Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

Afişare articole în A privi catre Imparatia cerurilor

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Deuteronom 8:6-9 „6 Să păzeşti poruncile Domnului, Dumnezeului tău, ca să umbli în căile Lui, şi să te temi de El. 7 Căci Domnul, Dumnezeul tău, are să te ducă într-o ţară bună, ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi; 8 ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii; ţară cu măslini şi cu miere; 9 ţară unde vei mânca pâine din belşug, unde nu vei duce lipsă de nimic; ţară, ale cărei pietre sunt de fier, şi din ai cărei munţi vei scoate aramă.”

 

Ce fel de imagini au fost oferite evreilor pentru a înţelege natura lucrurilor pregătite de către Dumnezeu? De ce aveau ei nevoie de astfel de descrieri?

Acest fragment biblic ne descrie în mod deosebit de plastic realitatea lucrurilor promise de către Dumnezeu şi oferite evreilor prin harul Său. Fără astfel de imagini ar fi fost dificil pentru ei să conştientizeze faptul că locul către care erau conduşi nu era o utopie sau nu reprezintă doar un imbold moral pentru a merge mai departe. Din acest punct de vedere, pot spune că şi noi avem nevoie de o imagine cât mai concretă cu putinţă asupra lucrurilor pe care Dumnezeu ni le-a pregătit, astfel încât să fim motivaţi să înaintăm pe calea credinţei. Pentru un evreu din acele vremuri aceste detalii reprezentau foarte mult, ceva în genul vizionării unui program audiovizual ilustrând acele realităţi viitoare, care contrastau puternic cu situaţia în care se afla la acea dată, locuind în mijlocul pustiului şi fiind înconjurat de un mediu ostil.

 

Cât de important este pentru noi să avem anumite detalii asupra realităţilor viitoare pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit? De ce avem nevoie de astfel de descrieri?

Se poate spune că toţi avem nevoie să vizualizăm sub o formă sau alta lucrurile la care ne gândim, pentru a putea emite judecăţi de valoare sau pur şi simplu pentru a le putea aprecia. De aceea, nu putem spune că există o excepţie atunci când ne referim la realităţile spirituale descrise prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. În acest sens, descoperirile profetice abundă în elemente vizuale, care ne ajută să înţelegem mult mai bine mesajul divin, decât dacă acesta ne-ar fi fost comunicat într-un mod abstract, lipsit de orice corespondenţă cu realitatea concretă în mijlocul căreia trăim. De exemplu, ne putem gândi la descrierile din cartea Apocalipsei, unde în final ni se oferă o imagine grandioasă a Noului Ierusalim, cu tot felul de detalii de întocmire, făcând referinţă la abundenţa extraordinară a lucrurilor preţioase din punct de vedere material. Sau mă pot gândi la alte descrieri din Vechiul Testament, cu am ar fi cele din partea finală a cărţii profetului Ezechiel, unde este realizată o reprezentare cu precizie a templului ce ar fi trebuit să fie reconstruit, dacă evreii s-ar fi întors din toată inima la Dumnezeu.

 

Revenind la textul biblic din Deuteronom, ce s-ar putea spune despre condiţiile care erau enunţate pentru a putea avea parte de împlinirea făgăduinţelor divine? Rămâne acest lucru valabil şi pentru timpul în care trăim?

Întotdeauna împlinirea făgăduinţelor divine a presupus o ascultare deplină din partea celor cărora le-au fost adresate. Ar fi un lucru cu totul ilogic să credem că se putea intra în ţara făgăduită, în timp ce practicile păgâne continuau să fie urmate, sau cât timp poporul manifesta necredinţă în ceea ce promitea Dumnezeu. Într-un mod similar, în timpul de faţă rămâne valabil principiul ascultării depline, pentru a putea avea parte de împlinirea făgăduinţelor divine cu privire la intrarea în împărăţia cea veşnică. Acest principiu ne va conduce de fapt la o pregătire serioasă, fiindcă este clar că nu vom putea intra în acea lume, cât timp practicăm principiile egoiste ale lumii în care ne aflăm în momentul de faţă. Cred că mai mult decât în orice altă perioadă a istoriei, este necesar să ne definim ţinte clare şi obiective precise, pentru a putea atinge prin credinţă şi efort personal nivelul standardului ascultării depline de Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Dar cum este posibil să atingem un astfel de standard, date fiind înclinaţiile ereditare către rău şi tendinţele din societate, ce ne abat de la principiile ascultării de voinţa lui Dumnezeu? Este realizabil un astfel de lucru? Nu este suficientă pur şi simplu credinţa?

O credinţă autentică este suficientă, fiindcă ea va fi caracterizată de o deplină ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă o credinţă ce se rezumă doar la primirea unui crez, a unei formule doctrinare sau ceva în genul acesta, va fi mai mult decât insuficientă pentru transformarea interioară a vieţii. Standardul ascultării depline poate fi atins doar prin intermediul experimentării „naşterii din nou”, a acelui salt spiritual interior, ce se realizează de către Duhul Sfânt, având însă la bază credinţa pe care o avem în Dumnezeu cu privire la mântuirea prin Isus Hristos, Domnul nostru. O credinţă adevărată va fi mereu însoţită de experienţa renaşterii interioare, iar din acest punct de vedere putem spune că un creştin autentic va fi călăuzit spre o progresivă împlinire a standardului pus înaintea noastră de către Dumnezeu. „Saltul interior” este posibil şi reprezintă în mod clar o experienţă superioară aderării formale la un crez, la o doctrină sau la o biserică.

 

Cu toate acestea, sunt persoane care cred în Dumnezeu, fac apel la făgăduinţele divine, şi totuşi constată că nu reuşesc să ajungă la o împlinire faptică a cerinţelor din Biblie în ciuda celor mai bune eforturi. Ce se poate spune despre o astfel de situaţie?

Sunt sigur că orice creştin ce doreşte să se ridice la înălţimea cerinţelor divine va experimenta momente în care va constata că nu poate depăşi un anumit prag şi astfel multe lucruri vor continua să rămână neîmplinite în viaţa sa. Într-o astfel de situaţie nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi sau să începem să ne îndoim cu privire la mântuirea noastră viitoare şi la intrarea în împărăţia cea veşnică. De  multe ori poporul sfânt ajungea în situaţii în care nu mai vedea nici un fel de ieşire din dificultăţile ce îi stăteau înainte, fiind strâmtorat de o mulţime de probleme şi dificultăţi, aparent de netrecut. În astfel de momente era foarte uşor să te îndoieşti cu privire la faptul că Dumnezeu te-a călăuzit şi era simplu să cazi în disperare sau chiar să revii la idolatrie. Drumul care duce la ceruri are astfel de momente de limitare şi incertitudine care ne pun la încercare, uneori chiar la modul extrem, încrederea pe care o avem în Cel care ne călăuzeşte. Depinde însă foarte mult de atitudinea noastră pentru a putea depăşi cu succes astfel de situaţii.

 

La modul concret, ce se poate face când am ajuns în astfel de momente, sesizând că am atins un fel de limită dincolo de care nu mai putem trece? Cum putem să evităm căderea în necredinţă?

S-ar putea să constatăm că nu putem să depăşim anumite resentimente faţă de anumite persoane care au abuzat într-un mod serios de noi, undeva în trecut. Sau s-ar putea să vedem că nu reuşim să ne stăpânim temperamentul mânios, că avem izbucniri de supărare, sau chiar de furie, deşi am făcut tot ce am putut pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie. Ajunşi în astfel de momente, este atât de uşor să ne gândim fie că idealul biblic este prea înalt pentru noi, fie că reprezintă o utopie. Însă dacă în acele clipe ne-am aduce aminte de faptul că totuşi, Dumnezeu ne-a condus de-a lungul timpului, că nu a fost o întâmplare faptul că am ajuns să credem în El şi să ne încredem în făgăduinţele Sale, atunci perspectiva s-ar schimba în mod substanţial. Cerul este un loc real, pregătit pentru oameni reali, luaţi de pe acest pământ, la fel de real şi de concret. Dumnezeu nu şi-a propus să ducă în ceruri nişte sfinţi gata pregătiţi, ci nişte păcătoşi ce sunt în mod progresiv transformaţi prin harul Său.

 

Şi totuşi, ce se poate face pentru a ajunge să depăşim cu succes momentele de criză şi incertitudine, când ni se pare, în mod obiectiv, că nu putem să ajungem la acea ascultare deplină, cerută prin Cuvântul lui Dumnezeu?

Aş putea spune, fără a exagera, că acestea sunt momentele cele mai preţioase pe drumul ce duce către ceruri, fiindcă avem ocazia de a face nişte salturi spirituale cu totul superioare faţă de cele pe care le-am experimentat în „vremurile bune”. Ca orice drum real, calea care duce la ceruri are secţiuni care pot fi parcurse cu uşurinţă, fără un efort deosebit, dar şi părţi care presupun concentrare, atenţie şi un mare consum de energie. Faptul că am ajuns într-un astfel de loc nu ar trebui să ne descurajeze, ci dimpotrivă, ar trebui să ne conducă la o mai adâncă cercetare de sine şi la acumularea de energie spirituală suplimentară prin exerciţiul studiului biblic aplicat şi al rugăciunii. În acest sens, va trebui să aplicăm schiţa „paşilor prin credinţă”, despre care am avut ocazia să amintim şi în alte ocazii, cu privire la ceea ce înseamnă un studiu biblic aplicat.

 

La modul concret, ce se „paşi prin credinţă” pot să fie făcuţi pentru a depăşi problemele prezente, ce ne apar uneori ca fiind de nerezolvat?

De exemplu, dacă am ajuns să vedem că nu putem să depăşim resentimente din trecut, atunci este cazul să căutăm în cuprinsul Sfintelor Scripturi acele fragmente ce ne vorbesc despre acest subiect. De îndată ce am identificat prin căutare astfel de paragrafe, va trebui să le studiem cu atenţie pentru a desprinde învăţătura biblică cu privire la respectivul subiect şi după aceea să aplicăm la propria noastră viaţă ceea ce am descoperit. Adăugând exerciţiul rugăciunii pentru respectiva problemă, corectându-ne viziunea conform cu ceea ce am studiat şi veghind cu atenţie la aplicarea respectivelor principii, vom ajunge să depăşim obstacolele ce păreau a fi de netrecut. Să nu uităm niciodată că adevăratele obstacole sunt în interiorul nostru, însă prin puterea Cuvântului ele vor putea fi depăşite. Saltul interior final este de fapt rezultatul nenumăratelor „salturi”, pe care le-am făcut de-a lungul vieţii în cele mai diferite situaţii. În consecinţă, nu trebuie să ne fie teamă când ajungem să ne simţim limitele, fiindcă acest lucru ne va putea conduce la primirea de energie spirituală suplimentară pentru a merge mai departe, şi de ce nu, pentru a ne autodepăşi „păşind prin credinţă” pe calea lui Dumnezeu.

 

Însă aplicarea unui astfel de procedeu va presupune efort şi dedicare. Nu există o cale mai simplă, mai comodă, astfel încât să nu fie necesar să studiem Biblia la nivel de detaliu sau să ne rugăm cu perseverenţă pentru intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră?

Cu toţii ştim din experienţă, că lucrurile de valoare în viaţă se obţin numai în urma unui efort susţinut şi constant depus pe o perioadă lungă de timp. De ce drumul către mântuire ar face excepţie de la această regulă generală? De ce să credem că vom putea merge pe calea transformării interioare, altfel decât aplicând ceea ce ştim chiar din cursul experienţei şcolare sau a celei profesionale? Răspunsul este oarecum simplu de enunţat, dar impactul său este profund, şi anume că nu vom putea să avansăm spiritual fără a face un efort special în acest sens. Sunt conştient că nu ne este simplu să ne luptăm cu indispoziţiile pe care le avem când este vorba de urmarea căii lui Dumnezeu. De multe ori ne este dificil să deschidem Biblia, dar ne este atât de simplu să apăsăm pe butonul de pornire al televizorului. Ne este atât de greu să găsim timp pentru rugăciune, dar cât de uşor ne este să vorbim mult timp la telefon sau să stăm ore în şir în faţa calculatorului conversând cu alte persoane pe diferite alte teme. De unde provine această diferenţă? De ce ne este greu să facem un lucru despre care ştim că este important, chiar vital, în timp ce altul de mult mai mică importanţă ne ocupă mai tot timpul? De ce? Pur şi simplu fiindcă aceste lucruri care ne plac, nu presupun un efort special din partea noastră, fiindcă ele se potrivesc cu înclinaţiile naturale pe care le avem.

 

Şi atunci, ce este de făcut pentru a putea contempla realitatea lucrurilor bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi? Ce se poate întreprinde pentru a cultiva acele deprinderi şi obiceiuri ce ne vor ajuta să avansăm pe calea care duce la ceruri?

În primul rând va trebui să ne fixăm nişte obiective precise de la care să nu ne abatem, indiferent de puterea presiunilor ce vin asupra noastră sau de indispoziţiile pe care le experimentăm. Dacă ne-am propus să studiem Biblia, atunci haideţi să o şi facem, dedicând cel puţin o jumătate de oră pe zi, de exemplu, pentru această activitate. Dacă dorim să ne rugăm, atunci vom stabili un timp special, care să nu fie atât de târziu încât să nu mai avem energie sau imediat după ce am vizionat la televizor ceva ce ne-a stricat dispoziţia, sau apetitul, pentru lucrurile spirituale. Dacă am ajuns într-un impas, când nu mai vedem soluţii de înaintare, atunci mai mult decât oricând este necesar să studiem în mod aplicat Sfânta Scriptură, identificând acele paragrafe care ne vor ajuta să înţelegem ce anume trebuie făcut, ce atitudini trebuie schimbate sau ce principii trebuie urmate în reformularea viziunii pe care o avem. Cu alte cuvinte, trebuie să avem un răspuns logic la situaţiile pe care le întâlnim în armonie cu credinţa pe care pretindem că o urmăm.

 

Dar s-ar putea să constatăm că nu reuşim să ne formăm astfel de obiceiuri, că ne este aproape imposibil să dedicăm un timp special pentru studiu şi rugăciune sau că alţii ne împiedică în acest sens. Ce se poate face în astfel de situaţii? Nu există nici un fel de ieşire?

Atunci când nu putem dedica un timp special pentru studiu şi rugăciune, când dispoziţiile interioare contrare sunt prea puternice pentru a le putea depăşi, sau alţii în jurul nostru ne împiedică să putem ajunge să ne închinăm lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să valorificăm oportunităţile ce ne sunt puse la dispoziţie prin providenţa divină. Astfel, vom constata că de-a lungul zilei sunt multe ocazii când avem un timp ce poate fi valorificat. De exemplu, putem citi Biblia în timp ce ne deplasăm cu mijloacele de transport în comun. Putem să ascultăm la un aparat radio Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce facem şi alte activităţi. Putem să ne rugăm ori de câte ori avem un scurt timp în mijlocul activităţilor zilnice. Fructificând la maximum aceste mici ocazii, adică „firmituri de timp” din decursul unei zile, vom vedea că se pot strânge suficient de multe „coşuri” cu experienţe spirituale autentice. Prin urmare, cred că în orice condiţie în care ne-am putea afla, vom putea identifica oportunităţi valoroase, care să ne conducă la creşterea noastră spirituală. Până la urmă, depinde doar de noi să privim la realităţile pe care le descrie Biblia şi să credem că într-o zi vom intra în ţara făgăduită. Stă în puterea alegerii noastre avansarea spirituală spre Împărăţia cerurilor, fiindcă mijloacele necesare ne-au fost puse mereu la dispoziţie. Şi nu în ultimul rând, marele „salt” interior este posibil, însumând în fiecare etapă a vieţii acele „salturi intermediare”, care au la  bază nimic altceva decât principiul de a „păşi prin credinţă”, având la bază Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Rugăciune pentru a avansa spiritual în fiecare clipă şi pentru a putea privi mereu la realitatea lucrurilor făgăduite de către Dumnezeu, văzând în mod progresiv cum acestea se apropie tot mai mult de noi, pe măsură ce ne apropiem de timpul revenirii Domnului nostru Isus Hristos.

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
Numeri 14: 6-8 „6 Şi, dintre cei ce văzuseră ţara, Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune 7 au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată. 8 Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere.”
 
Ce garanţie invocă Iosua şi Caleb cu privire la siguranţa intrării în ţara făgăduită? Cum puteau fi evreii siguri că vor ajunge în acel loc, chiar dacă acest lucru părea imposibil din punct de vedere omenesc?
Siguranţa noastră cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a promis se bazează pe faptul că „Domnul va fi binevoitor faţă de noi şi ne va duce în ţara aceea şi ne-o va da”. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre efortul nostru supraomenesc care va conduce la atingerea acestui obiectiv pus înaintea noastră de către Dumnezeu, ci de puterea Sa care se va manifesta în favoarea noastră, împreună cu ceea ce noi vom întreprinde în direcţia cea bună. Nu mă refer la o atitudine pasivă, de aştepta ca Dumnezeu să lucreze, ci de acea abordare activă a lui Iosua şi Caleb ce se rezumă în cuvintele „Dumnezeu ne-a promis acest lucru. El ne va duce în acel loc. Să înaintăm având curaj şi credinţă deplină în ceea ce ne-a promis”. Astfel, credinţa şi fapta se unesc, având la bază convingerea deplină că Dumnezeu ne va deschide calea şi va lupta alături de noi.
 
Ce se întâmplă însă când nu acordăm atenţie cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu? Şi la modul concret, cum putem avea siguranţă cu privire la faptul că vom intra în Împărăţia cerurilor?
Într-adevăr, nu avem înaintea noastră un teritoriu de pe pământ la care să privim şi să ne gândim că Dumnezeu ne va conduce în acel loc. A merge în ceruri este cu totul altceva, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Dar să ne gândim că intrarea evreilor în Palestina era la fel de dificilă, chiar imposibilă, pentru acea vreme, aşa cum este înălţarea noastră în Împărăţia cerurilor. De aceea, dacă nu vom acorda atenţie cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu, vom ajunge să cădem în indiferenţă, teamă şi chiar descurajare, dorind întoarcerea în Egipt, sau mai bine zis la concepţiile şi valorile necreştine ale acestei lumi. În altă extremă, vor exista şi persoane care vor accentua în mod exagerat rolul efortului personal şi vor experimenta mai devreme sau mai târziu înfrângerea în faţa forţelor spirituale ale întunericului. Siguranţa că vom intra în lumea cea veşnică derivă din faptul că Dumnezeu va merge alături de noi şi ne va deschide calea, pe măsură ce avansăm păşind prin credinţă.
 
Pe de altă parte, cum putem să evităm extrema de a sta fără să facem nimic, crezând că Dumnezeu va face totul pentru noi, cu scopul de a intra în Împărăţia cerurilor?
Această perspectivă ce pune toată responsabilitatea pe ceea ce va face Dumnezeu, conduce la o abordare pasivă a avansării noastre pe drumul care duce în împărăţia cea veşnică, ceea ce nu este conform cu învăţătura oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi. A sta şi a nu face nimic, a aştepta ca Dumnezeu să lucreze şi doar atât, reprezintă o extremă periculoasă, chiar dacă are aparenţa unei profunde evlavii. Dacă aşa ar fi gândit apostolii, atunci creştinismul nu s-ar mai fi răspândit niciodată pe pământ. Noi trebuie să înaintăm făcând „paşi prin credinţă” în direcţia cea bună, iar astfel vom experimenta prezenţa însoţitoare a puterii lui Dumnezeu. Fără a ne aventura în direcţii nepermise şi fără a ajunge la încumetare, care întotdeauna va ignora încredinţarea că Domnul este cu noi, vom reuşi să învingem în mod miraculos cele mai mari obstacole ce vor fi ridicate împotriva noastră, fiindcă Dumnezeu va lupta împreună cu noi. Însă dacă vom sta pasivi, evlavia noastră se va topi în formule de crez lipsite de o valoare reală, practică, şi în scurt timp ne vom pierde interesul pentru lucrurile spirituale, sau vom devia către misticism.
 
Revenind însă la atitudinea celor care nu aşteaptă ca Dumnezeu să lucreze şi se aventurează înainte, fără a fi siguri de susţinerea spirituală din partea lui Hristos. Ce se poate spune despre această atitudine?
De multe ori este relativ greu să faci deosebire între încredere şi încumetare, între ceea ce este o adevărată credinţă şi ceea ce reprezintă doar o aventurare plină de risc în necunoscut. Însă privind la detalii, se poate imediat face distincţia. Încumetarea se sprijină pe ceea ce noi putem face sau pe încercarea „sorţii”, o atitudine asemănătoare celui ce joacă la ruletă tot ce are, sperând că şansa îi va surâde. O astfel de abordare este periculoasă, iar în domeniul spiritual în mod sigur va conduce la un eşec. Sunt multe persoane care au obiceiul de risca de dragul riscului sau mergând pe ideea că „voi vedea şi mă voi descurca ulterior”. Recunosc că fără a risca nu vei câştiga nimic, însă a crede că vei putea ajunge în Împărăţia cerurilor, sau că vei putea obţine o avansare spirituală reală, fără o susţinere corespunzătoare din partea lui Dumnezeu, reprezintă o capcană periculoasă, ce transformă biserica într-o instituţie omenească, golind-o de elementul spiritual pe care ar trebui să fie fundamentată.
 
Totuşi, de-a lungul secolelor, biserica creştină a „riscat” şi a intrat în competiţie cu puterile acestei lumi, şi pentru o lungă perioadă de timp a reuşit chiar să le domine. Nu reprezintă acest lucru un succes demn de luat în seamă? Nu este o avansare către Împărăţia cerurilor?
Domnul Hristos spunea că „împărăţia mea nu este din această lume”, iar atunci când mulţimile au căutat să Îl pună împărat, El a refuzat de fiecare dată având la bază acelaşi principiu. Competiţia cu puterile acestui pământ pentru dominaţie asupra lumii reprezintă o direcţie greşită, care nu duce spre Împărăţia cerurilor. Astfel, biserica poate deveni mai numeroasă, mai puternică organizaţional, ajungând să numere mulţi membrii şi chiar să se bucure de popularitate, dar rezultatul va fi o depărtare de idealul spiritual la care ne cheamă Dumnezeu. Creştinismul nu înseamnă activism religios şi nu se bazează pe voluntarismul membrilor sau pe colectivismul organizaţiei. Creştinismul autentic înseamnă o avansare spirituală continuă a celor ce îl mărturisesc, o urcare progresivă spre standarde superioare de evlavie şi de experimentare a puterii Duhului Sfânt în viaţa de zi cu zi, în aducerea roadelor Canaanului în propria viaţă. Creştinismul este mai mult decât o ideologie, un crez sau un set de principii corporatiste. El este o experienţă vie împreună cu Dumnezeu, o transformare interioară de excepţie ce se traduce în fapte şi lucrări spre slava lui Dumnezeu şi înălţarea spirituală a semenilor.
 
Cum putem ajunge la un creştinism autentic, care să aducă o bună mărturie cu privire la lucrurile pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Modelul credinţei lui Iosua şi Caleb trebuie să devină o regulă a vieţii noastre. Avem înaintea noastră Canaanul ceresc, împărăţia pe care ne-a promis-o Dumnezeu. În primul rând trebuie să credem că acel loc este real, că nu reprezintă o utopie sau un vis frumos. De îndată ce avem această asigurare lăuntrică, trebuie să credem că putem ajunge în acel loc, că nu reprezintă un ideal intangibil, că nu suntem atât de căzuţi sau de neputincioşi pentru a ajunge în lumea cerească, având la bază ceea ce ne-a spus Dumnezeu. După aceea, trebuie să facem „paşi prin credinţă” în această direcţie, având siguranţa că Domnul va fi cu noi la fiecare etapă. Fără a ne aventura acolo unde Cuvântul nu ne spune nimic, ci fructificând zilnic oportunităţile oferite prin providenţa lui Dumnezeu printr-o investire înţeleaptă a talanţilor şi darurilor pe care le primim prin Duhul Sfânt, vom ajunge să creştem interior, dar şi exterior, prin lucrările pe care le vom face.
 
Ce fel de oportunităţi ne sunt oferite zilnic pentru a avansa făcând „paşi prin credinţă”? Ce fel de lucruri ne stau la îndemână pentru a avansa către ţara promisă?
În fiecare zi beneficiem de timp, ce trebuie investit înţelept, alocând o parte a lui pentru studierea Bibliei şi rugăciune. Aş putea spune că fiecare efort de a citi şi înţelege Sfânta Scriptură este un astfel de „pas prin credinţă”. De asemenea, rugăciunea, ca efort al înălţării sufletului nostru către Dumnezeu, reprezintă tot un „pas prin credinţă”. Mai departe, în cursul zilei, orice reprimare a răului ce încearcă să se manifeste prin noi, orice exercitare a atitudinilor pozitive, orice faptă de bunătate, îndurare şi compasiune, reprezintă noi „paşi prin credinţă” în direcţia intrării în Împărăţia cerurilor. După cum se poate constata cu uşurinţă, zilnic putem face o mulţime de astfel de paşi către Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să ignorăm nici o ocazie pentru a avansa, fiindcă astfel vom creşte împreună cu imaginea tot mai amplă ce se formează în noi cu privire la ţara făgăduită. Pentru a intra în Canaanul din ceruri este necesar ca imaginea acestui Canaan să ne cuprindă tot mai mult. Pentru a intra în el în mod fizic, la a doua venire a lui Hristos, trebuie să intrăm în el spiritual încă de acum, făcând mereu paşi în direcţia cea bună.
 
Ce se poate spune însă despre rolul serviciilor divine în face paşi hotărâţi prin credinţă în direcţia Împărăţiei lui Dumnezeu?
În măsura în care serviciile de închinare sunt conduse de către persoane care în viaţa lor personală fac „paşi prin credinţă” aşa cum s-a amintit, ele vor ajuta pe toţi care iau parte să facă paşi similari, atât la nivel personal, cât şi colectiv. În acest sens, sunt sigur că nu vom putea împărtăşi celorlalţi ceea ce noi înşine nu experimentăm în viaţa de zi cu zi. Nu putem oferi sfaturi şi învăţături cu privire la ceea ce trebuie făcut, dacă noi nu am făcut deja paşi în respectiva direcţie, având o experienţă bună în acest sens. Nu putem predica eficient, ceea ce noi nu am ajuns să trăim. Chiar dacă va exista totdeauna o diferenţă între ceea ce spunem şi ceea ce facem, totuşi ea nu trebuie să fie excesiv de mare până acolo încât să recomandăm ceea ce de fapt noi nu trăim. Aici este diferenţa majoră dintre un creştinism autentic şi doar unul de suprafaţă, care se rezumă în cele din urmă doar la sfaturi moralizatoare, dar nu are un efect sfinţitor, de profunzime.
 
Dar este suficient ca persoanele care conduc serviciile divine să fie consacrate? Nu contează şi atitudinea celor care iau parte la ele? Pentru intrarea în Canaan este nevoie doar de Iosua şi Caleb? Nu trebuie ca întreg poporul să aibă o atitudine similară?
Aş putea spune fără a exagera, că orice serviciu divin ar trebui să reprezinte o intrare spirituală în Canaan şi un nou pas făcut prin credinţă spre intrarea fizică în Împărăţia cerurilor. Ştim bine că degeaba Iosua şi Caleb au avut încrederea necesară pentru a intra în ţara făgăduită, fiindcă poporul a ales o atitudine exact opusă. De aceea, un adevărat serviciu divin presupune deopotrivă ca persoanele ce îl conduc şi cele care iau parte să manifeste o atitudine de încredere deplină în făgăduinţele divine şi să experimenteze în viaţa de zi cu zi puterea transformatoare a harului lui Dumnezeu. Dacă atitudinea celor care iau parte la serviciile de închinare nu este corespunzătoare, dacă nu există o experienţă personală autentică, dacă nu există o întâlnire cu Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, atunci influenţa ce se va manifesta va fi într-o direcţie diferită, ba chiar opusă, decât cea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, este necesar ca fiecare să se cerceteze pe sine, să îşi pună în rânduială viaţa în raport cu învăţăturile de bază ale creştinismului aplicat în viaţa de zi cu zi, iar rezultatul va fi înălţător atunci când toate aceste experienţe individuale se vor integra armonios într-o închinare colectivă autentică. Adevărata reformă începe cu fiecare dintre noi.
 
Putem intra în Canaan de unii singuri? Putem să o luăm înaintea bisericii, chiar dacă uneori din păcate există multe persoane pretins creştine care nu urmează calea credinţei lui Caleb şi a lui Iosua?
Intrarea în Canaanul ceresc reprezintă deopotrivă o experienţă individuală şi colectivă. La nivel personal, aşa cum Caleb şi Iosua au putut să cutreiere Canaanul şi aducă roade din ţara promisă, şi noi putem să intrăm spiritual în Împărăţia cerurilor şi să aducem de acolo roadele acelei ţări minunate, în genul: primirii Duhului Sfânt, experimentării naşterii din nou, aşezării în mod ferm pe o credinţă ce nu se mai clatină şi altele în felul acesta. Pe de altă parte, intrarea fizică în Canaanul ceresc se va produce o dată pentru toată biserica lui Dumnezeu din toate veacurile, la a doua venire a lui Hristos şi nimeni nu o va putea lua înaintea altuia. De aceea, câtă vreme biserica lui Dumnezeu, care are credinţa în Isus Hristos şi respectă poruncile Tatălui ceresc, nu urmează în mod hotărât calea descrisă de către Sfintele Scripturi, intrarea în Canaanul ceresc va fi amânată aşa cum s-a întâmplat şi în pustie, când poporul a colindat patruzeci de ani până când s-a ridicat o generaţie credincioasă, asemănătoare cu Iosua şi Caleb în ce priveşte încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu.
 
Şi atunci, care este soluţia? Să ne izolăm într-o închinare individuală? Să creăm mai multe curente de opinie, care să se certe între ele? Să ne îndoim de realitatea descrisă de Sfânta Scriptură, sau de ceea ce stă scris? Să tot experimentăm noi căi de interpretare radical diferită a Bibliei?
În vremuri de criză totdeauna se vor găsi persoane care să procedeze astfel, încercând să creeze dezbinare şi conflict, pornind de la faptul că oricum biserica nu avansează cum ar trebui în direcţia cea bună. Nu este o soluţie să procedăm astfel, aşa cum nu este recomandat să ne retragem la nivel individual. Cel mai bine este să începem la nivelul fiecăruia dintre noi un proces de reformă a vieţii, pornind de la „lucrurile mici”, care privesc viaţa de zi cu zi, şi continuând cu cele „mari”, legate de predicare şi învăţare conform cu Sfintele Scripturi. Nu trebuie să ne îndoim de ceea ce afirmă Scriptura, oricât de „neştiinţific” ar părea pentru unii afirmaţiile ei. Intrarea fizică în Canaan va încălca cu siguranţă toate cunoştinţele ştiinţifice pe care le avem, aşa cum potopul nu a putut fi nici prevăzut, nici explicat de către oameni. Iar a propune noi metode de interpretare, care schimbă în mod radical ceea ce afirmă Scriptura, reprezintă o contrafacere periculoasă, cu consecinţe distrugătoare. Soluţia este simplă: să aducem mereu o bună mărturie cu privire la ţara minunată pe care Domnul ne-a făgăduit-o, adică să devenim asemenea lui Iosua şi Caleb în viaţa de zi de zi.
 
Rugăciune pentru a urma modelul oferit de către Iosua şi Caleb în a întări în credinţă pe toţi cei care ne cunosc şi a nu permite ca îndoiala sau necredinţa să ne cuprindă pe calea care duce la ceruri, oferind un exemplu demn de urmat prin tot ceea ce trăim şi experimentăm în viaţa de zi cu zi.
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

 

Deuteronom 1:21-25 „21 Iată că Domnul, Dumnezeul tău, îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme, şi nu te înspăimânta. 22 Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine, şi aţi zis: Să trimitem nişte oameni înaintea noastră, ca să iscodească ţara, şi să ne aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom sui în ea şi asupra cetăţilor în care vom ajunge. 23 Părerea aceasta mi s-a părut bună; şi am luat doisprezece oameni dintre voi, câte un om de fiecare seminţie. 24 Ei au plecat, au trecut muntele, şi au ajuns până la valea Eşcol, şi au văzut ţara. 25 Au luat în mâini din roadele ţării şi ni le-au adus; ne-au făcut o dare de seamă, şi au zis: Bună ţară ne dă Domnul, Dumnezeul nostru.”
 
De ce este importantă mărturia personală pe noi o oferim cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi?
Trebuie bine înţeles faptul că un creştin trebuie să mărturisească despre lucrurile în care el se încrede ca urmare a credinţei pe care o are în Domnul Isus Hristos. Aşadar, se poate spune că nu avem cum să scăpăm de această îndatorire, fiindcă dacă nu vom da o mărturie pozitivă, cu siguranţă că vom oferi o imagine negativă, care va avea un impact nefast asupra celorlalţi. Însă dacă vom mărturisi într-o manieră pozitivă, lucru ce implică în mod obligatoriu o experienţă care să o susţină, atunci vom ajunge să îi conducem şi pe alţii la primirea credinţei mântuitoare. Putem spune că atunci când avem o bună perspectivă asupra lucrurilor bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu, vom ajunge să oferim tuturor celor cu care venim în contact un îndemn puternic pentru a ne urma în drumul nostru către „ţara promisă”, adică în Împărăţia cerurilor.
 
Cum putem ajunge să distingem mai bine detaliile cu privire la lumea pe care ne-a făgăduit-o Dumnezeu, în baza primirii credinţei în Domnul Isus Hristos?
Este bine să nu ne mărginim la o credinţă ce se rezumă doar la concepte abstracte cu privire la mântuirea care urmează a ne fi oferită. A privi către lumea care ne-a fost făgăduită, presupune un efort de a studia şi înţelege acele detalii ce ne sunt furnizate în mod direct sau prin simboluri şi alegorii în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Examinând fragmentul biblic citat, înţelegem că un număr de douăsprezece persoane au fost trimise să exploreze ţara promisă, iar aceştia s-au întors aducând un raport pozitiv cu privire la realitatea lucrurilor făgăduite de către Dumnezeu. Într-un mod similar, biserica creştină a fost înălţată pe mărturia unită a celor doisprezece apostoli, care au vorbit într-un singur glas despre realitatea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi prin intermediul jertfei Domnului Isus Hristos, a învierii şi înălţării Sale. Cel mai important „detaliu” al noii împărăţii se referă la nemurirea ce ne va fi oferită, având drept model învierea lui Hristos.
 
De ce impactul acestei mărturisiri s-a redus de-a lungul veacurilor, iar lumea din prezent pare a fi insensibilă la acest „detaliu” fundamental?
Într-un mod similar aparatelor de televiziune, noi vom da atenţie canalelor pe care le selectăm pentru a fi vizionate. În acest sens ignorarea mesajului Evangheliei lui Isus Hristos, adică a informaţiei cu privire la jertfa, învierea şi înălţarea Fiului lui Dumnezeu, se datorează faptului că pur şi simplu acest „canal” nu mai este selectat. Nu vom putea fi niciodată impresionaţi de ceea ce nu cunoaştem, de acele lucruri pe care le ignorăm, însă pe de altă parte dacă vom alege să „vizionăm”, sau să dăm atenţie mesajului oferit de către apostoli prin intermediul Sfintelor Scripturi, vom ajunge să distingem acele detalii ale lumii viitoare, ce ne vor conduce să devenim mărturisitori ai adevărului cuvintelor lui Dumnezeu.
 
În ce sens, învierea Domnului Isus Hristos se constituie ca un detaliu asupra vieţii veşnice, care ne-a fost făgăduită de către Dumnezeu?
Natura împărăţiei veşnice care ne-a fost predicată de către Domnul Isus Hristos şi de către apostoli nu este restricţionată doar la aspecte spirituale, desprinse de realitatea concretă în mijlocul căreia trăim. Dimpotrivă, această lume este tangibilă, cu o mulţime de elemente materiale, care nu fac altceva decât să ne întregească imaginea unei mântuiri ce recuperează pe deplin tot ceea ce s-a pierdut prin neascultare. În privinţa învierii Domnului Isus Hristos, putem spune că se constituie ca o referinţă fundamentală asupra condiţiei nemuritoare pe care o vor avea toţi cei care s-au încrezut în Evanghelia pe care Domnul ne-a prezentat-o în cuprinsul Sfintelor Scripturi.
 
Ce alte detalii ne sunt oferite de către Sfintele Scripturi, despre lucrurile pe care Domnul ni le-a promis cu privire la viaţa viitoare?
Alte „roade” ale lumii în care vom intra, având la bază „călătoria” noastră prin intermediul Sfintelor Scripturi, se referă la aspectele ce ţin de sfinţirea vieţii noastre şi primirea Duhului Sfânt, incluzând darurile spirituale ce ne sunt oferite prin credinţa în Isus Hristos. Toate acestea se constituie, preluând cuvintele apostolului Pavel, ca o „arvună” a mântuirii, adică o dovadă palpabilă a ceea ce ne va fi încredinţat pe deplin la a doua venire a lui Hristos. Faptul că putem beneficia de transformarea vieţii, se constituie ca o dovadă convingătoare cu privire la realitatea lumii pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu. În acest sens, prin comportamentul nostru schimbat conform cu chipul lui Hristos, vom oferi celorlalţi cele mai alese „roade” ale lumii viitoare, în care totul va fi caracterizat de neprihănire şi sfinţenie.
 
De ce naşterea din nou a celor credincioşi este esenţială ca mărturie asupra lucrurilor bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Naşterea din nou a celor credincioşi dovedeşte faptul că aceştia se află într-un proces de transformare ce va avea drept final intrarea lor în lumea pregătită de către Dumnezeu. Atunci când imaginea lui Isus Hristos începe să se vadă pe feţele noastre, în viaţa noastră şi în tot ceea ce suntem, de fapt aducem cele mai de seamă „roade” ale lumii ce va veni. Astfel, cei din jurul nostru au ocazia de a înţelege ceva din realitatea a ceea ce promis Dumnezeu, având la bază transformarea incredibilă ce s-a produs cu noi, ca urmare a credinţei în Isus Hristos. Conform învăţăturii creştine, o astfel de transformare are drept principal scop intrarea în Împărăţia cerurilor, sau după cum spunea apostolul Pavel: „Hristos în voi, adică nădejdea slavei”. Iar condiţia celui ce trăieşte această experienţă este de a fi o „epistolă vie”, cu privire la realitatea lumii cereşti.
 
Ce alte roade, culese din lumea viitoare, mai pot fi oferite celor credincioşi prin cunoaşterea lui Dumnezeu adusă de către Sfintele Scripturi?
Comuniunea celor credincioşi, sau existenţa bisericii lui Isus Hristos, care are credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi respectă ceea ce El ne-a poruncit, este ea însăşi o proiecţie a societăţii sfinte din lumea viitoare. În acest sens, dacă avem şansa să aparţinem unei comunităţi de credinţă în care este înălţată învăţătura Mântuitorului nostru, iar oamenii sunt sfinţiţi prin adevărul pe care îl predică, atunci putem spune că avem cea mai de seamă dovadă asupra vieţii viitoare. De ce acest lucru? Fiindcă pur şi simplu nu este posibil să existe o astfel de comuniune fără intervenţia specială a Duhului Sfânt, care ne pregăteşte pentru intrarea în lumea cerească. Astfel, pe baza mărturiei apostolice, a vieţii noastre transformate şi a existenţei comuniunii celor sfinţi, toate acestea având ca fundament cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi, lumea din jurul nostru poate gusta câteva „roade” ale lumii viitoare.
 
De ce se poate spune că aceste lucruri aparţin lumii viitoare şi nu celei prezente? În ce mod biserica lui Hristos anunţă venirea Împărăţiei cerurilor?
Aceste prime „roade” aparţin unei lumi caracterizate de principii dramatic diferite în raport cu cea prezentă. Astfel, învierea Domnului Hristos este o mărturie a nemuririi din acea realitate veşnică. Viaţa transformată a celor credincioşi, adică „naşterea din nou”, ne vorbeşte despre o altă societate, în care binele, adevărul şi neprihănirea vor fi regula, nu excepţia, iar conduita fiinţelor din acea lume va fi motivată de un înalt ideal moral pe care ele le trăiesc, nu doar le predică. Iar comuniunea celor credincioşi ne anunţă o lume în care oamenii vor trăi în armonie unii cu alţii, având la bază iubirea de Dumnezeu şi afecţiunea pentru semeni. Aceste principii sunt în mare măsură contrare celor practicate în lumea noastră, în care lupta pentru puterea, nedreptăţirea semenului, minciuna şi falsitatea sunt regula vieţii de zi cu zi. Conceptul de biserică a lui Hristos înglobează într-un concept unitar toate aceste roade pe care Dumnezeu le oferă drept privelişte întregii lumi şi întregului cer.
 
Pe de altă parte, ce se întâmplă dacă oamenii care pretind că au credinţă în Dumnezeu, nu ajung să ofere drept privelişte astfel de roade?
În cazul în care astfel de roade nu există, sau sunt ascunse din cauza „roadelor rele ale firii pământeşti”, atunci putem spune că mărturia asupra vieţii viitoare fie nu va exista, fie va fi grav distorsionată. Într-o astfel de situaţie se aflau iudeii contemporani cu Domnul Isus Hristos, care au fost asemănaţi cu „un smochin neroditor”, din cauza lipsei rodului sfinţeniei în viaţa personală şi la nivel de biserică. Nu este de dorit o astfel situaţie, dar aici se ajunge ori de câte ori ajungem să nu ne interesăm de progresul spiritual şi faptic în materie de trăire a credinţei, a celor ce mărturisesc faptul că sunt urmaşi ai lui Hristos. Ei de fapt ajung să devină nişte martori falşi, care vor da ocazie ca lumea din jur să îşi justifice faptele rele sau necredinţa. Trebuie să evităm o astfel de condiţie sau dacă am ajuns aici, trebuie să ieşim neîntârziat.
 
Ce putem face dacă am ajuns să nu aducem roadele credinţei şi sfinţirii vieţii, conform cu standardul biblic? Suntem oare pierduţi şi nu se mai poate face nimic?
Vestea cea bună oferită de către Sfintele Scripturi este că putem să ne întoarcem dacă am greşit, cu condiţia să devenim conştienţi de acest lucru şi să evităm repetarea lui. Niciodată nu trebuie să ne fie ruşine să recunoaştem când am mers într-o direcţie greşită şi nici nu trebuie să întârziem când ne dăm seama de acest lucru. Problema este că natura noastră căzută ne determină să ne auto-justificăm în lucruri pentru care nu avem raţiuni în acest sens, iar abordarea raţională este abandonată pentru una emoţională. Cale de întoarcere există, iar Sfintele Scripturi vorbesc despre pocăinţă, sau întoarcere la ceea ce este bun şi drept, un lucru ce ne stă la îndemână, dacă dorim aceasta. De îndată însă ce facem paşi de întoarcere la adevărul cuvintelor Bibliei, atunci roadele nu vor întârzia să apară, după cum stă scrisă mărturia Domnului Isus Hristos: „dacă rămâneţi în Mine, veţi aduce multă roadă, fiindcă despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”.
 
Dar dacă nu se iau măsuri de întoarcere la adevărata evlavie, la ce se ajunge în final? De ce este periculos să procedăm astfel?
Dacă atunci când sesizăm despărţirea noastră de Isus Hristos în lucrurile practice ale vieţii, nu luăm nici o măsură de îndreptare, atunci apare un proces pe care Biblia îl numeşte prin expresia „împietrirea inimii în nelegiuire”. Astfel, devenim tot mai insensibili la impresiile pozitive transmise de către Duhul Sfânt prin intermediul Scripturii şi ajungem să ne justificăm tot mai mult lucrurile rele de care conştiinţa ne avertiza că le-am comis. În cele din urmă, la capătul unui proces complex şi marcat de o mulţime de convulsii, se poate ajunge la despărţirea finală de Hristos, în ciuda mărturisirii formale a numelui de creştin. Cel mai grav lucru ce i se poate întâmpla unui om este de a fi pierdut fără să mai fie conştient de acest lucru. Cu siguranţă că este periculos să procedăm astfel, şi de aceea va trebui să veghem cu atenţie pentru a identifica la timp absenţa roadelor despre care vorbeşte Scriptura, pentru a lua din timp măsurile ce se impun.
 
Revenind la buna mărturie cu privire la realitatea vieţii viitoare, pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, ce alte roade mai ne sunt oferite pentru a le vedea şi crede?
Trecând dincolo de experienţa, în mare măsură limitată, a celor credincioşi şi a bisericii, putem vedea cea mai de seamă roadă a vieţii viitoare în Persoana Domnului Isus Hristos, înălţat la ceruri, stând înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu ca reprezentant al umanităţii renăscute, a celor ce apelează la meritele Sale şi la harul lui Dumnezeu pentru a trece în nemurire. Această mărturie vie, ce îşi are proiecţia în cel credincios prin primirea Duhului Sfânt, ne va conduce la o experienţă înnoitoare ce ne va ridica deasupra împrejurărilor defavorabile ale vieţii. În Isus Hristos avem portretizată la nivel de principii şi experienţă tot ce va însemna viaţa viitoare pentru cel credincios. Privind la această „roadă” fără de seamăn, înţelegem că lumea pe care ne-a făgăduit-o Dumnezeu există şi este conformă cu ceea ce ne-a fost spus despre ea prin intermediul Scripturii.
 
Iar în final, ce se va întâmpla cu fiecare dintre noi pe măsură ce urmărim roadele şi mărturiile oferite prin cunoaşterea Sfintelor Scripturi cu privire la viaţa viitoare?
Aceste mărturii şi roade ne vor conduce să intrăm spiritual încă de acum în atmosfera lumii viitoare şi astfel credinţa noastră se va întări, dobândind acea motivaţie ce ne va determina să mergem înainte indiferent de opoziţia pe care o avem de întâmpinat. Sunt sigur că imaginea biruinţei finale ne va anima în lupta pe care o dăm la nivel individual şi colectiv în alungarea răului şi urmarea căii lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, atunci când vom privi la aceste roade, fascinaţia exercitată de către lumea viitoare va fi mai puternică decât atracţiile bogăţiilor materiale din această lume. Este ca şi cum am avea în mână o piatră preţioasă de o valoare mai mare decât a întregului pământ, care ne este oferită având la bază credinţa în Isus Hristos şi păşirea pe calea cea nouă şi vie oferită prin jertfa şi lucrarea Sa. Să lăsăm să treacă de la noi o astfel de comoară?
 
Rugăciune pentru a privi la roadele ce ne sunt puse la dispoziţie cu privire la realitatea vieţii viitoare şi a tot ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu, precum şi pentru corectarea propriei vieţi acolo unde ea nu este conformă cu standardul biblic.
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
 
Exod 3: 7-8 „7 Domnul a zis: Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. 8 M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume, în locurile, pe care le locuiesc Canaaniţii, Hetiţii, Amoriţii, Fereziţii, Heviţii şi Iebusiţii.”
 
Ce ar putea însemna pentru noi aceste cuvinte şi în ce măsură ele mai sunt de actualitate? Există vreo legătură cu viaţa pe care o trăim acum pe acest pământ?
Niciodată să nu privim textele din Biblie ca referindu-se strict doar la istoria trecută a poporului evreu sau a primelor comunităţi creştine. De fapt, conţinutul Sfintelor Scripturi este mereu de actualitate şi de aceea sarcina noastră este de a vedea în ce măsură ele fac referinţă la vieţile noastre. În cazul de faţă putem spune că Egiptul semnifică în mare măsură lumea în care trăim, cu toate caracteristicile ei pe care atât de bine le ştim. Egiptul este un loc al nedreptăţii şi asupririi, unde cei sfinţi sunt persecutaţi şi marginalizaţi, în care oamenii sunt exploataţi fără milă, unde nu există siguranţă asupra zilei de mâine şi multe altele în felul acesta. Aşadar, Egiptul reprezintă timpul de acum şi ceea ce se întâmplă în lume.
 
Însă totuşi, evreii nu au dus-o totdeauna rău în Egipt, ba chiar au avut momente de prosperitate. Cum s-a ajuns ca Egiptul să devină un loc în care era greu să trăieşti?
Într-adevăr, evreii au venit în Egipt tocmai din cauza standardului superior de civilizaţie şi pentru un nivel de trai mai ridicat decât în Canaan. În acest loc ei nu au mai suferit din cauza lipsei de alimente sau a lucrurilor necesare vieţii de zi cu zi. Se poate spune că au cunoscut o prosperitate neaşteptată pentru un timp destul de îndelungat. Însă atunci când situaţia politică s-a schimbat şi când conducătorii Egiptului au demarat proiecte ambiţioase, având nevoie de o forţă de muncă ieftină şi numeroasă, lucrurile au cunoscut o dramatică evoluţie, afectând nu numai bunăstarea, ba chiar şi libertatea de care se bucurau evreii în Egipt. Concluzia este una singură şi anume că în Egipt nu poţi avea o prosperitate durabilă cât timp eşti evreu, adică faci parte din poporul lui Dumnezeu.
 
Cum se poate explica brusca schimbare de atitudine a conducătorilor Egiptului faţă de evrei? De ce se trece de la toleranţă şi convieţuire paşnică la o represiune brutală şi fără milă?
Pe de o parte Biblia ne descoperă faptul că evreii au prosperat foarte bine în Egipt, iar numărul lor a devenit foarte mare. Din această cauză ei au ieşit în evidenţă prin faptul că oricând puteau pune în pericol ordinea din ţară. Pe de altă parte în contextul proiectelor demarate de faraoni, de dezvoltare a diferitelor ansambluri spectaculoase, era nevoie de o forţă de muncă docilă, numeroasă şi care să nu facă parte din poporul ţării, care cu siguranţă că s-ar fi răsculat dacă ar fi fost supus la un astfel de tratament. Situaţia este similară cu aceea din ţările bogate, în care o mulţime de munci considerate „josnice” sunt respinse de cetăţenii respectivelor state, fapt pentru care trebuie să fie adusă o forţă de muncă din străinătate, din ţările mai slab dezvoltate. Aşadar, vorbim despre o practică aplicată în toate timpurile.
 
Prin urmare, ce se poate spune despre situaţia în care ajunseseră evreii în urma exploatării crunte la care au fost supuşi în Egipt? Mai era Egiptul de dorit pentru a locui şi lucra?
În mod clar, cât timp evreii rămâneau în condiţia de imigranţi, şi se pare că era destul de dificil să devii egiptean, ei aveau să fie folosiţi doar ca sclavi în slujba conducătorilor politici. Pe de altă parte, exista totuşi o relativă siguranţă alimentară şi o apărare a locului unde ei stăteau, fiind protejaţi de conflicte cu popoarele din jur. Ne putem gândi că în această perioadă mulţi evrei au căutat să treacă la condiţia de egiptean, adoptând cât mai multe dintre obiceiurile acestora, cu scopul de a scăpa de sub condiţia de imigranţi folosiţi doar la munci „josnice” şi atât. De asemenea, trecerea la idolatrie s-a petrecut în mod deosebit în această perioadă, din dorinţa de a scăpa de sub acest jug nefericit pus asupra lor.
 
Pe de altă parte, ce s-a întâmplat cu evreii care au rămas credincioşi chemării făcute lui Avraam, strămoşul lor comun, care primise descoperiri speciale de la Dumnezeu?
În timp ce o parte a evreilor căutau să se potrivească societăţii egiptene, asimilând obiceiurile şi valorile respective, cu scopul de a scăpa de represiunea la care erau supuşi, alte persoane au început să Îl cheme pe Dumnezeu, invocând făgăduinţele făcute cu privire la ei. De fapt, putem observa o divizare a societăţii evreieşti între cei care vedeau ca soluţie asimilarea în rândul egiptenilor şi cei care înţelegeau că trebuie să nu îşi trădeze identitatea, căutând să nădăjduiască în împlinirea făgăduinţelor divine. Aşa se întâmplă de fiecare dată când se ajunge în faţa unei dificultăţi, în sensul în care o parte dintre oameni adoptă compromisul cu asupritorii, iar alţii, de regulă mai puţini ca număr, înţeleg că nu trebuie să se dea bătuţi şi aşteaptă cu nădejde împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu.
 
Aplicând la condiţia noastră, se pune întrebarea: Cât de sigură este lumea aceasta pentru un adevărat creştin?
Un răspuns simplu ar fi: La fel de sigură cum a fost ţara Egiptului pentru evrei. Astfel, putem avea momente de prosperitate, când acumulăm o mulţime de bogăţii materiale, dar vin perioade de încercare, când fie ne alăturăm celor ce nu respectă adevărul divin, fie mergem mai departe, având însă de suferit pierderi materiale considerabile, rămânând însă cu o relaţie puternică faţă de Dumnezeu şi experimentând o întărire semnificativă a propriei noastre identităţi creştine. Lumea aceasta nu este sigură pentru un creştin autentic, atât în ce priveşte prosperitatea materială, cât de multe ori chiar şi în ce priveşte propria sa viaţă. Noi trebuie să înţelegem că această lume nu aparţine adevăraţilor creştini, ei având promisiunea intrării în Canaanul ceresc, acea ţară pe care Domnul Hristos ne-a făgăduit-o.
 
Revenind la evrei, de ce Dumnezeu a promis să îi ducă în Palestina, din care plecaseră în timpul lui Iacob, o ţară în care locuiau o mulţime de popoare puternice şi războinice? Ce fel de ţară făgăduită mai era şi aceasta?
Natura ţării făgăduite poate să ne pună în dificultate, dacă ne gândim că înainte de ajunge în acel loc în care curge „lapte şi miere”, trebuie să intri în confruntare un nişte duşmani puternici şi numeroşi. Astfel, credinţa evreilor avea să fie supusă unui test deosebit de sever, pe care mulţi nu aveau să îl treacă. Totuşi, făgăduinţa rămânea valabilă, fiindcă aşa cum se poate citi mai departe din Sfintele Scripturi, Dumnezeu avea să lupte pentru şi împreună cu poporul Său. De fapt, prin intermediul acestor lupte, evreii aveau să fie aduşi în condiţia de a aprecia darul pe care urmau să îl primească şi deopotrivă urmau să se întărească spiritual. Prin urmare, nu putem vorbi de o contradicţie în termeni, ci doar de înţelegerea faptului că nu vom putea să intrăm în ţara făgăduită decât prin intermediul învingerii unui adversar puternic, fiind ajutaţi însă de puterea lui Dumnezeu.
 
În privinţa aplicaţiei ce se poate face în dreptul nostru, cum putem identifica ţara promisă şi cum putem ajunge să privim la ea şi să o dorim?
Ţara promisă celor ce se încred în Isus Hristos nu este mai puţin reală decât Canaanul făgăduit în vechime evreilor şi se referă în mod deosebit la intrarea în Împărăţia cea veşnică, însă cu aplicaţie directă asupra moştenirii acestui pământ. Din acest punct de vedere, Egiptul reprezintă lumea de acum, în care suntem supuşi nedreptăţilor de tot felul în măsura în care avem credinţă în Dumnezeu, iar Canaanul este noul pământ, acea lume nespus mai bună pe care Dumnezeu o va recrea pe această planetă. Dar pentru a ajunge pe „Noul Pământ” este necesar să ne luptăm atât cu egiptenii, pentru a putea ieşi din contextul cultural al acestei lumi, cât şi cu canaaniţii, adică acele realităţi spirituale ce ni se opun pe calea care duce către Împărăţia lui Dumnezeu, iar aici mă gândesc în principal la îngerii căzuţi, păcatul, precum şi altele în felul acesta. Însă privind la făgăduinţele divine, începem să distingem realitatea acestei lumi noi şi să o dorim din tot sufletul nostru.
 
Ce se poate spune despre lupta pe care o are de dus un creştin în această lume? Ce se poate adăuga despre adversarii care îl împresoară?
În primul rând, un creştin va fi mereu înconjurat de realităţi care vor încerca să îl determine să renunţe la drumul pe care trebuie să meargă. Pe de o parte, Egiptul stă împotriva ieşirii lui spirituale din această lume, iar pe de altă parte canaaniţii, adică îngerii căzuţi, se luptă să îi blocheze înaintarea. Astfel, el are de purtat un război cu forţe care vin atât din spate, cât şi din faţă. Acest forţe fie ne trag înapoi, fie încercă să ne blocheze avansarea. Ca o ilustraţie a acestui lucru, recomand citirea cărţii „Călătoria creştinului”, scrisă de John Bunyan, unde prin metafore şi parabole pline de stil, suntem instruiţi cu privire la această luptă. Însă, vestea cea bună stă în faptul că Dumnezeu vine alături de noi pentru a ne întări şi încuraja pe această cale, iar prin providenţa Sa plină de îndurare, El ne deschide oportunităţi şi ne oferă ocazii favorabile neaşteptate, chiar în clipele de cea mai grea încercare.
 
De ce nu se poate intra în ţara făgăduită fără luptă? De ce nu putem face doar o „plimbare lipsită de efort” până în locul promis de către Dumnezeu?
Pe de o parte, această luptă este utilă, fiindcă numai astfel vom ajunge să apreciem la justa valoare ceea ce ne este oferit. Pe de altă parte, lupta este inevitabilă, fiindcă un vrăjmaş trebuie izgonit din moştenirea Domnului, care de fapt reprezintă lumea care a fost pierdută prin neascultarea primilor noştri părinţi. Din acest punct de vedere, este normal să avem o parte în redobândirea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a încredinţat de la început umanităţii, fiindcă ele ne aparţin prin darul Său faţă de noi. Duşmanul care a înfrânt omenirea, trebuie să fie înfrânt de către aceasta, înainte de a fi nimicit cu desăvârşire. Lumea în care trăim a fost încredinţată unei umanităţi sfinte, desăvârşite, dar ea a fost pierdută în confruntarea cu păcatul. De aceea, omenirea trebuie să fie ajutată să recâştige ceea ce i-a fost sustras în urma unei controverse lipsite de milă. Trebuie să ne luptăm să redobândim ceea ce ne-a fost dat de către Dumnezeu, iar aici primim ajutor în toate lucrurile.
 
Ce a realizat Domnul Isus Hristos, în ce priveşte redobândirea moştenirii pierdute prin neascultare de către primii oameni?
Prin asumarea naturii umane, Fiul lui Dumnezeu a ales să lupte în favoarea noastră în principal în noua Sa calitate de Fiu al omului, mai precis de Nou Adam. El a reuşit să redobândească dreptul omenirii asupra locuirii planetei Pământ, iar acum urmează ca acest lucru să se materializeze prin intermediul intrării bisericii Sale în noua condiţie oferită de către Dumnezeu prin harul Său. Din acest punct de vedere, putem privi ţara făgăduită ca fiind acest pământ restaurat, în care vor locui toţi cei care au urmat planul divin, prin intermediul credinţei în Isus Hristos. Însă intrarea în această nouă lume, presupune o luptă şi din partea noastră, care se aseamănă drumului parcurs de evrei din Egipt în Palestina.
 
Prin urmare, ce înseamnă pentru noi să privim la lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a pregătit? Cum va influenţa acest lucru întreaga noastră viaţă?
A privi la ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit presupune să ne punem timp deoparte, pentru a contempla acea lume ce ne este oferită, folosind „telescopul” oferit de către Sfintele Scripturi. Prin intermediul studierii Bibliei suntem conduşi să privim la acea lume spre care suntem călăuziţi prin providenţa divină, atunci când manifestăm credinţă în Isus Hristos. Noi suntem asemenea evreilor ce locuiau în Egipt pentru o vreme. Timpul şederii noastre în această lume este limitat, iar într-o zi va trebui să părăsim Egiptul. Însă îl putem părăsi din cauză că a expirat timpul vieţii noastre sau fiindcă am ales să mergem în Canaanul ceresc, adică ţara făgăduită. Dacă am părăsit spiritual această lume, înseamnă că ne vom întâlni cu Domnul Hristos în acea realitate pe care ne-a promis-o. Faptul că El a făcut deja acest salt, înseamnă că şi noi îl putem face, acest lucru depinzând doar de alegerile noastre.
 
Ce impact practic are asupra vieţii noastre conştiinţa faptului că avem o ţară sfântă înaintea noastră, unde suntem aşteptaţi să intrăm în curând?
Sunt sigur că atunci când ne vom ridica privirile pentru a putea distinge realitatea ţării sfinte, pregătite de către Dumnezeu, atracţia faţă de lucrurile acestei lumi va scădea corespunzător. Vom înţelege că aici suntem „străini şi călători”, fapt pentru care vom investi întreaga noastră viaţă în „comoara cerească” despre care ni se vorbeşte în Sfintele Scripturi. Practic, vom deveni oameni „noi”, concepţia noastră despre lume şi viaţă se va schimba dramatic, iar astfel vom ajunge să trăim în aşteptarea împlinirii lucrurilor făgăduite. Acest aspect este în principiu activ, fiindcă ne vom război fără îndurare cu canaaniţii, adică acele circumstanţe şi influenţe defavorabile, ce vor veni cu siguranţă asupra noastră, din cauza credinţei în Isus Hristos. Însă în orice caz, vom trăi o viaţă cu sens şi vom gusta biruinţa pe care a avut-o Domnul Isus Hristos asupra păcatului şi a morţii. Iar astfel, vom ajunge să trăim şi să fim luaţi în acea lume!
 
Rugăciune pentru a nu ne lăsa descurajaţi de încercările prin care trecem, de a privi la lucrurile bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu, de a ne încrede în Isus Hristos şi de a merge înainte, învingând la fiecare pas prin puterea Creatorului nostru.
SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline