Am avut ocazia să urmărim ce anume se întâmplă când oamenii nu veghează şi când vrăjmaşul, profitând de lipsa de vigilenţă a păzitorilor, aruncă tot felul de plante sălbatice şi dăunătoare în ogorul interior al inimilor noastre. Astfel, dacă nu suntem atenţi, uitarea de Dumnezeu stă la uşă, iar idolatria nu va aştepta prea mult pentru a forţa poarta de acces a sufletului. Nu în ultimul rând, datorită lipsei de veghere nu vom fi pregătiţi în vederea celei de-a doua reveniri a lui Hristos. Prin urmare, atunci când nu veghem relaţia noastră cu Dumnezeu va suferi modificări dramatice, şi chiar dacă vor mai rămâne anumite aspecte cu numele, în realitate înstrăinarea îşi va spune cuvântul. Aşadar, este fatală ignoranţa şi complacerea în aţipire sau somnolenţă, atunci când ne referim la lucrurile spirituale.

 

Stilul de viaţă creştin este prin excelenţă activ, fiind axat pe înaintarea şi dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii în care trăim. Astfel, atitudinea de veghere se poate vedea imediat prin prospeţimea credinţei pe care o are un om, prin spontaneitatea plină de har a exprimării încrederii în Dumnezeu prin cuvinte şi fapte. Se poate spune că „o cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”. Tot astfel, un creştin veghetor va fi remarcat cu uşurinţă ca o persoană care îşi transmite credinţa mai departe prin influenţa pe care o degajă, precum şi prin orice alt lucru pe care îl întreprinde. În plus, având o atenţie specială din punct de vedere spiritual faţă de sine, un adevărat creştin va fi atent să nu propage mai departe idei sau atitudini care să inducă necredinţă sau principii ale întunericului. De asemenea, un creştin adevărat va fi atent să nu se lase contaminat de influenţele negative din mijlocul mediului în care trăieşte.

 

În momentul de faţă, precum şi de-a lungul istoriei bisericii creştine, impactul pe care cei credincioşi îl au sau l-au avut asupra lumii a depins foarte mult de măsura de veghere pe care au manifestat-o. Nu întâmplător, momentele de mare impact au fost numite ulterior ca fiind „treziri”, adică o ridicare din somnolenţă la o stare de veghe activă pentru mântuirea personală şi deopotrivă a oamenilor din această lume. Astfel de chemări la veghere au fost adresate de la început în cuprinsul Scripturii şi al istoriei poporului ales din toate timpurile. Ei bine, dacă vegherea ar lua locul somnolenţei, atunci lumea în care trăim ar fi inundată de un „potop de lumină” şi ar fi provocată să se întoarcă de la căile întunericului la Dumnezeu.

 

Comoditatea de a te complace într-o stare de lâncezeală va costa scump pe cei care au procedat astfel, fiind în pericol chiar mântuirea. În mod repetat Domnul Hristos a trimis avertismente bisericii Sale să se pocăiască şi să se întoarcă la evlavia „dragostei dintâi”. Nu de puţine ori, creştini care au avut un bun început al relaţiei cu Dumnezeu, ulterior, datorită lipsei de veghere şi copleşiţi de influenţele din jur, au ajuns să se abată de pe calea cea sfântă. Iar alte persoane, deşi au rămas în biserică, totuşi relaţia lor cu Dumnezeu s-a răcit, ajungând să nu mai fie în mod real interesaţi de partea spirituală şi de suflet a religiei. Ceea ce vreau să spun în modul cel mai clar este faptul că lipsa de veghere ne va costa enorm de mult, iar complacerea ne va aduce sub stăpânirea directă a Celui Rău. Redeşteptarea, sau redobândirea stării de veghe în lucrurile spirituale, este nevoia cea mai mare a celor credincioşi în timpul de faţă. Dacă nu ne vom întoarce cu toată inima la Dumnezeu, dacă nu vom trăi din nou în atmosfera plină de căldură a iubirii divine, atunci în mod sigur vom fi pierduţi, şi chiar dacă ne va mai merge numele că trăim, de fapt vom fi într-o stare de „adormire spirituală”, sau chiar de „moarte spirituală”.

 

În primul rând este necesar să redescoperim farmecul şi valoarea studiului Sfintelor Scripturi. În acest sens, trebuie să ne întoarcem la un studiu biblic personal şi zilnic, fapt ce va presupune o schimbare majoră a stilului nostru de viaţă. Pe de altă parte, degeaba vom încerca să cultivăm obiceiuri bune, cât timp îngăduim ca deprinderi necorespunzătoare să ne consume energia de care dispunem. Astfel, expunerea la impresii şi influenţe negative ar trebui să fie bine controlată, iar aici mă refer în mod deosebit la utilizarea înţeleaptă a mijloacelor de informare şi comunicare în masă, în genul radioului, televiziunii şi Internet-ului. Aceste mijloace pot fi o binecuvântare sau un blestem, prin intermediul lor putând să luăm contact cu adevărul Sfintelor Scripturi sau cu minciuna.

 

Mai departe, altarul sfânt al rugăciunii trebuie rezidit, atât la nivel personal, cât şi în privinţa aspectului colectiv. Ar trebui să acordăm mai mult timp înălţării de laude şi mulţumiri lui Dumnezeu, precum şi aducerii de cereri care să iasă din tipar şi monotonie. Rugăciunile repetitive au un caracter monoton şi adormitor, fiind ele însele o cauză a somnolenţei în lucrurile spirituale. Prea adesea uităm că Domnul ne-a spus să ne rugăm fără a folosi mereu aceleaşi cuvinte, ca şi cum am avea de-a face cu un Dumnezeu uituc sau nepăsător. Unind studiul biblic cu rugăciunea vom ajunge la trezirea unor facultăţi amorţite şi vom activa energii nebănuite, cu impact pozitiv asupra vieţii noastre.

 

Studiul biblic este esenţial pentru orientarea noastră spirituală. Rugăciunea, de asemenea, ne aduce într-un contact strâns cu Dumnezeu. Dar dacă rămânem numai aici, înseamnă că ne-am însuşit doar o teorie fără să o aplicăm. Aşadar urmează exerciţiul planificării vieţii şi aducerea la îndeplinire a ceea ce ne-am propus, în lumina cerinţelor lui Dumnezeu. Însă pentru a acţiona, va fi necesar să veghem asupra noastră înşine, precum şi asupra mediului în care trăim. Niciodată planurile făcute mai înainte, nu se vor potrivi în totul realităţii. Însă fiind atenţi la detalii, vom ajunge să adaptăm obiectivele noastre şi planurile pe care le avem la realităţile concrete ale zilei. Prin încercări, corecţii şi adaptări, vom ajunge în scurt timp să câştigăm o experienţă valabilă, care ne va ajuta să creştem spiritual.

 

Vegherea, sau o atitudine trează, constructivă, atentă la detalii, va fi utilă deopotrivă când reuşim să ne atingem obiectivele de natură spirituală, precum şi când din diferite cauză înregistrăm anumite eşecuri. În Biblie stă scris despre cel credincios „că de şapte ori cade, dar se ridică”. În acest sens, vegherea ne ajută să vedem cauzele situaţiilor care ne-au condus la un posibil eşec, şi ne ajută să ne corectăm pentru a nu le mai repeta. Experienţa creştină de valoare rezultă atât din succesul pe care îl avem pe plan spiritual, cât şi din căderile care ne-au condus ulterior la corectarea şi revizuirea vieţii. De aceea, noi vom creşte atât vertical în sus, înălţându-ne tot mai mult către Dumnezeu, cât şi vertical în jos, prin adâncirea pocăinţei şi relaţiei pe care o avem cu Creatorul nostru. Să nu uităm că dimensiunea unui copac falnic se judecă atât în ce priveşte înălţimea sa faţă de sol, dar şi relativ la adâncimea la care se întind rădăcinile sale. Astfel, când vine furtuna, trunchiul rezistă din cauza rădăcinii puternice pe care o are în sol. La fel este şi în cazul nostru, prin veghere vom întări mereu ceea ce este slab în caracterul nostru şi vom dezvolta ceea ce este deja puternic.

 

Nimic nu este mai nociv decât complacerea în aşteptare, atunci când Dumnezeu ne-a poruncit să înaintăm. Există un Canaan interior, o lume în adâncul sufletului nostru ce trebuie să fie cucerită pas cu pas. Ori în acest sens, rămânerea în aşteptare se constituie ca o eroare fatală. Porunca de înaintare a fost dată, iar conceptul naşterii din nou se referă deopotrivă la ceea ce Dumnezeu a promis că va face şi la efortul nostru de a-L crede pe cuvânt pe Dumnezeu, precum şi de a ne ridica din neputinţă. Ceea ce a spus Domnul slăbănogilor din timpul său prin cuvintele „Ridică-te şi umblă!”, se aplică la fiecare dintre noi. Nu avem de ce să aşteptăm ocazii mai bune decât cele prezente pentru a ne ridica şi umbla în conformitate cu învăţăturile din Sfintele Scripturi.

 

În cazul în care vom dori să veghem şi să acţionăm, dar fără a avea rădăcini bine întemeiate prin studiul biblic şi rugăciune, atunci nu vom ajunge la un progres spiritual autentic. Vom ajunge cel mult la o religie similară cu a fariseilor şi saducheilor, un exerciţiu al formei, însă lipsit de un conţinut autentic. De fapt există două moduri de a dormita. Unul este cel în care lâncezim fără a face nimic, iar celălalt este de a „dormi în picioare”, adică de a acţiona într-o stare de zăpăceală şi lipsă de direcţie, care deşi are aparenţa unei treziri, este de fapt o agitaţie lipsită de sens. Fariseii au fost numiţi „orbi şi conducători de orbi”, tocmai fiindcă în agitaţia religioasă pe care o generau nu avea la bază o trezire autentică, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Studiul biblic este autentic doar atunci când veghem, sau suntem atenţi, pentru a compara cele scrise parte cu parte în cuprinsul întregii Scripturi cu scopul de a obţine înţelesul deplin. Pe de altă parte, prejudecăţile de orice fel ne vor bara calea pentru a putea ajunge la sensul intenţionat de către Dumnezeu. Nu în ultimul rând, ideile preconcepute sau propagate de către diferite persoane, pot să ne inducă în eroare. Din acest punct de vedere, nimic nu va lua locul cercetării sincere, lipsite de prejudecăţi şi raţionale a Bibliei. În acelaşi timp, totdeauna învăţătura lui Dumnezeu va fi conformă cu un adevărat bun simţ şi nu va fi niciodată împotriva raţiunii. Dacă vom proceda astfel, Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi la o înţelegere corectă a Cuvântului Sfintelor Scripturi.

 

Lipsa de veghere în ce priveşte viaţa de rugăciune aduce după sine exagerări şi excese ce pun în pericol atât starea spirituală, cât şi sănătatea celor implicaţi. Aşa cum am precizat în ce priveşte studiul biblic, rugăciunea trebuie să fie lipsită de prejudecată, de idei preconcepute şi axată pe înţelesul corect al învăţăturilor lui Dumnezeu. De aceea, nu vom putea avea o exerciţiu al rugăciunii benefic, cât timp studiul biblic este deficitar. De asemenea, rugăciunea trebuie să se recomande adevăratului bun simţ şi să fie în armonie cu raţiunea. Ideea că atunci când ne rugăm dăm la o parte gândirea, sau raţiunea, reprezintă un gest nesăbuit, fiindcă ajungem la devieri periculoase şi la încălcarea sfatului divin de a ne ruga în mod concis şi evitând repetările fără sens, armonizând mintea cu sufletul.

 

Conceptul vegherii, sau menţineri unei atitudini active, se aplică la toate aspectele vieţii noastre spirituale, fiindcă întotdeauna Cel Rău ne atacă pe toate fronturile posibile. Nu există domeniu al vieţii noastre, pe care dacă îl ignorăm să nu culegem după aceea roadele amare ale eşecului. Din acest punct de vedere, vegherea este asemenea unei santinele care somează şi acţionează ori de câte ori vrăjmaşul se apropie. Ştim că nici un fel de armată nu poate rezista dacă ignoră să asigure paza bazelor sale militare. Tot astfel, tăria unui creştin se măsoară în capacitatea sa de a veghea asupra fiecărui aspect al vieţii sale spirituale, şi într-un cuvânt, asupra întregii sale vieţi. Hristos ne-a eliberat de condamnare la cruce, pentru ca în timpul vieţii noastre din această lume să veghem şi să aducem roade spre slava Numelui Său. De aceea, a fi creştin înseamnă să fii veghetor pe „zidurile Sionului”, adică la frontiera de natură spirituală dintre Împărăţia cerurilor şi această lume.

 

Vegherea creştină reprezintă acea atitudine activă, plină de viaţă, atentă la detalii şi influenţe de natură spirituală, atât în ceea ce ne priveşte, cât şi relativ la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, începând cu imediata noastră vecinătate. Ea este o deprindere ce se dobândeşte prin exercitarea credinţei asupra faptului că Domnul Hristos va fi alături de noi, prin Duhul Sfânt, oferindu-ne putere pentru a face faţă provocărilor de orice fel, care ar veni asupra noastră. A veghea înseamnă de fapt să îţi zideşti casa vieţii spirituale pe stânca realităţii că Isus Hristos este Mântuitorul nostru azi, mâine şi pentru totdeauna.

 

Rugăciune pentru a cultiva deprinderea de a veghea în toate aspectele vieţii noastre şi de a învinge la fiecare pas somnolenţa, apatia, complacerea şi indiferenţa în ce priveşte viaţa spirituală, lucrând mântuirea noastră şi a semenilor noştri.