Nimic nu este mai distructiv pentru relaţiile dintre oameni, decât o atmosferă cenuşie, marcată de feţe încruntate, de priviri aspre aruncate de unii asupra altora. Pe de altă parte, o atitudine deschisă, afişarea unei feţe zâmbitoare şi îngăduitoare, au forţa de a ne motiva, fie că este vorba de viaţa de familie, fie de locul de muncă sau chiar de religie. Un om posac şi veşnic trist, reprezintă o povară pentru sine, precum şi pentru toţi cei din jurul său. De asemenea, o persoană care veşnic se plânge, va ajunge să strice cu siguranţă relaţiile din mijlocul comunităţii în care trăieşte. De aceea, putem spune, că există o forţă motivaţională extraordinară, atunci când reuşim să zâmbim şi să transmitem o bună dispoziţie celorlalţi.

 

Mai mult ca sigur că vom reflecta în afara noastră ceea ce există în interior, iar în acest sens, religia pe care o practicăm se va vedea prin comportamentul pe care îl adoptăm în diferite situaţii. Prin urmare, o faţă tristă, apăsată, plină de grijă, va reflecta o atitudine înfrântă, lipsită de speranţă, chiar şi de credinţă, care poate fi rezultatul lipsei de înţelegere a puterii harului lui Isus Hristos. Nu înseamnă că nu vom avea momente mai dificile, dar arborarea în permanenţă a unor atitudini ce induc, atât în noi, cât şi în ceilalţi, sentimente negative, nu este de natură să aducă bucuria şi pacea lui Hristos. Religia autentică va fi mărturisită de atitudinea de optimism, încredere, şi de ce nu, bucurie, pe care o manifestăm, deopotrivă faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi.

 

 

Cu uşurinţă distingem faptul că psalmistul îşi exprimă bucuria de a se închina lui Dumnezeu şi de a-şi exprima recunoştinţa faţă de transformarea interioară prin care a trecut. În mod deosebit, el vorbeşte despre „prefacerea tânguirii în veselie”, adică trecerea de la tristeţe la bucurie, fapt care îl determină să cânte plin de fericire înaintea lui Dumnezeu. În acest sens, trebuie să înţelegem că atunci când vom vedea bogăţia harului ce ne-a fost acordat prin Isus Hristos, nu vom mai putea să afişăm tristeţe, indiferent de ocazie. Bucuria va lua locul oricărui simţământ de apăsare sau de depresie, şi mai mult decât orice altceva, vom avea un izvor interior, capabil să se exprime în cuvinte de laudă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Astfel, vom ajunge să aducem odihnă, pace şi seninătate celor din jurul nostru, într-o lume marcată de tristeţe, neputinţă şi nerealizare.

 

Cu siguranţă că există multe persoane care au avut pierderi însemnate în decursul vieţii, sau care sunt afectate de felurite boli şi suferinţe. În acest sens, pare dificil să mai vorbim despre bucurie şi împlinire, cât timp cauzele întristării încă există. Cu toate acestea, să ne gândim că religia lui Hristos ne cheamă să ne ridicăm deasupra împrejurărilor în mijlocul cărora trăim. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de ceea ce ni se întâmplă, fiindcă mai presus decât toate lucrurile se află Dumnezeu. El nu va îngădui să trecem prin diferite experienţe, fără a fi alături de noi şi fără a interveni în favoarea noastră, oferindu-ne putere şi călăuzire. Pentru orice om aflat în suferinţă există făgăduinţa „dezlegării de sacul de jale, şi încingerea cu bucurie”, ce se va manifesta printr-o putere interioară ce se va manifesta în noi, atunci când ne încredem în Dumnezeu, ce ne va ridica deasupra împrejurărilor.

 

Puterea imaginaţiei, precum şi a autosugestiei, este deosebit de mare şi nu trebuie să fie niciodată ignorată. Prin intermediul sugestiilor ce ne sunt prezentate de cei din jur sau prin mijloacele mass-media, comportamentul ne este influenţat într-o direcţie sau alta. Însă în cazul de faţă vorbim de o putere mai mare decât cea a simplei sugestii. În acest sens, facem referinţă pur şi simplu la puterea credinţei în Dumnezeu, capabilă să ne modeleze interior şi să ne transforme după chipul lui Hristos. Puterea credinţei în Dumnezeu este extraordinară, oferindu-ne posibilitatea de a ne ridica deasupra limitărilor interioare pe care le avem sau a evenimentelor exterioare ce vin asupra noastră.

 

Dovada cea mai puternică a puterii religiei lui Hristos se vede pe faţa destinsă, optimistă aş putea spune, a celui care poartă numele de creştin sau ucenic al Domnului. Cel mai simplu test în a vedea calitatea religiei pe care o avem este în a sta în faţa oglinzii şi în a distinge trăsăturile feţei noastre, în sensul în care ea exprimă bucurie şi lumină, sau tristeţe şi întuneric. Aşa cum privim în Sfintele Scripturi, care sunt oglinda caracterului lui Dumnezeu, având un efect transformator asupra celui ce se aproprie cu credinţă, într-un mod similar, uitându-ne la propria noastră imagine, vom distinge dacă s-a întâmplat ceva sau nu în sufletul nostru.

 

Într-adevăr, există multe persoane care stau ore în şir în faţa oglinzii, pentru a-şi ajusta imaginea exterioară. Nu este cazul să insist asupra acestui aspect. Dar în acest caz, efortul este de a masca ceea ce este în interior, sau de a afişa ceea ce nu există în suflet. Dar atunci când machiajul este înlăturat, când masca este dată la o parte, sunt sigur că adevărata faţă iese la iveală. Şi cum este aceasta? Încercănată? Tristă? Plină de suferinţă? Scârbită de sine, sau de duplicitarismul de care trebuie să dea dovadă? Indiferentă sau ceva în genul acesta? Ei bine, oglinda va reflecta ce este în noi, atunci când vom şti să o privim direct în faţă, fără a încerca să ne ascundem în spatele unor măşti. Ori adevăratul creştinism se arată indiferent de împrejurare, printr-o faţă senină, plină de bucurie lăuntrică, având o lumină interioară ce se vede din privire, din expresia feţei şi din întreaga atitudine.

 

În primul rând, insist pe faptul că nu obişnuiesc să „vorbesc din cărţi”, să fac referinţă la lucruri prin care nu am trecut sau nu le-am trăit. În acest sens, a sta faţă în faţă cu tine însuţi reprezintă cel mai greu lucru după cel de a sta singur înaintea lui Dumnezeu. Atunci când rămânem singuri, interiorul nostru începe să se manifeste nestingherit, scoţând la suprafaţă toate tensiunile ce se află în sufletul nostru. Din această cauză, sunt multe persoane care nu suportă să rămână singure cu propriile gânduri, iar altele nu pot să facă faţă unei astfel de experienţe. Bineînţeles, acest lucru depinde şi de temperament, precum şi de alţi factori, pe care nu îi voi aminti acum. Însă, în orice caz, este dificil să stai în faţa amintirilor care năvălesc cu putere din memorie, a impresiilor de tot felul, precum şi senzaţia uneori difuză, alteori foarte precisă, că ai pierdut ocazii importante de-a lungul vieţii şi nu ai reuşit să-ţi realizezi visele sau proiectele pe care ţi le-ai propus. Cu toate acestea, religia lui Hristos ne poate ajuta să ne înţelegem pe noi înşine, să ne acceptăm aşa cum suntem şi să ne autodepăşim.

 

Religia oferită de Isus Hristos ne va conduce la armonie cu Dumnezeu, iar prin aceasta vom fi conduşi la armonie şi cu noi înşine. Toate aceste lucruri ce ne apasă conştiinţa îşi pierd puterea de a ne mai răpi bucuria vieţii, atunci când intrăm în relaţie cu Dumnezeu şi când primim viziunea lucrurilor extraordinare care ne aşteaptă în viitor. Poate am avut un trecut de care ne este ruşine, sau care ne complexează datorită lucrurilor trăite. Dar din perspectiva mântuirii şi a prezenţei divine în inima noastră, toate acestea pălesc. Astfel, începem să înţelegem că ele ţin de domeniul unui trecut ce a fost îngropat din momentul în care am ales să mergem împreună cu Dumnezeu. Înaintea noastră se află un viitor plin de slavă, iar în prezent se manifestă în suflet puterea lui Dumnezeu. De ce să mai privesc înapoi? Forţa creştinismului stă în capacitatea de privi mereu înainte, indiferent de împrejurare, de a avea viziunea timpului în care vom fi înălţaţi la ceruri, înaintea lui Dumnezeu.

 

Atunci când prindem razele speranţei ce se desfăşoară de la tronul lui Dumnezeu prin făgăduinţele sfinte, interiorul nostru se umple de lumină. Nimic din trecut sau prezent nu ne mai poate atinge. Chiar dacă suntem singuri, chiar dacă ne privim în oglindă în orice ocazie a zilei, chiar dacă în trecut sunt o mulţime de lucruri ce ne apasă, toate acestea, precum şi multe altele, sunt pur şi simplu date la o parte, spălate de şuvoiul de lumină ce vine în inima noastră. Ce contează faptul că a trebuit să trecem prin tot felul de suferinţe şi încercări, al căror sens nu îl vom distinge în viaţa aceasta? Cu adevărat important este faptul că am păşit într-o altă dimensiune, iar viitorul se află la picioarele noastre, prin faptul că vom intra în Împărăţia cerurilor, ca rod al credinţei noastre în Isus Hristos.

 

Privind la Isus Hristos mijlocind pentru noi, vom înţelege că avem un viitor formidabil înaintea noastră, în comparaţie cu care suferinţele noastre sunt doar „de o clipă”, cum spunea apostolul Pavel. Având această perspectivă, sufletul se va despovăra de orice tensiune, faţa se va destinde şi va manifesta bucuria; zâmbetul va lua locul suspinului, iar ceilalţi vor înţelege că „am fost cu Isus Hristos” din expresia chipului feţei noastre. În ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, rugăciunea va deveni un imn de laudă şi nu un pomelnic de cereri fără speranţă şi fără sfârşit, iar credinţa noastră se va prinde cu putere până la o identificare deplină cu Persoana Mântuitorului nostru. Să nu dorim din tot sufletul după o astfel de experienţă? Să nu tânjim să fim înălţaţi printr-o religie a bucuriei şi speranţei în Isus Hristos? Atunci, zâmbetul nostru va mărturisi despre faptul că suntem biruitori faţă de lume şi faţă de noi înşine.

 

Rugăciune pentru a deprinde exerciţiul bucuriei închinării la Dumnezeu, având înaintea noastră imaginea Domnului Isus Hristos şi a harului oferit prin intermediul Său, precum şi pentru primirea puterii de a zâmbi cu simpatie semenilor noştri, încurajându-i pe cărarea vieţii.