Într-un anumit sens avem de-a face cu un principiu universal, fiindcă este necesar să credem că vom primi lucrul pentru care ne rugăm. Ar fi de fapt o contradicţie de termeni să ne rugăm fără a avea convingerea că vom primi lucrul pentru care am făcut cererea respectivă. De aceea, se poate spune că un lucru esenţial pentru a avea răspuns la rugăciune este să crezi că Dumnezeu îţi va răspunde şi că va împlini lucrul pentru care te-ai plecat înaintea Sa, având convingerea că vei primi răspunsul conform cu ceea ce ai crezut.

 

Cu siguranţă că aceasta era problema avută în vedere de către Mântuitorul nostru. Prea adesea ne dăm bătuţi imediat, atunci când vedem că Dumnezeu pare că întârzie să ne răspundă pentru ce ne-am rugat. Şi nu în ultimul rând, de multe ori ceea ce îi cerem nu se bazează pe o convingere fermă că vom fi ascultaţi, atitudinea noastră fiind greşită, în sensul în care exprimăm prin vorbire anumite lucruri, dar în adâncul sufletului nostru nu suntem convinşi asupra faptului că ni se va răspunde.

 

Sunt sigur că multe persoane au experimentat situaţii în care răspunsul la rugăciune a întârziat, sau nu a mai apărut deloc. Dar ori de câte ori suntem confruntaţi cu aşa ceva, ar trebui să ne întrebăm în primul rând, dacă am fost convinşi că Dumnezeu ne va răspunde. Iar dacă astfel au stat lucrurile, atunci trebuie să examinăm în ce măsură am insistat pentru a primi un răspuns, fiindcă de cele mai multe ori perseverenţa noastră în rugăciune lipseşte sau se manifestă doar ca o reluare la nivel verbal a cererilor noastre.

 

Nu aş putea spune că este simplu să dovedim o astfel de încredere deplină. De regulă, noi vorbim destul de mult despre necesitatea unei astfel de credinţe, dar în realitate ne este teribil de dificil să o punem în practică. Oare nu am observat atât de des, că atunci când încercăm să ne rugăm cu sinceritate şi credinţă, ceva din interiorul nostru, iar de multe ori şi din afara noastră, se pune în mişcare pentru a ne bloca exprimarea dorinţelor înaintea lui Dumnezeu. Nu aţi constatat cum deodată cuvintele încep să ne lipsească, sau devin fără conţinut, iar lucrul pentru care am fi dorit să ne cerem pare să mai fie clar exprimat?

 

Munţii despre care se vorbeşte în versetul citat, se referă deopotrivă la obstacolele interioare, precum şi la cele exterioare, ce pot sta în calea avansării noastre pe calea care duce către Împărăţia cerurilor. Aruncarea lor în mare nu este ceva opţional, o manifestare a unei credinţe de excepţie, ci reprezintă o necesitate de prim ordin. Practic, noi nu putem merge mai departe, dacă aceşti munţi nu se dau la o parte. Ori ei rămân înaintea noastră, iar noi vom fi nevoiţi să ne oprim, ori sunt daţi la o parte dinaintea noastră, iar noi vom putea merge în continuare pe calea ce duce în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Obstacolele pot diferi în natură şi manifestare, dar cu siguranţă un impediment major pentru a putea să te rogi lui Dumnezeu este manifestat prin lipsa credinţei, mai precis a acelei credinţe depline, ce se sprijină ferm pe ceea ce a făgăduit Creatorul nostru. Nu mă refer la acea credinţă care afirmă verbal adevărul cuvintelor lui Dumnezeu, ci la acea încredere fermă ce se sprijină cu o convingere puternică pe afirmaţiile făcute de Creatorul nostru, în legătură cu iertarea şi mântuirea noastră prin Isus Hristos.

 

Aruncarea în mare este similară acţiunii potopului distrugător, care a scufundat o lume ce se ridica împotriva lui Dumnezeu. Într-un mod similar, orice obstacol trebuie să fie cu desăvârşire dat la o parte, fără a mai lăsa vreo urmă din el. Aşa cum am amintit, un alt impediment în ce priveşte rugăciunea este cauzat de lipsa de concentrare asupra a ceea ce a spus Dumnezeu şi deopotrivă asupra ceea ce noi dorim ca El să împlinească pentru noi. Din această cauză, rugăciunile devin doar exprimări de suprafaţă, doar cuvinte lipsite de conţinut, sau vorbe, şi nimic mai mult, totul fiind doar un exerciţiu exterior ce nu are nici o legătură cu ceea ce se află în inima noastră.

 

Nu în ultimul rând, lipsa ordinii în viaţa noastră, obiceiurile vătămătoare pentru minte sau trup, hrănirea excesivă sau dimpotrivă, deficitară, lipsa odihnei, vizionarea de programe ce incită la gânduri necurate, sau pur şi simplu la excitarea nesănătoasă a minţii, precum şi orice păcat comis, se constituie ca munţi ce trebuie să fie aruncaţi în „mare”, adică distruşi cu desăvârşire. Sunt sigur că lista poate continua şi cu alte elemente ce ţin de viaţa noastră personală.

 

În sfera realităţii din afara noastră, prieteniile sau asocierea nesănătoasă cu persoane nespirituale sau lipsite de credinţă, afectează prin puterea influenţei interpersonale credinţa pe care o avem şi implicit dorinţa noastră de a ne ruga cu putere înaintea lui Dumnezeu. Un program de lucru încărcat, implicarea în prea multe activităţi, lipsa unei vieţi personale cu Dumnezeu, a acelui timp în care „în cămara ta” stai singur cu Dumnezeu şi exprimi dorinţele tale, sunt de asemenea mari obstacole pentru credinţa noastră. Şi nu în ultimul rând, lipsa unor relaţii deschise în familie, discuţiile aprinse între membrii familiei, orice formă de mânie sau de răutate exercitate de noi sau asupra noastră, îşi pun amprenta, constituindu-se ca obstacole în dezvoltarea credinţei noastre..

 

Răspunsul general constă în „aruncarea acestor munţi în mare”, adică distrugerea lor cu desăvârşire, având la bază exercitarea credinţei în Dumnezeu. Înţelesul este spiritual şi se poate concretiza, în funcţie de situaţie, prin ordonarea vieţii, eliminarea progresivă a obiceiurilor vătămătoare, hrănirea conform cu nevoile reale ale trupului şi minţii, eliminarea vizionării de programe ce au un conţinut vătămător, precum şi altele în genul acesta. Practic, trebuie schimbat întreg stilul nostru de viaţă, realizând o profundă schimbare a obiceiurilor noastre.

 

În ce priveşte cealaltă listă, este necesar să ne alegem cu înţelepciune prietenii şi legăturile de orice fel cu semenii noştri, încercând să ne asociem cu persoane ce ne vor ajuta să avansăm pe drumul credinţei. De asemenea, este necesar să nu ne supraîncărcăm cu prea multe activităţi, astfel încât să nu ne mai rămână nici energie, nici timp pentru a mai putea vorbi lui Dumnezeu. Cât de adesea, nu mai avem timp pentru rugăciune sau ceea ce oferim nu reprezintă altceva decât o rostire cu gura a unor fraze tip, în timp ce mintea noastră rămâne prea plină cu gândurile zilei, iar alteori doarme pur şi simplu! Nu în ultimul rând, trebuie să ne luptăm să avem timpul nostru cu Dumnezeu, perioade de solitudine în care să ne rugăm Tatălui nostru ceresc.

 

Cea mai dificilă, dar în acelaşi timp lucrarea ce se află cel mai aproape de noi, constă în reformarea relaţiilor de familie, în sensul în care vorbirea de rău, mânia, violenţa de orice fel, şi altele în felul acesta, trebuie să fie eliminate în baza unui acord comun între membrii respectivei familii. Trebuie bine înţeles, că o familie cu adevărat creştină reprezintă un puternic sprijin în dezvoltarea credinţei şi a relaţiei cu Dumnezeu. Pe de altă parte, o viaţă de familie deficitară, se constituie ca un munte uriaş, mai înalt decât vârful Everest, pe calea ce duce la ceruri.

 

În acest caz, trebuie să facem din partea noastră tot ce se poate pentru a fi pace, iar atunci când lucrurile nu mai depind de noi, să ne încredinţăm lui Dumnezeu, având convingerea că El ne va da putere să depăşim respectiva situaţie. Cu siguranţă că vom avea obstacole exterioare la fiecare pas, şi deopotrivă înăuntrul nostru se vor ridica multe bariere. Pe primele vom putea mai mult sau mai puţin să le dăm la o parte din calea noastră, dar pe celelalte, adică pe cele interioare, este pur şi simplu datoria noastră să scăpăm cu totul de ele. Iar ceea ce a fost handicapul nostru în această viaţă va deveni oportunitatea noastră de dezvoltare, prin intermediul unei credinţe depline ce se prinde ferm de braţul divin, fapt care ne va conduce dincolo de tot ceea ne-am fi putut imagina vreodată.

 

Rugăciune pentru a învinge orice fel de obstacol interior sau exterior ce stă în calea noastră în a ne ruga lui Dumnezeu şi în a avea o credinţă deplină; deopotrivă, rugăciune pentru ca „munţii să fie aruncaţi în mare”, iar noi să mergem mai departe către Împărăţia cerurilor.