By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Ioan 1: 9-13 „9 Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. 10 El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. 11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. 12 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; 13 născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”
 
În ce sens credinţa în Dumnezeu ne conferă o nouă identitate şi cum afectează acest lucru imaginea de sine?
Aş putea spune că prin intermediul credinţei în Dumnezeu se realizează cea mai dramatică transformare a imaginii de sine şi a percepţiei identităţii personale. Dacă până la momentul primirii credinţei, imaginea sinelui păcătos ne copleşea cu influenţa sa malefică, după ce ajungem să ne încredem în Dumnezeu, imaginea lui Isus Hristos începe să prindă contur în noi. Această proiecţie a desăvârşirii divine manifestate în trup omenesc are o putere extraordinară asupra preschimbării interioare. Se poate spune, că prin intermediul cunoştinţei aduse de Evanghelia lui Hristos, puterile interioare ale sufletului omenesc sunt descătuşate, iar manifestarea păcatului începe să fie înăbuşită chiar de la rădăcină.
 
Cu toate acestea, există multe persoane care au credinţă în Dumnezeu şi totuşi se luptă cu o imagine de sine defavorabilă, chiar negativă. Cum se poate explica acest lucru?
Fiecare om este unic la scara întregului univers, şi de aceea modalitatea concretă de manifestare a evlaviei creştine, adică a trăirii credinţei, diferă de la individ la individ. În cazul în care imaginea de sine cunoaşte contorsionări evidente, în ciuda primirii credinţei, ne putem întreba pe bună dreptate, unde este cauza, fiindcă aparent avem de-a face cu o contradicţie. Personal, consider că prin conştientizarea calităţii noastre de copii ai lui Dumnezeu, se realizează cea mai de seamă transformare a imaginii de sine şi o înălţare pozitivă a respectului de sine. Însă dacă acest lucru întârzie, înseamnă că undeva, credinţa pe care o avem nu este întru-totul biblică, adică există un defect asupra percepţiei pe care o avem asupra lui Dumnezeu şi a mântuirii oferite nouă.
 
Cum este posibil ca o credinţă pretins creştină să nu fie „întru-totul biblică”? Se poate să avem o credinţă în Isus Hristos, care să nu fie bine conectată cu afirmaţiile Cuvântului lui Dumnezeu?
În absenţa cunoaşterii Scripturii, sau în lipsa unui studiu biblic personal, aş zice chiar zilnic, este pur şi simplu imposibil să ne menţinem o credinţă autentică, adevărată şi curată de influenţele rele ce se manifestă în jurul nostru şi chiar din interiorul nostru. Aşa cum lucrurile ce aparţin realităţilor ce sunt în jur, au nevoie de o curăţare aproape zilnică, tot astfel lucrurile spirituale au nevoie de o curăţare continuă. Astfel, credinţa noastră trebuie să fie zilnic întărită şi purificată prin intermediul studiului Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi prin practicarea ei, pentru a o testa în diferite împrejurări. Însă, dacă nu vom studia Cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne vom baza doar pe ceea ce ne oferă alţii, sau dacă pur şi simplu ne vom lăsa în seama împrejurărilor sau a experienţei trecute, cu siguranţă că vom asista la alterarea conţinutului credinţei noastre. Pe scurt, credinţa trebuie să fie înnoită zilnic prin studiul Cuvântului, fiind o experienţă asemănătoare culegerii manei ce era trimisă ca hrană pentru poporul Israel.
 
Dar în situaţia în care totuşi studiem Cuvântul lui Dumnezeu, iar imaginea de sine continuă să ne creeze probleme, ce putem face?
Studiul Sfintelor Scripturi nu este suficient, dacă nu manifestăm deschidere pentru transformările pe care Dumnezeu doreşte să le realizeze în sufletul nostru. La modul concret, mă gândesc că este posibil să ne confruntăm cu diferite complexe de inferioritate, ce nu au o bază reală, ci ele fiind datorate unor experienţe nefericite din viaţa noastră. Faptul că vom citi şi înţelege din Biblie că prin credinţă devenim copii ai lui Dumnezeu, va avea un efect reconfortant, mai ales când pentru prima dată realizăm acest lucru. Dar după ce exerciţiul religios, însoţit obligatoriu de rugăciune pentru transformare interioară, s-a încheiat, constatăm că ne întoarcem într-o realitate ostilă şi dureroasă. Parcă tot ce credeam s-a topit deodată şi astfel pe bună dreptate ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva cu adevărat datorită credinţei.
Tocmai o astfel de situaţie este bine să o clarificăm, fiindcă sunt multe persoane care au o experienţă religioasă înălţătoare, însă fără un impact real asupra vieţii zilnice. Cum poate fi depăşită o astfel de problemă?
În acest moment aş dori să subliniez faptul că prin conceptul de credinţă biblică se face referinţă la ceea ce aş putea denumi ca fiind „o credinţă activă” sau „o credinţă ce se manifestă prin acţiune”. Explicarea acestui concept constă în a înţelege că nu este suficient şi nici nu trebuie să confundăm aspectul oarecum pasiv al credinţei, care se manifestă prin faptul că ajungem să credem ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu şi să exprimăm prin cuvinte, sau rugăciune, acordul şi adeziunea noastră la Evanghelia lui Hristos. Prin aceste elemente doar am pregătit „marea lansare”, ca să îi spun astfel, a „credinţei active”, ce se va manifesta continuu în decursul vieţii de zi cu zi, în mod conştient, şi ideal, chiar şi în mod inconştient. La modul concret, după ce exerciţiul hrănirii credinţei s-a încheiat, începe manifestarea cu adevărat a credinţei în mijlocul unei realităţi ostile, adică a ceea ce am putea denumi ca fiind „câmpul de luptă” al evenimentelor de zi cu zi.
 
Cum se manifestă această „credinţă activă”, care ar trebui să facă parte din practica noastră obişnuită, chiar clipă de clipă?
Credinţa activă începe să acţioneze de îndată ce încheiem actul de închinare, intrând în conflict cu influenţele demoralizatoare ce se manifestă asupra noastră. Vorbeam într-o altă împrejurare despre cele două „glasuri”, sau tendinţe, ce se manifestă concomitent asupra minţii noastre. Pe de o parte, influenţele negative vor începe să ne spună că nimic nu s-a schimbat, că suntem aceleaşi persoane neajutorate, pline de defecte şi de remuşcări, că Dumnezeu fie că nu există, fie că nu Îi pasă de noi. Cunoaşteţi bine acest glas, nu-i aşa? Dar în paralel, glasul „credinţei active” începe să fie auzit, vorbind în sens contrar şi combătând prima tendinţă, spunându-ne că tot ce spune Biblia este adevărat, că Dumnezeu există, că intervine în favoarea noastră, că suntem copii ai lui Dumnezeu, aleşi şi preţioşi, precum şi faptul cel mai important, că la finalul acestei vieţi vom merge în Împărăţia lui Dumnezeu.
 
Se poate spune, că acţiunea acestei „credinţe active”, nu reprezintă altceva decât lucrarea Duhului Sfânt, venind în inima noastră de îndată ce manifestăm deschidere şi acceptare pentru Cuvântul lui Dumnezeu?
Cu siguranţă, că atunci când se manifestă „credinţa activă”, avem de-a face cu glasul lui Dumnezeu vorbind conştiinţei noastre prin intermediul Duhului Sfânt. Iar în continuare, credinţa activă ne îndeamnă să punem în practică ceea ce am învăţat, în primul rând prin a ne opri atunci când mergem pe o cale rea şi de a înainta când este vorba de a realiza ceea ce este bine şi drept, indiferent de consecinţe. Credinţa activă va răspunde în mod înţelept când suntem provocaţi, chiar şi pe neaşteptate, iar în măsura în care ea va deveni o parte continuă a vieţii noastre, vom constata că putem realiza lucruri ce ni se păreau a fi imposibile la început. Însă cel mai important lucru este acela că imaginea de sine se va îmbunătăţi progresiv, până când glasul vrăjmaşului va fi adus la tăcere.
 
Cum putem să avem o credinţă activă, care în permanenţă să ne aducă în contact cu „lumina cerească” a adevărului divin, iar în acelaşi timp să evităm extrema căderii în spiritualizarea excesivă a lucrurilor, care poate conduce la misticism?
Credinţa practică, activă, nu are nici un fel de legătură cu misticismul sau cu spiritualizarea excesivă a lucrurilor, ci aş putea-o descrie ca fiind o încredere raţională în Dumnezeu şi în ceea ce El ne-a făgăduit. De îndată ce impulsurile inimii noastre devin distorsionate, conducându-ne la realizarea de lucruri lipsite de raţiune, mergând împotriva bunului simţ, înseamnă că nu avem de-a face cu o credinţă autentică, ci cu o contrafacere. Trebuie bine înţeles că vrăjmaşul nostru are pentru fiecare lucru bun o contrafacere nimicitoare. În acest sens, o credinţă iraţională, lipsită de bun simţ şi de o logică sănătoasă, dar care se pretinde biblică, reprezintă o armă redutabilă pentru inocularea necredinţei celor ce intră în contact cu astfel de persoane. Indiferent de împrejurare, credinţa autentică se va manifesta prin bun simţ, echilibru, raţiune, bunăvoinţă şi un extraordinar simţ a ceea ce este just, logic şi demonstrabil. Prin intermediul credinţei suntem transformaţi după chipul lui Dumnezeu, însă El este personificarea raţiunii, bunului simţ, logicii şi bunăvoinţei, realizând armonizarea cu Sine a întregului univers. Acesta este modelul nostru, iar o credinţă autentică va merge în aceeaşi direcţie.
Însă în acest moment, s-ar putea să devenim confuzi, fiindcă pe de o parte glasul Celui Rău începe să se folosească de cunoştinţa Scripturii pe care am acumulat-o. Cum se poate înţelege aşa ceva?
Dar de ce să ne mirăm că se întâmplă aşa ceva? Să nu uităm că în pustia ispitirii, Domnul Hristos a fost atacat prima dată cu forţa iraţională a impresiilor imediate, după care a venit folosind cunoaşterea Sfintelor Scripturi, invocând „ceea ce stă scris” pentru susţinerea afirmaţiilor sale mincinoase. Într-o astfel de situaţie, se poate vedea că doar o cunoaştere de suprafaţă, neconectată cu realitatea vieţii zilnice, nu va fi suficientă pentru a aduce la tăcere glasul batjocoritor al ispititorului. Dar de îndată ce ajungem să înţelegem fundamentele credinţei noastre, când depăşim simpla citire a Bibliei, când gândurile noastre sunt fortificate în fiecare zi cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, atunci se realizează o mare diferenţă, fiindcă atunci când vine încercarea, vom găsi răspunsul ce va aduce la tăcere sugestiile negative. Însă doar o cunoaştere de suprafaţă, luată de la alte persoane, nu ne va fi de mare folos în focul experienţelor zilnice.
 
În acest moment ar fi bine să ne concentrăm puţin asupra noţiunii de „copil al lui Dumnezeu”. Ce presupune acest lucru şi cum ne afectează în mod pozitiv viaţa noastră?
Atunci când devenim conştienţi de faptul că suntem „copii ai lui Dumnezeu”, înţelegem că toată această realitate păcătoasă nu ne reprezintă, ci se referă de fapt la ceva adăugat, la un intrus care a pătruns în viaţa noastră şi care ne ţine într-o stare de robie. Iar imaginea de sine degradată pe care am avut-o de-a lungul vieţii, de fapt nu ne-a reprezentat niciodată cu adevărat. Se poate spune că prin intermediul credinţei ajungem să înţelegem că am fost creaţi pentru a aduce slavă lui Dumnezeu şi a intra astfel într-o comuniune spirituală ce se va întinde de-a lungul veşniciei. Când imaginea de „copil al lui Dumnezeu” începe să se manifeste în noi, având înaintea cugetului nostru chipul lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, începem să percepem adevărata noastră valoare, unicitatea noastră şi statutul deosebit de înalt ce ne-a fost acordat prin creaţie şi răscumpărare.
 
Ce impact direct are cunoştinţa faptului că avem calitatea de „copil al lui Dumnezeu” în faţa tentaţiei de a comite lucruri rele şi imorale?
Sunt sigur că prin conştientizarea calităţii de „copil al lui Dumnezeu”, am ajunge să respectăm poruncile divine prin abţinerea de la rău şi făptuirea a ceea ce este bun şi drept, având la bază nu teama de pedeapsă şi nici ideea că vom primi o răsplată. În acest sens, cred că ar trebui să depăşim mentalitatea fricii de pedeapsă, precum şi cea de a „vâna” recompense, atunci când ne raportăm la necesitatea respectării voinţei lui Dumnezeu. Mai degrabă pot spune, că atunci când înţelegem că de fapt suntem „copii ai lui Dumnezeu”, primul lucru reabilitat este cel al simţământului demnităţii personale. Faptul că nu suntem copii ai păcatului, ci fii şi fiice ale Celui Veşnic, ne va conduce să înţelegem că este sub demnitatea noastră să ne lăsăm târâţi în practici degradante, care ne dezonorează şi ne întinează în raport cu valorile veşnice care au fost puse în conştiinţa noastră.
 
Însă comiterea a ceea ce este interzis prin Cuvântul lui Dumnezeu, se poate constitui ca o tentaţie irezistibilă, ceva care te atrage, chiar dacă ştii că nu este bine. Cum se rezolvă acest lucru în lumina cunoştinţei că eşti copil al lui Dumnezeu?
Atracţia irezistibilă a păcatului cunoscut reprezintă o provocare deosebită pentru testarea credinţei noastre. Ea se aseamănă cu ispitirea în care Fiului lui Dumnezeu I-au fost oferite comorile acestei lumi, cu condiţia închinării înaintea Celui Rău. Singurul răspuns care poate fi dat se bazează pe simţământul demnităţii personale unit cu cel al apărării onoarei lui Dumnezeu. Când devenim conştienţi de faptul că suntem copii ai lui Dumnezeu, vom dori să apărăm cu toată fiinţa noastră onoarea Tatălui nostru ceresc, a Numelui Său, chiar cu preţul vieţii noastre. Ce copil nu îşi apără numele familiei sale? Cu atât mai mult este valabil acest lucru când vorbim despre Numele Tatălui întregii familiei cereşti, la care aparţinem şi noi. În aceste condiţii, atracţia irezistibilă a păcatului se transformă într-o ură profundă împotriva a tot ceea ce este rău şi a tot ceea ce este nelegiuit sau imoral. Aici este marea biruinţă a credinţei!
 
Rugăciune pentru a deveni tot mai conştienţi de statutul de copil al lui Dumnezeu ce ne-a fost acordat prin creaţie şi prin răscumpărare, precum şi pentru a ne înălţa la demnitatea acestui statut şi a deveni plini de zel în apărarea onoarei lui Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc.