorare, pentru a vedea ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu şi pentru a ne prinde cu putere de afirmaţiile pozitive ale Scripturii, care ne vor inspira putere în a învinge definitiv puterea răului asupra vieţii noastre.
Continuând seria aplicării învăţăturilor biblice la experienţa vieţii, am preluat de pe pagina de Internet: „Mărturisiri şi experienţe personale” (http://www.experienceproject.com/) mai multe relatări privind percepţia negativă asupra vieţii. Una dintre acestea, intitulată „Simţăminte despre viaţa mea”, cuprindea următoarele:
 
„Simţămintele negative mă însoţesc indiferent ce fac şi mă refer în special la ce se întâmplă în viaţa mea de familie. În permanenţă trăiesc cu sentimentul că în scurt timp se va produce ceva rău, ceva care să mă lovească şi să îmi distrugă definitiv universul meu interior. În fiecare zi trebuie să fac faţă afirmaţiilor descurajatoare pe care mi le adresează părinţii şi fraţii mei, spunându-mi cuvinte grele ce mă rănesc profund. Ori de câte ori se întâmplă aşa ceva, mă retrag în camera mea şi timp de multe ore stau şi plâng, gândindu-mă că viaţa nu are sens. Aş dori aşa de mult o viaţă normală, în care totul să fie luminos şi plin de fericire. Oare este posibil aşa ceva şi pentru mine?”
 
Ce se poate spune despre o astfel de experienţă în care trebuie să suferi din cauza celor care îţi sunt apropiaţi? Cum putem să dovedim înţelegere faţă de ceilalţi membri ai familiei?
Experienţa nefericirii în relaţiile de familie face parte din viaţa multor persoane. Aş putea spune că în momentul de faţă sunt puţini cei care se pot lăuda cu o viaţă de familie autentică. Societatea ne-a schimbat pe toţi. Suntem mai interesaţi de serviciu, televizor şi calculator, însă investim foarte puţin în relaţiile de familie. Este un paradox, dar mai mult comunicăm cu persoane de pe alte continente, decât cu cei apropiaţi. Şi astfel ajungem să nu mai fim conştienţi de suferinţele celui de lângă noi, de ceea ce îl doare sau de rănile pe care le provocăm, de multe ori fără să ne mai pese cu adevărat când se întâmplă aşa ceva. Modelul impus de valorile societăţii este axat pe duritate, pe agresivitate şi lipsă de compasiune. Aşadar, avem în faţă o situaţie „normală” pentru timpul în care trăim.
 
Care ar fi elementele cheie ale mărturisirii pe care am citit-o? Care ar fi fondul acestei relatări tulburătoare? De ce oare se ajunge să suferim atât de mult din partea celor ce ne sunt apropiaţi?
Primul lucru sugerat de această mărturisire se referă la vulnerabilitatea neaşteptată pe care o avea persoana în cauză, faţă de cei din familia sa. În mod clar asistăm la o lipsă de înţelegere din partea celorlalţi. Rezultatul nu poate fi decât însingurarea, tristeţea şi depresia. Pe de altă parte, se observă dorinţa după o viaţă normală, firească, în care să domnească armonia. Ne putem gândi la aspiraţia spre normalitate ce există în inima fiecărui om, care însă prea adesea nu se regăseşte în realitatea imediată. Cu alte cuvinte, vedem un suflet singur, rănit de ceilalţi, care tânjeşte după acceptare şi înţelegere din partea celor ce îi sunt apropiaţi. Oare noi nu dorim la fel sau nu am trecut prin situaţii asemănătoare, când ceilalţi manifestau neînţelegere faţă de nevoile noastre?
 
Să citim acum din Ezechiel 34:15-16 „15 Eu însumi Îmi voi paşte oile, Eu le voi duce la odihnă, zice Domnul Dumnezeu. 16 Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită, şi voi întări pe cea slabă.” Ce conexiuni biblice se pot face pentru a putea contura soluţia oferită de către revelaţia lui Dumnezeu? Cum putem să redobândim bucuria de a trăi?
Versetele menţionate se referă la situaţia în care oamenii ajung să se nedreptăţească unii pe alţii, lucru valabil indiferent de vreme. Deşi cu toţii beneficiem de binecuvântările ce vin de la Dumnezeu, totuşi modul în care ne raportăm unii la alţii este cel mai adesea nedrept şi plin de prejudecată. De aceea, Dumnezeu se oferă să ne călăuzească în mod personal, în ciuda adversităţii cu care suntem confruntaţi. El este Păstorul nostru în cel mai bun sens al cuvântului şi ne promite că se va îngriji în mod direct de nevoile noastre. A avea ca Păstor pe Dumnezeu şi a te bucura de odihna providenţei Sale, reprezintă cele mai alese experienţe pe care le putem avea în această viaţă. Astfel, conexiunile biblice privind neînţelegerea şi însingurarea vor face referinţă la orientarea atenţiei noastre către călăuzirea divină, către Creatorul nostru. Iar aşa ceva nu poate aduce decât bucurie, chiar dacă suferim cea mai teribilă întristare din parte celor din jur.
 
În ce măsură relaţia cu Dumnezeu poate să compenseze duritatea mediului social în mijlocul căruia trăim? Cum putem privi la modul concret o astfel de relaţie de natură spirituală?
Deşi nu Îl putem vedea direct pe Dumnezeu, totuşi putem sesiza prezenţa Sa prin intermediul luminii ce se revarsă din Sfintele Scripturi şi prin încurajarea pe care o simţim atunci când ne descărcăm poverile înaintea Sa în rugăciune. Prin mărturisirea directă faţă de El, Creatorul nostru, ajungem să intrăm într-o relaţie directă şi vie cu El. Ca răspuns la credinţa noastră, primim putere pentru a face faţă încercărilor zilei. Adevărata spiritualitate va fi întotdeauna concretă în manifestarea ei. Dumnezeu ne iubeşte şi prin providenţa Sa ne dovedeşte acest lucru. Studiul Bibliei ne aduce lumină în suflet. Rugăciunea ne eliberează de vinovăţie şi de orice fel de tensiune. Faptele bune ne hrănesc mintea şi inima cu bucuria păcii şi armoniei. Iar vegherea creştină ne deschide larg poarta de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu-i aşa că religia este până la urmă, foarte concretă în manifestarea ei?
 
De ce oare se ajunge la pierderea conţinutului concret al religiei? De ce nu putem să găsim imediat soluţia lui Dumnezeu la problemele noastre prin studierea revelaţiei pe care ne-a dat-o?
Religia autentică este concretă în manifestarea ei. Noi nu studiem Biblia pentru a dobândi o cunoaştere nefolositoare. Dimpotrivă, noi cercetăm revelaţia lui Dumnezeu pentru a ajunge să intrăm în armonie cu Creatorul nostru. Aceasta a fost religia predicată de către Hristos. Apostolii au făcut la fel. Şi noi trebuie să procedăm similar. Însă atunci când exerciţiul religios nu mai este motivat de întreprinderea de acţiuni concrete privind remedierea stilului nostru de viaţă, ajungem să ne rătăcim în speculaţii fără sens. Dacă însă am viza de fiecare dată aspectele practice, atunci ori de câte ori am fi confruntaţi cu probleme, am putea găsi cu uşurinţă răspunsul specific al lui Dumnezeu pentru situaţia noastră. Atunci am ajunge să învingem orice fel de simţăminte negative şi am privi pozitiv viaţa pe care prin harul lui Dumnezeu o trăim pe pământ.
 
Cum ar putea fi formulate versetele pe care le-am amintit, cu scopul de a ne oferi încurajare şi putere atunci când suntem confruntaţi cu lipsa de compasiune din partea celorlalţi?
Voi încerca o reformulare a versetelor anterioare, pentru a reda un conţinut amplificat şi aplicat la situaţia expusă: „Dumnezeu ne promite că El însuşi se va ocupa de noi. El se va îngriji de nevoile noastre, aşa cum face un păstor cu turma Sa. Odihna pe care ne-o oferă Creatorul nostru este deopotrivă sufletească şi spirituală. Indiferent cât de departe ne-am rătăcit de El, vom fi aduşi înapoi sub ocrotirea Sa, dacă nu ne vom împotrivi chemării Sale. Iar dacă vom fi din nou sub călăuzirea Sa, atunci vom experimenta bucuria vindecării depline prin Cuvântul Său şi prin lucrarea Sa directă asupra vieţii noastre.”. Cred că de fiecare dată ar trebui, atunci când căutăm răspunsul Scripturii la problemele noastre, să detaliem şi să aplicăm ceea ce citim, fără a rămâne doar la sensul abstract şi istoric al cuvintelor Bibliei. Făcând astfel vom dobândi putere pentru a trăi ziua de astăzi.
 
Însă la modul concret, ce ne inspiră aceste versete să întreprindem pentru a putea ieşi dintr-o situaţie nefericită, în care suntem singuri şi lipsiţi de suportul celor apropiaţi?
Aşa cum viţa de vie pentru a creşte trebuie să se strângă puternic de suportul ce o susţine, la fel şi noi va trebui să ne prindem cu toată puterea de Dumnezeu şi de făgăduinţele Sale. El ne spune că se va ocupa în mod nemijlocit de noi. Atunci haideţi să şi Îl credem că va face acest lucru. De aceea, este necesar, ca o primă acţiune, să ne schimbăm atitudinea faţă de viaţă. Este aceasta o acţiune? Bineînţeles că da. A lucra asupra interiorului este similar cu a realiza ceva în exteriorul vieţii tale. Ori vindecarea trebuie să vină dinspre interior spre exterior, aşa cum spunea şi Domnul Hristos că prima dată trebuie curăţată partea din interior a paharului, iar partea exterioară va fi şi ea curată. De ce acest lucru? Pentru că pur şi simplu adevărata murdărie se depune în interiorul paharului, respectiv în partea ascunsă a vieţii noastre. Acolo se toarnă tot felul de băuturi care întinează şi murdăresc paharul, respectiv viaţa. Acolo se toarnă viciile şi necurăţiile de orice fel. Acolo se toarnă vinul necredinţei, amărăciunii şi necredinţei. Şi tot acolo trebuie să înceapă curăţarea şi vindecarea.
 
Ce altceva ar mai trebui întreprins, conform cu fragmentul biblic citat, pentru a îndepărta amărăciunea din suflet şi sentimentele de tristeţe sau de însingurare?
Am citit că Domnul ne va da odihnă sub ocrotirea Sa. Acest lucru înseamnă că va fi necesar să conştientizăm faptul că Dumnezeu este prezent cu noi şi că El intervine în favoarea noastră. Insist asupra acestui aspect. Dacă ne-am rugat, dacă am crezut, însă dacă nu am ajuns să conştientizăm prezenţa divină ce intervine în favoarea noastră, înseamnă că nu am făcut mare lucru. Aici se vede schimbarea noastră de atitudine şi de dispoziţie, ce aduce transformare interioară şi depăşirea răului având în faţă bucuria mântuirii. Atunci când ajungem să ne încredem în Dumnezeu în fiecare clipă, vom fi capabili să trecem peste orice fel de obstacole, fără a mai ceda în vreun fel răului. Exerciţiul vegherii creştine ne va susţine în realizarea acestui deziderat, iar în loc de a fi înfrânţi vom fi biruitori. Lipsa de simpatie a semenilor nu ne va mai afecta în sensul distrugerii lumii noastre interioare, ci vom fi capabili să trecem mai departe, ştiind că mai presus de oricine, Dumnezeu ne înţelege, este alături de noi şi intervine în favoarea noastră. Adică, El este Păstorul nostru. Ori un păstor adevărat îşi apără turma de vrăjmaşi şi o conduce la izvoarele vieţii.
 
Cred că a venit momentul să reformulăm exprimarea negativă de la început, conform cu ceea ce am studiat din Sfintele Scripturi. Cum s-ar putea realiza acest lucru?
Aşa cum am insistat de fiecare dată, este necesar să reformulăm orice exprimare negativă pe care o identificăm în vorbirea sau gândirea noastră. În cazul de faţă, am rescris mărturisirea de la început astfel: „Chiar dacă simţămintele negative vin asupra mea, totuşi Domnul este păstorul meu. El este mereu alături de mine şi intervine în favoarea mea, indiferent de situaţiile prin care trec, inclusiv în ce priveşte viaţa mea de familie. De aceea, nu mai dau atenţie sentimentului că în scurt timp se va produce ceva rău, ci dimpotrivă ştiu că ori de câte ori ceva va încerca să mă lovească şi să îmi distrugă universul meu interior, Dumnezeu va acţiona în favoarea mea. Astfel aleg să nu mai ţin cont de afirmaţiile descurajatoare pe care mi le adresează părinţii şi fraţii mei, şi nici nu mai las ca aceste lucruri să mă rănească. Dumnezeu îmi oferă pace sufletească şi în astfel de situaţii. Iar când se mai întâmplă aşa ceva, mă voi retrage în camera mea pentru a mă ruga şi pentru a-mi preda cu totul viaţa în mâinile Păstorului meu. Acest lucru îmi va aduce lumină şi fericire în fiecare clipă. Şi mai mult ca sigur, că într-o zi un nou orizont mi se va deschide pentru a păşi într-o nouă etapă a vieţii, când toate aceste lucruri negative vor fi devenit un trecut de care nu îmi voi mai aduce aminte.”.
 
Ce ar mai fi necesar pentru a putea pune în aplicare această gândire pozitivă, bazată pe ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin intermediul Sfintelor Scripturi?
Chiar şi cele mai bune intenţii sfârşesc prin a nu aduce schimbarea vieţii, dacă noi nu vom veghea asupra a ceea ce am hotărât să întreprindem. Prin urmare, de fiecare dată când astfel de exprimări negative vor mai veni asupra minţii noastre, fiind provocate din exteriorul sau interiorul nostru, va trebui să ne repetăm reformularea pozitivă pe care am făcut-o. Dacă nu vom cultiva partea spirituală, ea nu va reuşi să învingă în confruntarea cu răul. Veghind pentru a rămâne într-o atitudine de încredere faţă de Dumnezeu, chiar şi în mijlocul încercării, vom ajunge să dobândim putere pentru a învinge respectiva situaţie. Conştientizând faptul că Dumnezeu este de faţă şi intervine pentru noi, vom avea curajul de a nu ne mai lăsa intimidaţi, indiferent ce s-ar întâmpla. Şi nu în ultimul rând, alegând să fructificăm orice oportunitate de a ieşi din respectivele circumstanţe adverse, vom ajunge să învingem orice fel de opoziţie. Secretul biruinţei stă mereu în acea predare de sine în mâna lui Dumnezeu, acea abandonare deplină în braţele providenţei Sale, în mâinile Păstorului ceresc.
 
Dar oare cei din jur nu vor fi influenţaţi spre partea pozitivă, dacă atitudinea noastră şi modul nostru de a reacţiona se va schimba?
Cu siguranţă că mărturia schimbării interioare nu va întârzia în a influenţa spre partea bună a lucrurilor pe cei din jurul nostru. În scurt timp vom ajunge să dominăm răul şi să îi călăuzim pe ceilalţi în schimbarea atitudinii lor faţă de noi. Cred că sub o formă sau alta vom reuşi să realizăm o contrabalansare a răului ce altfel s-ar fi manifestat nestăvilit, afectând pe toţi cei implicaţi. Apostolul Pavel spunea că trebuie să învingem răul prin intermediul binelui. Acest lucru este posibil şi sub o formă sau alta vom deveni misionari ai lui Hristos, martori ai Săi, chiar în mijlocul familiilor noastre sau a circumstanţelor ce ne-au fost pentru mult timp defavorabile.
 
Chiar este posibil acest lucru? Chiar este posibilă o astfel de schimbare a raportului de forţe în lupta dintre bine şi rău? Se poate depăşi statutul de victimă pasivă în faţa împrejurărilor negative?
Niciodată nu trebuie să ne plângem de milă şi să ne compătimim, complăcându-ne cu statutul de victimă. Dimpotrivă, folosind ceea ce Dumnezeu afirmă prin intermediul Sfintelor Scripturi, trebuie să ne ridicăm, să luptăm şi să învingem. Această confruntare este în principal interioară şi de natură spirituală, dar impactul asupra exteriorului nu rămâne ascuns. Am convingerea că orice persoană care se confruntă cu o astfel de situaţie, în genul celei anterior studiate, poate să se ridice prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci se împlineşte ceea ce spunea apostolul Pavel, că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce se încred în Dumnezeu. Şi noi putem avea această experienţă.
 
Rugăciunea pentru a depăşi statutul de victimă în faţa împrejurărilor vieţii, pentru a ne ridica din starea de amorţire în care ne-am putea afla, şi pentru a dobândi acea energie interioară în a aduce lumina prezenţei divine în orice ocazie şi în orice confruntare ne-am putea afla.
În debutul tumultuos al lunii iunie, marcat de neînţelegeri şi conflicte de tot felul, îmi este tot mai greu să găsesc o modalitate de a mai comunica idei şi simţăminte care să ne abată atenţia de la o realitate ce ne loveşte, ne răneşte şi ne provoacă suferinţă. Cu toate acestea, cred că există motive de bucurie indiferent de situaţiile pe care le întâlnim în viaţă.
 
Spun aceste lucruri fără a fi un optimist înnăscut, ci având în vedere ceea ce am reuşit cât de cât să înţeleg din experienţa vieţii. Bineînţeles, nu mă refer doar la propria mea viaţă, ci a vieţii în general, iar în special a vieţii oamenilor de valoare care au strălucit pe bolta timpului şi ne-au oferit învăţături de valoare.
 
În general, cred că facem o mare greşeală când ne luăm drept etalon de evaluare a realităţii doar propria noastră viaţă. Experienţa noastră limitată în spaţiu şi timp nu este suficientă pentru a emite judecăţi de valoare care să treacă dincolo de orizontul imediat a ceea ce putem distinge în negura viitorului ce se desfăşoară înaintea noastră.
 
Din fericire, inventarea scrisului ne-a ajutat să avem la îndemână experienţa ancestrală a celor ce au fost înaintea noastră şi consider că nu vom avea decât de câştigat dacă vom ţine cont de ea. Pentru a fi concret, o astfel de experienţă ne este transmisă prin „cărţi sacre”, care au trecut testul trecerii timpului, dar şi prin diferite alte lucrări ce au fost întocmite de-a lungul veacurilor.
 
Fără a fi dogmatic, ceea ce dealtfel nu îmi stă în fire, ci mai degrabă pragmatic în sensul bun al cuvântului, am folosit tezaurul de cunoaştere „depozitat” pe Internet cu scopul de a selecta câteva cugetări de valoare pentru atmosfera fierbinte şi violentă a lunii iunie 2010.
 
Vă las să judecaţi dacă aceste cugetări mai sunt sau nu de actualitate, având dorinţa sinceră de a vă oferi o alternativă la ceea ce de regulă vedem pe posturile de televiziune, citim în ziare sau pur şi simplu comentăm la serviciu, pe stradă, la biserică şi în familie.
 
Cu multă simpatie,
 
Octavian Lupu
 
Conexiuni Creştine Contemporane
 
Nonviolenţa ca răspuns la o realitate agresivă şi contradictorie
 
„A nu răspunde cu violenţă înseamnă să preîntâmpini nu numai comiterea violenţei fizice exterioare, dar deopotrivă violenţa interioară în spirit. Nu este suficient să refuzi să iei viaţa unui om, ci deopotrivă trebuie să refuzi să îl urăşti.” - Martin Luther King, Jr.
 
„A nu răspunde cu violenţă reprezintă o armă puternică şi justă, care taie fără a răni şi înnobilează pe omul care o manifestă. Este o sabie care vindecă.” – Martin Luther King, Jr.
 
„Să nu fii violent este răspunsul la toate dilemele de ordin moral pe care le avem şi reprezintă nevoia stringentă ca umanitatea să învingă într-un mod pozitiv tendinţele spre asuprire şi violenţă. Omenirea trebuie să evolueze în a soluţiona toate conflictele într-o manieră care să respingă actele de răzbunare, agresiunea şi obiceiul de a răspunde cu aceeaşi monedă. Fundamentul pentru o astfel de metodă îl reprezintă iubirea.” – Martin Luther King, Jr.
 
„Să nu fii violent nu este un veşmânt pe care să îl porţi sau nu după dorinţă. Această trăsătură de caracter trebuie să se afle în interiorul inimii noastre şi trebuie să devină o parte inseparabilă a fiinţei noastre.” – Mahatma Gandhi
 
„S-ar putea să nu fim niciodată suficient de puternici pentru a fi în întregime lipsiţi de violenţă în gândire, vorbire şi acţiune. Însă trebuie să menţinem mereu acest principiu ca un ideal continuu pentru noi şi să facem progrese substanţiale în direcţia însuşirii acestui mod de a fi.” – Mahatma Gandhi
 
„Linia frontului de luptă dintre bine şi rău este trasată prin inima oricărui om de pe pământ.” – Alexader Soljeniţin
 
„Să ne aducem aminte că de-a lungul întregii istorii, calea adevărului şi iubirii întotdeauna a învins în cele din urmă. Au existat oameni răi şi tirani, ce păreau a fi pe moment invincibili, dar în final toţi aceştia au căzut. Gândiţi-vă că nu numai o singură dată s-a întâmplat acest lucru, ci întotdeauna acest gen de persoane au căzut.” – Mahatma Gandhi
 
„Cel care în mod pasiv acceptă răul, este la fel de vinovat ca acela care ajută la perpetuarea lui. Cel care acceptă răul fără a protesta împotriva lui, în realitate cooperează cu acesta.” – Martin Luther King, Jr.
 
„Tot ceea ce suntem reprezintă rezultatul a ceea ce am gândit. Dacă un om vorbeşte sau acţionează având un cuget rău, suferinţa îl va urmări în mod sigur. Dacă o persoană vorbeşte sau acţionează având un cuget curat, fericirea îl va urma, asemenea unei umbre ce nu îl va părăsi vreodată.” – Siddhārtha Gautama Buddha
 
SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline