Imaginea de sine adevarata sau “creati sa purtam chipul lui Dumnezeu”
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
Să începem prin a citi din Geneza 1: 26 „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. 27 Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”
Ce ne spune acest verset despre modul în care Dumnezeu ne-a creat, sau mai bine zis despre statutul pe care El ni l-a acordat chiar de la început?
Există multe persoane ce se confruntă cu problema unei imagini de sine defavorabile, induse fie de ceilalţi, fie de o experienţă nefericită prin care au trecut. Pe de altă parte, există oameni care au o părere exagerată de sine, crezându-se deasupra celorlalţi. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură este deosebit de clară asupra acestui aspect, spunând că toată umanitatea a fost creată după chipul lui Dumnezeu, având aceeaşi părinţi, aduşi la existenţa prin puterea Creatorului întregului univers. Prin urmare, statutul care ne-a fost acordat de la începuturi decurge din calitatea de a purta chipul lui Dumnezeu în interiorul nostru.
Dacă acest chip a fost aşezat în interiorul nostru, cum urma să se reflecte în afara noastră, în vorbele, faptele şi toate acţiunile noastre?
Noţiunea de chip al lui Dumnezeu a suscitat numeroase speculaţii de-a lungul timpului, însă în orice caz trebuie să înţelegem că acest lucru urma să se reflecte într-un mod nemijlocit în exteriorul nostru prin „stăpânirea” înţeleaptă a lucrurilor peste care omul a fost pus să le administreze. Fragmentul biblic ne vorbeşte despre domnia asupra tuturor animalelor de pe acest pământ, conturând ideea reprezentării Creatorului în lumea în care trăim. Practic, înţelegem că Dumnezeu şi-a ales rasa umană pentru a-L face cunoscut pe planeta Pământ, fapt care conturează extraordinara demnitate ce ne-a fost acordată.
Ce legătură au toate acestea cu imaginea de sine pe care ar trebui să o avem şi cum s-ar reflecta conştiinţa acestui lucru asupra vieţii pe care o trăim?
Aş putea spune, că una dintre cauzele fundamentale pentru care omul a ajuns să decadă tot mai mult, se găseşte în pierderea conştiinţei faptului că prin creaţie, umanitatea a primit chipul lui Dumnezeu, adică acea capacitate de a gestiona în mod înţelept resursele planetei şi să aducă armonia din ceruri şi pe pământ. Dacă acest lucru nu ar fi fost uitat, s-au mai bine zis ascuns de-a lungul veacurilor, istoria umanităţii ar fi fost cu totul alta. Demnitatea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o este extraordinară, lăsând să se înţeleagă că înzestrări deosebite ne-au fost puse la dispoziţie, pentru a face planeta Pământ un loc deosebit, o imagine a realităţilor cereşti.
Cu toate acestea, vedem în jurul nostru atâta durere şi suferinţă, iar mulţi oameni şi-au pierdut respectul de sine, având impresia că suntem doar nişte animale evoluate şi nimic mai mult. Ce remedii ne oferă Sfânta Scriptură în acest sens?
Trebuie să înţelegem că viaţa noastră va reflecta în mod nemijlocit concepţia pe care o avem despre lume şi realitatea în mijlocul căreia trăim. Fără a ignora căderea ce s-a produs prin neascultare, totuşi niciodată nu este scris faptul că Dumnezeu ar fi retras de la noi calitatea faptului că am fost creaţi după chipul Său. Vreau să subliniez, că acest chip nu a dispărut cu totul, şi tocmai de aceea, există şansa de a fi aduşi înapoi, pentru a manifesta din nou demnitatea ce ne-a fost acordată. În acest sens, conştiinţa faptului că am fost creaţi după chipul Creatorului întregului univers, se constituie ca un prim pas în redobândirea stăpânirii ce ar fi trebuit să fie a noastră de la început. Respectul de sine se câştigă prin lupta împotriva neascultării de Dumnezeu şi deopotrivă prin promovarea valorilor pozitive expuse prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai precis, nu poţi să rămâi cu o imagine de sine defavorabilă, dacă te gândeşti că ai fost creat după chipul lui Dumnezeu. Această realitate nu se restrânge doar la primii oameni, ci este un statut ce a fost acordat întregii umanităţi, o condiţie existenţială pe care Creatorul universului ne-a dăruit-o într-un mod cu totul deosebit.
Din acest punct de vedere, lucrurile ar părea relativ simple, însă în viaţa de zi cu zi este atât de greu să te gândeşti că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, iar în acelaşi timp să faci faţă realităţilor defavorabile cu care te confrunţi. Ce se poate spune în acest sens?
De la început subliniez faptul că realitatea confruntării de care fiecare dintre noi are parte, nu se constituie ca un argument în favoarea pierderii acestui chip, ci mai degrabă este dovada că acest chip al lui Dumnezeu a rămas împreună cu noi. Mai precis, Creatorul nostru nu ne-a retras condiţia ce ne-a acordat-o, şi prin urmare, este lăsată posibilitatea întoarcerii la scopul pentru care am fost creaţi. Lupta ce se dă pentru fiecare dintre noi are drept scop, pe de o parte, tocmai menţinerea stării de neştiinţă asupra planurilor lui Dumnezeu şi a adevăratei noastre condiţii, iar pe de altă parte, prin intervenţia lui Isus Hristos, se caută ca fiecare dintre noi să revină la starea în care trebuia să fim de la început. Prin urmare, confruntarea prezentă este dovada vie a faptului că încă nu s-a ajuns la final, iar fiecare dintre noi are şansa de a redeveni o imagine vie a lui Dumnezeu pe pământ.
Totuşi, dacă privim la ceea ce se întâmplă în lumea noastră, este foarte greu să crezi că umanitatea ar putea fi călăuzită să se întoarcă la condiţia de la început. Cum pot fi înţelese aceste lucruri?
Întoarcerea întregii umanităţi la condiţia de la început nu reprezintă un lucru imposibil şi tocmai de aceea mesajul Scripturii este adresat fără discriminare tuturor oamenilor de pe acest pământ. În acelaşi timp, în măsura în care starea de ignoranţă asupra condiţiei noastre continuă, rezultatele nu vor putea fi decât nefaste. Practic, înaintea noastră se deschid două căi, una către Împărăţia cerurilor, prin întoarcerea la condiţia iniţială, iar cealaltă către abisul distrugerii, prin persistarea respingerii ofertei divine de întoarcere. Apelul se adresează către fiecare dintre noi, pentru a deveni conştienţi că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi să începem să acţionăm în consecinţă, prin lucruri care să dovedească faptul că purtăm în Numele Celui Preaînalt.
În acest sens, ce remedii pot fi oferite celor ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, mai precis acelor persoane la care respectul de sine a fost în mare măsură afectat de realităţile lumii în care trăim?
Cum am mai subliniat şi în alte ocazii, totul depinde de dreapta orientare a minţii noastre, de atenţia pe care o acordăm diferitelor „glasuri”, sau influenţe, ce vin asupra noastră. Pe de o parte, avem de-a face cu „glasul lumii”, care de multe ori ne îndeamnă să urcăm pe treptele înălţării de sine, iar alteori ne şopteşte că nu este nimic de capul nostru, că suntem nişte „nimeni”, de care nimănui nu îi pasă. În ambele situaţii, avem de-a face cu „glasul şarpelui”, care încearcă să ne conducă spre distrugerea finală. Pe de altă parte, în alt registru şi cu un totul alt conţinut, este „glasul Scripturii”, al acestui martor infailibil al lui Dumnezeu, care ne vorbeşte despre faptul că am fost creaţi după chipul Creatorului universului, că lupta nu este pierdută, că oricând putem să răscumpărăm greşelile trecutului, prin întoarcerea noastră la Dumnezeu. Totul va depinde însă, doar de atenţia pe care o vom acorda acestor „glasuri”, ce ne însoţesc neîncetat.
Cu toate acestea, chiar dacă încercăm să gândim pozitiv având la bază cuvintele Sfintelor Scripturi, totuşi sunt multe lucruri înjositoare pe care le descoperim de multe ori că le practicăm. Ce este de făcut? Nu sunt argumente în favoarea „glasului şarpelui”?
Cu siguranţă că orice lucru rău comis tinde să ne înjosească şi să aducă la tăcere glasul Sfintelor Scripturi, devenind „probe practice” pentru ceea ce afirmă Cel Rău. Dar pe de altă parte, să nu uităm niciodată că pentru noi a murit Domnul Isus Hristos ca jertfă de ispăşire, astfel că întreaga vinovăţie a fost preluată de către El. Prin urmare, „probele practice” nu mai au cum să ni se aplice, cât timp avem credinţă în Isus Hristos şi realitatea a ceea ce El a făcut pentru noi. Imaginea noastră de sine nu trebuie să se degradeze în astfel de situaţii, ci trebuie să ne reamintim de evenimentul jertfei Sale în favoarea noastră.
Pe de altă parte, rămân o serie întreagă de consecinţe ce decurg din lucrurile rele pe care le-am făcut. Iar în acelaşi timp, constatăm de multe ori că nu putem depăşi anumite practici ce ne degradează. Cum se poate scăpa din „robia păcatului”?
Eliberarea din robia practicilor rele, care ne degradează imaginea şi respectul, sau stima, de sine, presupune o acţiune hotărâtă, care se realizează prin îmbinarea efortului nostru bine direcţionat de a nu mai comite respectivele lucruri şi credinţa pe care o acordăm cuvintelor lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, care fac referinţă la faptul că o putere supranaturală ne este pusă la dispoziţie în acest sens. Apostolul Pavel, atunci când vorbea de confruntarea ce se dă în interiorul nostru, punea în opoziţie „firea pământească”, sau glasul Celui Rău ce acţionează în noi, şi Duhul Sfânt, care de asemenea se manifestă în interiorul nostru. Cele două glasuri, sau cele două puteri, îşi dispută fiecare fărâmă din conştiinţa noastră încercând să inscripţioneze în noi, să ne programeze, într-o direcţie sau alta. Însă alegerea ne aparţine, iar dacă de fiecare dată vom sta de parte adevărului exprimat de către Sfintele Scripturi, biruinţa este sigură, iar ceea ce este rău va fi înfrânt.
Însă ce ne facem cu lucrurile bune pe care ar trebui să le facem, şi totuşi constatăm că nu avem dispoziţia sau puterea interioară în acest sens? Cum să practicăm ceea ce este bun, când acest lucru stă împotriva înclinaţiilor noastre?
O putere extraordinară, ce constă în revărsarea energiilor de natură divină în sufletul nostru, se află în atracţia pe care ne-o creează expunerea corectă, directă şi sinceră a mesajului Sfintelor Scripturi. Acest lucru ne conduce să fim captivaţi de frumuseţea, curăţia şi desăvârşirea realităţilor spirituale prezente şi viitoare. Atunci când privim către Domnul Isus Hristos, către destinul nostru extraordinar, ceva se întâmplă în interiorul nostru. Nu putem să avem o explicaţie până la capăt asupra acestui lucru, dar cu siguranţa impresia produsă asupra minţii noastre va fi de natură să ne determine să urâm orice practică degradantă de care avem cunoştinţă, chiar dacă acest lucru presupune o renunţare extremă. În ce priveşte „lucrurile bune pe care nu le facem”, aş putea spune că nu trebuie să cădem în extreme, care să conducă la distorsionarea mesajului divin. Niciodată Dumnezeu nu ne va cere un lucru iraţional, absurd, sau neadaptat puterilor noastre.
Putem să spunem că există o falsă vinovăţie, ce caută să ne determine să ne pierdem speranţa în cuvintele Sfintelor Scripturi?
Falsa vinovăţie reprezintă un „cal troian”, de multe ori mai eficient decât dovedirea unei reale vinovăţii. Multe persoane au fost descurajate de faptul că nu puteau să realizeze lucruri care li se păreau că erau cerute de către Cuvântul lui Dumnezeu. Fără a da la o parte obligaţia ascultării depline şi a eforturilor susţinute pe care trebuie să le facem în această direcţie, să nu uităm însă că mântuirea se obţine prin „atribuirea meritelor Domnului Isus Hristos”. Aşadar, pentru orice persoană ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, rezultată în urma unei false sau reale vinovăţii, mesajul Scripturii este de a ne ancora în siguranţa acestei atribuiri, care pe de o parte ne scapă de orice fel de vinovăţie, iar în acelaşi timp ne deschide calea pentru a ajunge la o ascultare deplină, eliminând orice fel de acuzaţii ce ne pot fi aduse.
Însă cineva ar putea să stea comod şi să spună, că dată fiind această atribuire pentru cel care „crede”, atunci el nu trebuie să mai facă nimic. Ce se poate spune despre o astfel de credinţă?
Aici este o chestiune în principal de „suflet”, de „inimă”, ca să îi spun astfel. Când devii conştient de faptul că Domnul Hristos a murit pentru tine, cu scopul ca imaginea divină să fie din nou activă în interiorul tău, când vezi marea Sa iubire şi mai ales înţelegi ceva din grozăvia suferinţelor prin care a trecut, atunci este cu neputinţă să mai stai comod, într-o stare pasivă. Atunci când Domnul vorbea ucenicilor Săi, sau chiar în faţa nenumăratelor mulţimi, „inimile vibrau cu putere”, ca ecou la marea iubire a lui Dumnezeu ce a fost revărsată prin Fiul Său. Cine este atins de mesajul Bibliei, va începe şi el să „vibreze” în ritmul cosmic al armoniilor universale, ce vin de la Dumnezeu, prin cuvintele iubirii ce se jertfeşte în favoarea noastră. O astfel de „vibraţie” a sufletului, această mişcare până la lacrimi a conştiinţei noastre, este de natură să trezească din adormire „chipul divin din noi”, pentru ca astfel să primim oferta de a redeveni ceea ce trebuia să fim de la început şi anume „copii ai lui Dumnezeu”. Această convingere va alunga orice urmă de întuneric din inimă şi crezând cuvintele Evangheliei vom ajunge să ne ridicăm la înălţimea demnităţii pentru care am fost aduşi la existenţă.
Rugăciune pentru a conştientiza pe deplin faptul că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi de a accepta oferta Evangheliei Domnului Isus Hristos, de redobândire a calităţii pe care ar fi trebuit să o avem dintotdeauna.
