Conexiuni Creştine Contemporane » Dezvoltarea respectului si imaginii de sine prin Cuvantul lui Dumnezeu

Imaginea a ceea ce vom fi sau a ajunge sa Il vezi pe Dumnezeu

admin — Sat, 27 Feb 2010 13:39:07 +0000

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

1 Ioan 3:1-2 „1 Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. 2 Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”

Ce ni se spune în aceste versete despre ceea ce vom deveni, plecând de la realitatea afirmaţiei că suntem copii ai lui Dumnezeu, prin faptul că avem credinţă în Isus Hristos?

Transformarea cea mai de seamă ne aşteaptă în viitor, atunci când vom fi înălţaţi la ceruri, ca urmare a credinţei pe care am avut-o în Isus Hristos de-a lungul întregii vieţi. Examinând acest subiect, apostolul Ioan nu a putut preciza în ce anume va consta glorificarea celor credincioşi, însă a afirmat că în mod sigur, atunci când va veni Isus Hristos a doua oară, vom fi făcuţi asemenea Lui, pentru a-L putea vedea aşa cum este El, fără nici un fel de proiecţii sau simboluri ajutătoare. Din acest punct de vedere, sunt sigur că ne aşteaptă lucruri extraordinare în viitor, şi dacă am putea înţelege acest adevăr, atunci dorinţa noastră de a ajunge în ceruri ar fi deplină.

Chiar dacă nu ne este clară condiţia noastră viitoare, de ce ea reprezintă un lucru de dorit? Cum putem să avem siguranţă asupra faptului că vom intra într-o stare superioară existenţei actuale?

De regulă, scepticii au criticat de fiecare dată făgăduinţele Domnului Hristos cu privire la înălţarea la ceruri a celor credincioşi. Încercând să genereze îndoială asupra unor realităţi pe care nu le cunosc, multe persoane au emis o mulţime de ipoteze cu privire la subiectul glorificării, care în final conduc la necredinţă sau la aşteptări ce nu au nici un fel de suport real. Siguranţa noastră asupra intrării într-un plan superior al existenţei, mai bine zis, într-o lume cu totul diferită, infinit mai bună decât cea în care trăim, rezidă în primul rând din asigurările date de către Domnul Hristos asupra acestui subiect. Însă pentru a nu căuta prea mult în Biblie, aş sublinia că învierea şi înălţarea Sa la ceruri, constituie supremul argument asupra faptului că toţi cei credincioşi vor urma pe aceeaşi cale.

Dacă aşa stau lucrurile, de ce totuşi în ziua de astăzi acest subiect este foarte rar amintit, iar multe persoane, chiar dacă mărturisesc o credinţă creştină, nu îi acordă prea multă atenţie?

Pe de o parte într-adevăr, este dificil să avem o viziune foarte clară asupra realităţilor viitoare, în sensul că nu putem vedea acele lucruri, asemenea unor imagini tipărite într-o carte sau difuzate prin canalele de televiziune. Dar pe de altă parte, avem Sfânta Scriptură, iar în consecinţă o anumită imagine ne este oferită, cu scopul de a ajunge să credem cu privire la realitatea lucrurilor promise. Pe lângă dovada supremă a învierii şi înălţării lui Isus Hristos, aş putea să amintesc faptul că întreaga Scriptură nu reprezintă altceva decât istoria drumului nostru către Împărăţia cerurilor. Chiar şi subiectul cuceririi Canaanului de către evrei, nu reprezintă altceva decât o trimitere la intrarea celor credincioşi în Împărăţia cerurilor, precum şi la moştenirea actualului pământ, după ce toţi cei care au respins oferta de har şi de îndurare vor fi nimiciţi, împreună cu îngerii cei răi.

Cum este influenţată imaginea de sine, ştiind că vom fi înălţaţi într-o condiţie superioară, asemănătoare cu cea în care a intrat Domnul Hristos după înviere?

Imaginea de sine este influenţată de experienţa noastră trecută, care poate să ne ajute sau nu în ce priveşte problemele prin care trecem. De asemenea, evenimentele la care luăm parte realizează o modificare activă a ceea ce suntem, inclusiv asupra modului în care ne privim pe noi înşine. Însă nu în ultimul rând, imaginea a ceea ce vom deveni, sau a ceea ce dorim să fim, are o influenţă covârşitoare, cu privire la ce credem despre noi, precum şi asupra comportamentului nostru. De exemplu, dacă am convingerea că în viitor, într-un timp relativ scurt, voi avea de câştigat o mulţime de lucruri materiale, sau o anumită poziţie socială, deşi poate în prezent merg pe o cale ce necesită sacrificii, atunci în loc să îmi mai plâng de milă, cu siguranţă că mă voi mobiliza şi mă voi încuraja, având în vedere ceea ce va fi. Acest lucru este similar experienţei celor care emigrează în ţările dezvoltate ale lumii, unde vor trebui să treacă prin situaţii dificile înainte de a fi integraţi pe deplin în noua societate, când vor ajunge să beneficieze pe deplin de privilegiile ce decurg din statutul de a fi cetăţean al unui stat puternic al lumii.

De ce suntem dispuşi să îndurăm greutăţile, atunci când ştim că undeva, în viitor, vom avea cu siguranţă un câştig?

Mai întâi, realitatea în mijlocul căreia trăim este în general ostilă, provocându-ne o mulţime de probleme şi de suferinţe, fapt pentru care avem nevoie de o motivaţie superioară, care să ne aducă şi un plus de sens în legătură cu evenimentele prin care trecem. Beneficiile materiale sunt primele vizate în primul rând fiindcă suntem limitaţi în ce priveşte posedarea lor, în ciuda nevoii pe care deseori o avem. De exemplu, sunt mulţi tineri ce îşi doresc în mod legitim o casă, unde să îşi poată întemeia un nou cămin. Însă condiţiile impuse de societate sunt aspre, iar de multe ori nedrepte, astfel că trebuie să treci multe dificultăţi financiare pentru a ajunge să dobândeşti un drept, care în mare măsură ţi se cuvine. Dar cu toate acestea, dacă ştii că ţinta pe care ţi-ai propus-o este rezonabilă şi tangibilă, vei trece peste problemele pe care le întâmpini, ştiind că în cele din urmă vei ajunge acolo unde ţi-ai propus.

Ce s-ar întâmpla dacă nu am avea înaintea noastră o ţintă clară, ce poate fi atinsă? Cum am fi afectaţi în lipsa unui scop în viaţă?

Când eşti copil, ţintele îţi sunt de regulă puse de către părinţi sau de către cadrele didactice. După cum bine ştim, un copil abia aşteaptă să meargă la şcoală, după aceea la liceu, iar în final la facultate. Bineînţeles, după aceea toţi îşi doresc un serviciu bun şi un venit cât mai mare cu putinţă, însoţite de o casă, poate chiar o maşină, precum şi altele în felul acesta. Toate aceste scopuri în viaţă ne-au fost oferite de către mediul în care trăim, însă de regulă nu reuşim să depăşim aspectul material al lucrurilor. Cu siguranţă, că dacă nu am avea aceste ţinte, atunci am lâncezi, sau chiar am aştepta să fim mânaţi de cineva de la spate, într-o direcţie sau alta. De aceea, pot spune că există o forţă extraordinară în principiul de a ne stabil ţinte pe care să le atingem.

Însă cum putem să ne punem ţinte spirituale şi cum afectează acest lucru ceea ce suntem şi imaginea noastră cu privire la sine, precum şi la realitatea înconjurătoare?

De îndată ce începem să ne punem ţinte de natură spirituală, lucrurile încep să comporte noi dimensiuni, unele dintre ele chiar nebănuite. Pe de o parte, ajungem să ne raportăm la o entitate invizibilă, dar care este permanent prezentă împreună cu noi, adică la Dumnezeu. Acest lucru pare rodul imaginaţiei, sau al autosugestiei, însă impactul asupra minţii noastre este enorm, fiindcă deodată realizăm că sensul vieţii noastre nu se poate reduce doar la supravieţuirea, în condiţii cât mai confortabile, pe acest pământ, ci el este legat de un destin ce se va împlini într-o cu totul altă lume. Ne-am născut în mijlocul acestei realităţi doar pentru a ne pregăti în vederea unei existenţe superioare, în care partea spirituală se află în prim plan.

De ce un om care crede în Dumnezeu, va ajunge să se comporte în mod diferi, faţă de cel care ignoră prezenţa divină?

Credinţa în Dumnezeu are un efect modelator extraordinar, fiindcă ţinta finală a vieţii este ridicată la un nivel deosebit de înalt. Aşa cum ne-am propus, atunci când eram copii, să trecem cu bine prin examinările şcolare, un om ce se pregăteşte pentru intrarea în Împărăţia cerurilor are drept principală preocupare trecerea cu bine a marelui examen al vieţii, ce ne aşteaptă la finalul alergării noastre pe acest pământ. Astfel, un creştin autentic va fi preocupat în principal de acele lucruri ce îl vor ajuta să avanseze spiritual şi să devină tot mai asemenea cu modelul oferit prin intermediul vieţii Domnului Isus Hristos. Chiar dacă acest lucru îl va costa nenumărate lupte şi suferinţe, el le va răbda cu încredere, fiindcă ştie că în final va ajunge să păşească peste pragul ce separă lumea noastră de cea din ceruri.

Cum se va privi pe sine o persoană care investeşte în mod susţinut în lucrurile spirituale, dorind să treacă cu bine marele test al vieţii?

În acest sens, o persoană care urmează planul divin se află într-o continuă şi profundă transformare interioară, avansând pas cu pas către idealul ce ne-a fost pus înainte. De aceea, imaginea de sine va fi cea a unui luptător, care nu se dă bătut, indiferent cât de mare este opoziţia interioară sau exterioară. De asemenea, conştient de statutul de copil al lui Dumnezeu, va ignora în mod susţinut şoaptele păcatului, precum şi înclinaţiile spre înălţare de sine. Nu în ultimul rând, complexele de inferioritate vor fi depăşite în mod progresiv, fiindcă alături de noi se află inspiraţia divină, care ne încurajează şi ne îndeamnă să mergem mai departe, chiar împotriva a ceea ce simţim că ne trage în jos, sau ni se opune.

De ce totuşi există probleme în genul imaginii defavorabile de sine, chiar şi pentru cei care se încred în Dumnezeu? Cum se poate ajunge la echilibrul interior?

Atunci când privim la Isus Hristos, când vedem marele Său exemplu, ajungem să înţelegem că orice obstacol, interior sau exterior, poate fi depăşit, că nu există o cădere prea mare, din care să nu putem fi ridicaţi. Problemele pe care le au mulţi creştini cu privire la imaginea de sine, derivă şi din faptul că nu se raportează la viitor, la ceea ce vom deveni la capătul unei vieţi în care am luptat în mod hotărât pentru Domnul nostru. Dacă am avea imaginea a ceea ce vom fi, dacă ne-am identifica cu cei care vor cânta imnuri de slavă Creatorului întregului univers, atunci nimic nu ar mai fi în stare să ne doboare. Chiar şi neputinţa interioară ar fi dată uitării, uimiţi de statutul pe care îl vom avea.

Ce imagine se poate oferi cu privire la lucrurile viitoare, pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?

Aş cita cuvintele apostolului Ioan că „vom fi ca Isus Hristos, fiindcă Îl vom vedea aşa cum este”. Acest lucru înseamnă că în cele din urmă vom fi aduşi la un nivel de existenţă superior, astfel încât să Îl putem vedea în mod direct, nemijlocit, pe Domnul nostru. Aceasta înseamnă, că în condiţia noastră va fi realizată o modificare extraordinară, astfel încât deopotrivă trupul şi mintea noastră vor fi capabile să privească în mod direct la Mântuitorul nostru glorificat. Ştim bine că atunci când Domnul Hristos S-a „schimbat la faţă”, ucenicii nu au fost în stare să privească acea imagine. Atât mintea, cât şi trupul, se dădeau la o parte din calea luminii fără de pată ce strălucea din fiinţa ce urma să fie glorificată a Domnului nostru. Însă atunci când vom fi în ceruri, vom putea privi cu bucurie la Răscumpărătorul nostru, ceea ce înseamnă că trupul nostru va fi asemănător cu al Său, adică nemuritor şi plin de slavă, iar mintea noastră va fi curată, fără de pată.

Ce impact au aceste lucruri asupra a ceea ce suntem în prezent şi deopotrivă a modului în care ne raportăm la noi înşine?

Dacă un astfel de destin ne este pregătit, atunci înseamnă că toate încercările şi dificultăţile din prezent nu merită prea multă atenţie. Un singur lucru contează cu adevărat în viaţa aceasta şi anume cât de mult am investit în pregătirea intrării în acea lume mai bună. Măsura acestei investiţii va da valoare asupra a tot ceea ce suntem şi tot ceea ce am realizat. În zadar cineva ar strânge o mulţime de bunuri şi de valori, sau ar ajunge în cea mai înaltă poziţie. Dacă nu a investit pentru cer, este cel mai de plâns dintre oameni, iar valoare sa nu reprezintă mare lucru din perspectiva timpului ce va veni. Pe de altă parte, dacă în această lume nedreaptă, cineva a trebuit să îndure greutăţi şi privaţiuni extreme, însă şi-a menţinut credinţa în Dumnezeu şi s-a pregătit pentru ceea ce va fi, atunci această persoană este de invidiat, fiindcă la capătul acestei vieţi va intra în Împărăţia cerurilor. Un astfel de om va ajunge să se bucure, chiar şi în mijlocul zilelor cele mai întunecate, fiindcă prezenţa divină va fi împreună cu el, oferindu-i suport şi întărire, chiar şi înaintea morţii.

De ce este paradoxală această viziune, aşa cum ne este oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi?

Trebuie bine înţeles, că Biblia nu este o carte moralizatoare, un fel de colecţie cu poveşti, bune de a fi citite, dar greu a fi crezute. Dimpotrivă, Sfânta Scriptură este oglinda viitorului, oferindu-ne imaginea asupra cine suntem, dar şi a ceea ce putem să devenim. Crezând că sunt copii ai lui Dumnezeu, fiind încredinţaţi cu privire la destinul de excepţie ce îi aşteaptă în viitor, cei ce se încred în Isus Hristos vor avansa spre concepţii tot mai înalte în sensul bun al cuvântului, atât cu privire la Dumnezeu, cât şi despre sine. Ei nu se vor considera ca fiind superiori celor din jur, însă nici inferiori, ci cu răbdare vor avansa treaptă cu treaptă urmând calea marelui Model. Ei vor investi înţelept resursele de care dispun în cursul acestei vieţi şi vor fructifica orice ocazie pentru a investi în lucrurile spirituale, ce au o răsplată veşnică. Astfel de persoane vor dori ca ocazia vieţii viitoare să nu fie ratată de nici un om care trăieşte pe faţa acestui pământ, fapt pentru care vor vorbi în mod lămurit despre nădejdea lor. Imaginea de sine va fi cea a unui luptător, ba chiar a unui biruitor prin har divin.

Rugăciune pentru a merge înainte cu nădejde şi curaj, privind către ceea ce vom fi, către faptul că vom putea să Îl privim pe Domnul Isus Hristos aşa cum este, precum şi pentru puterea de a nu ne lăsa niciodată învinşi în marea luptă a vieţii.

Restaurarea imaginii de sine sau a fi copil al lui Dumnezeu

admin — Sat, 20 Feb 2010 13:33:57 +0000

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Ioan 1: 9-13 „9 Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. 10 El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. 11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. 12 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; 13 născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”

În ce sens credinţa în Dumnezeu ne conferă o nouă identitate şi cum afectează acest lucru imaginea de sine?

Aş putea spune că prin intermediul credinţei în Dumnezeu se realizează cea mai dramatică transformare a imaginii de sine şi a percepţiei identităţii personale. Dacă până la momentul primirii credinţei, imaginea sinelui păcătos ne copleşea cu influenţa sa malefică, după ce ajungem să ne încredem în Dumnezeu, imaginea lui Isus Hristos începe să prindă contur în noi. Această proiecţie a desăvârşirii divine manifestate în trup omenesc are o putere extraordinară asupra preschimbării interioare. Se poate spune, că prin intermediul cunoştinţei aduse de Evanghelia lui Hristos, puterile interioare ale sufletului omenesc sunt descătuşate, iar manifestarea păcatului începe să fie înăbuşită chiar de la rădăcină.

Cu toate acestea, există multe persoane care au credinţă în Dumnezeu şi totuşi se luptă cu o imagine de sine defavorabilă, chiar negativă. Cum se poate explica acest lucru?

Fiecare om este unic la scara întregului univers, şi de aceea modalitatea concretă de manifestare a evlaviei creştine, adică a trăirii credinţei, diferă de la individ la individ. În cazul în care imaginea de sine cunoaşte contorsionări evidente, în ciuda primirii credinţei, ne putem întreba pe bună dreptate, unde este cauza, fiindcă aparent avem de-a face cu o contradicţie. Personal, consider că prin conştientizarea calităţii noastre de copii ai lui Dumnezeu, se realizează cea mai de seamă transformare a imaginii de sine şi o înălţare pozitivă a respectului de sine. Însă dacă acest lucru întârzie, înseamnă că undeva, credinţa pe care o avem nu este întru-totul biblică, adică există un defect asupra percepţiei pe care o avem asupra lui Dumnezeu şi a mântuirii oferite nouă.

Cum este posibil ca o credinţă pretins creştină să nu fie „întru-totul biblică”? Se poate să avem o credinţă în Isus Hristos, care să nu fie bine conectată cu afirmaţiile Cuvântului lui Dumnezeu?

În absenţa cunoaşterii Scripturii, sau în lipsa unui studiu biblic personal, aş zice chiar zilnic, este pur şi simplu imposibil să ne menţinem o credinţă autentică, adevărată şi curată de influenţele rele ce se manifestă în jurul nostru şi chiar din interiorul nostru. Aşa cum lucrurile ce aparţin realităţilor ce sunt în jur, au nevoie de o curăţare aproape zilnică, tot astfel lucrurile spirituale au nevoie de o curăţare continuă. Astfel, credinţa noastră trebuie să fie zilnic întărită şi purificată prin intermediul studiului Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi prin practicarea ei, pentru a o testa în diferite împrejurări. Însă, dacă nu vom studia Cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne vom baza doar pe ceea ce ne oferă alţii, sau dacă pur şi simplu ne vom lăsa în seama împrejurărilor sau a experienţei trecute, cu siguranţă că vom asista la alterarea conţinutului credinţei noastre. Pe scurt, credinţa trebuie să fie înnoită zilnic prin studiul Cuvântului, fiind o experienţă asemănătoare culegerii manei ce era trimisă ca hrană pentru poporul Israel.

Dar în situaţia în care totuşi studiem Cuvântul lui Dumnezeu, iar imaginea de sine continuă să ne creeze probleme, ce putem face?

Studiul Sfintelor Scripturi nu este suficient, dacă nu manifestăm deschidere pentru transformările pe care Dumnezeu doreşte să le realizeze în sufletul nostru. La modul concret, mă gândesc că este posibil să ne confruntăm cu diferite complexe de inferioritate, ce nu au o bază reală, ci ele fiind datorate unor experienţe nefericite din viaţa noastră. Faptul că vom citi şi înţelege din Biblie că prin credinţă devenim copii ai lui Dumnezeu, va avea un efect reconfortant, mai ales când pentru prima dată realizăm acest lucru. Dar după ce exerciţiul religios, însoţit obligatoriu de rugăciune pentru transformare interioară, s-a încheiat, constatăm că ne întoarcem într-o realitate ostilă şi dureroasă. Parcă tot ce credeam s-a topit deodată şi astfel pe bună dreptate ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva cu adevărat datorită credinţei.

Tocmai o astfel de situaţie este bine să o clarificăm, fiindcă sunt multe persoane care au o experienţă religioasă înălţătoare, însă fără un impact real asupra vieţii zilnice. Cum poate fi depăşită o astfel de problemă?

În acest moment aş dori să subliniez faptul că prin conceptul de credinţă biblică se face referinţă la ceea ce aş putea denumi ca fiind „o credinţă activă” sau „o credinţă ce se manifestă prin acţiune”. Explicarea acestui concept constă în a înţelege că nu este suficient şi nici nu trebuie să confundăm aspectul oarecum pasiv al credinţei, care se manifestă prin faptul că ajungem să credem ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu şi să exprimăm prin cuvinte, sau rugăciune, acordul şi adeziunea noastră la Evanghelia lui Hristos. Prin aceste elemente doar am pregătit „marea lansare”, ca să îi spun astfel, a „credinţei active”, ce se va manifesta continuu în decursul vieţii de zi cu zi, în mod conştient, şi ideal, chiar şi în mod inconştient. La modul concret, după ce exerciţiul hrănirii credinţei s-a încheiat, începe manifestarea cu adevărat a credinţei în mijlocul unei realităţi ostile, adică a ceea ce am putea denumi ca fiind „câmpul de luptă” al evenimentelor de zi cu zi.

Cum se manifestă această „credinţă activă”, care ar trebui să facă parte din practica noastră obişnuită, chiar clipă de clipă?

Credinţa activă începe să acţioneze de îndată ce încheiem actul de închinare, intrând în conflict cu influenţele demoralizatoare ce se manifestă asupra noastră. Vorbeam într-o altă împrejurare despre cele două „glasuri”, sau tendinţe, ce se manifestă concomitent asupra minţii noastre. Pe de o parte, influenţele negative vor începe să ne spună că nimic nu s-a schimbat, că suntem aceleaşi persoane neajutorate, pline de defecte şi de remuşcări, că Dumnezeu fie că nu există, fie că nu Îi pasă de noi. Cunoaşteţi bine acest glas, nu-i aşa? Dar în paralel, glasul „credinţei active” începe să fie auzit, vorbind în sens contrar şi combătând prima tendinţă, spunându-ne că tot ce spune Biblia este adevărat, că Dumnezeu există, că intervine în favoarea noastră, că suntem copii ai lui Dumnezeu, aleşi şi preţioşi, precum şi faptul cel mai important, că la finalul acestei vieţi vom merge în Împărăţia lui Dumnezeu.

Se poate spune, că acţiunea acestei „credinţe active”, nu reprezintă altceva decât lucrarea Duhului Sfânt, venind în inima noastră de îndată ce manifestăm deschidere şi acceptare pentru Cuvântul lui Dumnezeu?

Cu siguranţă, că atunci când se manifestă „credinţa activă”, avem de-a face cu glasul lui Dumnezeu vorbind conştiinţei noastre prin intermediul Duhului Sfânt. Iar în continuare, credinţa activă ne îndeamnă să punem în practică ceea ce am învăţat, în primul rând prin a ne opri atunci când mergem pe o cale rea şi de a înainta când este vorba de a realiza ceea ce este bine şi drept, indiferent de consecinţe. Credinţa activă va răspunde în mod înţelept când suntem provocaţi, chiar şi pe neaşteptate, iar în măsura în care ea va deveni o parte continuă a vieţii noastre, vom constata că putem realiza lucruri ce ni se păreau a fi imposibile la început. Însă cel mai important lucru este acela că imaginea de sine se va îmbunătăţi progresiv, până când glasul vrăjmaşului va fi adus la tăcere.

Cum putem să avem o credinţă activă, care în permanenţă să ne aducă în contact cu „lumina cerească” a adevărului divin, iar în acelaşi timp să evităm extrema căderii în spiritualizarea excesivă a lucrurilor, care poate conduce la misticism?

Credinţa practică, activă, nu are nici un fel de legătură cu misticismul sau cu spiritualizarea excesivă a lucrurilor, ci aş putea-o descrie ca fiind o încredere raţională în Dumnezeu şi în ceea ce El ne-a făgăduit. De îndată ce impulsurile inimii noastre devin distorsionate, conducându-ne la realizarea de lucruri lipsite de raţiune, mergând împotriva bunului simţ, înseamnă că nu avem de-a face cu o credinţă autentică, ci cu o contrafacere. Trebuie bine înţeles că vrăjmaşul nostru are pentru fiecare lucru bun o contrafacere nimicitoare. În acest sens, o credinţă iraţională, lipsită de bun simţ şi de o logică sănătoasă, dar care se pretinde biblică, reprezintă o armă redutabilă pentru inocularea necredinţei celor ce intră în contact cu astfel de persoane. Indiferent de împrejurare, credinţa autentică se va manifesta prin bun simţ, echilibru, raţiune, bunăvoinţă şi un extraordinar simţ a ceea ce este just, logic şi demonstrabil. Prin intermediul credinţei suntem transformaţi după chipul lui Dumnezeu, însă El este personificarea raţiunii, bunului simţ, logicii şi bunăvoinţei, realizând armonizarea cu Sine a întregului univers. Acesta este modelul nostru, iar o credinţă autentică va merge în aceeaşi direcţie.

Însă în acest moment, s-ar putea să devenim confuzi, fiindcă pe de o parte glasul Celui Rău începe să se folosească de cunoştinţa Scripturii pe care am acumulat-o. Cum se poate înţelege aşa ceva?

Dar de ce să ne mirăm că se întâmplă aşa ceva? Să nu uităm că în pustia ispitirii, Domnul Hristos a fost atacat prima dată cu forţa iraţională a impresiilor imediate, după care a venit folosind cunoaşterea Sfintelor Scripturi, invocând „ceea ce stă scris” pentru susţinerea afirmaţiilor sale mincinoase. Într-o astfel de situaţie, se poate vedea că doar o cunoaştere de suprafaţă, neconectată cu realitatea vieţii zilnice, nu va fi suficientă pentru a aduce la tăcere glasul batjocoritor al ispititorului. Dar de îndată ce ajungem să înţelegem fundamentele credinţei noastre, când depăşim simpla citire a Bibliei, când gândurile noastre sunt fortificate în fiecare zi cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, atunci se realizează o mare diferenţă, fiindcă atunci când vine încercarea, vom găsi răspunsul ce va aduce la tăcere sugestiile negative. Însă doar o cunoaştere de suprafaţă, luată de la alte persoane, nu ne va fi de mare folos în focul experienţelor zilnice.

În acest moment ar fi bine să ne concentrăm puţin asupra noţiunii de „copil al lui Dumnezeu”. Ce presupune acest lucru şi cum ne afectează în mod pozitiv viaţa noastră?

Atunci când devenim conştienţi de faptul că suntem „copii ai lui Dumnezeu”, înţelegem că toată această realitate păcătoasă nu ne reprezintă, ci se referă de fapt la ceva adăugat, la un intrus care a pătruns în viaţa noastră şi care ne ţine într-o stare de robie. Iar imaginea de sine degradată pe care am avut-o de-a lungul vieţii, de fapt nu ne-a reprezentat niciodată cu adevărat. Se poate spune că prin intermediul credinţei ajungem să înţelegem că am fost creaţi pentru a aduce slavă lui Dumnezeu şi a intra astfel într-o comuniune spirituală ce se va întinde de-a lungul veşniciei. Când imaginea de „copil al lui Dumnezeu” începe să se manifeste în noi, având înaintea cugetului nostru chipul lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, începem să percepem adevărata noastră valoare, unicitatea noastră şi statutul deosebit de înalt ce ne-a fost acordat prin creaţie şi răscumpărare.

Ce impact direct are cunoştinţa faptului că avem calitatea de „copil al lui Dumnezeu” în faţa tentaţiei de a comite lucruri rele şi imorale?

Sunt sigur că prin conştientizarea calităţii de „copil al lui Dumnezeu”, am ajunge să respectăm poruncile divine prin abţinerea de la rău şi făptuirea a ceea ce este bun şi drept, având la bază nu teama de pedeapsă şi nici ideea că vom primi o răsplată. În acest sens, cred că ar trebui să depăşim mentalitatea fricii de pedeapsă, precum şi cea de a „vâna” recompense, atunci când ne raportăm la necesitatea respectării voinţei lui Dumnezeu. Mai degrabă pot spune, că atunci când înţelegem că de fapt suntem „copii ai lui Dumnezeu”, primul lucru reabilitat este cel al simţământului demnităţii personale. Faptul că nu suntem copii ai păcatului, ci fii şi fiice ale Celui Veşnic, ne va conduce să înţelegem că este sub demnitatea noastră să ne lăsăm târâţi în practici degradante, care ne dezonorează şi ne întinează în raport cu valorile veşnice care au fost puse în conştiinţa noastră.

Însă comiterea a ceea ce este interzis prin Cuvântul lui Dumnezeu, se poate constitui ca o tentaţie irezistibilă, ceva care te atrage, chiar dacă ştii că nu este bine. Cum se rezolvă acest lucru în lumina cunoştinţei că eşti copil al lui Dumnezeu?

Atracţia irezistibilă a păcatului cunoscut reprezintă o provocare deosebită pentru testarea credinţei noastre. Ea se aseamănă cu ispitirea în care Fiului lui Dumnezeu I-au fost oferite comorile acestei lumi, cu condiţia închinării înaintea Celui Rău. Singurul răspuns care poate fi dat se bazează pe simţământul demnităţii personale unit cu cel al apărării onoarei lui Dumnezeu. Când devenim conştienţi de faptul că suntem copii ai lui Dumnezeu, vom dori să apărăm cu toată fiinţa noastră onoarea Tatălui nostru ceresc, a Numelui Său, chiar cu preţul vieţii noastre. Ce copil nu îşi apără numele familiei sale? Cu atât mai mult este valabil acest lucru când vorbim despre Numele Tatălui întregii familiei cereşti, la care aparţinem şi noi. În aceste condiţii, atracţia irezistibilă a păcatului se transformă într-o ură profundă împotriva a tot ceea ce este rău şi a tot ceea ce este nelegiuit sau imoral. Aici este marea biruinţă a credinţei!

Rugăciune pentru a deveni tot mai conştienţi de statutul de copil al lui Dumnezeu ce ne-a fost acordat prin creaţie şi prin răscumpărare, precum şi pentru a ne înălţa la demnitatea acestui statut şi a deveni plini de zel în apărarea onoarei lui Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc.

Imaginea de sine falsa sau chipurile desarte ce ne aduc nefericirea

admin — Sat, 13 Feb 2010 13:28:14 +0000

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Să citim următoarele versete: Romani 1: 20-23 „20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; 21 fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22 S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; 23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.”

Ce se întâmplă atunci când nu Îl mai recunoaştem pe Dumnezeu, mai precis când neglijăm să apreciem ceea ce El ne oferă neîncetat?

Aş putea spune că de îndată ce „uităm” sau neglijăm să apreciem darurile pe care ni le acordă Dumnezeu, un proces de întunecare a minţii începe să se manifeste, aşa cum bine preciza apostolul Pavel în acest fragment biblic. Cu adevărat, nimic nu este mai nociv în deteriorarea imaginii de sine şi a simţământului valorii personale, decât pierderea cunoştinţei că Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem copiii Săi. Imediat ce acest lucru dispare din sfera gândirii noastre, ajungem să ne pierdem adevărata noastră identitate, iar locul este luat de o imagine falsă, degradantă, care ne va conduce în final la distrugere.

Dar cum se leagă acest lucru de modul în care a apărut idolatria în istoria umanităţii, aşa cum am citit din epistola către Romani?

Idolatria o putem privi ca o consecinţă a pierderii cunoştinţei de Dumnezeu şi a degradării imaginii de sine ce a urmat după ce oamenii au încetat să Îl mai recunoască pe Creatorul întregului univers. De fapt, idolatria reprezintă o exteriorizare a unei false identităţi, a unei percepţii de sine deformate, care caută să se conecteze cu imagini degradante, înjositoare. Deoarece idolatria exterioară a dispărut din multe regiuni ale lumii, ne-am putea gândi cu mirare că oamenii au fost în stare să inventeze astfel de lucruri, în genul zeităţilor sângeroase din Orient sau al divinităţilor corupte din culturile europene, fără a mai pune la socoteală închinarea la animale sau la alte elemente ale naturii, cum se întâmplă în Africa. Însă există o explicaţie simplă, dacă înţelegem că de îndată ce abandonăm cunoştinţa de Dumnezeu, nu va mai fi nici o stavilă în manifestarea răului şi a răzvrătirii.

Însă noi trăim într-un mediu relativ civilizat, în care majoritatea oamenilor sunt mai degrabă înclinaţi spre materialism, şi chiar ateism, decât spre idolatrie. Există şi vreo altă formă de idolatrie?

Mai periculoasă decât idolatria exterioară este idolatria interioară, care rezultă din pierderea cunoştinţei de Dumnezeu şi înlocuirea acesteia cu o concepţie falsă despre lume şi viaţă, ce ne afectează în mod nemijlocit imaginea de sine şi respectul pe care trebuie să-l datorăm atât nouă, cât şi semenilor noştri. Doctrina înălţării de sine, inventată de către Lucifer, reprezintă esenţa idolatriei, indiferent de formă, atât exterioară, cât şi interioară. Când oamenii au abandonat zeităţile şi mitologiile de orice fel, nu înseamnă că după aceea s-au întors la Dumnezeu, ci mai degrabă idolatria s-a întărit şi mai puternic în interior, prin concepţii ateiste, evoluţioniste şi materialiste. Şarpele şi-a abandonat doar pielea, iar noua formă a devenit şi mai periculoasă, fiindcă nu mai este atât de evidentă ca în trecut.

Se poate spune că lupta cu idolatria modernă, poate fi mai dificilă decât cea dusă în timpurile lui Moise şi de-a lungul istoriei poporului evreu?

Când citim Vechiul Testament, înţelegem că prin religia închinării la Dumnezeul Cel Viu, aşa cum a fost descoperită lui Moise, s-a deschis un front larg de luptă împotriva idolatriei evidente a acelui timp, vizibilă atât în Egipt, cât şi în Mesopotamia, adică Babilon. Dacă vom studia mai departe din cărţile profetice, vom vedea cât de greu a fost să se reziste tentaţiei şi influenţei exercitate de către aceste culturi decadente aflate în jurul poporului evreu. Însă avantajul, dacă pot să îi spun astfel, al acelor timpuri stătea în faptul că distincţia dintre cel care se închina lui Dumnezeu şi cel ce urma pe idoli era mult mai evidentă, aceşti idoli având nişte reprezentări vizibile şi diferite practici religioase asociate. Însă în perioada modernă, aceşti idoli exteriori au dispărut, fiind înlocuiţi de o falsă învăţătură despre lume şi viaţă, care este mult mai greu de combătut, ea având şi anumite temeiuri pretins „ştiinţifice”.

În ce fel acest ateism pretins ştiinţific reprezintă un pericol mai mare decât idolatria din timpurile antichităţii?

Ateismul a existat dintotdeauna într-un mod mai mult sau mai puţin evident, însă în perioada modernă el a devenit „ştiinţific”, arogându-şi dreptul de a interpreta şi de a fi susţinut prin dovezi „obiective, măsurabile şi raţionale”. Fiind o concepţie despre lume şi viaţă care vine într-o directă contradicţie cu învăţăturile biblice, nu pot decât să concluzionez că avem de-a face cu o formă de idolatrie interioară, bazată pe concepţii şi imagini ce ne îndepărtează de Dumnezeu, alterând cunoştinţa despre Creatorul întregului univers. Rezultatele nu pot fi decât similare idolatriei antice, în senul în care imaginea de sine este degradată, iar relaţiile exterioare sunt deformate, societatea devenind un loc în care cu greu poţi să mai supravieţuieşti atât moral, cât şi fizic. Ateismul ştiinţific reprezintă, prin urmare, forma perfecţionată a idolatriei antice, o interiorizare a ceea ce a fost în principal exterior în trecut.

Dar ce legătură au toate aceste lucruri cu problemele pe care le avem în ce priveşte imaginea de sine?

În măsura în care concepţia noastră despre lume şi viaţă este alterată, atunci problemele legate de imaginea de sine vor începe să apară. Aş putea spune că o mulţime dintre dificultăţile interioare cu care avem de-a face reprezintă rezultatul direct al unei concepţii false cu privire la realităţile din jurul nostru şi nu în ultimul rând, al pierderii imaginii lui Dumnezeu, Creatorul nostru. Dacă am avea o înţelegere corectă asupra faptului că Dumnezeu este alături de noi, că ne acordă sprijin în toate dificultăţile pe care le întâmpinăm de-a lungul vieţii, atunci multe dintre problemele noastre interioare şi-ar găsi rezolvarea în scurt timp.

Însă totuşi, dacă privim la modul în care fariseii şi liderii religioşi ai acelui timp l-au întâmpinat pe Domnul Hristos, ne putem întreba dacă exerciţiul religios este suficient pentru a ne întoarce la Dumnezeu. Ce se poate spune în acest sens?

Primejdiile nu dispar de îndată ce ne-am decis să alegem să mergem pe calea credinţei în Dumnezeul Cel Viu, Creatorul cerului şi al pământului. Dacă ne gândim la fariseii şi liderii acelui timp când trăia Domnul Hristos, vom înţelege că există o formă de idolatrie care pătrunde chiar în mijlocul religiei, formal corecte. Esenţa închinării false, indiferent de formă, rămâne doctrina înălţării de sine, care se află într-o directă opoziţie cu exerciţiul cunoaşterii de Dumnezeu. În mod similar, creştinismul de-a lungul veacurilor nu a avut impactul spiritual din primele secole, fiindcă el a fost alterat de lupta pentru putere şi de promovarea înălţării de sine de către cei care ar fi trebuit să fie păstorii şi învăţătorii bisericii lui Isus Hristos. În concluzie, exerciţiul religios nu este suficient pentru a ne întoarce la Dumnezeu, dacă lipseşte partea spirituală interioară, care să înlocuiască idolatria dinăuntrul nostru.

Cum putem ajunge la o închinare autentică, prin care să fim curăţaţi de orice formă de idolatrie exterioară sau interioară, ajungând astfel la o corectă reprezentare a lui Dumnezeu?

Religia promovată de către Domnul Hristos promovează în primul rând o închinare în „Duh şi adevăr”. Ce înseamnă acest lucru? Mai întâi vorbim despre „Duh”, care se aplică deopotrivă la lucrării Duhului Sfânt, dar şi preschimbării interioare, numite simbolic „naştere din nou”, „renaştere” sau „regenerare”. De îndată ce intrăm în contact cu învăţătura autentică, trebuie să înceapă un proces de transformare interioară, prin intermediul căreia „omul cel vechi”, „idolatru” aş putea spune, este în mod treptat dat la o parte de la cârma vieţii noastre. Este un proces tainic, asemănător creşterii plantelor în natură, dar sigur şi cu rezultate ce devin în mod progresiv vizibile în trăirile şi comportamentul nostru. După aceea, vorbim despre „adevăr”, adică învăţătura descoperită prin intermediul „Cuvântului adevărului”, sau a Sfintelor Scripturi.

Totuşi, toate religiile creştine promovează, sub o formă sau alta, învăţături desprinse din Sfânta Scriptură şi prescriu reguli de conduită pentru cei credincioşi. Cu toate acestea, ateismul şi fariseismul sunt prezente într-o măsură copleşitoare. Cum se explică aceste lucruri?

De-a lungul istoriei a existat o alunecare fie spre ritualism, fie spre pietism. Ritualismul reprezintă o abordare în care accentul este pus pe formă, pe ceremonii, pe cadrul religios de manifestare, până acolo încât se pierde substratul spiritual autentic. Este ceea ce se întâmpla în timpul vieţii Domnului Isus Hristos, când liderii religioşi şi oamenii credeau că slujbele de la Templu sunt fundamentul mântuirii şi nu Dumnezeu care ne oferă în mod direct totul în marea Sa bunătate. Pe de altă parte, pietismul, în varianta sa exagerată ajungând la misticism sau chiar la spiritism, conduce la o spiritualizare a existenţei ce tinde să ignore, să transceadă într-un mod cu totul fantezist natura materială, concretă a realităţii în mijlocul căreia trăim. Din nefericire, religia creştină a pendulat de-a lungul veacurilor între aceste două extreme, iar pericolul nu este nici pe departe depăşit. De ce se întâmplă aceste lucruri? În mod esenţial, fiindcă se ignoră „simplitatea”, aş putea spune, a închinării directe, personale, în „Duh şi adevăr”.

În ce fel imaginea de sine a unei persoane religioase este afectată în mod negativ, de accentele ritualiste sau pietiste din curentul creştin din care face parte?

Dacă accentul este ritualist, atunci toată viaţa spirituală decurge mai mult sau mai puţin din formele religioase, ce trebuie să fie îndeplinite, indiferent de dispoziţia noastră interioară sau nu, şi de multe ori chiar împotriva a ceea ce este raţional. Sunt multe persoane ce suferă de complexe de vinovăţie iraţionale, fiindcă nu pot să aducă la îndeplinire toate ritualurile puse sau autoimpuse, şi care ajung fie să îşi piardă credinţa, fie să devieze spre forme extreme de bigotism, ce nu recomandă în vreun fel învăţătura creştină. Pe de altă parte, dacă accentul este pietist, oamenii ajung să privească spre experienţa interioară, aşteptând ca Dumnezeu să le vorbească direct prin voci sau imagini, făcând din simţire criteriul pentru experienţa religioasă. Astfel de persoane ajung să devină fie complexate, datorită lipsei unor astfel de simţăminte extreme, fie să se erijeze asemenea unor „guru” sau maeştrii spirituali în raport cu ceilalţi, acest lucru fiind un ecou direct al înălţării de sine.

Putem spune că ritualismul şi pietismul sunt de fapt tot o formă de manifestare a idolatriei interioare, anume destinate pentru cei ce resping ateismul larg răspândit în lume?

Capacitatea de disimulare a şarpelui este nesfârşită. Să ne gândim la îndrăzneala pe care a avut-o de a ispiti chiar şi pe Domnul Isus Hristos. În acest sens, de îndată ce ne-am decis să Îl urmăm pe Isus Hristos, să devenim închinători ai lui Dumnezeu, primejdia dinăuntru nu dispare, forme inedite de idolatrie fiind zămislite special, chiar şi pentru contextul creştin. Şarpele din noi, sau firea pământească, este deosebit de inteligent şi de abil pentru a se adapta diferitelor condiţii, iar redobândirea adevăratei imagini de sine presupune o detectare a mişcărilor acestuia şi un efort hotărât de a face faţă dorinţelor nelegiuite, pe care în mod fals le percepem ca fiind ale noastre.

Cum putem fi eliberaţi de aceşti idoli, ce caută să se manifeste tot timpul în noi şi prin intermediul nostru? Cum putem să nu mai răspundem dorinţelor Celui Rău?

Eliberarea este posibilă printr-o închinare corectă, biblică, în „duh şi adevăr”, fapt ce presupune o relaţie personală, directă cu Dumnezeu prin studiu, rugăciune şi exercitarea credinţei în viaţa de zi cu zi. Când citim paginile sfinte, atunci cunoştinţa de Dumnezeu se transferă, prinde chip, în mintea noastră, în interiorul nostru, aducând un potop de lumină vindecătoare. Mai departe, prin rugăciune, laudă şi mulţumire, începem să ne dezmorţim partea ascunsă a fiinţei noastre, să aducem lumină în acele încăperi ale conştiinţei, unde se află gravat „chipul lui Dumnezeu”, conform cu modul în care am fost creaţi de la început. Din acea clipă, o nouă imagine prinde contur în mintea noastră şi vedem că de fapt nu suntem animale evoluate, nici descendenţii vreunei zeităţi, nici rodul hazardului evoluţionist, ci suntem copiii lui Dumnezeu, persoane create să intrăm într-o legătură directă şi personală cu Creatorul nostru.

Dar cum să ne păzim de ceilalţi idoli, de multe ori prezenţi chiar şi în practica religiei creştine?

De îndată ce lumina prezenţei divine pătrunde în mintea noastră, iar conştiinţa apartenenţei noastre prinde chip, vom dori să fim eliberaţi de orice formă de idolatrie pentru a putea să avem o legătură continuă cu Dumnezeu. Astfel, vom dobândi înţelepciune, putere şi vigoare pentru a ne putea împotrivi oricărei forme de idolatrie, având acea energie interioară pentru a nu ne mai lăsa influenţaţi de ritualism, misticism sau altele în felul acesta. Lumina vindecătoare a Cuvântului divin primit în suflet va aduce acea „imunitate” deplină în raport cu aceşti „viruşi” de natură spirituală, astfel că vom putea merge mereu pe calea care duce la ceruri.

Rugăciune pentru a putea să experimentăm religia închinării în „duh şi adevăr”, prin intermediul studiului Cuvântului biblic, al exerciţiului rugăciunii unite cu lauda şi mulţumirea, precum şi prin exercitarea credinţei care să ne conducă la fapte spre slava lui Dumnezeu.

Imaginea de sine adevarata sau “creati sa purtam chipul lui Dumnezeu”

admin — Sat, 06 Feb 2010 10:18:14 +0000

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Să începem prin a citi din Geneza 1: 26 „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. 27 Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”

Ce ne spune acest verset despre modul în care Dumnezeu ne-a creat, sau mai bine zis despre statutul pe care El ni l-a acordat chiar de la început?

Există multe persoane ce se confruntă cu problema unei imagini de sine defavorabile, induse fie de ceilalţi, fie de o experienţă nefericită prin care au trecut. Pe de altă parte, există oameni care au o părere exagerată de sine, crezându-se deasupra celorlalţi. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură este deosebit de clară asupra acestui aspect, spunând că toată umanitatea a fost creată după chipul lui Dumnezeu, având aceeaşi părinţi, aduşi la existenţa prin puterea Creatorului întregului univers. Prin urmare, statutul care ne-a fost acordat de la începuturi decurge din calitatea de a purta chipul lui Dumnezeu în interiorul nostru.

Dacă acest chip a fost aşezat în interiorul nostru, cum urma să se reflecte în afara noastră, în vorbele, faptele şi toate acţiunile noastre?

Noţiunea de chip al lui Dumnezeu a suscitat numeroase speculaţii de-a lungul timpului, însă în orice caz trebuie să înţelegem că acest lucru urma să se reflecte într-un mod nemijlocit în exteriorul nostru prin „stăpânirea” înţeleaptă a lucrurilor peste care omul a fost pus să le administreze. Fragmentul biblic ne vorbeşte despre domnia asupra tuturor animalelor de pe acest pământ, conturând ideea reprezentării Creatorului în lumea în care trăim. Practic, înţelegem că Dumnezeu şi-a ales rasa umană pentru a-L face cunoscut pe planeta Pământ, fapt care conturează extraordinara demnitate ce ne-a fost acordată.

Ce legătură au toate acestea cu imaginea de sine pe care ar trebui să o avem şi cum s-ar reflecta conştiinţa acestui lucru asupra vieţii pe care o trăim?

Aş putea spune, că una dintre cauzele fundamentale pentru care omul a ajuns să decadă tot mai mult, se găseşte în pierderea conştiinţei faptului că prin creaţie, umanitatea a primit chipul lui Dumnezeu, adică acea capacitate de a gestiona în mod înţelept resursele planetei şi să aducă armonia din ceruri şi pe pământ. Dacă acest lucru nu ar fi fost uitat, s-au mai bine zis ascuns de-a lungul veacurilor, istoria umanităţii ar fi fost cu totul alta. Demnitatea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o este extraordinară, lăsând să se înţeleagă că înzestrări deosebite ne-au fost puse la dispoziţie, pentru a face planeta Pământ un loc deosebit, o imagine a realităţilor cereşti.

Cu toate acestea, vedem în jurul nostru atâta durere şi suferinţă, iar mulţi oameni şi-au pierdut respectul de sine, având impresia că suntem doar nişte animale evoluate şi nimic mai mult. Ce remedii ne oferă Sfânta Scriptură în acest sens?

Trebuie să înţelegem că viaţa noastră va reflecta în mod nemijlocit concepţia pe care o avem despre lume şi realitatea în mijlocul căreia trăim. Fără a ignora căderea ce s-a produs prin neascultare, totuşi niciodată nu este scris faptul că Dumnezeu ar fi retras de la noi calitatea faptului că am fost creaţi după chipul Său. Vreau să subliniez, că acest chip nu a dispărut cu totul, şi tocmai de aceea, există şansa de a fi aduşi înapoi, pentru a manifesta din nou demnitatea ce ne-a fost acordată. În acest sens, conştiinţa faptului că am fost creaţi după chipul Creatorului întregului univers, se constituie ca un prim pas în redobândirea stăpânirii ce ar fi trebuit să fie a noastră de la început. Respectul de sine se câştigă prin lupta împotriva neascultării de Dumnezeu şi deopotrivă prin promovarea valorilor pozitive expuse prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai precis, nu poţi să rămâi cu o imagine de sine defavorabilă, dacă te gândeşti că ai fost creat după chipul lui Dumnezeu. Această realitate nu se restrânge doar la primii oameni, ci este un statut ce a fost acordat întregii umanităţi, o condiţie existenţială pe care Creatorul universului ne-a dăruit-o într-un mod cu totul deosebit.

Din acest punct de vedere, lucrurile ar părea relativ simple, însă în viaţa de zi cu zi este atât de greu să te gândeşti că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, iar în acelaşi timp să faci faţă realităţilor defavorabile cu care te confrunţi. Ce se poate spune în acest sens?

De la început subliniez faptul că realitatea confruntării de care fiecare dintre noi are parte, nu se constituie ca un argument în favoarea pierderii acestui chip, ci mai degrabă este dovada că acest chip al lui Dumnezeu a rămas împreună cu noi. Mai precis, Creatorul nostru nu ne-a retras condiţia ce ne-a acordat-o, şi prin urmare, este lăsată posibilitatea întoarcerii la scopul pentru care am fost creaţi. Lupta ce se dă pentru fiecare dintre noi are drept scop, pe de o parte, tocmai menţinerea stării de neştiinţă asupra planurilor lui Dumnezeu şi a adevăratei noastre condiţii, iar pe de altă parte, prin intervenţia lui Isus Hristos, se caută ca fiecare dintre noi să revină la starea în care trebuia să fim de la început. Prin urmare, confruntarea prezentă este dovada vie a faptului că încă nu s-a ajuns la final, iar fiecare dintre noi are şansa de a redeveni o imagine vie a lui Dumnezeu pe pământ.

Totuşi, dacă privim la ceea ce se întâmplă în lumea noastră, este foarte greu să crezi că umanitatea ar putea fi călăuzită să se întoarcă la condiţia de la început. Cum pot fi înţelese aceste lucruri?

Întoarcerea întregii umanităţi la condiţia de la început nu reprezintă un lucru imposibil şi tocmai de aceea mesajul Scripturii este adresat fără discriminare tuturor oamenilor de pe acest pământ. În acelaşi timp, în măsura în care starea de ignoranţă asupra condiţiei noastre continuă, rezultatele nu vor putea fi decât nefaste. Practic, înaintea noastră se deschid două căi, una către Împărăţia cerurilor, prin întoarcerea la condiţia iniţială, iar cealaltă către abisul distrugerii, prin persistarea respingerii ofertei divine de întoarcere. Apelul se adresează către fiecare dintre noi, pentru a deveni conştienţi că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi să începem să acţionăm în consecinţă, prin lucruri care să dovedească faptul că purtăm în Numele Celui Preaînalt.

În acest sens, ce remedii pot fi oferite celor ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, mai precis acelor persoane la care respectul de sine a fost în mare măsură afectat de realităţile lumii în care trăim?

Cum am mai subliniat şi în alte ocazii, totul depinde de dreapta orientare a minţii noastre, de atenţia pe care o acordăm diferitelor „glasuri”, sau influenţe, ce vin asupra noastră. Pe de o parte, avem de-a face cu „glasul lumii”, care de multe ori ne îndeamnă să urcăm pe treptele înălţării de sine, iar alteori ne şopteşte că nu este nimic de capul nostru, că suntem nişte „nimeni”, de care nimănui nu îi pasă. În ambele situaţii, avem de-a face cu „glasul şarpelui”, care încearcă să ne conducă spre distrugerea finală. Pe de altă parte, în alt registru şi cu un totul alt conţinut, este „glasul Scripturii”, al acestui martor infailibil al lui Dumnezeu, care ne vorbeşte despre faptul că am fost creaţi după chipul Creatorului universului, că lupta nu este pierdută, că oricând putem să răscumpărăm greşelile trecutului, prin întoarcerea noastră la Dumnezeu. Totul va depinde însă, doar de atenţia pe care o vom acorda acestor „glasuri”, ce ne însoţesc neîncetat.

Cu toate acestea, chiar dacă încercăm să gândim pozitiv având la bază cuvintele Sfintelor Scripturi, totuşi sunt multe lucruri înjositoare pe care le descoperim de multe ori că le practicăm. Ce este de făcut? Nu sunt argumente în favoarea „glasului şarpelui”?

Cu siguranţă că orice lucru rău comis tinde să ne înjosească şi să aducă la tăcere glasul Sfintelor Scripturi, devenind „probe practice” pentru ceea ce afirmă Cel Rău. Dar pe de altă parte, să nu uităm niciodată că pentru noi a murit Domnul Isus Hristos ca jertfă de ispăşire, astfel că întreaga vinovăţie a fost preluată de către El. Prin urmare, „probele practice” nu mai au cum să ni se aplice, cât timp avem credinţă în Isus Hristos şi realitatea a ceea ce El a făcut pentru noi. Imaginea noastră de sine nu trebuie să se degradeze în astfel de situaţii, ci trebuie să ne reamintim de evenimentul jertfei Sale în favoarea noastră.

Pe de altă parte, rămân o serie întreagă de consecinţe ce decurg din lucrurile rele pe care le-am făcut. Iar în acelaşi timp, constatăm de multe ori că nu putem depăşi anumite practici ce ne degradează. Cum se poate scăpa din „robia păcatului”?

Eliberarea din robia practicilor rele, care ne degradează imaginea şi respectul, sau stima, de sine, presupune o acţiune hotărâtă, care se realizează prin îmbinarea efortului nostru bine direcţionat de a nu mai comite respectivele lucruri şi credinţa pe care o acordăm cuvintelor lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, care fac referinţă la faptul că o putere supranaturală ne este pusă la dispoziţie în acest sens. Apostolul Pavel, atunci când vorbea de confruntarea ce se dă în interiorul nostru, punea în opoziţie „firea pământească”, sau glasul Celui Rău ce acţionează în noi, şi Duhul Sfânt, care de asemenea se manifestă în interiorul nostru. Cele două glasuri, sau cele două puteri, îşi dispută fiecare fărâmă din conştiinţa noastră încercând să inscripţioneze în noi, să ne programeze, într-o direcţie sau alta. Însă alegerea ne aparţine, iar dacă de fiecare dată vom sta de parte adevărului exprimat de către Sfintele Scripturi, biruinţa este sigură, iar ceea ce este rău va fi înfrânt.

Însă ce ne facem cu lucrurile bune pe care ar trebui să le facem, şi totuşi constatăm că nu avem dispoziţia sau puterea interioară în acest sens? Cum să practicăm ceea ce este bun, când acest lucru stă împotriva înclinaţiilor noastre?

O putere extraordinară, ce constă în revărsarea energiilor de natură divină în sufletul nostru, se află în atracţia pe care ne-o creează expunerea corectă, directă şi sinceră a mesajului Sfintelor Scripturi. Acest lucru ne conduce să fim captivaţi de frumuseţea, curăţia şi desăvârşirea realităţilor spirituale prezente şi viitoare. Atunci când privim către Domnul Isus Hristos, către destinul nostru extraordinar, ceva se întâmplă în interiorul nostru. Nu putem să avem o explicaţie până la capăt asupra acestui lucru, dar cu siguranţa impresia produsă asupra minţii noastre va fi de natură să ne determine să urâm orice practică degradantă de care avem cunoştinţă, chiar dacă acest lucru presupune o renunţare extremă. În ce priveşte „lucrurile bune pe care nu le facem”, aş putea spune că nu trebuie să cădem în extreme, care să conducă la distorsionarea mesajului divin. Niciodată Dumnezeu nu ne va cere un lucru iraţional, absurd, sau neadaptat puterilor noastre.

Putem să spunem că există o falsă vinovăţie, ce caută să ne determine să ne pierdem speranţa în cuvintele Sfintelor Scripturi?

Falsa vinovăţie reprezintă un „cal troian”, de multe ori mai eficient decât dovedirea unei reale vinovăţii. Multe persoane au fost descurajate de faptul că nu puteau să realizeze lucruri care li se păreau că erau cerute de către Cuvântul lui Dumnezeu. Fără a da la o parte obligaţia ascultării depline şi a eforturilor susţinute pe care trebuie să le facem în această direcţie, să nu uităm însă că mântuirea se obţine prin „atribuirea meritelor Domnului Isus Hristos”. Aşadar, pentru orice persoană ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, rezultată în urma unei false sau reale vinovăţii, mesajul Scripturii este de a ne ancora în siguranţa acestei atribuiri, care pe de o parte ne scapă de orice fel de vinovăţie, iar în acelaşi timp ne deschide calea pentru a ajunge la o ascultare deplină, eliminând orice fel de acuzaţii ce ne pot fi aduse.

Însă cineva ar putea să stea comod şi să spună, că dată fiind această atribuire pentru cel care „crede”, atunci el nu trebuie să mai facă nimic. Ce se poate spune despre o astfel de credinţă?

Aici este o chestiune în principal de „suflet”, de „inimă”, ca să îi spun astfel. Când devii conştient de faptul că Domnul Hristos a murit pentru tine, cu scopul ca imaginea divină să fie din nou activă în interiorul tău, când vezi marea Sa iubire şi mai ales înţelegi ceva din grozăvia suferinţelor prin care a trecut, atunci este cu neputinţă să mai stai comod, într-o stare pasivă. Atunci când Domnul vorbea ucenicilor Săi, sau chiar în faţa nenumăratelor mulţimi, „inimile vibrau cu putere”, ca ecou la marea iubire a lui Dumnezeu ce a fost revărsată prin Fiul Său. Cine este atins de mesajul Bibliei, va începe şi el să „vibreze” în ritmul cosmic al armoniilor universale, ce vin de la Dumnezeu, prin cuvintele iubirii ce se jertfeşte în favoarea noastră. O astfel de „vibraţie” a sufletului, această mişcare până la lacrimi a conştiinţei noastre, este de natură să trezească din adormire „chipul divin din noi”, pentru ca astfel să primim oferta de a redeveni ceea ce trebuia să fim de la început şi anume „copii ai lui Dumnezeu”. Această convingere va alunga orice urmă de întuneric din inimă şi crezând cuvintele Evangheliei vom ajunge să ne ridicăm la înălţimea demnităţii pentru care am fost aduşi la existenţă.

Rugăciune pentru a conştientiza pe deplin faptul că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi de a accepta oferta Evangheliei Domnului Isus Hristos, de redobândire a calităţii pe care ar fi trebuit să o avem dintotdeauna.