Amploarea problemelor pe care le simţim, decurge în mare măsură din modul în care cultivăm sau nu o atitudine pozitivă în viaţa noastră. Este adevărat, că atitudinea în sine nu conduce automat la schimbarea situaţiilor în care ne aflăm. De exemplu, pot spune că nu există o putere magică într-o atitudine de speranţă. Dar cu siguranţă că atunci când privim cu încredere spre viitor, vom fi capabili să fructificăm ocaziile ce vor veni, pentru a depăşi problemele cu care ne confruntăm. În permanenţă, realitatea din jurul nostru se află în schimbare, astfel încât situaţii defavorabile sunt urmate de altele care ne-ar putea ajuta. Acest lucru este asemănător mişcării curenţilor atmosferici, care într-o zi aduc precipitaţii bogate. În altă zi, acelaşi fenomen natural va conduce la îndepărtarea norilor şi va lasă lumina soarelui să încălzească pământul. Iar alteori vom constata, cum vântul se mişcă cu putere deasupra pământului generând tornade şi vijelii. Viaţa noastră este în totul asemănătoare, însă depinde foarte mult de noi să nu ne lăsăm în voia evenimentelor.

 

Sunt de acord că există circumstanţe în care nu mai există aparent o ieşire, sau o soluţie satisfăcătoare. Iarăşi, nu cred că o atitudine pozitivă reprezintă un fel de medicament universal, aplicabil în orice situaţie. Pe de altă parte, voi face referinţă la o atitudine pozitivă bazată pe învăţătura biblică, ce ne oferă suport pentru speranţă, chiar şi pentru probleme extreme, în sensul în care vindecarea spirituală dăruită de către Dumnezeu ne va pregăti pentru soluţia finală, prin intrarea în Împărăţia cerurilor. Abia atunci toate nelămuririle noastre vor primi răspuns şi toată suferinţa pe care am îndurat-o de-a lungul vieţii va avea un sfârşit. Această proiectare a viitorului înălţării la ceruri, va aveau un efect benefic asupra noastră.

 

 

Se poate remarca cu uşurinţă temeiul bucuriei celor răscumpăraţi, care constă în „întoarcerea în Sion”, adică în Împărăţia cerurilor. Faptul că suntem pe acest drum, reprezintă cea mai mare fericire pe care o putem avea pe pământ. Nimic altceva nu se compară cu simţămintele de optimism, speranţă şi încredere ce se manifestă în sufletul unui adevărat creştin, care este conştient că se află pe drumul care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Având o astfel de bucurie, primii creştini erau dispuşi să jertfească tot ce aveau pe pământ, chiar şi propria viaţă, fiindcă aveau siguranţa primirii a ceva infinit mai bun la a doua venire a lui Hristos.

 

Autosugestia are un efect puternic asupra minţii, dar nu poate fi menţinută la nesfârşit, ea fiind asemenea unui drog, ce creează dependenţă, dar care are nevoie de o cantitate tot mai mare, până când se ajunge la o supradoză mortală. Dacă starea noastră interioară se bazează doar pe autosugestie, înseamnă că într-o zi vom ajunge să sucombăm, când resursele pentru o astfel de procedură se vor epuiza. Pe de altă parte, fanatismul poate conduce la lucruri ieşite din comun în viaţa unui om, dar în final exagerarea trăirilor interioare şi negarea extremă a dorinţelor sufletului vor conduce la o distrugere sigură. În fond, fanatismul poate conduce la martiraj, dar în afara acestui lucru el nu face altceva decât să distrugă tot ce este în jur. Gândul la împărăţia viitoare poate fi o autosugestie, sau alteori un exerciţiu fanatic, dar aceasta se datorează faptului că nu se bazează pe înţelegerea inteligentă, raţională şi personală a Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Calea, sau metoda, pentru a ajunge la înţelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu constă în principal din studierea personală, raţională a ceea ce stă scris în Sfânta Scriptură. Pornind de la „simpla” citire şi continuând cu evaluarea conţinutului a ceea ce citim, vom ajunge să distingem învăţăturile de bază ale Scripturii. Fără a face o regulă pornind de la un singur verset, ci ţinând cont de context, precum şi comparând parte cu parte, vom primi în cele din urmă binecuvântarea descoperirii personale a voinţei lui Dumnezeu. Acest gen de studiu se aseamănă procedurilor de purificare şi separare a unui metal preţios, din minereul extras din pământ sau adus de apele ce curg la suprafaţă. Însă în orice caz, efortul depus va fi răsplătit pe deplin şi va aduce bucurie în viaţa celui care procedează astfel.

 

Pornesc de la următoarea premisă, şi anume că atunci când dorim să trecem de un examen, fie el de şcoală sau la locul de muncă, este necesar să ne definim un timp pentru studiu şi să trecem peste indispoziţiile pe care le avem, cu scopul de atinge respectivul obiectiv, care constă în trecerea cu succes. Dacă în lucrurile acestei lumi ştim să dovedim planificare, dedicare şi perseverenţă, mă întreb pe bună dreptate, de ce nu putem să procedăm astfel şi în ceea ce ţine de destinul nostru veşnic? Mă adresez acum în mod special celor care poartă titlul de creştini. De ce este atât de greu să dedicăm o jumătate de oră pe zi pentru studierea personală a Sfintelor Scripturi? Unde este problema? Nu este cumva o contradicţie între ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce facem? Ei bine, eu cred în mod sincer, că este necesară începerea unei reforme a vieţii, începând de la modul în care ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Scripturi.

 

Cu siguranţă, că poate fi un avantaj faptul că ai beneficiat de instruire religioasă la şcoală sau la biserică, dar pe de altă parte, chiar cele mai de seamă prezentări nu vor putea lua locul studiului biblic personal. Dacă nu avem cunoştinţe de religie, atunci există cărţi şi manuale care ne pot ajuta. Dacă nu ştim mare lucru despre istoria biblică, atunci există informaţii abundente ce pot fi obţinute tot din cărţi sau de pe Internet. Nu în ultimul rând, pot exista şi cursuri de instruire prin predare directă sau corespondenţă. Toate aceste lucruri ne stau la dispoziţie. Însă, mai presus decât orice altceva, dacă nu vom lua Biblia, pentru a o citi şi studia temeinic, încercând să aplicăm învăţăturile ei la propria noastră viaţă, atunci nimic nu se va schimba. Căi şi metode există, însă esenţială este căutarea noastră după adevăr.

 

Pentru a răspunde la această întrebare, voi face o comparaţie cu o experienţă din viaţa noastră de zi cu zi. Astfel, ştim bine că pentru a ne putea hrăni, de regulă este necesară prepararea prealabilă a alimentelor, după care va trebui să mestecăm bine pentru a le putea înghiţi şi digera, contribuind astfel la susţinerea fizică a organismului. Într-un mod similar, orice Cuvânt al lui Dumnezeu, trebuie să fie bine „mestecat, înghiţit şi asimilat”, mai precis este necesară înţelegerea elementelor sale fundamentale, care ulterior să fie adaptate procesului nostru de cunoaştere. Versetul studiat, ar putea fi redat în cuvinte proprii, acest lucru depinzând de fiecare dintre noi, astfel: „Cei care vor beneficia de mântuirea oferită de către Isus Hristos, se vor întoarce în Împărăţia cerurilor, şi vor merge înălţând cântări de biruinţă. Ei vor avea o bucurie fără de sfârşit, iar fericirea pe care o vor trăi va alunga cu desăvârşire orice urmă a suferinţelor prin care au trecut”. Se poate vedea cu uşurinţă, că fără a schimba sensul, am amplificat conţinutul a ceea ce era scris.

 

Mai mult ca sigur că lucrurile sunt similare. De fapt, orice studiu biblic are la bază o examinare şi o analiză de text, lucruri pe care le-am deprins într-o formă sau alta din şcoala generală. Intenţia mea este ca preluând textele biblice, să încercăm să le redăm în propriile noastre cuvinte, aşa cum le înţelegem, de preferinţă în scris, inserând şi propriile noastre observaţii. Acest exerciţiu simplu ne va ajuta să ne dezvoltăm capacitatea de înţelegere şi analiză a Sfintelor Scripturi, procese fundamentale pentru orice gen de studiu biblic am încerca să îl adoptăm. În plus, vom constata că agerimea minţii noastre va creşte.

 

Orice studiere stă sub semnul riscului de a greşi mai mult sau mai puţin. Însă să nu uităm că numai „cine nu munceşte nu greşeşte”. Cred că nu trebuie să ne fie atât de frică să greşim, încât să renunţăm cu totul de a mai studia, şi să depindem doar de ce spun „specialiştii”, care şi ei, fiind tot oameni, pot greşi! Totdeauna, în procesul cunoaşterii vor exista abateri, care ulterior vor fi corectate. Însă, pentru a nu greşi fundamental, este util să avem şi comentarii biblice, scrise de data aceasta de persoane care au studiat temeinic, şi astfel să ne putem corecta în ceea ce am înţeles greşit. Dar chiar prin faptul că ne vom corecta, efortul nostru va deveni şi mai valoros, fiindcă pe drumul cunoaşterii atât ideile preconcepute, cât şi inflexibilitatea de renunţa la o poziţie eronată, când acest lucru devine evident, se constituie ca fiind cele mai mari obstacole.

 

În continuare, ideea este relativ simplă, şi constă în a aplica la propria noastră persoană ceea ce am studiat. Astfel, personalizând am putea spune: „În măsura în care Îl voi urma pe Isus Hristos, atunci voi beneficia de intrarea în Împărăţia cerurilor şi de acee a voi merge înainte înălţând cântări de biruinţă, fiindcă o bucurie fără de sfârşit este pusă înaintea mea, iar fericirea pe care o voi primi va alunga cu desăvârşire orice urmă a suferinţelor prin care am trecut”. Având acest gând cu privire la viitor, această proiecţie a ceea ce vom fi, cum am mai putea să ne mai lăsăm copleşiţi de realităţile prezente? Dacă finalul va fi slava, bucuria şi fericirea veşnică, de ce să mai dau atenţie unor detalii supărătoare sau să mă las impresionat de norii negri pe care Satana îi aruncă asupra mea? Voi crede Cuvântul lui Dumnezeu şi voi lăsa ca această bucurie şi încredere să mă cuprindă chiar de acum! Acesta va fi de fapt răspunsul credinţei inspirate de studierea Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Rugăciune pentru a ne însuşi deprinderea de a cultiva o atitudine pozitivă, optimistă, plină de încredere, având la bază adevărul exprimat prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi de a studia Biblia într-un mod personal pentru a primi cu bucurie binecuvântarea vieţii veşnice.

 

Când ne gândim la ajutorarea semenilor, deseori facem referinţă la o lucrare mare pe care trebuie să o facem sau la furnizarea de valori materiale consistente, pe care de cele mai multe ori nici noi nu le avem. Însă acest lucru este departe de realitate, fiindcă de fapt prin gesturi, atitudini sau cuvinte noi putem să venim în ajutorul celor aflaţi în diferite dificultăţi, mult mai eficient şi mai direct decât ne-am putea imagina. Cauza principală a necazurilor cu care ne confruntăm în general, rezidă din faptul că ne pierdem foarte uşor speranţa şi credinţa, că ajungem să ne lăsăm purtaţi de val şi chiar să abandonăm lupta vieţii. De aici pleacă majoritatea problemelor cu care avem de-a face. De aceea, o încurajare spusă la momentul potrivit, adică atunci când rişti să aluneci cu totul la vale, va valora mai mult decât toate ajutoarele materiale pe care le-am putea oferi.

 

Lucrul cel mai extraordinar pe care îl poate realiza religia creştină autentică, constă în creşterea capacităţii noastre de a distinge detaliile vieţii din jurul nostru, prin înţelegerea modului în care Dumnezeu lucrează în cursul evenimentelor prin care trecem. În acest sens, sensibilitatea noastră la ceea ce se întâmplă în jur este amplificată suficient pentru a putea percepe ceea ce se întâmplă cu semenii noştri şi prin ajutorul spiritual pe care îl primim, să putem veni în ajutorul lor. Cred că dificultatea cea mai mare constă în faptul că de regulă, ne rezumăm la o religie ce se limitează la forme, ritualuri şi ceva învăţătură, fără a pune accent pe partea practică, ce presupune dezvoltarea facultăţilor noastre spirituale şi morale.

 

Religia creştină este în esenţa ei practică, chemându-ne să transpunem în realitatea zilnică principiile spirituale pe care le deprindem prin studiul personal al Sfintelor Scripturi. Bineînţeles, acest lucru presupune un efort susţinut, o voinţă bine determinată şi o perseverenţă ce depăşeşte în permanenţă simpla dorinţă. Însă motivaţia pentru a face acest efort decurge în principal din modul în care ne raportăm, sau mai bine zis percepem, realităţile spirituale. Contemplarea lucrării lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi nu reprezintă altceva decât o urmărire activă a intervenţiei supranaturale asupra experienţelor prin care trecem, cu scopul de a ne sincroniza interior, prin gânduri şi atitudini, precum şi exterior, prin cuvinte şi fapte, cu ceea ce întreprinde Creatorul nostru.

 

 

Cum am mai spus şi în alte ocazii, cea mai nefericită reclamă pe care o putem face creştinismului este aceea de a afişa o atitudine de nemulţumire, tristeţe şi apăsare, în condiţiile în care am luat contactul cu învăţătura eliberatoare a lui Hristos. Ceva nu este în regulă pentru cineva, care deşi cunoaşte adevărul mântuirii prin jertfa lui Isus Hristos, totuşi rămâne în dispoziţia negativă cauzată de păcat. Acest lucru nu înseamnă că orice indispoziţie trebuie să fie eliminată din viaţa noastră. De fapt, în permanenţă va trebui să ne luptăm cu influenţe care ne trag spre pământ, la propriu şi la figurat. Dar atunci când abandonăm lupta, când ne lăsăm târâţi de stări negative, atunci mai mult ca sigur înseamnă că nu am înţeles, sau am pierdut sensul, cuvintelor lăsate de către Dumnezeu prin intermediul Bibliei. De acea, primul pas constă în reluarea într-o manieră corespunzătoare a învăţăturii Evangheliei lui Hristos, pentru a distinge mesajul autentic.

 

În primul rând, dacă persoana care prezintă cuvintele adevărului veşnic, nu este ea însăşi pătrunsă de spiritul lui Isus Hristos, atunci învăţătura pe care o prezintă va fi deficitară, golită de puterea transformatoare, rezultând doar o informaţie ce este transmisă celorlalţi. Însă o informaţie, fie ea şi cea mai de seamă, dacă nu este conectată cu puterea de a fi transpusă în practică, este în mod cert inutilă. Într-un mod similar, dacă puterea lui Dumnezeu nu însoţeşte cuvintele adevărului, atunci acesta din urmă rămâne fără valoare practică. Prin urmare, o cauză majoră pentru transmiterea unui creştinism lipsit de putere, aş putea spune chiar nepractic, rezidă din lipsa conexiunii spirituale a celor ce îl prezintă.

 

O altă cauză majoră este constituită din neînţelegerea, iar alteori chiar alterarea, învăţăturilor biblice, care vor conduce la un alt mesaj decât cel furnizat de către Dumnezeu. Cunoaşterea doar la suprafaţă a învăţăturilor creştine se constituie ca un impediment serios în aprofundarea nuanţelor profunde, dar esenţiale, pentru transformarea vieţii. De exemplu, în zadar se tot vorbeşte despre necesitatea de a ne însuşi anumite valori morale, dacă de fapt noi nu L-am acceptat pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal şi nu facem din aceasta fundamentul întregii noastre vieţi. În acelaşi timp, alterarea prin adăugare sau omisiune, constituie de asemenea o cauză majoră în împiedicarea noastră de a ajunge la religia bucuriei mântuirii prin Isus Hristos.

 

Mai întâi, este necesar să reluăm fundamentele religiei creştine, pentru a înţelege în mod corect ceea ce Dumnezeu doreşte să ne transmită. În acest sens, studiul biblic personal se constituie ca o prioritate, fapt ce implică citirea zilnică a Sfintelor Scripturi, cugetarea asupra cuvintelor acesteia şi nu în ultimul rând studiul personal, aşa cum am procedat şi atunci când fiind elevi trebuia să studiem diferitele materii de curs. Mai departe, pentru a putea conecta învăţăturile biblice cu viaţa noastră, va fi necesar exerciţiul rugăciunii, aplicat la ceea ce citim din Sfintele Scripturi. În unirea dintre cele două se află o forţă extraordinară.

 

De îndată ce elementele de învăţătură şi cele de motivaţie sunt fixate, prin studiu, respectiv rugăciune, va trebui să exersăm punerea lor în practică. În aceste sens, un instrument util ar fi cel de a ne defini obiective specifice pe care să le realizăm, iar după aceea să examinăm cum au decurs lucrurile şi ce se poate îmbunătăţi. Această etapă seamănă foarte mult cu modul în care ne desfăşurăm activitatea profesională, încercând să fim cât mai eficienţi posibil şi să deprindem cele mai bune practici în ceea ce avem de făcut.

 

În primul rând, un creştin trebuie să se deprindă el însuşi să aibă o atitudine de bucurie, prin ceea ce primeşte de la Dumnezeu, fiindcă altfel el nu va avea ce oferi celorlalţi. Aşadar, un obiectiv permanent va fi cel de a dovedi o atitudine pozitivă continuă şi indiferent de vreme, fapt care îl va conduce să primească putere spirituală pe care să o împărtăşească şi celorlalţi. Cred că o aplicaţie directă a principiului „daţi şi vi se va da”, se referă la puterea de viaţă, incluzând bucuria de a trăi, pe care o primim de la Dumnezeu în măsura în care suntem dispuşi să o împărtăşim. Dacă în lucrurile materiale suntem restricţionaţi de realitatea nedreaptă din jurul nostru, în partea spirituală putem avea o abundenţă care să ne facă suficient de bogaţi pentru a o putea împărtăşi şi cu semenii noştri.

 

Partea spirituală este mult mai importantă decât ne putem imagina. Orbiţi fiind de strălucirea şi impactul pe care îl au lucrurile materiale asupra simţurilor noastre, uităm că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Aşadar, nimic nu ne va conferi o bucurie durabilă, decât partea ce ţine de manifestarea acestui „chip interior”, adică partea spirituală. Prin folosirea cuvintelor „partea spirituală” nu m-am referit la un aspect mistic, ascuns, şi nici la o anumită ideologie creştină, ci în primul rând la capacitatea de a percepe realitatea şi de a acţiona asupra ei având conştiinţa că Dumnezeu există, că este mereu alături de noi, că intervine în favoarea noastră, şi nu în ultimul rând, că fiecare lucru ce ni se întâmplă în viaţă are legătură directă cu relaţia pe care o avem sau nu cu Creatorul nostru.

 

Atunci când distingem faptul că lumea nu se compune doar din lucruri materiale, ci ea comportă intervenţia activă a lui Dumnezeu, totul îşi schimbă culoarea, iar imposibilul devine posibil prin puterea Sa transformatoare. Când începem să distingem chipul Său în realitatea înconjurătoare, prin faptul că vedem minunile pe care El le face în viaţa noastră, iar aici prin minune mă refer la orice lucru mare sau mic pe care Domnul îl face pentru noi, atunci începem să ne sprijinim tot mai mult cu încredere şi tărie pe făgăduinţele Sale. De fapt, nu putem avea încredere în cineva pe care nu îl cunoaştem şi nu ştim că există cu adevărat. Dovezile pot să fie abundente în jurul nostru, dar dacă nu le dăm atenţie, atunci nimic nu se va schimba cu adevărat. Ei bine, abia atunci vom ajunge să avem o religie autentică, ce nu poate fi decât una a bucuriei şi speranţei.

 

Atunci când viaţa noastră va începe să oglindească valorile spirituale autentice, ce se exprimă prin intermediul unor atitudini de încredere, bucurie şi optimism, atunci vom ajunge să putem oferi ajutor celor aflaţi în felurite dificultăţi, inspirându-le puterea de a duce lupta vieţii mai departe, de a nu abandona şi de a se prinde ferm de puterea lui Dumnezeu. Atunci, vom putea să oferim sfat şi încurajare, iar cuvintele noastre nu vor mai rămâne doar nişte vorbe goale, ce nu se sprijină pe nimic, ci vor avea puterea extraordinară de a transforma persoane învinse, copleşite de o realitate crudă, în oameni dispuşi să lupte, să se ridice şi să învingă. Cred că beneficiul cel mai mare pe care îl are un creştin, se află în capacitatea pe care o are de a nu se da bătut, atunci când este vorba de a duce până la capăt alergarea în cursa vieţii. A aduce lumină în sufletele oamenilor, este cea mai nobilă lucrare ce se poate realiza pe pământ.

 

Rugăciune pentru a înţelege şi experimenta puterea cuvintelor lui Dumnezeu, oferite prin intermediul Bibliei, şi de a aduce bucurie, încredere şi optimism celor aflaţi în dificultăţi, suferinţe sau necaz.

 

Atunci când vom începe să vedem cum lucrează Dumnezeu faţă de noi, oferindu-ne clipă de clipă posibilitatea de a ne bucura de darul vieţii, nu vom putea altceva decât să ne exprimăm recunoştinţa şi bucuria. Cum am putea să rămânem tăcuţi sau indiferenţi, când observăm că primim o mulţime de binecuvântări, fără a putea invoca vreun merit în acest sens? Toate aceste lucruri ne sunt oferite pur şi simplu din dragoste, ca expresie a bunătăţii care Îl caracterizează pe Creatorul nostru. De aceea, nu vom putea rămâne nepăsători, atunci când conştientizăm exprimarea plină de dragoste a Dumnezeului nostru.

 

Există o regulă generală, ce se aplică atât în domeniul fizic, cât şi cel spiritual, şi anume că nu vom putea percepe un lucru, dacă nu îi vom acorda atenţie. În zadar soarele va străluci deasupra noastră, cu raze duioase printre norii ce se răspândesc după o ploaie, având culori de curcubeu, dacă noi nu vom acorda atenţie acestui peisaj. Degeaba vom trece cu maşina pe o şosea ce străbate peisaje montane ieşite din comun, dacă nu ne vom opri să ascultăm şi să privim frumuseţea pădurilor şi codrilor ce se întind pe creste de munte sau în văi adânci. Toate acestea ne vor rămâne ascunse, fiindcă pur şi simplu nu le-am dat atenţie. Fără îndoială ele existau, dar acest lucru nu a fost suficient, fiindcă cei pentru care erau destinate nu le-au luat în seamă. Prin urmare, se poate spune că problema nu stă în faptul că nu ar exista mărturii şi dovezi cu privire la iubirea lui Dumnezeu, ci ea constă în lipsa timpului şi atenţiei din partea noastră.

 

Una dintre principalele atribute ale rugăciunii constă în creşterea capacităţii noastre de a distinge lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră. De aceea, pentru a putea observa binecuvântările ce ne sunt acordate în fiecare zi, există două mari momente: dimineaţa şi seara, în care putem să ne propunem, respectiv să analizăm, experienţa noastră spirituală. În acest sens, ar fi util ca în fiecare dimineaţă să ne propunem să identificăm modul în care Dumnezeu va interveni pentru noi în ziua respectivă, iar seara să rememorăm experienţele în care acest lucru s-a produs. Vom constata în scurt timp, că au existat nenumărate ocazii în care am fost ajutaţi în chip nevăzut, evenimente ce ar fi trecut neobservate, dacă noi nu ne-am fi propus să le vedem, să le acordăm atenţie.

 

Mai mult ca sigur că astfel, vom putea strânge o mulţime de dovezi, de raţiuni concrete, ce vor veni să ne întărească în credinţa pe care o avem în Dumnezeu. Atunci, rugăciunea nu va mai avea un conţinut abstract, sau alteori repetitiv, fiindcă vom avea elemente practice pentru care să-I mulţumim lui Dumnezeu, sau relativ la care să ne adresăm cererile noastre. Pot spune, că am trece la o închinare ancorată în realitate, acest lucru fiind de fapt cea mai mare nevoie a noastră în a avansa pe calea care duce către Împărăţia cerurilor.

 

În primul rând psalmistul oferă prima raţiune concretă, amintind faptul că „Dumnezeu ne-a creat” şi „ai Lui suntem”. Ideea exprimată nu constă în amintirea unor lucruri ce ne-ar îndatora în vreun fel lui Dumnezeu. Sensul nu este cel de a ne aminti de un stăpân, pe care noi avem tendinţa să îl ignorăm. Mai degrabă, apartenenţa la care face referinţă are conotaţia bucuriei ce rezultă din faptul că noi, oamenii acestui pământ, facem obiectul supremei iubiri a lui Dumnezeu. El nu este un stăpân aspru, un faraon nemilos, care pretinde închinare, iar în cazul în care refuzi eşti condamnat la moarte. Nici pe departe un astfel de gând. Psalmistul distinge iubirea Creatorului în lucrarea Sa de a ne aduce la existenţă, fapt pentru care toată fiinţa sa se umple de recunoştinţă şi bucurie.

 

Experienţa fiecăruia dintre noi este diferită de la persoană la persoană, şi niciodată nu vom putea face o regulă din ceea ce a înţeles cineva de-a lungul vieţii. Pe de altă parte, există principii generale, ce se vor regăsi în experienţele individuale autentice, indiferent de timp, loc sau cultură. În acest sens, este deosebit de nocivă concepţia unui Dumnezeu aspru, inflexibil, care tot cere de la noi lucruri neplăcute, fără a ne oferi ceva în schimb, sau care să ne întărească. Cum am mai spus, El nu este un faraon sau un împărat nemilos. Tocmai de aceea, sau mai bine zis, pentru a corecta astfel de viziuni greşite, Domnul Hristos ni L-a descoperit pe Dumnezeu mai degrabă ca un părinte, decât ca un conducător ce pretinde ascultare.

 

În acest caz, avem de-a face cu o altă extremă primejdioasă pentru trăirea unei religii biblice şi autentice, în sensul în care avem de fapt imaginea unui părinte iresponsabil, care-şi lasă copii să crească cum vor. Dacă în viaţa de zi cu zi am considera absurd un astfel de comportament, şi anume ca un părinte să nu îşi educe copii în spiritul însuşirii valorilor morale şi al respectului faţă de semeni, atunci cum am putea crede că Dumnezeu poate proceda în felul acesta? Autoritatea Sa părintească nu este mai puţin fermă, atunci când este vorba de educarea noastră în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică. De fapt, atunci când distingem lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, vom fi tot mai mult motivaţi să dăm ascultare voinţei Sale, care ne vorbeşte sub felurite forme, în principal prin intermediul Sfintelor Scripturi.

 

Atunci când distingem manifestarea iubirii lui Dumnezeu în viaţa noastră, vom începe să ne umplem de bucurie, optimism, încredere şi recunoştinţă. Nu trebuie uitat că atitudinea de credinţă izvorăşte tocmai din percepţia dragostei şi bunătăţii Creatorului nostru ceresc. Astfel, dacă „ochiul este lumină, tot trupul va fi umplut de această lumină”. De îndată ce bucuria intră în suflet, aruncând afară orice urmă de întuneric şi orice pată de întinare, cauzate de păcat, începe un proces de curăţire interioară, ce se concretizează printr-o dorinţă vie, ce revine asemenea unui ecou în suflet, de a împlini toată voinţa lui Dumnezeu.

 

Întotdeauna respectarea voinţei divine va fi o problemă pentru noi, cât timp suntem pe acest pământ, stăpânit în mare măsură de principii rele. Dar pe de altă parte, cel mai mare obstacol în cunoaşterea şi împlinirea voinţei divine se află în interiorul nostru, mai precis în setul de valori la care aderăm şi în dorinţele ce îşi manifestă puterea în sufletul nostru. Până când nu se realizează o curăţare interioară a intenţiilor noastre, nu va fi posibilă o ascultare reală şi din toată inima. Însă acest lucru nu se poate rezolva printr-o simplă, sau complexă, exercitare a voinţei. Iubirea nu poate fi impusă şi nu poate fi forţată. Ea este un principiu ce presupune exercitarea unei depline libertăţi de alegere, dar şi o cunoaştere profundă a celui faţă de care ea se manifestă.

 

Fariseii din toate timpurile au căutat să impună un anumit gen de închinare, bazată fie pe simţăminte fanatice în legătură cu Dumnezeu, fie pe reguli şi forme ce trebuie respectate. Ambele abordări de fapt violează libertatea ce ne-a fost oferită de către Creatorul nostru şi forţează pe oameni să îndrăgească pe cineva pe care nu îl cunosc, decât cel mult ca un stăpân aspru şi greu de mulţumit. Nu este de mirare că lumea a îmbrăţişat în cele din urmă ateismul, decât o astfel de religie. Pe de altă parte, dacă ajungem să distingem iubirea lui Dumnezeu, la fel de natural ca atunci când privim un peisaj, bucurându-ne de frumuseţea lucrurilor pe care le vedem, atunci interiorul nostru va fi copleşit de bunătatea Creatorului nostru, iar simţămintele de opoziţie se vor topi din suflet, aşa cum gheaţa nu poate rezista temperaturii ridicate din timpul primăverii. Rezistenţa noastră interioară faţă de Dumnezeu nu poate fi dată la o parte altfel decât prin conştientizarea gingăşiei iubirii Creatorului nostru ceresc, mai sensibilă decât imaginea celei mai alese flori de pe pământ.

 

Puterea religiei lui Hristos consta în faptul că ea avea capacitatea să facă să vibreze interiorul oamenilor, la auzire cuvintelor ce descriau în imaginile cele mai plastice şi mai sensibile bunătatea lui Dumnezeu. Obişnuinţa auzirii a scăzut mult din forţa de impact a metaforelor folosite de către Isus Hristos, dar pentru cei din acea vreme, a înţelege că Dumnezeu este nu doar un păstor, ci acel păstor care se caţără pe crestele ascuţite ale munţilor, pentru a nu se pierde o singură oaie pierdută, era ceva cu totul nou, deosebit, trezind cele mai calde simţăminte ale inimii. Cu adevărat, fariseii vorbeau despre Dumnezeu ca fiind Păstorul poporului Său, dar conotaţia era aspră, autoritară, lipsită de suflet şi de cea mai elementară sensibilitate, pe care o au până şi cei consideraţi păgâni. În opoziţie, Domnul Hristos oferea imaginea Păstorului care îşi dă viaţa pentru oi, care caută să ne câştige inimile, care ne face să rezonăm lăuntric, să ne înfiorăm în faţa unei astfel de iubiri fără de egal.

 

Când în interiorul sufletului nostru pătrund razele iubirii divine, ce se descoperă pentru fiecare dintre noi în fiecare zi, atunci inima noastră va începe să cânte de bucurie, iar expresia feţei va da mărturie că ne-am întâlnit cu Dumnezeu, că El ne-a vorbit în mod personal, chiar prin experienţa vieţii. Atunci, această lumină se va revărsa în toate aspectele vieţii noastre, fiindcă orice faptă sau gând al întunericului, va fi dată la o parte, lăsând loc exprimării iubirii de Dumnezeu, şi deopotrivă de semen, adică tocmai respectarea poruncilor Sale.

Rugăciune pentru a putea vedea intervenţiile lui Dumnezeu asupra vieţilor noastre, în a distinge lucrurile extraordinare pe care El le face în favoarea noastră, precum şi pentru a lăsa ca lumina cerească să umple inima noastră printr-o închinare a bucuriei şi încrederii.

 

În viaţa Domnului Hristos se manifesta puterea dătătoare de viaţă a Creatorului universului, însă în acelaşi timp atitudinea Sa fundamentală era cea de a aduce pace şi bucurie în sufletele oamenilor. De aceea, adevărata religie creştină va respecta spiritul Marelui Maestru, oferind oamenilor acele lucruri esenţiale, dar care lipsesc în lumea noastră: pace, bucurie şi fericire. Cu adevărat, Domnul Hristos a experimentat durerea, dar scopul final al acestei experienţe era cel de a ne oferi viaţă şi împlinire. De aceea, ar fi fost cu totul contrar intenţiei Sale, de a împărtăşi tristeţe şi suferinţă oamenilor acestei lumi, experienţa Sa interioară fiind ascunsă în mare măsură vederii celor din jur.

 

Într-o mare măsură noi nu vom putea înţelege niciodată pe deplin intensitatea şi natura suferinţelor pe care El le-a îndurat pentru noi. Într-un anumit sens acest lucru este similar durerii pe care o simte o viitoare mamă, atunci când i-a venit timpul să nască. Acele ceasuri sunt teribile, uneori chiar cumplite, dar imaginea fiinţei ce se va naşte pe pământ, aduce o bucurie şi un sentiment al împlinirii care ajută la depăşirea acestei etape dificile. Tot astfel, Domnul Hristos a suferit cu scopul de a ne oferi viaţa, de a ne naşte din Sine în dimensiunea infinită a Împărăţiei cerurilor. Cu alte cuvinte, privind la rezultatul final, când o mulţime nesfârşită de fiinţe omeneşti vor fi luate la ceruri, Domnul Hristos a fost capabil să menţină o atitudine pozitivă, optimistă, în ciuda dificultăţilor ce stăteau înaintea Sa.

 

Atitudinea psalmistului reflectă înţelegerea mântuirii care ne este oferită, fapt pentru care el îşi exprimă recunoştinţa şi bucuria. Acest lucru nu este întâmplător, fiindcă atunci când devenim conştienţi de natura mântuirii oferite prin credinţa în Dumnezeu, ajungem să apreciem darul extraordinar în posesia căruia am intrat. Mai mult decât orice alt lucru, cunoştinţa mântuirii ne va conduce la o atitudine pozitivă, optimistă, fiindcă înţelegem că oricât de mari ar fi încercările acestei vieţi, la final vom intra în Împărăţia cea veşnică. Într-un mod similar experienţei Domnului Hristos, suferinţele din această viaţă nu fac altceva decât să anunţe slava şi nemurirea din cea viitoare. De aceea, dacă vom prelua atitudinea Domnului Isus Hristos, atunci vom putea şi noi să exprimăm cuvinte similare cu cele din acest psalm.

 

Modelul pe care ni l-a oferit Domnul Hristos nu reprezintă o utopie, un ideal nerealizabil către care eventual tindem, dar fără a ajunge vreodată la el. Dimpotrivă, avem de-a face cu o situaţie reală, în care trecând prin dificultăţile vieţii de zi cu zi, totuşi devenim capabili să reacţionăm cu seninătate şi optimism la provocările sau împrejurările neobişnuite prin care trecem. Pentru acele persoane ce se confruntă cu dispoziţii negative, le recomand să copieze pur şi simplu modelul biblic anterior amintit, şi să vadă rezultatele pozitive, care mai mult ca sigur nu vor întârzia să apară. Trebuie bine înţeles, că fără o orientare hotărâtă a voinţei în direcţia cea bună, nimic nu se va schimba. De multe ori suntem depresivi, fiindcă în mod conştient sau nu, alegem să nutrim o astfel de atitudine.

 

Să ne gândim că suferinţele Domnului Hristos au întrecut cu mult tot ce ne-am putea imagina, fiind din punctul acesta de vedere mai mult decât ceea ce trebuie noi să îndurăm de-a lungul vieţii. În cazul în care există pierderi însemnate de natură sufletească, este necesar să ne îndreptăm privirea către Domnul Hristos şi să înţelegem că există un viitor în care vom fi compensaţi pentru toate durerile şi suferinţele îndurate în această lume. Dincolo de orizontul vieţii prezente, există Împărăţia cea veşnică, în care ne vom reîntâlni cu multe persoane pe care le-am îndrăgit în cursul acestui timp, marcat de o trecere rapidă a tuturor lucrurilor. De asemnea, este esenţial să ajungem la convingerea că Dumnezeu ne înţelege şi ne oferă mângâiere sufletească.

 

Dacă vom deschide Sfintele Scripturi, atunci înaintea privirii minţii noastre se vor deschide perspective nebănuite asupra Domnului Hristos, deopotrivă cu imaginea Tatălui din ceruri. Citind din această nepreţuită carte, în mintea noastră va prinde contur Împărăţia lui Dumnezeu şi acel viitor ce ne este pregătit în ceruri. Chiar dacă aceste lucruri se petrec doar în cugetul nostru, totuşi ele ne vor influenţa modul de a fi, fiindcă vom deveni conştienţi de faptul că există acest viitor, că nu este o amăgire sau o minciună. Lumea pe care ne-o pregăteşte Dumnezeu este la fel de reală ca lumea în mijlocul căreia trăim în clipa de faţă. De aceea, atunci când înţelegem aceste lucruri, perdeaua de întuneric, precum şi orice alt gen de umbră, se va da la o parte.

 

Cu siguranţă, că un mare impediment în reflectarea chipului lui Hristos decurge dintr-o condiţie suferindă a naturii noastre fizice, ce nu ne dă pace, chiar şi atunci când am încerca să ignorăm acest lucru. Pe de altă parte, să ne gândim, că în măsura în care ne vom concentra atenţia la ceea ce ne provoacă durere, suferinţa nu va trece. Cu atât mai mult, avem nevoie de ceva care să ne abată atenţia, un lucru deosebit care să ne ocupe orizontul minţii. Dacă în astfel de clipe, ne vom umple cugetarea cu ceea ce ne este oferit prin Sfintele Scripturi, cu imaginea blândă, calmă, dar şi plină de putere a Mântuitorului, înţelegând că El este alături de noi şi ne oferă puterea Sa pentru a trece prin încercare, durerile nu neapărat vor trece, dar se va găsi o cale de a le suporta. Nu înseamnă că trebuie ignorate sfaturile medicale, ci mă refer doar la schimbarea atitudinii faţă de întâmplările vieţii.

 

Sunt două lucruri care pot compromite şi cel mai bun sfat: înţelegerea greşită şi o punere în practică necorespunzătoare. În ce priveşte înţelegerea greşită a modelului divin, voi face referinţă la atitudinea habotnică, îngustă, chiar superstiţioasă a religiei creştine, care conduce la un formalism absurd, lipsit de cea mai elementară logică. În acest sens, noi trebuie să avem o religie care se axează pe cunoaşterea de Dumnezeu şi nu pe ignoranţă. Sfânta Scriptură ne oferă ocazia extraordinară de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, aşa cum este El, iar studiul ei reprezintă adevărata pavăză în calea vicisitudinilor vieţii. Pe de altă parte, chiar şi cea mai aleasă cunoaştere păleşte, dacă nu este aplicată la realităţile zilnice. Dacă exemplul celor care ar trebui să fie mărturisitori ai credinţei este deficitar, dacă experienţa personală are lipsuri, atunci să nu blamăm Cuvântul ce ne-a fost dat, ci să ne corectăm propria viaţă.

 

Aşa cum am amintit, este necesar să studiem Sfânta Scriptură, să o studiem în mod inteligent, pentru a înţelege şi vizualiza modelul religiei biblice, ce se manifestă prin bucurie lăuntrică şi seninătate în tot ce facem. Odată ce acest model începe să fie înţeles, va fi necesar ca pas cu pas să-l punem în practică, experimentând puterea Evangheliei lui Hristos. De exemplu, am studiat despre atitudinea pozitivă, optimistă a Mântuitorului nostru, indiferent de împrejurare. Ei bine, dacă am înţeles acest lucru, haide-ţi să îl aplicăm imediat, schiţând eventual un mic plan de acţiune, sau măcar cizelând câteva principii, sau reguli, pe care dorim să le urmăm de acum înainte. Astfel, propunându-ne obiective mai mici la început, dar crescându-le treptat, vom ajunge să creştem deopotrivă în cunoştinţă şi experienţă.

 

Din momentul în care ne-am stabilit nişte ţinte, în genul reflectării seninătăţii şi păcii interioare a Domnului Hristos, va trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ofere putere în acest sens, iar deopotrivă va trebui să veghem şi să perseverăm. Mai precis, ori de câte ori cădem, va fi necesar să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Chiar şi un copil, cade de multe ori până învaţă să meargă, dar totuşi el perseverează până obţine rezultatul intenţionat. Dacă în mod nu neapărat conştientizat, ajungem să umblăm pe picioarele noastre, în lucrurile fizice, cu atât mai mult acest principiu se aplică atunci când dorim din tot sufletul realizarea lui, în cele spirituale. Prin intermediul Duhului Sfânt, ne-au fost oferite suficiente resurse pentru a compensa deficienţele naturii noastre interioare, precum şi ale lumii în care trăim.

 

Dacă vom cădea de mai multe ori decât reuşim, în trăirea unei religii a bucuriei, înseamnă că trebuie făcute schimbări fundamentale în viaţa noastră. Astfel, este posibil să fie necesar să renunţăm la anumite obiceiuri dăunătoare. De asemenea, ordonarea vieţii va trebui să fie o prioritate, astfel încât să alocăm timp suficient pentru studiu biblic şi rugăciune. Nu în ultimul rând, va fi necesar să dezvoltăm obiceiuri noi, de redefinire a comportamentului şi a modalităţilor de reacţie la diferitele împrejurări. Şi de asemenea, va trebui să ne schimbăm anumite atitudini fundamentale, pentru a ajunge să încorporăm în viaţa noastră principiile vieţii Domnului Hristos. Nu pot spune că va fi vreodată uşor să copiem modelul divin, mai ales în acele aspecte ce vin într-o directă contradicţie cu tendinţele pe care le are fiecare dintre noi, dar prin exerciţiu, perseverenţă şi credinţă, orice lucru devine posibil, fiindcă mai presus decât orice alt argument avem adevărul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, adică pe fiecare dintre noi, „încât a dat pe Fiul Său, pentru ca oricine crede, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Să nu fim fericiţi fiindcă avem un astfel de dar, un asemenea viitor?

 

Rugăciune pentru a trece la o religie a bucuriei, urmând exemplul oferit de către Domnul Isus Hristos, de a lăsa în urma noastră orice fel de tristeţe sau amărăciune ce ne afectează sufletul, şi deopotrivă pentru a privi mereu la Hristos, indiferent de împrejurare.

Nimic nu este mai distructiv pentru relaţiile dintre oameni, decât o atmosferă cenuşie, marcată de feţe încruntate, de priviri aspre aruncate de unii asupra altora. Pe de altă parte, o atitudine deschisă, afişarea unei feţe zâmbitoare şi îngăduitoare, au forţa de a ne motiva, fie că este vorba de viaţa de familie, fie de locul de muncă sau chiar de religie. Un om posac şi veşnic trist, reprezintă o povară pentru sine, precum şi pentru toţi cei din jurul său. De asemenea, o persoană care veşnic se plânge, va ajunge să strice cu siguranţă relaţiile din mijlocul comunităţii în care trăieşte. De aceea, putem spune, că există o forţă motivaţională extraordinară, atunci când reuşim să zâmbim şi să transmitem o bună dispoziţie celorlalţi.

 

Mai mult ca sigur că vom reflecta în afara noastră ceea ce există în interior, iar în acest sens, religia pe care o practicăm se va vedea prin comportamentul pe care îl adoptăm în diferite situaţii. Prin urmare, o faţă tristă, apăsată, plină de grijă, va reflecta o atitudine înfrântă, lipsită de speranţă, chiar şi de credinţă, care poate fi rezultatul lipsei de înţelegere a puterii harului lui Isus Hristos. Nu înseamnă că nu vom avea momente mai dificile, dar arborarea în permanenţă a unor atitudini ce induc, atât în noi, cât şi în ceilalţi, sentimente negative, nu este de natură să aducă bucuria şi pacea lui Hristos. Religia autentică va fi mărturisită de atitudinea de optimism, încredere, şi de ce nu, bucurie, pe care o manifestăm, deopotrivă faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi.

 

 

Cu uşurinţă distingem faptul că psalmistul îşi exprimă bucuria de a se închina lui Dumnezeu şi de a-şi exprima recunoştinţa faţă de transformarea interioară prin care a trecut. În mod deosebit, el vorbeşte despre „prefacerea tânguirii în veselie”, adică trecerea de la tristeţe la bucurie, fapt care îl determină să cânte plin de fericire înaintea lui Dumnezeu. În acest sens, trebuie să înţelegem că atunci când vom vedea bogăţia harului ce ne-a fost acordat prin Isus Hristos, nu vom mai putea să afişăm tristeţe, indiferent de ocazie. Bucuria va lua locul oricărui simţământ de apăsare sau de depresie, şi mai mult decât orice altceva, vom avea un izvor interior, capabil să se exprime în cuvinte de laudă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Astfel, vom ajunge să aducem odihnă, pace şi seninătate celor din jurul nostru, într-o lume marcată de tristeţe, neputinţă şi nerealizare.

 

Cu siguranţă că există multe persoane care au avut pierderi însemnate în decursul vieţii, sau care sunt afectate de felurite boli şi suferinţe. În acest sens, pare dificil să mai vorbim despre bucurie şi împlinire, cât timp cauzele întristării încă există. Cu toate acestea, să ne gândim că religia lui Hristos ne cheamă să ne ridicăm deasupra împrejurărilor în mijlocul cărora trăim. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de ceea ce ni se întâmplă, fiindcă mai presus decât toate lucrurile se află Dumnezeu. El nu va îngădui să trecem prin diferite experienţe, fără a fi alături de noi şi fără a interveni în favoarea noastră, oferindu-ne putere şi călăuzire. Pentru orice om aflat în suferinţă există făgăduinţa „dezlegării de sacul de jale, şi încingerea cu bucurie”, ce se va manifesta printr-o putere interioară ce se va manifesta în noi, atunci când ne încredem în Dumnezeu, ce ne va ridica deasupra împrejurărilor.

 

Puterea imaginaţiei, precum şi a autosugestiei, este deosebit de mare şi nu trebuie să fie niciodată ignorată. Prin intermediul sugestiilor ce ne sunt prezentate de cei din jur sau prin mijloacele mass-media, comportamentul ne este influenţat într-o direcţie sau alta. Însă în cazul de faţă vorbim de o putere mai mare decât cea a simplei sugestii. În acest sens, facem referinţă pur şi simplu la puterea credinţei în Dumnezeu, capabilă să ne modeleze interior şi să ne transforme după chipul lui Hristos. Puterea credinţei în Dumnezeu este extraordinară, oferindu-ne posibilitatea de a ne ridica deasupra limitărilor interioare pe care le avem sau a evenimentelor exterioare ce vin asupra noastră.

 

Dovada cea mai puternică a puterii religiei lui Hristos se vede pe faţa destinsă, optimistă aş putea spune, a celui care poartă numele de creştin sau ucenic al Domnului. Cel mai simplu test în a vedea calitatea religiei pe care o avem este în a sta în faţa oglinzii şi în a distinge trăsăturile feţei noastre, în sensul în care ea exprimă bucurie şi lumină, sau tristeţe şi întuneric. Aşa cum privim în Sfintele Scripturi, care sunt oglinda caracterului lui Dumnezeu, având un efect transformator asupra celui ce se aproprie cu credinţă, într-un mod similar, uitându-ne la propria noastră imagine, vom distinge dacă s-a întâmplat ceva sau nu în sufletul nostru.

 

Într-adevăr, există multe persoane care stau ore în şir în faţa oglinzii, pentru a-şi ajusta imaginea exterioară. Nu este cazul să insist asupra acestui aspect. Dar în acest caz, efortul este de a masca ceea ce este în interior, sau de a afişa ceea ce nu există în suflet. Dar atunci când machiajul este înlăturat, când masca este dată la o parte, sunt sigur că adevărata faţă iese la iveală. Şi cum este aceasta? Încercănată? Tristă? Plină de suferinţă? Scârbită de sine, sau de duplicitarismul de care trebuie să dea dovadă? Indiferentă sau ceva în genul acesta? Ei bine, oglinda va reflecta ce este în noi, atunci când vom şti să o privim direct în faţă, fără a încerca să ne ascundem în spatele unor măşti. Ori adevăratul creştinism se arată indiferent de împrejurare, printr-o faţă senină, plină de bucurie lăuntrică, având o lumină interioară ce se vede din privire, din expresia feţei şi din întreaga atitudine.

 

În primul rând, insist pe faptul că nu obişnuiesc să „vorbesc din cărţi”, să fac referinţă la lucruri prin care nu am trecut sau nu le-am trăit. În acest sens, a sta faţă în faţă cu tine însuţi reprezintă cel mai greu lucru după cel de a sta singur înaintea lui Dumnezeu. Atunci când rămânem singuri, interiorul nostru începe să se manifeste nestingherit, scoţând la suprafaţă toate tensiunile ce se află în sufletul nostru. Din această cauză, sunt multe persoane care nu suportă să rămână singure cu propriile gânduri, iar altele nu pot să facă faţă unei astfel de experienţe. Bineînţeles, acest lucru depinde şi de temperament, precum şi de alţi factori, pe care nu îi voi aminti acum. Însă, în orice caz, este dificil să stai în faţa amintirilor care năvălesc cu putere din memorie, a impresiilor de tot felul, precum şi senzaţia uneori difuză, alteori foarte precisă, că ai pierdut ocazii importante de-a lungul vieţii şi nu ai reuşit să-ţi realizezi visele sau proiectele pe care ţi le-ai propus. Cu toate acestea, religia lui Hristos ne poate ajuta să ne înţelegem pe noi înşine, să ne acceptăm aşa cum suntem şi să ne autodepăşim.

 

Religia oferită de Isus Hristos ne va conduce la armonie cu Dumnezeu, iar prin aceasta vom fi conduşi la armonie şi cu noi înşine. Toate aceste lucruri ce ne apasă conştiinţa îşi pierd puterea de a ne mai răpi bucuria vieţii, atunci când intrăm în relaţie cu Dumnezeu şi când primim viziunea lucrurilor extraordinare care ne aşteaptă în viitor. Poate am avut un trecut de care ne este ruşine, sau care ne complexează datorită lucrurilor trăite. Dar din perspectiva mântuirii şi a prezenţei divine în inima noastră, toate acestea pălesc. Astfel, începem să înţelegem că ele ţin de domeniul unui trecut ce a fost îngropat din momentul în care am ales să mergem împreună cu Dumnezeu. Înaintea noastră se află un viitor plin de slavă, iar în prezent se manifestă în suflet puterea lui Dumnezeu. De ce să mai privesc înapoi? Forţa creştinismului stă în capacitatea de privi mereu înainte, indiferent de împrejurare, de a avea viziunea timpului în care vom fi înălţaţi la ceruri, înaintea lui Dumnezeu.

 

Atunci când prindem razele speranţei ce se desfăşoară de la tronul lui Dumnezeu prin făgăduinţele sfinte, interiorul nostru se umple de lumină. Nimic din trecut sau prezent nu ne mai poate atinge. Chiar dacă suntem singuri, chiar dacă ne privim în oglindă în orice ocazie a zilei, chiar dacă în trecut sunt o mulţime de lucruri ce ne apasă, toate acestea, precum şi multe altele, sunt pur şi simplu date la o parte, spălate de şuvoiul de lumină ce vine în inima noastră. Ce contează faptul că a trebuit să trecem prin tot felul de suferinţe şi încercări, al căror sens nu îl vom distinge în viaţa aceasta? Cu adevărat important este faptul că am păşit într-o altă dimensiune, iar viitorul se află la picioarele noastre, prin faptul că vom intra în Împărăţia cerurilor, ca rod al credinţei noastre în Isus Hristos.

 

Privind la Isus Hristos mijlocind pentru noi, vom înţelege că avem un viitor formidabil înaintea noastră, în comparaţie cu care suferinţele noastre sunt doar „de o clipă”, cum spunea apostolul Pavel. Având această perspectivă, sufletul se va despovăra de orice tensiune, faţa se va destinde şi va manifesta bucuria; zâmbetul va lua locul suspinului, iar ceilalţi vor înţelege că „am fost cu Isus Hristos” din expresia chipului feţei noastre. În ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, rugăciunea va deveni un imn de laudă şi nu un pomelnic de cereri fără speranţă şi fără sfârşit, iar credinţa noastră se va prinde cu putere până la o identificare deplină cu Persoana Mântuitorului nostru. Să nu dorim din tot sufletul după o astfel de experienţă? Să nu tânjim să fim înălţaţi printr-o religie a bucuriei şi speranţei în Isus Hristos? Atunci, zâmbetul nostru va mărturisi despre faptul că suntem biruitori faţă de lume şi faţă de noi înşine.

 

Rugăciune pentru a deprinde exerciţiul bucuriei închinării la Dumnezeu, având înaintea noastră imaginea Domnului Isus Hristos şi a harului oferit prin intermediul Său, precum şi pentru primirea puterii de a zâmbi cu simpatie semenilor noştri, încurajându-i pe cărarea vieţii.