Conexiuni Creştine Contemporane

 

 

Am avut ocazia să urmărim ce anume se întâmplă când oamenii nu veghează şi când vrăjmaşul, profitând de lipsa de vigilenţă a păzitorilor, aruncă tot felul de plante sălbatice şi dăunătoare în ogorul interior al inimilor noastre. Astfel, dacă nu suntem atenţi, uitarea de Dumnezeu stă la uşă, iar idolatria nu va aştepta prea mult pentru a forţa poarta de acces a sufletului. Nu în ultimul rând, datorită lipsei de veghere nu vom fi pregătiţi în vederea celei de-a doua reveniri a lui Hristos. Prin urmare, atunci când nu veghem relaţia noastră cu Dumnezeu va suferi modificări dramatice, şi chiar dacă vor mai rămâne anumite aspecte cu numele, în realitate înstrăinarea îşi va spune cuvântul. Aşadar, este fatală ignoranţa şi complacerea în aţipire sau somnolenţă, atunci când ne referim la lucrurile spirituale.

 

Stilul de viaţă creştin este prin excelenţă activ, fiind axat pe înaintarea şi dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii în care trăim. Astfel, atitudinea de veghere se poate vedea imediat prin prospeţimea credinţei pe care o are un om, prin spontaneitatea plină de har a exprimării încrederii în Dumnezeu prin cuvinte şi fapte. Se poate spune că „o cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”. Tot astfel, un creştin veghetor va fi remarcat cu uşurinţă ca o persoană care îşi transmite credinţa mai departe prin influenţa pe care o degajă, precum şi prin orice alt lucru pe care îl întreprinde. În plus, având o atenţie specială din punct de vedere spiritual faţă de sine, un adevărat creştin va fi atent să nu propage mai departe idei sau atitudini care să inducă necredinţă sau principii ale întunericului. De asemenea, un creştin adevărat va fi atent să nu se lase contaminat de influenţele negative din mijlocul mediului în care trăieşte.

 

În momentul de faţă, precum şi de-a lungul istoriei bisericii creştine, impactul pe care cei credincioşi îl au sau l-au avut asupra lumii a depins foarte mult de măsura de veghere pe care au manifestat-o. Nu întâmplător, momentele de mare impact au fost numite ulterior ca fiind „treziri”, adică o ridicare din somnolenţă la o stare de veghe activă pentru mântuirea personală şi deopotrivă a oamenilor din această lume. Astfel de chemări la veghere au fost adresate de la început în cuprinsul Scripturii şi al istoriei poporului ales din toate timpurile. Ei bine, dacă vegherea ar lua locul somnolenţei, atunci lumea în care trăim ar fi inundată de un „potop de lumină” şi ar fi provocată să se întoarcă de la căile întunericului la Dumnezeu.

 

Comoditatea de a te complace într-o stare de lâncezeală va costa scump pe cei care au procedat astfel, fiind în pericol chiar mântuirea. În mod repetat Domnul Hristos a trimis avertismente bisericii Sale să se pocăiască şi să se întoarcă la evlavia „dragostei dintâi”. Nu de puţine ori, creştini care au avut un bun început al relaţiei cu Dumnezeu, ulterior, datorită lipsei de veghere şi copleşiţi de influenţele din jur, au ajuns să se abată de pe calea cea sfântă. Iar alte persoane, deşi au rămas în biserică, totuşi relaţia lor cu Dumnezeu s-a răcit, ajungând să nu mai fie în mod real interesaţi de partea spirituală şi de suflet a religiei. Ceea ce vreau să spun în modul cel mai clar este faptul că lipsa de veghere ne va costa enorm de mult, iar complacerea ne va aduce sub stăpânirea directă a Celui Rău. Redeşteptarea, sau redobândirea stării de veghe în lucrurile spirituale, este nevoia cea mai mare a celor credincioşi în timpul de faţă. Dacă nu ne vom întoarce cu toată inima la Dumnezeu, dacă nu vom trăi din nou în atmosfera plină de căldură a iubirii divine, atunci în mod sigur vom fi pierduţi, şi chiar dacă ne va mai merge numele că trăim, de fapt vom fi într-o stare de „adormire spirituală”, sau chiar de „moarte spirituală”.

 

În primul rând este necesar să redescoperim farmecul şi valoarea studiului Sfintelor Scripturi. În acest sens, trebuie să ne întoarcem la un studiu biblic personal şi zilnic, fapt ce va presupune o schimbare majoră a stilului nostru de viaţă. Pe de altă parte, degeaba vom încerca să cultivăm obiceiuri bune, cât timp îngăduim ca deprinderi necorespunzătoare să ne consume energia de care dispunem. Astfel, expunerea la impresii şi influenţe negative ar trebui să fie bine controlată, iar aici mă refer în mod deosebit la utilizarea înţeleaptă a mijloacelor de informare şi comunicare în masă, în genul radioului, televiziunii şi Internet-ului. Aceste mijloace pot fi o binecuvântare sau un blestem, prin intermediul lor putând să luăm contact cu adevărul Sfintelor Scripturi sau cu minciuna.

 

Mai departe, altarul sfânt al rugăciunii trebuie rezidit, atât la nivel personal, cât şi în privinţa aspectului colectiv. Ar trebui să acordăm mai mult timp înălţării de laude şi mulţumiri lui Dumnezeu, precum şi aducerii de cereri care să iasă din tipar şi monotonie. Rugăciunile repetitive au un caracter monoton şi adormitor, fiind ele însele o cauză a somnolenţei în lucrurile spirituale. Prea adesea uităm că Domnul ne-a spus să ne rugăm fără a folosi mereu aceleaşi cuvinte, ca şi cum am avea de-a face cu un Dumnezeu uituc sau nepăsător. Unind studiul biblic cu rugăciunea vom ajunge la trezirea unor facultăţi amorţite şi vom activa energii nebănuite, cu impact pozitiv asupra vieţii noastre.

 

Studiul biblic este esenţial pentru orientarea noastră spirituală. Rugăciunea, de asemenea, ne aduce într-un contact strâns cu Dumnezeu. Dar dacă rămânem numai aici, înseamnă că ne-am însuşit doar o teorie fără să o aplicăm. Aşadar urmează exerciţiul planificării vieţii şi aducerea la îndeplinire a ceea ce ne-am propus, în lumina cerinţelor lui Dumnezeu. Însă pentru a acţiona, va fi necesar să veghem asupra noastră înşine, precum şi asupra mediului în care trăim. Niciodată planurile făcute mai înainte, nu se vor potrivi în totul realităţii. Însă fiind atenţi la detalii, vom ajunge să adaptăm obiectivele noastre şi planurile pe care le avem la realităţile concrete ale zilei. Prin încercări, corecţii şi adaptări, vom ajunge în scurt timp să câştigăm o experienţă valabilă, care ne va ajuta să creştem spiritual.

 

Vegherea, sau o atitudine trează, constructivă, atentă la detalii, va fi utilă deopotrivă când reuşim să ne atingem obiectivele de natură spirituală, precum şi când din diferite cauză înregistrăm anumite eşecuri. În Biblie stă scris despre cel credincios „că de şapte ori cade, dar se ridică”. În acest sens, vegherea ne ajută să vedem cauzele situaţiilor care ne-au condus la un posibil eşec, şi ne ajută să ne corectăm pentru a nu le mai repeta. Experienţa creştină de valoare rezultă atât din succesul pe care îl avem pe plan spiritual, cât şi din căderile care ne-au condus ulterior la corectarea şi revizuirea vieţii. De aceea, noi vom creşte atât vertical în sus, înălţându-ne tot mai mult către Dumnezeu, cât şi vertical în jos, prin adâncirea pocăinţei şi relaţiei pe care o avem cu Creatorul nostru. Să nu uităm că dimensiunea unui copac falnic se judecă atât în ce priveşte înălţimea sa faţă de sol, dar şi relativ la adâncimea la care se întind rădăcinile sale. Astfel, când vine furtuna, trunchiul rezistă din cauza rădăcinii puternice pe care o are în sol. La fel este şi în cazul nostru, prin veghere vom întări mereu ceea ce este slab în caracterul nostru şi vom dezvolta ceea ce este deja puternic.

 

Nimic nu este mai nociv decât complacerea în aşteptare, atunci când Dumnezeu ne-a poruncit să înaintăm. Există un Canaan interior, o lume în adâncul sufletului nostru ce trebuie să fie cucerită pas cu pas. Ori în acest sens, rămânerea în aşteptare se constituie ca o eroare fatală. Porunca de înaintare a fost dată, iar conceptul naşterii din nou se referă deopotrivă la ceea ce Dumnezeu a promis că va face şi la efortul nostru de a-L crede pe cuvânt pe Dumnezeu, precum şi de a ne ridica din neputinţă. Ceea ce a spus Domnul slăbănogilor din timpul său prin cuvintele „Ridică-te şi umblă!”, se aplică la fiecare dintre noi. Nu avem de ce să aşteptăm ocazii mai bune decât cele prezente pentru a ne ridica şi umbla în conformitate cu învăţăturile din Sfintele Scripturi.

 

În cazul în care vom dori să veghem şi să acţionăm, dar fără a avea rădăcini bine întemeiate prin studiul biblic şi rugăciune, atunci nu vom ajunge la un progres spiritual autentic. Vom ajunge cel mult la o religie similară cu a fariseilor şi saducheilor, un exerciţiu al formei, însă lipsit de un conţinut autentic. De fapt există două moduri de a dormita. Unul este cel în care lâncezim fără a face nimic, iar celălalt este de a „dormi în picioare”, adică de a acţiona într-o stare de zăpăceală şi lipsă de direcţie, care deşi are aparenţa unei treziri, este de fapt o agitaţie lipsită de sens. Fariseii au fost numiţi „orbi şi conducători de orbi”, tocmai fiindcă în agitaţia religioasă pe care o generau nu avea la bază o trezire autentică, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Studiul biblic este autentic doar atunci când veghem, sau suntem atenţi, pentru a compara cele scrise parte cu parte în cuprinsul întregii Scripturi cu scopul de a obţine înţelesul deplin. Pe de altă parte, prejudecăţile de orice fel ne vor bara calea pentru a putea ajunge la sensul intenţionat de către Dumnezeu. Nu în ultimul rând, ideile preconcepute sau propagate de către diferite persoane, pot să ne inducă în eroare. Din acest punct de vedere, nimic nu va lua locul cercetării sincere, lipsite de prejudecăţi şi raţionale a Bibliei. În acelaşi timp, totdeauna învăţătura lui Dumnezeu va fi conformă cu un adevărat bun simţ şi nu va fi niciodată împotriva raţiunii. Dacă vom proceda astfel, Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi la o înţelegere corectă a Cuvântului Sfintelor Scripturi.

 

Lipsa de veghere în ce priveşte viaţa de rugăciune aduce după sine exagerări şi excese ce pun în pericol atât starea spirituală, cât şi sănătatea celor implicaţi. Aşa cum am precizat în ce priveşte studiul biblic, rugăciunea trebuie să fie lipsită de prejudecată, de idei preconcepute şi axată pe înţelesul corect al învăţăturilor lui Dumnezeu. De aceea, nu vom putea avea o exerciţiu al rugăciunii benefic, cât timp studiul biblic este deficitar. De asemenea, rugăciunea trebuie să se recomande adevăratului bun simţ şi să fie în armonie cu raţiunea. Ideea că atunci când ne rugăm dăm la o parte gândirea, sau raţiunea, reprezintă un gest nesăbuit, fiindcă ajungem la devieri periculoase şi la încălcarea sfatului divin de a ne ruga în mod concis şi evitând repetările fără sens, armonizând mintea cu sufletul.

 

Conceptul vegherii, sau menţineri unei atitudini active, se aplică la toate aspectele vieţii noastre spirituale, fiindcă întotdeauna Cel Rău ne atacă pe toate fronturile posibile. Nu există domeniu al vieţii noastre, pe care dacă îl ignorăm să nu culegem după aceea roadele amare ale eşecului. Din acest punct de vedere, vegherea este asemenea unei santinele care somează şi acţionează ori de câte ori vrăjmaşul se apropie. Ştim că nici un fel de armată nu poate rezista dacă ignoră să asigure paza bazelor sale militare. Tot astfel, tăria unui creştin se măsoară în capacitatea sa de a veghea asupra fiecărui aspect al vieţii sale spirituale, şi într-un cuvânt, asupra întregii sale vieţi. Hristos ne-a eliberat de condamnare la cruce, pentru ca în timpul vieţii noastre din această lume să veghem şi să aducem roade spre slava Numelui Său. De aceea, a fi creştin înseamnă să fii veghetor pe „zidurile Sionului”, adică la frontiera de natură spirituală dintre Împărăţia cerurilor şi această lume.

 

Vegherea creştină reprezintă acea atitudine activă, plină de viaţă, atentă la detalii şi influenţe de natură spirituală, atât în ceea ce ne priveşte, cât şi relativ la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, începând cu imediata noastră vecinătate. Ea este o deprindere ce se dobândeşte prin exercitarea credinţei asupra faptului că Domnul Hristos va fi alături de noi, prin Duhul Sfânt, oferindu-ne putere pentru a face faţă provocărilor de orice fel, care ar veni asupra noastră. A veghea înseamnă de fapt să îţi zideşti casa vieţii spirituale pe stânca realităţii că Isus Hristos este Mântuitorul nostru azi, mâine şi pentru totdeauna.

 

Rugăciune pentru a cultiva deprinderea de a veghea în toate aspectele vieţii noastre şi de a învinge la fiecare pas somnolenţa, apatia, complacerea şi indiferenţa în ce priveşte viaţa spirituală, lucrând mântuirea noastră şi a semenilor noştri.

 

 

Dacă am fi atenţi la drumul pe care mergem, am putea ocoli o mulţime de dificultăţi şi de probleme prin faptul că am lua în seamă semnale de avertizare, care în mod obligatoriu le anunţă înainte de a se manifesta. Este ca şi cum înaintea noastră s-ar afla indicatorul de „drum cu multe obstacole”, invitându-ne să mergem pe o rută alternativă. Dacă totuşi mergem mai departe ignorându-l din neştiinţă, sau mai grav, din neatenţie, vom ajunge să ne pierdem energia şi resursele interioare pe un drum pietros şi plin de tot felul de denivelări, pentru ca în final să fim nevoiţi să ne întoarcem la punctul de intersecţie cu drumul bun. Ce vreau să subliniez este faptul că drumul drept, sau „calea” îngustă, nu reprezintă neapărat ceva greu şi dificil de urmat. Dimpotrivă, această cale este îngustă fiindcă în primul rând este dreaptă şi nu putem să ne abatem de la ea, dacă dorim să o urmăm. Însă dacă vom merge pe ea, fiind atenţi să nu fim deturnaţi, vom constata că este mult mai uşoară decât aşa zisa „cale largă”, plină de suspine, suferinţe şi altele în felul acesta.

 

Drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu presupune deseori să trecem prin momente de singurătate, când constatăm că nu mai este nimeni alături de noi, şi trebuie să mergem înainte pur şi simplu prin veghere şi credinţă. Însă pe de altă parte, există Duhul Sfânt care ni se va alătura pentru a face acest drum cât mai plăcut cu putinţă şi pentru a-ne furniza sfat şi călăuzire la fiecare etapă. De aceea, chiar dacă vom constata că mai toţi din jurul nostru merg pe „calea cea largă” a suspinelor şi suferinţelor de tot felul, dar atractivă prin faptul că nu se văd aceste lucruri de la început, totuşi noi vom merge mai departe, fiindcă rezultatele se vor vedea abia la final. Astfel, prin stăruinţă şi credinţă, cel care merge pe „calea îngustă” va constata că drumul este până la urmă plăcut, iar sarcina este totuşi uşoară în comparaţie cu ceea ce s-ar fi întâmplat alegând calea acestei lumi.

 

Atunci când mergem pe calea lui Dumnezeu şi veghem cu stăruinţă pentru a nu fi abătuţi de pe cale, vom constata că energii suplimentare ne sunt puse la dispoziţie, şi într-un mod aparent inexplicabil vom vedea că multe lucruri imposibile pentru noi, devin posibile prin harul lui Hristos. Astfel, pentru a trece prin situaţii ce presupun multă îndemânare şi tenacitate, pe care în mod natural s-ar putea să nu le avem, vom constata că putem dovedi o incredibilă dexteritate şi perseverenţă, fiindcă prezenţa divină se va uni cu noi pentru a ne împuternici şi motiva, cu scopul de a depăşi situaţiile dificile prezente. În acest sens, mă gândesc că s-ar putea să avem momente de slăbiciune extremă, să experimentăm dificultăţi de natură sufletească, sau probleme legate de lipsa tenacităţii, sau altele în genul acesta. Însă dacă nu vom da atenţie dispoziţiei interioare şi dacă vom merge mai departe veghind asupra drumului ce trebuie parcurs, ca şi cum nu ar exista aceste obstacole interioare, atunci vom constata cu uimire că putem să mergem, iar imposibilul va deveni posibil.

 

Problema fecioarelor din parabola spusă de către Domnul Hristos, a constat în faptul că ele nu au vegheat, aşteptând cu răbdare venirea Sa. Pe de altă parte, nu ştim exact cât de mult a vegheat fiecare dintre ele, însă cu siguranţă că unele aveau untdelemn suplimentar, altele nu. Ideea centrală stă în faptul că aşteptarea este consumatoare de energie interioară, iar candela ce nu este alimentată constant se va stinge curând. Dacă nu există o pregătire prealabilă, atunci vom constata că puterea noastră de a-L aştepta pe Domnul nostru va scădea pe măsură ce El aparent „întârzie” să revină. Însă dacă vom reuşi să ne menţinem spiritul treaz de la început, atunci vom face proviziile necesare care să ne asigure traversarea cu succes a crizei întârzierii dincolo de orizontul pe care noi îl avem asupra lucrărilor lui Dumnezeu. Prin exerciţiul atenţiei, vom ajunge să adunăm orice fel de resursă ce ne-ar putea ajuta să înaintăm pe calea cea sfântă şi dreaptă. Astfel, vom dobândi acel „untdelemn preţios”, acea resursă ascunsă, ce ne va ajuta să mergem mai departe, chiar şi pe vreme de criză.

 

Timpul de dinaintea revenirii Domnului nostru Isus Hristos va fi caracterizat de o intensificare a acţiunilor întreprinse de către forţele răului, cu scopul realizării unei amăgiri finale a întregii lumi. De aceea, va fi necesară o mai mare atenţie decât în vremurile obişnuite, pentru a putea detecta eroarea şi minciuna, şi în aceeaşi măsură, pentru a putea rezista tentaţiei de a trece de partea răului. Mai mult decât oricând va fi nevoie ca toţi cei care au o credinţă creştină autentică să fie gata pentru a putea pleca din această lume, având legăturile cu aceasta reduse la minimum, în primul rând din punct de vedere spiritual. Orice fel de contacte şi relaţii cu lumea aceasta vor deveni surse de influenţare către partea negativă în acea vreme, şi fără o veghere atentă va fi imposibil să mergi mai departe fără să fii prins în cursă.

 

Scriptura vorbeşte despre o „coacere a roadelor” atât în direcţia cea bună, cât şi spre cea rea. De aceea, înainte de revenirea lui Hristos toate tendinţele către rău sau către bine vor ajunge la finalitate, adică la o deplină maturitate. Din această cauză, evoluţia spre o direcţie sau alta va fi mai rapidă decât în vremurile normale ale istoriei. Astfel, fără o veghere atentă, tendinţele către rău ne vor purta rapid către partea negativă, chiar înainte de a ne da seama ce se întâmplă cu noi. Amăgiri de tot felul vor fi puse înaintea fiecărui om, astfel încât chiar şi cei credincioşi vor avea probleme serioase în a rămâne consecvenţi chemării lor. Însă prin exerciţiul vegherii, ei vor putea discerne această avansare a vrăjmaşului, iar prin puterea Duhului Sfânt vor fi capabili să evite chiar şi cele mai subtile capcane întinse înaintea lor.

 

Faptul că şi fecioarele înţelepte ajung să aţipească nu reprezintă o scuză pentru lipsa lor de veghere. Mai degrabă în parabolă se exprimă ideea că fără o pregătire prealabilă, nimeni nu va scăpa, iar în momentul în care vom fi puşi să luminăm, candelele se vor stinge în lipsa untdelemnului pregătirii temeinice. De aceea, cred că o adevărată pregătire presupune un exerciţiu al vegherii care să nu scadă în mijlocul încercărilor de orice fel. Dacă totuşi există o aţipire din lipsa unei concentrări susţinute, revenirea este posibilă numai pentru cei care au făcut o pregătire prealabilă, acumulând experienţă şi putere spirituală prin legătura pe care o au cu Dumnezeu. Astfel, cred că mesajul parabolei nu este unul fatalist, îndemnând la somn de voie, sub considerentul că ne-am pregătit cum am putut şi acum putem dormi puţin în ce priveşte lucrurile spirituale, ci mai degrabă se subliniază faptul că şi în cazul în care se întâmplă să aţipeşti, vei putea să revii doar în măsura în care ai cultivat în viaţa ta partea spirituală, înainte de a veni încercarea. Avem de-a face cu o asigurare şi nu cu o predeterminare.

 

Adăugând pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos nu facem altceva decât să îmbogăţim noţiunea de veghere, fiindcă astfel ajungem să înţelegem mai bine valoare ei nepreţuită. La modul practic, dezvoltarea vegherii se realizează prin cultivarea deprinderii de a studia cu atenţie Sfintele Scripturi şi de a transpune învăţăturile sfinte în practic noastră zilnică. Veghind cu atenţie pentru a aplica principiile spirituale în cele mai mici amănunte ale vieţii noastre, vom ajunge să stăpânim această deprindere a vegherii, până când acest lucru va deveni normal pentru noi. Veghind asupra modului în care gândim, vorbim şi acţionăm, sau reacţionăm, vom ajunge ca prin stăpânire de sine să devenim tot mai atenţi la ce se întâmplă cu noi, precum şi la influenţele pe care le propagăm către ceilalţi, sau care le primim din jurul nostru. În cele din urmă vom ajunge să stăpânim pe deplin conţinutul spiritual al vieţii noastre, până când ea va reflecta într-o măsură deplină şi progresivă slava lui Dumnezeu.

 

Sfânta Scriptură ne spune să aducem toate lucrurile, incluzând chiar şi gândurile noastre, sub stăpânirea lui Hristos. Problema este că Dumnezeu nu va face aceasta în locul nostru, şi de aceea, prin veghere vom ajunge să detectăm toate defectele de caracter, pe măsură ce vom lucra la îndreptarea, mai bine zis eliminarea, a ceea ce este rău, şi cultivarea a ceea ce este bun. Nu pot spune că va fi simplu, dar sunt sigur că va fi posibil, fiindcă Dumnezeu ne-a făgăduit puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt. De aceea, va fi necesar ca pe măsură ce detectăm aspecte negative în vieţile noastre să trecem la curăţirea „Sanctuarului inimii noastre”. Vegherea reprezintă o credinţă activă acţionând în eradicarea răului şi promovarea binelui, iar prin practicarea ei în viaţa de zi cu zi, vom ajunge să fim pregătiţi în vederea marii încercări de la sfârşitul timpului de har. Dacă nu vom reuşi însă acest lucru, atunci în mare măsură viaţa noastră spirituală va fi un lung şir de înfrângeri şi dezamăgiri.

 

Religia are o dublă dimensiune, astfel putem vorbi despre un aspect exterior ce se manifestă prin anumite forme de exprimare a credinţei, şi unul interior, care ţine de relaţia pe care fiecare dintre noi ar trebui să o aibă cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, atunci când nu veghem suficient, partea interioară nu va deveni suficient de fortificată pentru a face faţă provocărilor ce vin din jurul nostru, inclusiv din partea celor ce sunt de o aceeaşi religie cu noi. De aceea, vom fi surprinşi de neprevăzut şi de diferenţele ce există între ceea ce pretind şi ceea ce sunt mulţi dintre cei pe care noi i-am considerat a fi creştini veritabili şi în totul sinceri. Şi din această cauză, este posibil ca mai devreme sau mai târziu să naufragiem în ce priveşte credinţa, sau să ne retragem într-o atitudine de neimplicare şi indiferenţă.

 

În timpul ce precede a doua venire a lui Hristos vom asista la descoperirea identităţii spirituale a fiecărui om, inclusiv a celor ce se pretind a fi creştini. Astfel, tot ce este în adâncul inimii va veni la suprafaţă, iar în mod deosebit vom fi surprinşi să constatăm că mulţi dintre cei pe care îi consideram a fi oameni după voia lui Dumnezeu, erau de fapt doar nişte persoane lumeşti, ce s-au ascuns în spatele exerciţiului religios din anumite considerente şi interese personale. Dacă am veghea în timpul de faţă, atunci această descoperire nu ne-ar mai surprinde şi nici dezamăgi, iar influenţa unor astfel de lucruri nu ar mai fi de natură să ne tulbure, ba chiar să ne provoace abandonarea credinţei. Dimpotrivă, atunci când veghem asupra stării noastre interioare în raport cu idealurile sfinte şi suntem atenţi faţă de ce se întâmplă în jurul nostru, vom reuşi să distingem multe tendinţe încă înainte de a se manifesta, şi astfel nu vom mai fi surprinşi şi dezamăgiţi când măştile vor cădea şi se va vedea adevărata faţă a fiecăruia.

 

Cred că există cel puţin două deprinderi ce ne solicită la modul extrem, atunci când suntem încercaţi. Una este cea a capacităţii de a aştepta în linişte şi cu răbdare. Iar cealaltă este de a-ţi menţine o atitudine vigilentă şi atentă, evitând uneori somnolenţa iar alteori implicarea excesivă ce aduce o periculoasă uitare de sine. Din acest punct de vedere, Sfânta Scriptură ne ajută să ne tonifiem capacitatea de a aştepta prin intermediul exerciţiului rugăciunii. Iar prin exerciţiul studiului personal ajungem să ne dezvoltăm capacitatea de a veghea şi de a înţelege ce se întâmplă cu noi înşine şi cu semenii noştri. Aş putea spune că aceste deprinderi se află ascunse în chiar exercitarea unei credinţe autentice, active, fiindcă în cele din urmă o credinţă vie va fi capabilă deopotrivă să aştepte cât timp este necesar şi să fie veghetoare pentru a nu fi luată prin surprindere de mişcările adversarului, despre care ştim că nu are odihnă şi nici nu doarme.

 

Atunci când Cel Rău va încerca să ne ia prin surprindere, prin faptul că vom veghea vom avea acel avantaj de a putea răspunde într-un mod adecvat, folosind cea mai puternică armă de atac şi de apărare, care se numeşte „stă scris”. Mânuind cu măiestrie această sabie a Cuvântului şi fiind avertizaţi prin faptul că avem un spirit treaz şi veghetor, vom reuşi să fim biruitori indiferent de încercare. De fapt, vom imita modul în care Domnul Hristos a învins la fiecare etapă din viaţa Sa de pe acest pământ.

 

Rugăciune pentru a putea dovedi un spirit de veghere şi de vigilenţă care să ne conducă să răspundem într-un mod pozitiv provocărilor pe care le întâlnim în cale, şi deopotrivă pentru a putea să cultivăm deprinderile inspirate de către Dumnezeu prin intermediul cunoştinţei Sfintelor Scripturi.

Se poate spune că vegherea asupra lucrurilor spirituale nu ne stă în fire, fiindcă tendinţa noastră este de a veghea exclusiv asupra lucrurilor materiale de care suntem interesaţi, fără a mai avea timp pentru altceva. În plus, mulţimea de activităţi în care suntem implicaţi, şi care ne solicită atenţia, nu ne mai lasă timp pentru a mai acorda interes vieţii noastre spirituale. De fapt, putem spune că avem de-a face cu o idolatrie mascată, ce se manifestă prin acordarea unui interes exclusiv problemelor ce ţin de această lume şi ignorarea a ceea ce se referă la Împărăţia cerurilor. Această idolatrie ascunsă ne conduce să nu mai avem dispoziţia necesară de a veghea pentru aplicarea principiilor creştine în viaţa de zi cu zi, astfel ajungând în situaţia nefericită de a nu fi gata când timpul nostru de har se va încheia.

 

Realitatea din jurul nostru este deosebit de dinamică, totul fiind supus unei prefaceri ce nu se opreşte vreodată. Dacă nu vom fi atenţi la circumstanţele în mijlocul cărora trăim, vom fi cu siguranţă deturnaţi de la activitatea de bază ce are drept scop pregătirea pentru Împărăţia cerurilor. Astfel, tendinţa naturală din noi se va manifesta, fiind deseori activată de ceea ce este în jur, şi vom ajunge să ne închinăm, adică să ne subordonăm, în sens strict lucrurilor ce au un caracter material şi ne vom conforma standardelor lumeşti. De fapt, nu este vorba doar de atenţia pe care o acordăm lucrurilor materiale, dar deopotrivă ne gândim la un sistem de valori străin de descoperirea făcută de Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi.

 

Dacă vom selecta un canal de televiziune, imediat realitatea din jurul nostru se va umple de valorile şi influenţele programului pe care îl vizionăm. Astfel, dacă vom urmări un film de acţiune, atunci violenţa şi o mulţime de aluzii având un caracter josnic vor inunda mediul în care ne aflăm, afectându-ne în mod nemijlocit şi progresiv simţurile, mintea şi valorile pe care le avem. Mai mult, dacă vom urmări un program de actualităţi, în care accentul este pus nu pe informarea corectă, ci pe manipularea simţămintelor telespectatorilor prin inserarea unor imagini ce şochează, sau descoperă tot felul de detalii macabre, ajungem să fim captivaţi şi influenţaţi de ceea ce este rău. Problema este că prin expuneri repetate la astfel de influenţe, capacitatea de a veghea şi de a detecta mişcările vrăjmaşului va fi grav afectată, iar astfel vom ajunge sub puterea sa, fără chiar a ne mai da seama.

 

Vegherea nu este nimic altceva decât credinţa în acţiune, manifestându-se în mod pozitiv prin realizarea de fapte care să ne conducă la pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când veghem, vom detecta caracterul îndoielnic a ceea ce urmărim. Astfel, se vor trage „semnalele de alarmă” pentru a lua măsurile de rigoare prin întreruperea expunerii, fie prin schimbarea canalului, fie prin închiderea sursei ce produce astfel de influenţe. Mai greu este când ceilalţi membri ai familiei doresc în continuare să se expună conştient sau nu acestor influenţe nefaste, dar în principiu, puterea exemplului personal al conducătorilor de familie va fi determinant pentru trezirea tuturor celor implicaţi. Când veghem nu mai putem să rămânem pasivi în faţa manifestării păcatului, ci dimpotrivă, vom căuta să oprim apariţia răului chiar din faşă, sau chiar înainte de a se răspândi pe deplin.

 

Dacă oamenii ar veghea asupra ceea ce fac, gândesc şi spun, atunci lumea din jurul nostru ar deveni cu totul alta, fiindcă astfel s-ar da loc raţiunii să se manifeste, limitând şi stopând acţiunea principiilor negative din lumea în care trăim. Însă acest lucru ar presupune o schimbare hotărâtă a comportamentului nostru, o cultivare atentă a laturii spirituale, adică o „naştere din nou”. În loc să ne mai avântăm în tot felul de proiecte ambiţioase, menite să înalţe eu-l, ar trebui să ne concentrăm mai mult pe acel singur obiect de valoare, asemănat de către Domnul Hristos cu un mărgăritar de mare preţ, iar astfel am ajunge să atingem un standard de spiritualitate, ce ne-ar oferi o satisfacţie extraordinară în lumea aceasta şi o calificare sigură pentru Împărăţia cerurilor. Când veghem asupra a ceea ce se întâmplă cu viaţa noastră, atunci ajungem să detectăm tendinţele către rău chiar de la început, înainte ca ele să se manifeste pe deplin, şi astfel putem acţiona pentru restricţionarea şi îndepărtarea lor.

 

În mod normal nu ar fi cu putinţă să putem face astfel de schimbări în viaţa noastră, fiindcă programarea noastră interioară, bazată pe ereditate şi pe influenţele puternice ale mediului în care trăim, ne-ar împiedica chiar şi în cele mai bune eforturi de modificare a unui comportament necorespunzător. Însă intervenţia divină prin punerea la dispoziţia noastră a puterii Duhului Sfânt şi a cunoştinţei Bibliei, poate realiza lucruri extraordinare, dincolo de ceea ce ne-am putea imagina sau de ceea ce am fi în stare în mod natural. Atunci când lăsăm ca influenţele deosebit de puternice transmise de către Cuvântul lui Dumnezeu să se manifeste în viaţa noastră, vom constata că este posibilă schimbarea interioară, iar „reprogramarea” naturii noastre, mai precis a caracterului nostru, este posibilă.

 

Nimic nu se câştigă fără efort şi fără o luptă puternică cu noi înşine. Un alpinist care doreşte să urce pe un munte înalt va constata în scurt timp că adversarul cel mai puternic se află chiar în interiorul său, în acea parte a eu-lui care se dă înapoi din faţa antrenamentului deosebit de dur, a vicisitudinilor de tot felul şi a perspectivei pierderii vieţii într-o singură clipă. Cu toate acestea, sunt multe persoane care reuşesc o astfel de performanţă şi ajung să se autodepăşească. Într-un mod similar, un creştin se află pe un drum care urcă mai sus decât înălţimile obişnuite ale vieţii, fiind nevoit să escaladeze suişuri abrupte şi versanţi periculoşi, uneori neavând alt punct de sprijin decât Cuvântul Scripturii de care se prinde cu tărie şi cu credinţă. Refuzul naturii căzute se va manifesta la tot pasul, asemenea unui protest gălăgios cu privire la duritatea drumului urmat. Însă noi nu trebuie să îi dăm atenţie, fiindcă destinul nostru se află înaintea noastră, iar siguranţa se obţine înaintând mereu.

 

Cel mai adesea, cauza pentru care nu putem să mai înaintăm pe drumul transformării interioare, se datorează lipsei vegherii, a dovedirii unui spirit de atenţie perseverentă pentru a ajunge acolo unde ne-am propus. De exemplu, dacă am constatat că nu ne putem stăpâni în oprirea practicării unui obicei necorespunzător, atunci este bine să ne analizăm din nou experienţa vieţii. Ne-am rugat suficient? Am identificat în Scriptură acele învăţături, care să ne conducă la soluţionarea problemei cu care ne confruntăm? Am cerut prin credinţă împlinirea făgăduinţelor divine care au un impact direct asupra situaţiei noastre? Am acţionat în vederea stopării obiceiului în cauză? Ne-am propus un plan de acţiune în acest sens? Ei bine, dacă am făcut toate acestea şi nu am reuşit, înseamnă că nu am vegheat suficient pentru a duce la îndeplinire ceea ce ne-am propus. Calea cea mai puternică prin care Duhul Sfânt lucrează asupra noastră este prin intermediul motivării voinţei noastre în a alege mereu ceea ce este bun şi drept.

 

Apostolul Pavel zugrăvea foarte clar în epistola către Romani, faptul că Duhul Sfânt şi natura căzută se luptă în noi pentru a ne influenţa într-o direcţie sau alta. Dar în final, decisivă este alegerea noastră. De aceea, apostolul lansa îndemnul de a nu mai da atenţie împlinirii dorinţele naturii căzute. Dimpotrivă, este esenţial să urmăm sugestiile şi gândurile inspirate de către Duhul Sfânt. Astfel de gânduri se nasc în noi atunci când studiem Biblia şi în momentele în care căutăm să înţelegem profunzimea revelaţiei divine. Aş putea spune că cea mai mare minune a lucrării divine constă în acţiunea Duhului Sfânt prin ceea ce în mod natural se află la dispoziţia noastră. Biblia o avem lângă noi. Studierea ei ne stă la îndemână. Motivarea voinţei se produce în procesul studierii. Iar aducerea aminte a ceea ce am studiat în circumstanţele concrete ale vieţii are la bază deprinderea de a veghea cu atenţie la ceea ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru. Niciodată o atenţie trezită şi antrenată prin studierea revelaţiei sfinte nu va putea fi luată prin surprindere, iar impactul apariţiei ispitelor va dispărea, oferindu-ne un teren avantajos pentru a învinge în lupta vieţii.

 

Nu pot să spun că este simplu să dovedim un spirit veghetor, sau vigilent, în toate ocaziile vieţii, dar la fel ca orice altă deprindere, acest lucru se cultivă prin exerciţiu şi perseverenţă. Însă atunci când vom ajunge să fim atenţi la ce se întâmplă cu viaţa noastră şi cu cei din jur, vom constata că ne va fi mult mai simplu să contracarăm tendinţele idolatre din interiorul nostru. Faptul că vom recunoaşte tendinţele încă înainte de a se manifesta, ne va oferi un imens avantaj, pe care dacă vom şti să-l folosim, vom putea obţine biruinţe preţioase spre slava lui Dumnezeu. În acest sens, aş vrea să precizez că manifestarea tendinţelor către rău este însoţită întotdeauna de anumite semnale pe care le-am putea sesiza cu uşurinţă dacă am cultiva o atitudine de veghere. Astfel, răutatea, lăcomia, egoismului, precum şi altele în felul acesta, ar putea fi identificate şi înfruntate la timp.

 

În fragmentul biblic studiat eram avertizaţi să luăm aminte şi să nu ajungem ca privind la lucrurile create, să fim ulterior „târâţi” să ne închinăm înaintea lor şi să le slujim. Astfel, înainte de a ajunge să ne închinăm unor lucruri false, există o „târâre”, adică o alunecare care se realizează aproape pe nesimţite, atunci când nu veghem. Prin schimbări mici la început, ajungem în cele din urmă să fim purtaţi dincolo de ceea ce ne-am fi putut imagina din momentul din care am deviat de la calea adevărului. Însă dacă am veghea, am discerne aceste mici abateri şi am putea lua măsuri de contracarare înainte ca tendinţele să se manifeste cu toată puterea lor, asemenea unor motoare ambalate la maxim sau a unei avalanşe care a căpătat proporţii neaşteptate. De aceea, avertismentul constă în a sesiza acele mici semnale care indică depărtarea noastră de la calea cea dreaptă.

 

Deşi este greu să remediezi un rău care s-a produs, totuşi datorită acţiunii harului lui Dumnezeu se poate realiza oprirea tendinţele negative, chiar şi atunci când ele au început să se manifeste cu toată puterea lor. Însă ar fi de preferat să „stârpim” buruienile înainte de a creşte, fiindcă după aceea va fi mult mai greu să eliminăm consecinţele manifestării tendinţelor către rău. În plus, există anumite lucruri ce nu vor mai putea fi niciodată remediate ca la început, sau chiar nu vor mai putea fi niciodată aduse înapoi. Totdeauna manifestarea răului aduce pagubă atât pentru cel care îl comite, cât şi celor ce se află în sfera lui de acţiune. Este mult mai uşor să previi decât să tratezi o anumită situaţie ce cauzează durere şi suferinţă. Cred că aici se află responsabilitatea fiecăruia dintre noi atât faţă de semeni, cât şi înaintea lui Dumnezeu, ca să nu mai vorbesc de răspunderea pe care o avem în raport cu noi înşine.

 

În măsura în care devenim tot mai atenţi faţă de modul în care decurge viaţa noastră şi tot mai conştienţi de implicaţiile ce decurg atunci când nu veghem, eu cred că vom ajunge să fim tot mai imuni la tendinţele idolatre ce se manifestă atât din interiorul nostru, cât şi din mijlocul mediului în care trăim. De multe ori se ajunge la situaţii aberante, tocmai fiindcă nimeni nu a vegheat şi nu a dat alarma cu privire la calea greşită pe care o urmăm. Nu cred că totdeauna este vorba de nesinceritate sau dezinteres. Cine doreşte să îşi piardă viaţa veşnică? În mod sigur, nimeni. Cu toate acestea, de ce nu se vede o schimbare temeinică a modului în care trăim pentru a evita acest curs nefast? Dincolo de autoamăgire, de cele mai multe ori există o neglijare a vegherii, o ignorare a apropierii vrăjmaşului, în ciuda celor mai evidente semnale că el este aproape, poate chiar la uşa vieţii noastre. Nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de idei şi sentimente ce ne vorbesc despre o siguranţă obţinută prin nepăsare şi complacere. Împărăţia cerurilor ne este accesibilă numai dacă mergem pe calea adevărului şi numai dacă nu vom tolera în viaţa noastră abateri de la idealul divin. Depinde doar de noi să cultivăm deprinderile ce ne vor ajuta să mergem pe această cale şi să nu ne abatem de la calea pe care ne-a lăsat-o Domnul Hristos, iar acest lucru este posibil numai atunci când vom veghea cu atenţie.

 

Rugăciune pentru a nu ne lăsa „târâţi” de tendinţele către rău, de a veghea cu atenţie pentru a discerne abaterile de la calea cea dreaptă şi de a ne întoarce în punctul de unde am constatat că am părăsit calea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu.

Când privim în jurul nostru, observăm o mulţime de lucruri parcă anume destinate să ne distragă atenţia de la aplicarea principiilor pe care le învăţăm prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, ne putem confrunta cu lipsa timpului necesar pentru a ne pregăti spiritual în vederea trecerii cu bine peste provocările zilei. Alteori ajungem să fim atât de preocupaţi cu lucrurile acestei lumi, încât uităm că de fapt suntem într-un proces de pregătire pentru viaţa viitoare. Însă cel mai adesea, cred că ne confruntăm cu o lipsă a celui mai elementar obicei de a veghea cu atenţie pentru a nu fi luaţi prin surprindere de către ceea ce se întâmplă cu noi sau în jurul nostru, şi deopotrivă pentru a da un bun răspuns ori de câte ori suntem ispitiţi sau provocaţi să facem ceea ce este rău.

 

Se poate spune că este vital ca orice creştin să-şi dezvolte această capacitate de a veghea şi de a fi atent la ceea ce se întâmplă în experienţele prin care trece zi de zi, pentru a identifica la timp ameninţările care vin asupra sa, cu scopul de a-l îndepărta de Dumnezeu. Dacă am proceda astfel, atunci sunt sigur că majoritatea situaţiilor în care am ajuns să comitem ceea ce este rău, ar fi evitate, iar viaţa noastră ar avea un tonus spiritual ascendent. Însă, ca orice altă deprindere, obiceiul de a veghea, adică de a fi atent pentru a trăi principiile vieţii creştine, se însuşeşte în urma unui proces de educare a voinţei şi a facultăţilor interioare ce privesc exerciţiul răbdării, perseverenţei şi a altora în felul acesta.

 

 

 

Cred că este deosebit de important să înţelegem că viaţa creştină se construieşte pe mai mulţi „piloni” în genul: studiului biblic, rugăciunii, acţiunii, sau exercitării credinţei, şi vegherii. Despre necesitatea studierii Sfintelor Scripturi se vorbeşte destul de des. Cu privire la nevoia de rugăciune putem spune că se face referinţă în multe ocazii despre dezvoltarea acestei deprinderi. Exercitarea credinţei este de la sine înţeles, însă despre veghere se vorbeşte destul de rar, sau chiar aproape deloc. De aceea, cred că avem de-a face cu o lipsă în evlavia noastră, care lasă nepăzită o cale prin care Cel Rău ajunge uşor să ne stăpânească şi să ne conducă la fapte şi atitudini care dezonorează mărturisirea noastră creştină.

 

Făcând referinţă la versetul amintit, putem înţelege ceva din importanţa acestei noţiuni de a veghea sau de a fi vigilenţi cu privire la aplicarea învăţăturii încredinţate de către Dumnezeu. Un aspect important asupra vegherii este cel de a avea un spirit treaz în a ne aduce aminte ceea ce am studiat din cuprinsul Sfintelor Scripturi, precum şi din experienţa vieţii de zi cu zi. În acest sens, accentul trebuie pus pe „lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii”, adică pe ceea ce ai văzut şi trăit. Aici putem aminti tot ceea ce am descoperit prin intermediul relaţiei noastre cu Dumnezeu, cum ar fi: intervenţiile Sale minunate în favoarea noastră, învăţăturile deosebite pe care le-am primit prin studiul direct sau prin intermediul altor persoane, şi de ce nu, experienţa comuniunii cu ceilalţi fraţi de credinţă, atunci când ea a fost înălţătoare. Astfel, putem spune că „a veghea” înseamnă de fapt să ţii vie amintirea experienţelor şi ocaziilor în care ai primit lumină cerească şi întărire spirituală de-a lungul vieţii.

 

Puterea de a veghea se dezvoltă prin evocarea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi. Aceasta se poate realiza cel mai uşor prin mărturisirea experienţei noastre faţă de fraţii de credinţă, dar deopotrivă faţă de orice persoană deschisă luminii care vine din Cuvântul sfânt. De asemenea, vegherea se întăreşte prin sesizarea similarităţii situaţiilor prin care trecem şi cele care au fost deja consemnate în cuprinsul Sfintelor Scripturi. De exemplu, atunci când suntem supuşi unor presiuni de a face ceea ce este rău, de a ne comporta necuviincios sau chiar de a da drumul manifestării trăsăturilor noastre negative, putem să ne gândim la situaţiile asemănătoare descrise în Biblie şi la ceea ce au făcut oamenii lui Dumnezeu. Astfel, am sesiza nu numai apariţia unor situaţii dificile, dar şi calea pentru a ieşi cu succes din ele. Într-un cuvânt, vegherea ne-ar conduce să reacţionăm cu rapiditate şi eficienţă pentru a ne menţine viaţa pe linia mărturisirii creştine.

 

A veghea înseamnă să fii atent asupra ta însuţi şi asupra împrejurărilor prin care treci, cu scopul de a nu te lăsa abătut de la identitatea spirituală creştină pe care ai primit-o de la Dumnezeu. Acest lucru este similar experienţei unui conducător auto, care trebuie să fie atent la ceea ce se întâmplă pe drumul pe care circulă şi deopotrivă la instrumentele indicatoare aflate în faţa sa, manevrând cu îndemânare volanul şi apăsând pedalele potrivite la momentul potrivit. Din acest punct de vedere, vegherea ne va ajuta să avem o atitudine activă faţă de ceea ce se profilează la orizont, sesizând tendinţele înainte ca ele să se manifeste şi luând măsuri din timp pentru a trece cu succes. În acest sens, este util să fim atenţi la ceea ce se întâmplă cu noi în mijlocul întâmplărilor zilei şi să încercăm să evaluăm obiectiv contextul din jurul nostru.

 

Dacă vom studia cu atenţia Sfintele Scripturi, atunci vom observa modul în care Domnul Isus Hristos a răspuns într-un mod admirabil provocărilor şi ispitelor cu care a fost confruntat. În mare măsură succesul Său deriva din buna cunoaştere a cărţilor sfinte şi mai ales a detaliilor dezvăluite prin Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, atunci când studiem începem să distingem detalii relevante cu privire la intenţia divină cu privire la diferitele învăţături care au fost transmise de-a lungul vremii. A ajunge să poţi răspunde cu un adevărat „stă scris”, reprezintă o performanţă la care putem ajunge, dacă vom folosi ocaziile ce ne sunt mereu oferite de a studia şi aprofunda textul Scripturii. De îndată ce am ajuns să vedem lucrurile în profunzime în Scriptură, următorul pas este cel de a distinge detaliile din experienţa zilnică, iar aici începe vegherea.

 

Atât studierea cât şi vegherea se bazează pe procese de învăţare ce sunt asemănătoare. Când studiem un concept biblic, atunci ne concentrăm asupra lui, distingem detaliile şi corelăm ceea ce citim cu ceea ce am învăţat din alte părţi ale Scripturii. Iar atunci când veghem pentru aplicarea principiilor pe care le-am studiat, de fapt noi vom continua să corelăm ceea ce sesizăm în experienţa zilnică cu ceea ce am studiat din Cuvântul lui Dumnezeu. Practic, vegherea reprezintă continuarea studiului pe care l-am început şi ne ajută în aplicarea practică a principiilor pe care le-am deprins prin citirea Bibliei. Se poate spune că acea capacitate de a distinge ceea ce este bine de ceea ce este rău, iniţiată prin studierea Bibliei, se manifestă într-o măsură deplină prin sesizarea acestor elemente în mijlocul realităţii din jurul nostru, ajutându-ne să facem alegeri corecte în direcţia cea bună.

 

Textul biblic ne vorbeşte despre nevoia de a face cunoscute învăţăturile Bibliei „copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi”. Astfel, prin comunicarea descoperirii divine şi a experienţelor cu Dumnezeu către cei ce ne sunt cei mai apropiaţi, ajungem să distingem detaliile lucrurilor prin care am trecut. Acest lucru ne ajută să înţelegem mai bine drumul vieţii pe care l-am parcurs şi să veghem cu o mai mare atenţie asupra a ceea ce va fi cu noi de acum înainte. De asemenea, cei cărora le împărtăşim aceste lucruri au ocazia să înveţe din experienţa noastră şi să fie atenţi pentru a nu mai repeta ceea ce a fost greşit, precum şi de a înţelege ceea ce a fost bine. Putem spune că atât cei care au trecut prin respectivele experienţe, cât şi cei care le-au auzit, vor fi mai bine puşi în gardă asupra ispitelor şi încercărilor care cu siguranţă vor veni, iar astfel vor avea şansa de a fi învingători, cel puţin de acum înainte.

 

Este un lucru bine ştiut faptul că dacă nu vom repeta învăţăturile pe care le-am primit, atunci ele vor fi uitate după un timp mai lung sau mai scurt. De asemenea, dacă nu vom pune în practica zilnică ceea ce studiem, vom ajunge să ne pierdem interesul pentru învăţătura creştină şi vom evolua către o progresivă plafonare spirituală. Însă atunci când veghem cu atenţie asupra aplicării imediate a ceea ce noi studiem, vom ajunge să avem un interes tot mai mare pentru partea practică a religiei, iar satisfacţiile vor fi peste măsură de mari. Problema este că noi ignorăm vegherea asupra lucrurilor spirituale, fiindcă nu stă în firea noastră să dăm atenţie Cuvântului lui Dumnezeu. Cel Rău ştie foarte bine că dacă noi nu vom veghea, atunci ne va lua prin surprindere cu ispitele sale şi ne va birui. Ceea ce nu se poate obţine prin forţă, se poate dobândi cu uşurinţă atunci când suntem luaţi prin surprindere. Să ne gândim bine la ceea ce s-a întâmplat cu Petru, când a trădat pe Domnul Hristos în noaptea când a fost prins.

 

Spiritul de veghere este necesar într-un sens cu totul special atunci când ne rugăm. De regulă, rugăciunile noastre au un caracter monoton şi repetitiv, fapt deosebit de nociv pentru dezvoltarea noastră spirituală. Sunt rare ocaziile când rugăciunea noastră devine tonifiantă, având puterea de a ne inspira şi încuraja în viaţa de zi cu zi. Din acest punct de vedere, vegherea ne ajută să dăm la o parte toate acele elemente care ne conduc la plafonare, inclusiv în ce priveşte rugăciunea, şi de a ne orienta gândurile în mod activ raportându-ne la ceea ce avem nevoie în mod real să primim de la Dumnezeu. Nu în ultimul rând, prin orientarea activă a atenţiei, adică veghere, vom ajunge să ne putem ruga fără dificultate chiar şi atunci când nu avem o dispoziţie specială în acest sens. De fapt, prin veghere se înţelege şi o abordare activă, aş putea spune bazată pe exercitarea judecăţii noastre, asupra vieţii noastre spirituale, fapt benefic în avansarea noastră către Împărăţia cerurilor. Iar atunci când rugăciunea noastră are la bază această abordare activă, ispitele şi provocările ce vor veni asupra noastră nu ne vor mai lua prin surprindere.

 

Vegherea reprezintă o abordare activă a religiei, adică a vieţii de credinţă. De fapt, se poate spune că vegherea este aspectul activ al unei credinţe pline de viaţă, care caută să încorporeze învăţătura creştină în aspectele ei practice şi în realitatea zilnică. Un creştin care veghează este asemenea unui luptător gata să intre în confruntare în orice moment, având avantajul că nu poate fi luat prin surprindere. Mai mult, vegherea unită cu rugăciunea ne conduce să avem un spirit treaz şi să cerem de la Dumnezeu ceea ce avem cu adevărat nevoie pentru a face faţă confruntărilor în fiecare moment al vieţii. Una dintre cheile biruinţei Domnului Hristos se regăsea şi în faptul că dovedind o veghere atentă asupra a ceea ce se întâmpla cu Sine şi cu obstacolele cu care se confrunta, a ştiut de fiecare dată să fie cu un pas înaintea ispititorului. Dacă ucenicii ar fi dorit, ar fi putut învăţa de la El acest secret al biruinţei, precum şi multe altele în genul acesta. Prin veghere ajungem să detectăm problema înainte de a se produce, iar învăţăturile Bibliei devin pline de viaţă şi deosebit de înviorătoare.

 

Domnul Hristos a promis că nu vom rămâne singuri, fiindcă Duhul Sfânt, adică Mângâietorul, va veni asupra noastră şi ne va călăuzi în „tot adevărul”. Pe de altă parte, în grădina ispitirii, când ucenicii nu au fost în stare să vegheze şi să se roage alături de El, Domnul le-a spus că „Duhul (Sfânt) este plin de râvnă, dar trupul (carnea, sau firea) este neputincioasă”. Înţelegem că există un conflict interior ce ne împiedică să veghem cu adevărat, între Duhul Sfânt şi natura noastră căzută. Dar depinde numai de noi să alegem una sau alta dintre aceste influenţe şi să le lăsăm să se manifeste în noi. Aceste două puteri se materializează deseori prin influenţe şi dispoziţii interioare care ne conduc într-o parte sau alta, dar dacă vom alege de fiecare dată ceea ce ne inspiră Duhul Sfânt, atunci vom reuşi să fim veghetori, în felul în care a fost şi Domnul Isus Hristos. Astfel, handicapurile interioare vor fi depăşite şi biruinţe spirituale deosebite vor fi experimentate de atunci înainte.

 

Rugăciune pentru a primi de la Dumnezeu capacitatea de a veghea cu scopul de a pune în aplicare învăţăturile sfinte, precum şi pentru a uni studiul, rugăciunea şi experienţa zilnică prin intermediul vegherii, astfel încât să reuşim să învingem în fiecare ocazie când suntem provocaţi sau ispitiţi fie de Cel Rău, fie de realităţile cu care ne confruntăm.