De modul în care vom înţelege expresia „duh zdrobit” depinde învăţătura pe care o vom primi citind aceste versete. În accepţiunea obişnuită, prin „duh zdrobit” se face referinţă la o anumită atitudine ce trebuie să o avem atunci când dorim să intrăm în legătură cu Dumnezeu, care se caracterizează prin umilinţă, adică smerenie, şi reverenţă, adică recunoaşterea nedesăvârşirii noastre în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu. Ca un prim pas în abordarea unei închinări autentice, „duhul zdrobit” devine o cheie în realizarea legăturii cu Creatorul nostru.

 

În cazul lui David, putem spune că el se afla într-o situaţie cu totul nefericită, în urma comiterii unui păcat teribil prin adulter cu Batşeba şi crearea circumstanţelor favorabile pentru uciderea lui Urie Hititul, soţul acesteia. Aşadar, pentru el „duhul zdrobit” şi „inima zdrobită şi mâhnită” descoperea o stare de neputinţă şi de descurajare în faţa unei situaţii ce nu putea fi scuzată în vreun fel. David practic nu mai vedea o soluţie normală la ceea ce se întâmpla şi restaurarea relaţiei cu Dumnezeu depindea doar de bunăvoinţa Celui Prea Înalt.

 

Cu siguranţă, că nu trebuie să comitem adulter sau să participăm la comiterea unei crime, pentru a ajunge să ne simţim descurajaţi şi întristaţi până acolo încât să nu mai vedem nici o ieşire în raport cu Dumnezeu şi cu conştiinţa noastră. Dar de fapt, orice încălcare a poruncilor divine, a standardului moral bine exprimat prin Decalog, adică Cele zece porunci, conduce la trezirea sentimentului de vinovăţie, care conduce imediat la descurajare şi întristare, cu scopul de a ne ajuta să conştientizăm situaţia în care ne aflăm.

 

Trebuie bine înţeles că descurajarea este doar manifestarea exterioară a unei cauze mult mai profunde, iar aşa cum am observat în cazul lui David, conştiinţa vinovăţiei, în urma încălcării poruncilor divine, a fost cauza „zdrobirii” sufleteşti la care face referinţă. Practic, David nu mai vedea decât o condamnare de care nu putea să scape, iar soluţia jertfelor ceremoniale nu avea cum să rezolve situaţia în care se găsea. Prin extensie, putem spune că orice simţământ de descurajare este legat de conştiinţa vinovăţiei şi de încălcarea codului moral.

 

Niciodată îndeplinirea unui ritual religios nu va putea să îndepărteze conştiinţa vinovăţiei, care se află undeva în adâncul sufletului nostru, iar acest lucru este clar exprimat de către David. Avem nevoie de o curăţire interioară, pe care numai Dumnezeu o poate realiza prin acordarea iertării Sale. Formele de religie nu pot decât să contureze anumite adevăruri spirituale, dar ele nu vor putea lua locul elementului spiritual, care ţine de relaţia noastră personală cu Dumnezeu şi de tot ceea ce Domnul realizează în favoarea noastră. Să nu comitem greşeala fariseilor, care orbiţi de formă nu mai distingeau conţinutul închinării. Astfel, înţelegem că lui Dumnezeu „nu Îi plac arderile de tot”, când prin intermediul lor dorim să obţinem eliberare şi nu prin relaţia pe care trebuie să o avem în permanenţă cu El pentru a primi iertarea Sa.

 

Pentru o astfel de situaţie există versete biblice mult mai explicite, dar pe de altă parte situaţia lui David nu se aplică doar celor care comit astfel de lucruri rele, ce sunt evidente chiar şi din punct de vedere penal. De fapt situaţia lui David se extinde asupra tuturor oamenilor, fiindcă în mod esenţial, orice om este vinovat înaintea lui Dumnezeu şi prin urmare are nevoie de iertarea Sa. În cazul persoanelor care suferă în urma abuzului comis asupra lor, putem aplica expresia „Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită”, adică Dumnezeu nu va fi nepăsător cu privire la orice persoană care se află în dificultate şi caută ajutorul Său. Aici avem de-a face de fapt cu un principiu general ce se aplică oricărui om, indiferent de situaţie.

 

Orice formă de abuz comis asupra unei persoane, reprezintă o încălcarea a codului moral exprimat de către Dumnezeu. De aceea, fără o pocăinţă temeinică, nici un om care abuzează de semenul său, nu va putea să scape de condamnarea divină, ce se va vedea în final la judecată. Pe de altă parte, cei care sunt victime a unor forme de abuz, trebuie să înţeleagă că Dumnezeu înţelege situaţia în care se găsesc şi va oferi suport pentru restabilirea unor astfel de persoane. Însă cel mai greu pentru cel care suferă un abuz, este de a-şi redobândi respectul de sine şi să treacă peste resentimente, lucruri pe care le vom aborda într-o ocazie viitoare.

 

Pentru noi poate părea relativ simplă situaţia descrisă de David, fără a discerne un motiv de descurajare, dar să nu uităm că de îndată ce se comite o faptă rea, Cel rău vine asupra noastră şi încearcă prin dovezi evidente să ne inducă o stare de neputinţă şi de descurajare, astfel ca noi să nu mai venim înaintea lui Dumnezeu. El ne şopteşte că suntem prea păcătoşi, că problema noastră este prea mare, şi mai ales că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi. Nu cunoaştem cu toţii aceste sugestii ce vin deseori asupra noastră, generând dificultăţi aparent de netrecut? Ei bine, David se afla în mijlocul unor astfel de frământări, ce îl aduceau în pragul disperării, însă el a continuat să se prindă de făgăduinţele iertării divine. Dar deodată el nu s-a mai văzut în stare să mai exprime lauda lui Dumnezeu, ci doar să vorbească despre situaţia sa nefericită şi lipsită de speranţă, cel puţin din perspectiva omenească. David dorea ca relaţia sa cu Dumnezeu să fie restabilită, să primească întărire şi certitudinea acceptării înaintea lui Dumnezeu.

 

Când vedem adâncimea circumstanţelor ce ne separă de Dumnezeu şi adâncul vinovăţiei în care ne aflăm, atunci cu siguranţă că nu putem spune decât să suntem pierduţi, iar descurajarea ne învăluie. Însă dacă ne ridicăm cugetul către ceruri, vom distinge prin intermediul Cuvântului divin iertarea ce ne este oferită, deopotrivă prin acceptare şi întărire, astfel încât să ieşim dintr-o astfel de situaţie. De îndată ce ajungem la o astfel de convingere, lauda începe să se exprime în mod natural, spontan din suflet. Cum să nu lauzi pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa de a ne scoate din mlaştina neputinţei şi agoniei lipsite de speranţă?

 

Prin laudă nu înţeleg doar exprimarea de cuvinte, care sunt dealtfel necesare, ci mă refer în primul rând la o atitudine de recunoştinţă care ar trebui să caracterizeze viaţa oricărui om care are percepţia harului ce ne-a fost acordat prin iertarea vinovăţiei. Problema este că oamenii nu sunt de regulă conştienţi cât sunt de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi de aceea religia lor este superficială, axată doar pe forme, iar exprimarea laudei se realizează doar la nivel exterior. Să ai viziunea iubirii lui Dumnezeu, aşa cum este clar prezentată în Sfintele Scripturi şi în viaţa de zi cu zi, şi totuşi să nu cultivi o atitudine de laudă la adresa Creatorului, nu va avea drept rezultat decât o lucrare de suprafaţă, ce nu va conduce la rezolvarea situaţiei în care te afli la un moment dat.

 

Soluţia conturată de către David pentru orice „inimă zdrobită şi mâhnită” constă în a veni înaintea lui Dumnezeu, având convingerea că El ne primeşte, că ne acceptă aşa cum suntem, că ne înţelege, ne îmbărbătează şi intervine în favoarea noastră, acordându-ne harul Său, iertarea Sa. Ca urmare a unei astfel de experienţe spirituale, ajungem să cultivăm o atitudine de laudă a lui Dumnezeu, pentru ceea ce El este şi deopotrivă pentru ceea ce El a făcut pentru noi. Putem spune că niciodată un om care nutreşte mereu o atitudine de laudă, nu va putea fi doborât de mâhnire sau descurajare, fiindcă puterea divină va fi împreună cu el neîncetat, oferindu-i călăuzire ori de câte ori Cel Rău va încerca să îl doboare în vreun fel. Doar astfel se poate dobândi biruinţa!

 

Rugăciune: pentru a învinge orice fel de descurajare şi de neputinţă prin conştientizarea iertării divine şi prin cultivarea unei atitudini de laudă continuă a lui Dumnezeu.