Conexiuni Creştine Contemporane » Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin http://octavian.intercer.org/blogoctavian Jurnal de studiu si dezvoltare personala Sat, 24 Jul 2010 11:15:12 +0000 en hourly 1 http://wordpress.org/?v=3.0.1-alpha-15359 A nu fi violent in gandire si spirit http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-nu-fi-violent-in-gandire-si-spirit.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-nu-fi-violent-in-gandire-si-spirit.html#comments Sat, 03 Jul 2010 11:04:07 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=442 În calitate de creştini este esenţial să manifestăm modul de a fi al lui Dumnezeu, caracterizat prin bunătate, îngăduinţă şi absenţa oricărei trăsături violente. Din această cauză am identificat şi cules căutând pe Internet, mai multe citate legate de subiectul nonviolenţei, spuse de către diferite personalităţi de marcă din istoria umanităţii (http://thinkexist.com/quotations/nonviolence/). Scopul este de a compara aceste gânduri cu ceea ce ne descoperă Sfintele Scripturi.

 
 „A nu răspunde cu violenţă înseamnă să preîntâmpini nu numai comiterea violenţei fizice exterioare, dar deopotrivă violenţa interioară în spirit. Nu este suficient să refuzi să iei viaţa unui om, ci deopotrivă trebuie să refuzi să îl urăşti.” - Martin Luther King, Jr.
 
De ce este necesar să veghem deopotrivă asupra manifestării exterioare şi interioare a violenţei? De ce nu este suficient să reprimăm doar ceea ce se vede, lăsând sentimentele şi gândurile noastre să se manifeste în voie?
Domnul Isus Hristos spunea că toate acţiunile noastre pornesc din interiorul nostru, din inima noastră, fapt pentru care nu va fi suficient să veghem asupra comportamentului nostru, dacă nu se va schimba ceva la nivelul motivaţiilor interioare pe care le avem. Nu este cu putinţă să dovedim suficientă stăpânire de sine pentru a ne reprima pornirile violente, dacă aceste tendinţe nu au fost deja controlate la nivelul imaginaţiei şi cugetului. În acest punct, foarte multe persoane greşesc încercând să îşi corecteze doar partea exterioară a conduitei lor. Încă o dată revin şi insist asupra greutăţii acestor cuvinte: nu este suficient să încercăm să părem mai buni, dacă în interiorul nostru nu s-a produs o mutaţie fundamentală. „Pomul bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” şi „din adâncul inimii vorbeşte gura”, prin urmare lucrarea de eliminare a violenţei din viaţa noastră trebuie să înceapă de la izvoarele vieţii. Până când gândurile noastre şi sentimentele noastre nu se vor schimba, vom rămâne aceeaşi oameni violenţi şi răi.
 
Cum putem ajunge să stăpânim violenţa interioară, pe care la început doar noi o cunoaştem? Cum putem să dăm la o parte orice fel de mânie din cugetul şi inima noastră?
A da la o parte din suflet orice urmă de mânie, reprezintă cea mai nobilă lucrare ce ne-a fost încredinţată de către Dumnezeu. Cu siguranţă că este bine să cultivăm virtuţile pozitive în genul iubirii, răbdării şi îndurării, dar toate acest lucruri vor fi compromise cât timp mai rămâne o cât de mică urmă de violenţă în interiorul nostru. Este de ajuns să avem doar câteva tendinţe, aparent nesemnificative, spre a răspunde cu mânie, astfel încât acest lucru să devină suficient pentru a compromite cultivarea trăsăturilor pozitive de caracter. Din acest punct de vedere, nu voi avea cuvinte să pot exprima pe deplin cât de important este să veghem şi să eliminăm din viaţa noastră orice urmă de violenţă.
 
Ce înseamnă să nu mai urăşti pe nici un om? Cum devine acest lucru posibil pentru noi? Cum ajungem să manifestăm sentimente opuse, de iubire şi apreciere?
Să nu mai urâm pe nimeni, şi aici includ orice lucru, nu numai fiinţele omeneşti, reprezintă un ideal tangibil prin intermediul harului lui Dumnezeu. Nu cred că vom putea să devenim asemănători cu Domnul nostru cât timp există urme de ură şi mânie în sufletul nostru. Această posibilitate este deschisă de faptul că putem să fim transformaţi, regeneraţi interior prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt. Pe de altă parte, Duhul lui Dumnezeu nu va lucra cât timp noi nu punem la lucru puterea noastră de alegere cu scopul de a cultiva sentimentele adevărului, binelui şi iubirii. Chiar dacă la început eforturile noastre se vor izbi de zidul rece al înclinaţiilor din suflet, nu va trebui să ne dăm bătuţi. „Şarpele” firii pământeşti nu cedează uşor şi fără luptă. Însă prin perseverenţă şi voinţă, având credinţă în faptul că Dumnezeu lucrează în interiorul nostru, vom constatata după un timp un progres substanţial.
 
La ce se referă Martin Luther King, când spune că trebuie să „refuzăm să urâm” pe orice om? Cum se materializează acest refuz?
Ura prinde la început chip în interior, în cugetul nostru, pornind de la anumite preferinţe pe care le avem, care însă după aceea ajung să se manifeste tot mai puternic, până când ajungem să nu mai putem suferi o anumită persoană. Dacă însă vom refuza să dăm curs sentimentelor de lipsă de simpatie, atunci vom intra pe un teren avantajos pe care vom putea să repurtăm victorii preţioase împotriva violenţei interioare. Acest refuz de a da curs cererilor naturii căzute nu va fi uşor de realizat şi menţinut, dacă nu vom exercita puterea voinţei, uneori până la modul extrem. Nu vreau să descurajez pe nimeni, dar lupta împotriva violenţei interioare este cea mai teribilă în ce priveşte miza şi consecinţele. Un creştin autentic va urca pe drumul eliminării complete a violenţei din suflet, până când lumina fără de seamăn a prezenţei divine va străluci cu putere în interiorul sufletului său. Ajuns pe o astfel de culme a experienţei spirituale, un creştin va ajunge să fie un model şi un exemplu de viaţă ce merită a fi trăită, chiar şi în mijlocul circumstanţelor actuale ale lumii.
 
Cum putem ajunge să nu mai răspundem cu violenţă, chiar şi atunci când suntem provocaţi? Ce exemplu ne-a fost oferit de către Domnul Hristos?
A nu răspunde cu violenţă atunci când eşti provocat reprezintă o ţintă pe care putem să o atingem, dacă vom căuta să cultivăm deprinderi pozitive, care să înlocuiască vechile căi de reacţie. Din nefericire, tendinţele ereditare sunt foarte puternice în manifestarea violenţei. Ba chiar aş putea spune, că în procesul selecţiei naturale din lumea noastră căzută în păcat, violenţa reprezintă calea de eliminare a celor „slabi” şi de promovare a celor „puternici”. În consecinţă, manifestarea violenţei în lupta pentru existenţă a reprezentat un criteriu de selecţie şi de supravieţuire de-a lungul timpului. În momentul când dorim cultivarea unor tendinţe opuse, cum ar fi răspunsul nonviolent, ajungem deseori în imposibilitatea faptică de a manifesta astfel de trăsături de caracter. Însă dacă vom privi la exemplul dat de către Domnul Isus Hristos, vom distinge extraordinara putere a stăpânirii de sine dovedită chiar în circumstanţe de provocare şi slăbiciune extremă.
 
Ce se va întâmpla atunci când vom ajunge să reprimăm orice formă de violenţă? Ce mărturie vom da întregii lumi asupra a ceea ce s-a întâmplat cu noi şi în interiorul nostru?
Reprimarea violenţei interioare şi exterioare va aduce un progres spiritual extraordinar, care va răsplăti pe deplin efortul investit. Când aceste tendinţe vor fi deplin stăpânite vom putea „vedea faţa lui Dumnezeu”, adică percepţia noastră asupra prezenţei divine se va întări considerabil, încât vom ajunge să trăim chiar cu conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu împreună cu noi clipă de clipă. Când violenţa interioară dispare, atunci conştiinţa puterii divine ajunge să fie tot mai clară în noi, iar credinţa ajunge să strălucească în mod deplin. Realizările spirituale care ni se păreau imposibile ajung să fie tangibile. Iar mărturia pe care o vom da înaintea întregii lumi, va fi de aşa natură, încât toţi vor cunoaşte că în interiorul nostru a început să locuiască chiar Domnul Isus Hristos.
 
Să citim în continuare din 1 Corinteni 13:4-8 „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.”
 
Ce ne spun aceste versete despre atitudinile pe care ar trebui să le cultivăm pentru a ajunge să nu mai fim violenţi în gândire şi spirit?
Atitudinile fundamentale în jurul cărora se construieşte orice fel de contracarare a violenţei, se reunesc în jurul triadei: credinţă, nădejde şi dragoste. Atunci când aceste atitudini ajung să fie cultivate în interiorul sufletului, temperamentul violent va fi adus la tăcere. Lupta interioară pentru aducerea naturii noastre în ascultare de cerinţele Cuvântului divin, nu reprezintă un lucru simplu, dar în acelaşi timp nu este ceva imposibil. Când aceste atitudini fundamentale ajung să strălucească cu putere în suflet, atunci orice formă de violenţă este adusă la lumină, expusă pentru a o putea vedea şi abandona. Dezgustul faţă de rău nu este posibil cât timp atitudinile pozitive fundamentale nu ajung să se manifeste cu putere în inima noastră. Dar atunci când trăsăturile pozitive de caracter sunt însuşite pe deplin, se descoperă cea mai de seamă putere spirituală în biruinţa asupra a tot ceea ce înseamnă întuneric şi rău.
 
Putem fi violenţi în interiorul nostru şi acest lucru să nu se vadă? Putem să manifestăm iubirea în cuget şi spirit, iar acest lucru să nu ajungă în scurt timp cunoscut de toţi ceilalţi?
„O cetate aşezată pe un munte nu va rămâne ascunsă”. Acest lucru este valabil deopotrivă pentru o fortăreaţă a răului, dar şi pentru trăsăturile pozitive pe care Dumnezeu ni le încredinţează prin intermediul Duhului Sfânt. Dacă stăpâneşte violenţa, atunci gândurile, cuvintele şi faptele vor da o mărturie mai mult decât evidentă aspra acestui lucru. Dacă însă iubirea a ajuns să se manifeste în suflet, atunci valurile calde, dar puternice, ale energiei divine se vor propaga din interiorul nostru, şi nimeni din afara noastră nu va rămâne indiferent faţă de această schimbare petrecută în inima noastră. Cred că astfel vom da cea mai puternică mărturie asupra prezenţei naturii divine în interiorul nostru, iar biruinţa interioară pe care o vom dobândi va merita efortul depus. Iubirea manifestată în spirit şi cuget va da ocazia exercitării celor mai alese simţăminte, iar bucuria şi pacea pe care le vom simţi vor întrece cu mult tot ceea ce ne-am fi putut imagina. Când violenţa dispare din suflet, orice fel de teamă încetează să mai aibă putere asupra noastră.
 
De ce iubirea se constituie ca un antidot sigur împotriva oricărei tendinţe spre mânie şi violenţă? De ce numai manifestarea ei reprezintă singura soluţie împotriva oricărei forme de violenţă?
Când iubirea preia controlul vieţii noastre, atunci violenţa este dată la o parte, iar firea pământească ajunge să fie răstignită, fără a mai ajunge să ne mai stăpânească. Calmul, bucuria şi pacea vor înlocui răceala, mânia şi supărarea. Ceea ce ne irita înainte, va ajunge să nu ne mai afecteze, fiindcă principiile naturii divine se manifestă cu putere în omul interior. Natura iubirii este opusă violenţei, fiindcă ea se bazează nu pe exercitarea puterii asupra celorlalţi, ci pe călăuzirea blândă către Dumnezeul ceresc. Iubirea divină face să se oprească răul înainte ca acesta să se manifeste. Uimirea noastră va fi mare când vom vedea că până la urmă este mai uşor să fii liniştit decât mânios, că mai la îndemână îţi este să te porţi cu bunătate decât cu ură. Şi această transformare interioară ne va conduce la o experienţă spirituală de excepţie, de care vor beneficia toţi cei care depind de noi.
 
Cum putem să ajungem să manifestăm atitudinile descrise de către apostolul Pavel în epistola sa către Corinteni? De ce iubirea reprezintă cea mai înaltă atitudine?
Atitudinile descrise de către apostolul Pavel sunt la îndemâna noastră, fiindcă prin intermediul jertfei Domnului nostru Isus Hristos, toate realizările spirituale dezvoltate în natura umană de către Fiul lui Dumnezeu, devin ale noastre. Când vorbim despre stăpânirea violenţei, de fapt facem referinţă la ceea ce a realizat Domnul Hristos pentru noi, sarcina noastră fiind doar de a primi în mod activ aceste trăsături de caracter. Între aceste înzestrări, iubirea este cea mai de seamă, fiindcă ea ne aduce în contact direct cu inima lui Dumnezeu. Când iubirea ajunge să domnească în suflet, atunci caracterul divin a fost în mod deplin restaurat. Puterea principiului iubirii este aşa de mare, încât nu lasă nici un compartiment al vieţii noastre în afara sferei sale de acţiune.
 
La modul practic, ce paşi ar trebui întreprinşi pentru a ajunge să învingem tendinţele violente sădite în interiorul nostru? Este suficientă doar stăpânirea de sine?
Stăpânirea de sine este deosebit de utilă, ca un prim pas în eliminarea violenţei din suflet, dar ea nu este suficientă, dacă nu se va uni cu însuşirea celor trei principii fundamentale: credinţa, nădejdea şi dragostea. Avem nevoie de credinţă pentru a ajunge să învingem opoziţia înverşunată a firii pământeşti, care încearcă să ne ţină în starea de robie şi de violenţă. Avem nevoie de speranţă, pentru a nu ne da bătuţi, atunci când realizările par a fi nesemnificative în raport cu efortul depus. Dar deopotrivă avem nevoie de un înlocuitor pentru violenţă, şi acesta nu poate fi decât iubirea. Când principiul iubirii ajunge să fie pe deplin însuşit, atunci exerciţiul stăpânirii de sine va fi deosebit de uşor, iar bucuria noastră va fi să putem păşi cu bucurie pe calea luminoasă a părtăşiei la natura divină. De îndată ce acest lucru se realizează în interiorul nostru, atunci nimic din tot ceea ce ni s-ar putea întâmpla de-a lungul vieţii nu ne va mai afecta în vreun fel, astfel încât să ne pierdem credinţa în Dumnezeu. Dimpotrivă, prin exemplul nostru vom ajunge să influenţăm multe persoane să urmeze calea adevărului, binelui şi dreptăţii, abandonând tot ceea ce ţine de întuneric şi rău.
 
Ce înzestrări ne pune la îndemână Dumnezeu pentru a ajunge să manifestăm iubirea în locul urii? Care este partea noastră în însuşirea acestor capacităţi de natură spirituală?
Iubirea pe care ne-o oferă Hristos are un izvor supranatural, chiar la tronul lui Dumnezeu. Când ajungem să înţelegem acest adevăr, atunci se produce această schimbare extraordinară ce se numeşte „naştere din nou”. Atunci, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru, vom ajunge să manifestăm în mod constant iubirea divină, fără a mai fi afectaţi de răutatea ce abundă în jurul nostru. Atunci vom ajunge să fim calmi în mijlocul celei mai teribile încercări. Atunci puterea divină se va manifesta nestingherit în interiorul nostru, iar înzestrările naturii divine, prin intermediul darurilor spirituale, ne vor conduce la înălţimi spirituale de negândit. Cred că nu avem o idee clară asupra a ceea ce Dumnezeu va face pentru noi, dacă ne vom lăsa câştigaţi de către harul Său minunat. Abia când vom ajunge să permanentizăm experienţa comuniunii cu Dumnezeu, vom putea să distingem avantajele ce decurg din a fi bun, tolerant faţă de semeni şi lipsit de orice formă de violenţă. Abia atunci vom putea înţelege că viaţa, chiar şi cea de pe pământ, merită să fie trăită la potenţialul ei deplin.
 
Rugăciune pentru a ajunge să dăm la o parte din viaţa noastră orice formă de răutate şi violenţă, începând cu gândurile noastre şi continuând cu ceea ce vorbim şi facem, cu scopul de a-L reprezenta pe Hristos în mijlocul acestei lumi.
]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-nu-fi-violent-in-gandire-si-spirit.html/feed 0 Sa veghem pentru a ramane credinciosi lui Dumnezeu http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-veghea-asupra-respectarii-principiilor-crestine-in-viata-de-zi-cu-zi/sa-veghem-pentru-a-ramane-credinciosi-lui-dumnezeu.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-veghea-asupra-respectarii-principiilor-crestine-in-viata-de-zi-cu-zi/sa-veghem-pentru-a-ramane-credinciosi-lui-dumnezeu.html#comments Sat, 24 Apr 2010 14:09:15 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=412 Tendinţa de a da uitării relaţia pe care trebuie să o avem cu Dumnezeu este deosebit de puternică, fapt ce reclamă o veghere atentă asupra stilului nostru de viaţă. În acest sens este util să citim cuvintele spuse de Iosua poporului ales din acele zile: Iosua 23:11 „Vegheaţi, dar, cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru.”.
 
De ce este necesar să veghem asupra vieţii noastre pentru a rămâne într-o relaţie vie şi apropiată cu Dumnezeu? Ce se întâmplă când neglijăm acest sfat?
 
Am avut ocazia să urmărim ce anume se întâmplă când oamenii nu veghează şi când vrăjmaşul, profitând de lipsa de vigilenţă a păzitorilor, aruncă tot felul de plante sălbatice şi dăunătoare în ogorul interior al inimilor noastre. Astfel, dacă nu suntem atenţi, uitarea de Dumnezeu stă la uşă, iar idolatria nu va aştepta prea mult pentru a forţa poarta de acces a sufletului. Nu în ultimul rând, datorită lipsei de veghere nu vom fi pregătiţi în vederea celei de-a doua reveniri a lui Hristos. Prin urmare, atunci când nu veghem relaţia noastră cu Dumnezeu va suferi modificări dramatice, şi chiar dacă vor mai rămâne anumite aspecte cu numele, în realitate înstrăinarea îşi va spune cuvântul. Aşadar, este fatală ignoranţa şi complacerea în aţipire sau somnolenţă, atunci când ne referim la lucrurile spirituale.
 
Cum se reflectă atitudinea de veghere în stilul de viaţă al unui adevărat creştin? Ce anume caracterizează o persoană care este vigilentă asupra ceea ce se întâmplă cu ea şi cu cei din mediul în mijlocul căruia trăieşte?
Stilul de viaţă creştin este prin excelenţă activ, fiind axat pe înaintarea şi dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii în care trăim. Astfel, atitudinea de veghere se poate vedea imediat prin prospeţimea credinţei pe care o are un om, prin spontaneitatea plină de har a exprimării încrederii în Dumnezeu prin cuvinte şi fapte. Se poate spune că „o cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”. Tot astfel, un creştin veghetor va fi remarcat cu uşurinţă ca o persoană care îşi transmite credinţa mai departe prin influenţa pe care o degajă, precum şi prin orice alt lucru pe care îl întreprinde. În plus, având o atenţie specială din punct de vedere spiritual faţă de sine, un adevărat creştin va fi atent să nu propage mai departe idei sau atitudini care să inducă necredinţă sau principii ale întunericului. De asemenea, un creştin adevărat va fi atent să nu se lase contaminat de influenţele negative din mijlocul mediului în care trăieşte.
 
Ce impact ar avea cei credincioşi asupra lumii în care trăim, dacă ar fi veghetori asupra acestor aspecte ce ţin de manifestarea vieţii spirituale? Ce diferenţă ar exista faţă de situaţia de faţă?
În momentul de faţă, precum şi de-a lungul istoriei bisericii creştine, impactul pe care cei credincioşi îl au sau l-au avut asupra lumii a depins foarte mult de măsura de veghere pe care au manifestat-o. Nu întâmplător, momentele de mare impact au fost numite ulterior ca fiind „treziri”, adică o ridicare din somnolenţă la o stare de veghe activă pentru mântuirea personală şi deopotrivă a oamenilor din această lume. Astfel de chemări la veghere au fost adresate de la început în cuprinsul Scripturii şi al istoriei poporului ales din toate timpurile. Ei bine, dacă vegherea ar lua locul somnolenţei, atunci lumea în care trăim ar fi inundată de un „potop de lumină” şi ar fi provocată să se întoarcă de la căile întunericului la Dumnezeu.
 
Dar nu este mai comod să stăm într-o stare de lâncezeală şi să lăsăm lucrurile în voia lor? În fond vegherea presupune un efort de a rămâne treaz şi de a acţiona în sensul contracarării răului din această lume şi din biserică. De ce să facem aşa ceva?
Comoditatea de a te complace într-o stare de lâncezeală va costa scump pe cei care au procedat astfel, fiind în pericol chiar mântuirea. În mod repetat Domnul Hristos a trimis avertismente bisericii Sale să se pocăiască şi să se întoarcă la evlavia „dragostei dintâi”. Nu de puţine ori, creştini care au avut un bun început al relaţiei cu Dumnezeu, ulterior, datorită lipsei de veghere şi copleşiţi de influenţele din jur, au ajuns să se abată de pe calea cea sfântă. Iar alte persoane, deşi au rămas în biserică, totuşi relaţia lor cu Dumnezeu s-a răcit, ajungând să nu mai fie în mod real interesaţi de partea spirituală şi de suflet a religiei. Ceea ce vreau să spun în modul cel mai clar este faptul că lipsa de veghere ne va costa enorm de mult, iar complacerea ne va aduce sub stăpânirea directă a Celui Rău. Redeşteptarea, sau redobândirea stării de veghe în lucrurile spirituale, este nevoia cea mai mare a celor credincioşi în timpul de faţă. Dacă nu ne vom întoarce cu toată inima la Dumnezeu, dacă nu vom trăi din nou în atmosfera plină de căldură a iubirii divine, atunci în mod sigur vom fi pierduţi, şi chiar dacă ne va mai merge numele că trăim, de fapt vom fi într-o stare de „adormire spirituală”, sau chiar de „moarte spirituală”.
 
Ce se poate face în mod concret pentru a redobândi starea de veghere cu scopul de a ieşi din situaţia de adormire şi lâncezeală?
În primul rând este necesar să redescoperim farmecul şi valoarea studiului Sfintelor Scripturi. În acest sens, trebuie să ne întoarcem la un studiu biblic personal şi zilnic, fapt ce va presupune o schimbare majoră a stilului nostru de viaţă. Pe de altă parte, degeaba vom încerca să cultivăm obiceiuri bune, cât timp îngăduim ca deprinderi necorespunzătoare să ne consume energia de care dispunem. Astfel, expunerea la impresii şi influenţe negative ar trebui să fie bine controlată, iar aici mă refer în mod deosebit la utilizarea înţeleaptă a mijloacelor de informare şi comunicare în masă, în genul radioului, televiziunii şi Internet-ului. Aceste mijloace pot fi o binecuvântare sau un blestem, prin intermediul lor putând să luăm contact cu adevărul Sfintelor Scripturi sau cu minciuna.
 
Ce alte acţiuni s-ar mai putea întreprinde pentru revitalizarea credinţei noastre? Cum se poate ieşi din adormire şi nepăsare?
Mai departe, altarul sfânt al rugăciunii trebuie rezidit, atât la nivel personal, cât şi în privinţa aspectului colectiv. Ar trebui să acordăm mai mult timp înălţării de laude şi mulţumiri lui Dumnezeu, precum şi aducerii de cereri care să iasă din tipar şi monotonie. Rugăciunile repetitive au un caracter monoton şi adormitor, fiind ele însele o cauză a somnolenţei în lucrurile spirituale. Prea adesea uităm că Domnul ne-a spus să ne rugăm fără a folosi mereu aceleaşi cuvinte, ca şi cum am avea de-a face cu un Dumnezeu uituc sau nepăsător. Unind studiul biblic cu rugăciunea vom ajunge la trezirea unor facultăţi amorţite şi vom activa energii nebănuite, cu impact pozitiv asupra vieţii noastre.
 
Am studiat şi ne-am rugat, dar oare este suficient să ne oprim aici? Ce ar trebui făcut mai departe?
Studiul biblic este esenţial pentru orientarea noastră spirituală. Rugăciunea, de asemenea, ne aduce într-un contact strâns cu Dumnezeu. Dar dacă rămânem numai aici, înseamnă că ne-am însuşit doar o teorie fără să o aplicăm. Aşadar urmează exerciţiul planificării vieţii şi aducerea la îndeplinire a ceea ce ne-am propus, în lumina cerinţelor lui Dumnezeu. Însă pentru a acţiona, va fi necesar să veghem asupra noastră înşine, precum şi asupra mediului în care trăim. Niciodată planurile făcute mai înainte, nu se vor potrivi în totul realităţii. Însă fiind atenţi la detalii, vom ajunge să adaptăm obiectivele noastre şi planurile pe care le avem la realităţile concrete ale zilei. Prin încercări, corecţii şi adaptări, vom ajunge în scurt timp să câştigăm o experienţă valabilă, care ne va ajuta să creştem spiritual.
 
Care ar fi relaţia dintre manifestarea vegherii şi creşterea noastră din punct de vedere spiritual? Cum putem ajunge la o experienţă creştină de valoare?
Vegherea, sau o atitudine trează, constructivă, atentă la detalii, va fi utilă deopotrivă când reuşim să ne atingem obiectivele de natură spirituală, precum şi când din diferite cauză înregistrăm anumite eşecuri. În Biblie stă scris despre cel credincios „că de şapte ori cade, dar se ridică”. În acest sens, vegherea ne ajută să vedem cauzele situaţiilor care ne-au condus la un posibil eşec, şi ne ajută să ne corectăm pentru a nu le mai repeta. Experienţa creştină de valoare rezultă atât din succesul pe care îl avem pe plan spiritual, cât şi din căderile care ne-au condus ulterior la corectarea şi revizuirea vieţii. De aceea, noi vom creşte atât vertical în sus, înălţându-ne tot mai mult către Dumnezeu, cât şi vertical în jos, prin adâncirea pocăinţei şi relaţiei pe care o avem cu Creatorul nostru. Să nu uităm că dimensiunea unui copac falnic se judecă atât în ce priveşte înălţimea sa faţă de sol, dar şi relativ la adâncimea la care se întind rădăcinile sale. Astfel, când vine furtuna, trunchiul rezistă din cauza rădăcinii puternice pe care o are în sol. La fel este şi în cazul nostru, prin veghere vom întări mereu ceea ce este slab în caracterul nostru şi vom dezvolta ceea ce este deja puternic.
 
Însă există multe persoane care cred că noi nu suntem capabili de un astfel de efort de veghere şi creştere. Că trebuie doar să aşteptăm ca Dumnezeu să intervină şi să creeze în noi aceste lucruri. Ce se poate spune despre o astfel de gândire?
Nimic nu este mai nociv decât complacerea în aşteptare, atunci când Dumnezeu ne-a poruncit să înaintăm. Există un Canaan interior, o lume în adâncul sufletului nostru ce trebuie să fie cucerită pas cu pas. Ori în acest sens, rămânerea în aşteptare se constituie ca o eroare fatală. Porunca de înaintare a fost dată, iar conceptul naşterii din nou se referă deopotrivă la ceea ce Dumnezeu a promis că va face şi la efortul nostru de a-L crede pe cuvânt pe Dumnezeu, precum şi de a ne ridica din neputinţă. Ceea ce a spus Domnul slăbănogilor din timpul său prin cuvintele „Ridică-te şi umblă!”, se aplică la fiecare dintre noi. Nu avem de ce să aşteptăm ocazii mai bune decât cele prezente pentru a ne ridica şi umbla în conformitate cu învăţăturile din Sfintele Scripturi.
 
Pe de altă parte, ce se întâmplă atunci când încercăm să veghem şi să acţionăm, neglijând partea spirituală adâncă ce se realizează prin studiul biblic şi rugăciune?
În cazul în care vom dori să veghem şi să acţionăm, dar fără a avea rădăcini bine întemeiate prin studiul biblic şi rugăciune, atunci nu vom ajunge la un progres spiritual autentic. Vom ajunge cel mult la o religie similară cu a fariseilor şi saducheilor, un exerciţiu al formei, însă lipsit de un conţinut autentic. De fapt există două moduri de a dormita. Unul este cel în care lâncezim fără a face nimic, iar celălalt este de a „dormi în picioare”, adică de a acţiona într-o stare de zăpăceală şi lipsă de direcţie, care deşi are aparenţa unei treziri, este de fapt o agitaţie lipsită de sens. Fariseii au fost numiţi „orbi şi conducători de orbi”, tocmai fiindcă în agitaţia religioasă pe care o generau nu avea la bază o trezire autentică, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu.
 
Dar poate exista şi un studiu biblic greşit, care să ne conducă la concluzii ce nu sunt conforme cu intenţia lui Dumnezeu?
Studiul biblic este autentic doar atunci când veghem, sau suntem atenţi, pentru a compara cele scrise parte cu parte în cuprinsul întregii Scripturi cu scopul de a obţine înţelesul deplin. Pe de altă parte, prejudecăţile de orice fel ne vor bara calea pentru a putea ajunge la sensul intenţionat de către Dumnezeu. Nu în ultimul rând, ideile preconcepute sau propagate de către diferite persoane, pot să ne inducă în eroare. Din acest punct de vedere, nimic nu va lua locul cercetării sincere, lipsite de prejudecăţi şi raţionale a Bibliei. În acelaşi timp, totdeauna învăţătura lui Dumnezeu va fi conformă cu un adevărat bun simţ şi nu va fi niciodată împotriva raţiunii. Dacă vom proceda astfel, Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi la o înţelegere corectă a Cuvântului Sfintelor Scripturi.
 
Dar există oare şi o practică greşită a rugăciunii? Ce se poate spune despre obiceiul rugăciunilor lungi, care ajung să devină o povară pentru minte şi suflet?
Lipsa de veghere în ce priveşte viaţa de rugăciune aduce după sine exagerări şi excese ce pun în pericol atât starea spirituală, cât şi sănătatea celor implicaţi. Aşa cum am precizat în ce priveşte studiul biblic, rugăciunea trebuie să fie lipsită de prejudecată, de idei preconcepute şi axată pe înţelesul corect al învăţăturilor lui Dumnezeu. De aceea, nu vom putea avea o exerciţiu al rugăciunii benefic, cât timp studiul biblic este deficitar. De asemenea, rugăciunea trebuie să se recomande adevăratului bun simţ şi să fie în armonie cu raţiunea. Ideea că atunci când ne rugăm dăm la o parte gândirea, sau raţiunea, reprezintă un gest nesăbuit, fiindcă ajungem la devieri periculoase şi la încălcarea sfatului divin de a ne ruga în mod concis şi evitând repetările fără sens, armonizând mintea cu sufletul.
 
Vorbim de veghere în studiu, de veghere în rugăciune, precum şi de veghere asupra vieţii pe care o trăim. Prin urmare, cât de importantă este vegherea şi cum se întrepătrunde ea cu credinţa noastră în Isus Hristos?
Conceptul vegherii, sau menţineri unei atitudini active, se aplică la toate aspectele vieţii noastre spirituale, fiindcă întotdeauna Cel Rău ne atacă pe toate fronturile posibile. Nu există domeniu al vieţii noastre, pe care dacă îl ignorăm să nu culegem după aceea roadele amare ale eşecului. Din acest punct de vedere, vegherea este asemenea unei santinele care somează şi acţionează ori de câte ori vrăjmaşul se apropie. Ştim că nici un fel de armată nu poate rezista dacă ignoră să asigure paza bazelor sale militare. Tot astfel, tăria unui creştin se măsoară în capacitatea sa de a veghea asupra fiecărui aspect al vieţii sale spirituale, şi într-un cuvânt, asupra întregii sale vieţi. Hristos ne-a eliberat de condamnare la cruce, pentru ca în timpul vieţii noastre din această lume să veghem şi să aducem roade spre slava Numelui Său. De aceea, a fi creştin înseamnă să fii veghetor pe „zidurile Sionului”, adică la frontiera de natură spirituală dintre Împărăţia cerurilor şi această lume.
 
În concluzie, ce este vegherea creştină şi cum se poate ea cultiva în viaţa noastră de zi cu zi? Cum putem să ieşim din somnolenţă şi adormire spirituală?
Vegherea creştină reprezintă acea atitudine activă, plină de viaţă, atentă la detalii şi influenţe de natură spirituală, atât în ceea ce ne priveşte, cât şi relativ la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, începând cu imediata noastră vecinătate. Ea este o deprindere ce se dobândeşte prin exercitarea credinţei asupra faptului că Domnul Hristos va fi alături de noi, prin Duhul Sfânt, oferindu-ne putere pentru a face faţă provocărilor de orice fel, care ar veni asupra noastră. A veghea înseamnă de fapt să îţi zideşti casa vieţii spirituale pe stânca realităţii că Isus Hristos este Mântuitorul nostru azi, mâine şi pentru totdeauna.
 
Rugăciune pentru a cultiva deprinderea de a veghea în toate aspectele vieţii noastre şi de a învinge la fiecare pas somnolenţa, apatia, complacerea şi indiferenţa în ce priveşte viaţa spirituală, lucrând mântuirea noastră şi a semenilor noştri.
]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-veghea-asupra-respectarii-principiilor-crestine-in-viata-de-zi-cu-zi/sa-veghem-pentru-a-ramane-credinciosi-lui-dumnezeu.html/feed 0 A veghea si a te pregati pentru a doua revenire a lui Hristos http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-veghea-asupra-respectarii-principiilor-crestine-in-viata-de-zi-cu-zi/a-veghea-si-a-te-pregati-pentru-a-doua-revenire-a-lui-hristos.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-veghea-asupra-respectarii-principiilor-crestine-in-viata-de-zi-cu-zi/a-veghea-si-a-te-pregati-pentru-a-doua-revenire-a-lui-hristos.html#comments Sat, 17 Apr 2010 14:02:19 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=409 S-ar părea că prin cultivarea unui spirit de veghere avem în vedere doar lucrurile ce privesc timpul de faţă. Însă pe de altă parte, vegherea ne conduce la atingerea unui obiectiv mult mai înalt, aşa cum rezultă din versetul Luca 21:36 „Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.”.
 
Ce se poate spune despre puterea pe care o câştigăm atunci când suntem veghetori asupra căilor noastre?
 
Dacă am fi atenţi la drumul pe care mergem, am putea ocoli o mulţime de dificultăţi şi de probleme prin faptul că am lua în seamă semnale de avertizare, care în mod obligatoriu le anunţă înainte de a se manifesta. Este ca şi cum înaintea noastră s-ar afla indicatorul de „drum cu multe obstacole”, invitându-ne să mergem pe o rută alternativă. Dacă totuşi mergem mai departe ignorându-l din neştiinţă, sau mai grav, din neatenţie, vom ajunge să ne pierdem energia şi resursele interioare pe un drum pietros şi plin de tot felul de denivelări, pentru ca în final să fim nevoiţi să ne întoarcem la punctul de intersecţie cu drumul bun. Ce vreau să subliniez este faptul că drumul drept, sau „calea” îngustă, nu reprezintă neapărat ceva greu şi dificil de urmat. Dimpotrivă, această cale este îngustă fiindcă în primul rând este dreaptă şi nu putem să ne abatem de la ea, dacă dorim să o urmăm. Însă dacă vom merge pe ea, fiind atenţi să nu fim deturnaţi, vom constata că este mult mai uşoară decât aşa zisa „cale largă”, plină de suspine, suferinţe şi altele în felul acesta.
 
Însă ce poţi face atunci când constaţi că pe această cale „îngustă”, ce presupune veghere atentă pentru a nu fi abătut din drum, nu găseşti decât puţini tovarăşi de drum şi eşti mai tot timpul singur?
Drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu presupune deseori să trecem prin momente de singurătate, când constatăm că nu mai este nimeni alături de noi, şi trebuie să mergem înainte pur şi simplu prin veghere şi credinţă. Însă pe de altă parte, există Duhul Sfânt care ni se va alătura pentru a face acest drum cât mai plăcut cu putinţă şi pentru a-ne furniza sfat şi călăuzire la fiecare etapă. De aceea, chiar dacă vom constata că mai toţi din jurul nostru merg pe „calea cea largă” a suspinelor şi suferinţelor de tot felul, dar atractivă prin faptul că nu se văd aceste lucruri de la început, totuşi noi vom merge mai departe, fiindcă rezultatele se vor vedea abia la final. Astfel, prin stăruinţă şi credinţă, cel care merge pe „calea îngustă” va constata că drumul este până la urmă plăcut, iar sarcina este totuşi uşoară în comparaţie cu ceea ce s-ar fi întâmplat alegând calea acestei lumi.
 
Revenind la versetul de la început, cum este posibil ca prin veghere să ne sporim puterea şi nu doar să ne economisim resursele noastre de care dispunem? Care ar fi aspectul pozitiv şi dinamic al acestei afirmaţii?
Atunci când mergem pe calea lui Dumnezeu şi veghem cu stăruinţă pentru a nu fi abătuţi de pe cale, vom constata că energii suplimentare ne sunt puse la dispoziţie, şi într-un mod aparent inexplicabil vom vedea că multe lucruri imposibile pentru noi, devin posibile prin harul lui Hristos. Astfel, pentru a trece prin situaţii ce presupun multă îndemânare şi tenacitate, pe care în mod natural s-ar putea să nu le avem, vom constata că putem dovedi o incredibilă dexteritate şi perseverenţă, fiindcă prezenţa divină se va uni cu noi pentru a ne împuternici şi motiva, cu scopul de a depăşi situaţiile dificile prezente. În acest sens, mă gândesc că s-ar putea să avem momente de slăbiciune extremă, să experimentăm dificultăţi de natură sufletească, sau probleme legate de lipsa tenacităţii, sau altele în genul acesta. Însă dacă nu vom da atenţie dispoziţiei interioare şi dacă vom merge mai departe veghind asupra drumului ce trebuie parcurs, ca şi cum nu ar exista aceste obstacole interioare, atunci vom constata cu uimire că putem să mergem, iar imposibilul va deveni posibil.
 
În acest sens, cum putem să ne pregătim pentru a doua venire a lui Hristos, atunci când dovedim un spirit de veghere? Cum suntem ajutaţi să dobândim acel „untdelemn preţios” care va alimenta focul şi lumina din candelele noastre?
Problema fecioarelor din parabola spusă de către Domnul Hristos, a constat în faptul că ele nu au vegheat, aşteptând cu răbdare venirea Sa. Pe de altă parte, nu ştim exact cât de mult a vegheat fiecare dintre ele, însă cu siguranţă că unele aveau untdelemn suplimentar, altele nu. Ideea centrală stă în faptul că aşteptarea este consumatoare de energie interioară, iar candela ce nu este alimentată constant se va stinge curând. Dacă nu există o pregătire prealabilă, atunci vom constata că puterea noastră de a-L aştepta pe Domnul nostru va scădea pe măsură ce El aparent „întârzie” să revină. Însă dacă vom reuşi să ne menţinem spiritul treaz de la început, atunci vom face proviziile necesare care să ne asigure traversarea cu succes a crizei întârzierii dincolo de orizontul pe care noi îl avem asupra lucrărilor lui Dumnezeu. Prin exerciţiul atenţiei, vom ajunge să adunăm orice fel de resursă ce ne-ar putea ajuta să înaintăm pe calea cea sfântă şi dreaptă. Astfel, vom dobândi acel „untdelemn preţios”, acea resursă ascunsă, ce ne va ajuta să mergem mai departe, chiar şi pe vreme de criză.
 
Ce anume va avea special timpul ce precede a doua revenire a Domnului nostru Isus Hristos? De ce este necesară o veghere deosebită?
Timpul de dinaintea revenirii Domnului nostru Isus Hristos va fi caracterizat de o intensificare a acţiunilor întreprinse de către forţele răului, cu scopul realizării unei amăgiri finale a întregii lumi. De aceea, va fi necesară o mai mare atenţie decât în vremurile obişnuite, pentru a putea detecta eroarea şi minciuna, şi în aceeaşi măsură, pentru a putea rezista tentaţiei de a trece de partea răului. Mai mult decât oricând va fi nevoie ca toţi cei care au o credinţă creştină autentică să fie gata pentru a putea pleca din această lume, având legăturile cu aceasta reduse la minimum, în primul rând din punct de vedere spiritual. Orice fel de contacte şi relaţii cu lumea aceasta vor deveni surse de influenţare către partea negativă în acea vreme, şi fără o veghere atentă va fi imposibil să mergi mai departe fără să fii prins în cursă.
 
Această descriere a ceea ce se va întâmpla înainte de revenirea Domnului Hristos ar putea să provoace descurajare şi nedumerire. Care ar fi cauzele acumulării unei astfel de stări de lucruri în timpul ce precede revenirea lui Hristos?
Scriptura vorbeşte despre o „coacere a roadelor” atât în direcţia cea bună, cât şi spre cea rea. De aceea, înainte de revenirea lui Hristos toate tendinţele către rău sau către bine vor ajunge la finalitate, adică la o deplină maturitate. Din această cauză, evoluţia spre o direcţie sau alta va fi mai rapidă decât în vremurile normale ale istoriei. Astfel, fără o veghere atentă, tendinţele către rău ne vor purta rapid către partea negativă, chiar înainte de a ne da seama ce se întâmplă cu noi. Amăgiri de tot felul vor fi puse înaintea fiecărui om, astfel încât chiar şi cei credincioşi vor avea probleme serioase în a rămâne consecvenţi chemării lor. Însă prin exerciţiul vegherii, ei vor putea discerne această avansare a vrăjmaşului, iar prin puterea Duhului Sfânt vor fi capabili să evite chiar şi cele mai subtile capcane întinse înaintea lor.
 
Dar nu se spune în Sfânta Scriptură, că în cele din urmă „fecioarele au adormit”? Cum au vegheat fecioarele înţelepte, dacă şi ele au ajuns să aţipească?
Faptul că şi fecioarele înţelepte ajung să aţipească nu reprezintă o scuză pentru lipsa lor de veghere. Mai degrabă în parabolă se exprimă ideea că fără o pregătire prealabilă, nimeni nu va scăpa, iar în momentul în care vom fi puşi să luminăm, candelele se vor stinge în lipsa untdelemnului pregătirii temeinice. De aceea, cred că o adevărată pregătire presupune un exerciţiu al vegherii care să nu scadă în mijlocul încercărilor de orice fel. Dacă totuşi există o aţipire din lipsa unei concentrări susţinute, revenirea este posibilă numai pentru cei care au făcut o pregătire prealabilă, acumulând experienţă şi putere spirituală prin legătura pe care o au cu Dumnezeu. Astfel, cred că mesajul parabolei nu este unul fatalist, îndemnând la somn de voie, sub considerentul că ne-am pregătit cum am putut şi acum putem dormi puţin în ce priveşte lucrurile spirituale, ci mai degrabă se subliniază faptul că şi în cazul în care se întâmplă să aţipeşti, vei putea să revii doar în măsura în care ai cultivat în viaţa ta partea spirituală, înainte de a veni încercarea. Avem de-a face cu o asigurare şi nu cu o predeterminare.
 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum putem să ne dezvoltăm această deprindere a vegherii, care să ne ajute să ne pregătim pentru a doua venire a lui Hristos?
Adăugând pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos nu facem altceva decât să îmbogăţim noţiunea de veghere, fiindcă astfel ajungem să înţelegem mai bine valoare ei nepreţuită. La modul practic, dezvoltarea vegherii se realizează prin cultivarea deprinderii de a studia cu atenţie Sfintele Scripturi şi de a transpune învăţăturile sfinte în practic noastră zilnică. Veghind cu atenţie pentru a aplica principiile spirituale în cele mai mici amănunte ale vieţii noastre, vom ajunge să stăpânim această deprindere a vegherii, până când acest lucru va deveni normal pentru noi. Veghind asupra modului în care gândim, vorbim şi acţionăm, sau reacţionăm, vom ajunge ca prin stăpânire de sine să devenim tot mai atenţi la ce se întâmplă cu noi, precum şi la influenţele pe care le propagăm către ceilalţi, sau care le primim din jurul nostru. În cele din urmă vom ajunge să stăpânim pe deplin conţinutul spiritual al vieţii noastre, până când ea va reflecta într-o măsură deplină şi progresivă slava lui Dumnezeu.
 
Totuşi, pare foarte dificil să ajungi să te stăpâneşti şi să veghezi pentru îndreptarea cugetării, vorbirii şi acţiunii, conform cu standardul biblic. Ce se întâmplă dacă nu reuşim acest lucru?
Sfânta Scriptură ne spune să aducem toate lucrurile, incluzând chiar şi gândurile noastre, sub stăpânirea lui Hristos. Problema este că Dumnezeu nu va face aceasta în locul nostru, şi de aceea, prin veghere vom ajunge să detectăm toate defectele de caracter, pe măsură ce vom lucra la îndreptarea, mai bine zis eliminarea, a ceea ce este rău, şi cultivarea a ceea ce este bun. Nu pot spune că va fi simplu, dar sunt sigur că va fi posibil, fiindcă Dumnezeu ne-a făgăduit puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt. De aceea, va fi necesar ca pe măsură ce detectăm aspecte negative în vieţile noastre să trecem la curăţirea „Sanctuarului inimii noastre”. Vegherea reprezintă o credinţă activă acţionând în eradicarea răului şi promovarea binelui, iar prin practicarea ei în viaţa de zi cu zi, vom ajunge să fim pregătiţi în vederea marii încercări de la sfârşitul timpului de har. Dacă nu vom reuşi însă acest lucru, atunci în mare măsură viaţa noastră spirituală va fi un lung şir de înfrângeri şi dezamăgiri.
 
Ce legătură poate avea această lipsă de veghere şi stăpânire interioară cu dezamăgirile pe care le experimentăm în exerciţiul sau din partea celor care ne împărtăşesc, cel puţin exterior, credinţa?
Religia are o dublă dimensiune, astfel putem vorbi despre un aspect exterior ce se manifestă prin anumite forme de exprimare a credinţei, şi unul interior, care ţine de relaţia pe care fiecare dintre noi ar trebui să o aibă cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, atunci când nu veghem suficient, partea interioară nu va deveni suficient de fortificată pentru a face faţă provocărilor ce vin din jurul nostru, inclusiv din partea celor ce sunt de o aceeaşi religie cu noi. De aceea, vom fi surprinşi de neprevăzut şi de diferenţele ce există între ceea ce pretind şi ceea ce sunt mulţi dintre cei pe care noi i-am considerat a fi creştini veritabili şi în totul sinceri. Şi din această cauză, este posibil ca mai devreme sau mai târziu să naufragiem în ce priveşte credinţa, sau să ne retragem într-o atitudine de neimplicare şi indiferenţă.
 
În ce sens provocările legate de a doua revenire a lui Hristos, şi cărora va trebui să le facem faţă, includ şi astfel de aspecte ce ţin de o anumită dezamăgire în raport cu cei pe care i-am crezut a fi creştini autentici?
În timpul ce precede a doua venire a lui Hristos vom asista la descoperirea identităţii spirituale a fiecărui om, inclusiv a celor ce se pretind a fi creştini. Astfel, tot ce este în adâncul inimii va veni la suprafaţă, iar în mod deosebit vom fi surprinşi să constatăm că mulţi dintre cei pe care îi consideram a fi oameni după voia lui Dumnezeu, erau de fapt doar nişte persoane lumeşti, ce s-au ascuns în spatele exerciţiului religios din anumite considerente şi interese personale. Dacă am veghea în timpul de faţă, atunci această descoperire nu ne-ar mai surprinde şi nici dezamăgi, iar influenţa unor astfel de lucruri nu ar mai fi de natură să ne tulbure, ba chiar să ne provoace abandonarea credinţei. Dimpotrivă, atunci când veghem asupra stării noastre interioare în raport cu idealurile sfinte şi suntem atenţi faţă de ce se întâmplă în jurul nostru, vom reuşi să distingem multe tendinţe încă înainte de a se manifesta, şi astfel nu vom mai fi surprinşi şi dezamăgiţi când măştile vor cădea şi se va vedea adevărata faţă a fiecăruia.
 
Dar pare a fi dificil să ne dezvoltăm o astfel de deprindere de a fi atenţi în fiecare clipă şi de a veghea, conform cu ceea ce ne descoperă Scriptura. Nu există o cale mai simplă, mai adaptată neputinţei noastre?
Cred că există cel puţin două deprinderi ce ne solicită la modul extrem, atunci când suntem încercaţi. Una este cea a capacităţii de a aştepta în linişte şi cu răbdare. Iar cealaltă este de a-ţi menţine o atitudine vigilentă şi atentă, evitând uneori somnolenţa iar alteori implicarea excesivă ce aduce o periculoasă uitare de sine. Din acest punct de vedere, Sfânta Scriptură ne ajută să ne tonifiem capacitatea de a aştepta prin intermediul exerciţiului rugăciunii. Iar prin exerciţiul studiului personal ajungem să ne dezvoltăm capacitatea de a veghea şi de a înţelege ce se întâmplă cu noi înşine şi cu semenii noştri. Aş putea spune că aceste deprinderi se află ascunse în chiar exercitarea unei credinţe autentice, active, fiindcă în cele din urmă o credinţă vie va fi capabilă deopotrivă să aştepte cât timp este necesar şi să fie veghetoare pentru a nu fi luată prin surprindere de mişcările adversarului, despre care ştim că nu are odihnă şi nici nu doarme.
 
Şi care vor fi roadele faptului că vom veghea cu stăruinţă pentru a fi mereu în gardă atunci când vrăjmaşul încearcă să ne distrugă credinţa?
Atunci când Cel Rău va încerca să ne ia prin surprindere, prin faptul că vom veghea vom avea acel avantaj de a putea răspunde într-un mod adecvat, folosind cea mai puternică armă de atac şi de apărare, care se numeşte „stă scris”. Mânuind cu măiestrie această sabie a Cuvântului şi fiind avertizaţi prin faptul că avem un spirit treaz şi veghetor, vom reuşi să fim biruitori indiferent de încercare. De fapt, vom imita modul în care Domnul Hristos a învins la fiecare etapă din viaţa Sa de pe acest pământ.
 
Rugăciune pentru a putea dovedi un spirit de veghere şi de vigilenţă care să ne conducă să răspundem într-un mod pozitiv provocărilor pe care le întâlnim în cale, şi deopotrivă pentru a putea să cultivăm deprinderile inspirate de către Dumnezeu prin intermediul cunoştinţei Sfintelor Scripturi.
]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-veghea-asupra-respectarii-principiilor-crestine-in-viata-de-zi-cu-zi/a-veghea-si-a-te-pregati-pentru-a-doua-revenire-a-lui-hristos.html/feed 0 Lupta impotriva idolatriei presupune veghere http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-veghea-asupra-respectarii-principiilor-crestine-in-viata-de-zi-cu-zi/lupta-impotriva-idolatriei-presupune-veghere.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-veghea-asupra-respectarii-principiilor-crestine-in-viata-de-zi-cu-zi/lupta-impotriva-idolatriei-presupune-veghere.html#comments Sat, 10 Apr 2010 13:57:03 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=405 Obiceiul de a veghea asupra lucrurilor spirituale vine deseori în contradicţie cu firea noastră, cu ceea ce am învăţat sau moştenit. De ce ne este atât de greu să fim veghetori asupra stării noastre spirituale?
Se poate spune că vegherea asupra lucrurilor spirituale nu ne stă în fire, fiindcă tendinţa noastră este de a veghea exclusiv asupra lucrurilor materiale de care suntem interesaţi, fără a mai avea timp pentru altceva. În plus, mulţimea de activităţi în care suntem implicaţi, şi care ne solicită atenţia, nu ne mai lasă timp pentru a mai acorda interes vieţii noastre spirituale. De fapt, putem spune că avem de-a face cu o idolatrie mascată, ce se manifestă prin acordarea unui interes exclusiv problemelor ce ţin de această lume şi ignorarea a ceea ce se referă la Împărăţia cerurilor. Această idolatrie ascunsă ne conduce să nu mai avem dispoziţia necesară de a veghea pentru aplicarea principiilor creştine în viaţa de zi cu zi, astfel ajungând în situaţia nefericită de a nu fi gata când timpul nostru de har se va încheia.
 
În acest sens, să citim apelul de a veghea din Deuteronom 4:19: „Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul Dumnezeul tău le-a făcut şi le-a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.”. Cum se poate ajunge la idolatrie, fie ea şi ascunsă, atunci când nu veghem?
Realitatea din jurul nostru este deosebit de dinamică, totul fiind supus unei prefaceri ce nu se opreşte vreodată. Dacă nu vom fi atenţi la circumstanţele în mijlocul cărora trăim, vom fi cu siguranţă deturnaţi de la activitatea de bază ce are drept scop pregătirea pentru Împărăţia cerurilor. Astfel, tendinţa naturală din noi se va manifesta, fiind deseori activată de ceea ce este în jur, şi vom ajunge să ne închinăm, adică să ne subordonăm, în sens strict lucrurilor ce au un caracter material şi ne vom conforma standardelor lumeşti. De fapt, nu este vorba doar de atenţia pe care o acordăm lucrurilor materiale, dar deopotrivă ne gândim la un sistem de valori străin de descoperirea făcută de Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi.
 
La modul concret, ce fel de valori sunt propagate în jurul nostru având un caracter străin de Împărăţia lui Dumnezeu? Cum ne pot influenţa într-un mod nemijlocit?
Dacă vom selecta un canal de televiziune, imediat realitatea din jurul nostru se va umple de valorile şi influenţele programului pe care îl vizionăm. Astfel, dacă vom urmări un film de acţiune, atunci violenţa şi o mulţime de aluzii având un caracter josnic vor inunda mediul în care ne aflăm, afectându-ne în mod nemijlocit şi progresiv simţurile, mintea şi valorile pe care le avem. Mai mult, dacă vom urmări un program de actualităţi, în care accentul este pus nu pe informarea corectă, ci pe manipularea simţămintelor telespectatorilor prin inserarea unor imagini ce şochează, sau descoperă tot felul de detalii macabre, ajungem să fim captivaţi şi influenţaţi de ceea ce este rău. Problema este că prin expuneri repetate la astfel de influenţe, capacitatea de a veghea şi de a detecta mişcările vrăjmaşului va fi grav afectată, iar astfel vom ajunge sub puterea sa, fără chiar a ne mai da seama.
 
Atunci care ar fi soluţia pentru a nu ne mai lăsa întinaţi de ceea ce vedem? Cum putem să fim suficient de veghetori pentru a evita astfel de situaţii?
Vegherea nu este nimic altceva decât credinţa în acţiune, manifestându-se în mod pozitiv prin realizarea de fapte care să ne conducă la pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când veghem, vom detecta caracterul îndoielnic a ceea ce urmărim. Astfel, se vor trage „semnalele de alarmă” pentru a lua măsurile de rigoare prin întreruperea expunerii, fie prin schimbarea canalului, fie prin închiderea sursei ce produce astfel de influenţe. Mai greu este când ceilalţi membri ai familiei doresc în continuare să se expună conştient sau nu acestor influenţe nefaste, dar în principiu, puterea exemplului personal al conducătorilor de familie va fi determinant pentru trezirea tuturor celor implicaţi. Când veghem nu mai putem să rămânem pasivi în faţa manifestării păcatului, ci dimpotrivă, vom căuta să oprim apariţia răului chiar din faşă, sau chiar înainte de a se răspândi pe deplin.
 
Cât de multe rele ar putea fi preîntâmpinate, dacă am veghea de la început asupra apariţiei unor deprinderi necorespunzătoare?
Dacă oamenii ar veghea asupra ceea ce fac, gândesc şi spun, atunci lumea din jurul nostru ar deveni cu totul alta, fiindcă astfel s-ar da loc raţiunii să se manifeste, limitând şi stopând acţiunea principiilor negative din lumea în care trăim. Însă acest lucru ar presupune o schimbare hotărâtă a comportamentului nostru, o cultivare atentă a laturii spirituale, adică o „naştere din nou”. În loc să ne mai avântăm în tot felul de proiecte ambiţioase, menite să înalţe eu-l, ar trebui să ne concentrăm mai mult pe acel singur obiect de valoare, asemănat de către Domnul Hristos cu un mărgăritar de mare preţ, iar astfel am ajunge să atingem un standard de spiritualitate, ce ne-ar oferi o satisfacţie extraordinară în lumea aceasta şi o calificare sigură pentru Împărăţia cerurilor. Când veghem asupra a ceea ce se întâmplă cu viaţa noastră, atunci ajungem să detectăm tendinţele către rău chiar de la început, înainte ca ele să se manifeste pe deplin, şi astfel putem acţiona pentru restricţionarea şi îndepărtarea lor.
 
Chiar este cu putinţă să eliminăm manifestarea tendinţelor către rău? Chiar este posibilă dovedirea unei astfel de stăpâniri de sine în viaţa de zi cu zi?
În mod normal nu ar fi cu putinţă să putem face astfel de schimbări în viaţa noastră, fiindcă programarea noastră interioară, bazată pe ereditate şi pe influenţele puternice ale mediului în care trăim, ne-ar împiedica chiar şi în cele mai bune eforturi de modificare a unui comportament necorespunzător. Însă intervenţia divină prin punerea la dispoziţia noastră a puterii Duhului Sfânt şi a cunoştinţei Bibliei, poate realiza lucruri extraordinare, dincolo de ceea ce ne-am putea imagina sau de ceea ce am fi în stare în mod natural. Atunci când lăsăm ca influenţele deosebit de puternice transmise de către Cuvântul lui Dumnezeu să se manifeste în viaţa noastră, vom constata că este posibilă schimbarea interioară, iar „reprogramarea” naturii noastre, mai precis a caracterului nostru, este posibilă.
 
Dar nu va conduce acest lucru la un conflict interior, la o luptă dintre acea parte care doreşte să Îl urmeze pe Dumnezeu şi o altă parte ce refuză în mod sistematic orice fel de schimbare?
Nimic nu se câştigă fără efort şi fără o luptă puternică cu noi înşine. Un alpinist care doreşte să urce pe un munte înalt va constata în scurt timp că adversarul cel mai puternic se află chiar în interiorul său, în acea parte a eu-lui care se dă înapoi din faţa antrenamentului deosebit de dur, a vicisitudinilor de tot felul şi a perspectivei pierderii vieţii într-o singură clipă. Cu toate acestea, sunt multe persoane care reuşesc o astfel de performanţă şi ajung să se autodepăşească. Într-un mod similar, un creştin se află pe un drum care urcă mai sus decât înălţimile obişnuite ale vieţii, fiind nevoit să escaladeze suişuri abrupte şi versanţi periculoşi, uneori neavând alt punct de sprijin decât Cuvântul Scripturii de care se prinde cu tărie şi cu credinţă. Refuzul naturii căzute se va manifesta la tot pasul, asemenea unui protest gălăgios cu privire la duritatea drumului urmat. Însă noi nu trebuie să îi dăm atenţie, fiindcă destinul nostru se află înaintea noastră, iar siguranţa se obţine înaintând mereu.
 
Cu toate acestea, sunt multe persoane, care deşi au credinţă în Dumnezeu, au constatat că le este aproape cu neputinţă să îşi depăşească multe dintre obiceiurile necorespunzătoare. Unde este greşeala sau cum se poate remedia o astfel de situaţie?
Cel mai adesea, cauza pentru care nu putem să mai înaintăm pe drumul transformării interioare, se datorează lipsei vegherii, a dovedirii unui spirit de atenţie perseverentă pentru a ajunge acolo unde ne-am propus. De exemplu, dacă am constatat că nu ne putem stăpâni în oprirea practicării unui obicei necorespunzător, atunci este bine să ne analizăm din nou experienţa vieţii. Ne-am rugat suficient? Am identificat în Scriptură acele învăţături, care să ne conducă la soluţionarea problemei cu care ne confruntăm? Am cerut prin credinţă împlinirea făgăduinţelor divine care au un impact direct asupra situaţiei noastre? Am acţionat în vederea stopării obiceiului în cauză? Ne-am propus un plan de acţiune în acest sens? Ei bine, dacă am făcut toate acestea şi nu am reuşit, înseamnă că nu am vegheat suficient pentru a duce la îndeplinire ceea ce ne-am propus. Calea cea mai puternică prin care Duhul Sfânt lucrează asupra noastră este prin intermediul motivării voinţei noastre în a alege mereu ceea ce este bun şi drept.
 
Dar nu va întreprinde Duhul Sfânt ceva supranatural pentru noi, cu scopul de a compensa lipsa noastră de putere? Nu va face Dumnezeu o minune, astfel încât să ajungem cu uşurinţă să nu mai comitem ceea ce este rău?
Apostolul Pavel zugrăvea foarte clar în epistola către Romani, faptul că Duhul Sfânt şi natura căzută se luptă în noi pentru a ne influenţa într-o direcţie sau alta. Dar în final, decisivă este alegerea noastră. De aceea, apostolul lansa îndemnul de a nu mai da atenţie împlinirii dorinţele naturii căzute. Dimpotrivă, este esenţial să urmăm sugestiile şi gândurile inspirate de către Duhul Sfânt. Astfel de gânduri se nasc în noi atunci când studiem Biblia şi în momentele în care căutăm să înţelegem profunzimea revelaţiei divine. Aş putea spune că cea mai mare minune a lucrării divine constă în acţiunea Duhului Sfânt prin ceea ce în mod natural se află la dispoziţia noastră. Biblia o avem lângă noi. Studierea ei ne stă la îndemână. Motivarea voinţei se produce în procesul studierii. Iar aducerea aminte a ceea ce am studiat în circumstanţele concrete ale vieţii are la bază deprinderea de a veghea cu atenţie la ceea ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru. Niciodată o atenţie trezită şi antrenată prin studierea revelaţiei sfinte nu va putea fi luată prin surprindere, iar impactul apariţiei ispitelor va dispărea, oferindu-ne un teren avantajos pentru a învinge în lupta vieţii.
 
Se poate spune că astfel vom ajunge să învingem tendinţele idolatre ce se luptă în interiorul nostru? Cum vom reuşi să ţinem în frâu manifestarea lor prin răutate, lăcomie, egoism şi altele în genul acesta?
Nu pot să spun că este simplu să dovedim un spirit veghetor, sau vigilent, în toate ocaziile vieţii, dar la fel ca orice altă deprindere, acest lucru se cultivă prin exerciţiu şi perseverenţă. Însă atunci când vom ajunge să fim atenţi la ce se întâmplă cu viaţa noastră şi cu cei din jur, vom constata că ne va fi mult mai simplu să contracarăm tendinţele idolatre din interiorul nostru. Faptul că vom recunoaşte tendinţele încă înainte de a se manifesta, ne va oferi un imens avantaj, pe care dacă vom şti să-l folosim, vom putea obţine biruinţe preţioase spre slava lui Dumnezeu. În acest sens, aş vrea să precizez că manifestarea tendinţelor către rău este însoţită întotdeauna de anumite semnale pe care le-am putea sesiza cu uşurinţă dacă am cultiva o atitudine de veghere. Astfel, răutatea, lăcomia, egoismului, precum şi altele în felul acesta, ar putea fi identificate şi înfruntate la timp.
 
Care ar fi câteva dintre semnalele care anunţă manifestarea tendinţelor către rău din interiorul nostru sau din afara noastră? Există vreo şansă de a le recunoaşte la timp?
În fragmentul biblic studiat eram avertizaţi să luăm aminte şi să nu ajungem ca privind la lucrurile create, să fim ulterior „târâţi” să ne închinăm înaintea lor şi să le slujim. Astfel, înainte de a ajunge să ne închinăm unor lucruri false, există o „târâre”, adică o alunecare care se realizează aproape pe nesimţite, atunci când nu veghem. Prin schimbări mici la început, ajungem în cele din urmă să fim purtaţi dincolo de ceea ce ne-am fi putut imagina din momentul din care am deviat de la calea adevărului. Însă dacă am veghea, am discerne aceste mici abateri şi am putea lua măsuri de contracarare înainte ca tendinţele să se manifeste cu toată puterea lor, asemenea unor motoare ambalate la maxim sau a unei avalanşe care a căpătat proporţii neaşteptate. De aceea, avertismentul constă în a sesiza acele mici semnale care indică depărtarea noastră de la calea cea dreaptă.
 
Dar ce se întâmplă atunci când ignorăm mesajele, sau nu am fost suficienţi de atenţi pentru a le sesiza şi lua măsuri de contracarare? Mai există vreo şansă de redresare?
Deşi este greu să remediezi un rău care s-a produs, totuşi datorită acţiunii harului lui Dumnezeu se poate realiza oprirea tendinţele negative, chiar şi atunci când ele au început să se manifeste cu toată puterea lor. Însă ar fi de preferat să „stârpim” buruienile înainte de a creşte, fiindcă după aceea va fi mult mai greu să eliminăm consecinţele manifestării tendinţelor către rău. În plus, există anumite lucruri ce nu vor mai putea fi niciodată remediate ca la început, sau chiar nu vor mai putea fi niciodată aduse înapoi. Totdeauna manifestarea răului aduce pagubă atât pentru cel care îl comite, cât şi celor ce se află în sfera lui de acţiune. Este mult mai uşor să previi decât să tratezi o anumită situaţie ce cauzează durere şi suferinţă. Cred că aici se află responsabilitatea fiecăruia dintre noi atât faţă de semeni, cât şi înaintea lui Dumnezeu, ca să nu mai vorbesc de răspunderea pe care o avem în raport cu noi înşine.
 
Prin urmare, se poate combate cu succes idolatria ascunsă ce se manifestă în lumea noastră? Cum ne ajută cultivarea unei atitudini de veghere atentă în raport cu adevărul Sfintelor Scripturi?
În măsura în care devenim tot mai atenţi faţă de modul în care decurge viaţa noastră şi tot mai conştienţi de implicaţiile ce decurg atunci când nu veghem, eu cred că vom ajunge să fim tot mai imuni la tendinţele idolatre ce se manifestă atât din interiorul nostru, cât şi din mijlocul mediului în care trăim. De multe ori se ajunge la situaţii aberante, tocmai fiindcă nimeni nu a vegheat şi nu a dat alarma cu privire la calea greşită pe care o urmăm. Nu cred că totdeauna este vorba de nesinceritate sau dezinteres. Cine doreşte să îşi piardă viaţa veşnică? În mod sigur, nimeni. Cu toate acestea, de ce nu se vede o schimbare temeinică a modului în care trăim pentru a evita acest curs nefast? Dincolo de autoamăgire, de cele mai multe ori există o neglijare a vegherii, o ignorare a apropierii vrăjmaşului, în ciuda celor mai evidente semnale că el este aproape, poate chiar la uşa vieţii noastre. Nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de idei şi sentimente ce ne vorbesc despre o siguranţă obţinută prin nepăsare şi complacere. Împărăţia cerurilor ne este accesibilă numai dacă mergem pe calea adevărului şi numai dacă nu vom tolera în viaţa noastră abateri de la idealul divin. Depinde doar de noi să cultivăm deprinderile ce ne vor ajuta să mergem pe această cale şi să nu ne abatem de la calea pe care ne-a lăsat-o Domnul Hristos, iar acest lucru este posibil numai atunci când vom veghea cu atenţie.
 
Rugăciune pentru a nu ne lăsa „târâţi” de tendinţele către rău, de a veghea cu atenţie pentru a discerne abaterile de la calea cea dreaptă şi de a ne întoarce în punctul de unde am constatat că am părăsit calea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu.
]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-veghea-asupra-respectarii-principiilor-crestine-in-viata-de-zi-cu-zi/lupta-impotriva-idolatriei-presupune-veghere.html/feed 0 Lipsa de veghere conduce la uitarea invataturilor din Sfanta Scriptura http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/lipsa-de-veghere-conduce-la-uitarea-invataturilor-din-sfanta-scriptura.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/lipsa-de-veghere-conduce-la-uitarea-invataturilor-din-sfanta-scriptura.html#comments Sat, 03 Apr 2010 13:54:05 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=403 Observăm în multe ocazii că deşi cunoaştem o mulţime de principii şi norme comportamentale pentru viaţa creştină, totuşi ne este deosebit de dificil să le aplicăm în circumstanţele deopotrivă variate şi complexe ale vieţii de zi cu zi. Care ar fi cauzele pentru care se poate ajunge la o astfel de situaţie?
Când privim în jurul nostru, observăm o mulţime de lucruri parcă anume destinate să ne distragă atenţia de la aplicarea principiilor pe care le învăţăm prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, ne putem confrunta cu lipsa timpului necesar pentru a ne pregăti spiritual în vederea trecerii cu bine peste provocările zilei. Alteori ajungem să fim atât de preocupaţi cu lucrurile acestei lumi, încât uităm că de fapt suntem într-un proces de pregătire pentru viaţa viitoare. Însă cel mai adesea, cred că ne confruntăm cu o lipsă a celui mai elementar obicei de a veghea cu atenţie pentru a nu fi luaţi prin surprindere de către ceea ce se întâmplă cu noi sau în jurul nostru, şi deopotrivă pentru a da un bun răspuns ori de câte ori suntem ispitiţi sau provocaţi să facem ceea ce este rău.
 
Prin urmare, cât de important este să ne dezvoltăm obiceiul de a veghea asupra respectării principiilor creştine în viaţa de zi cu zi?
Se poate spune că este vital ca orice creştin să-şi dezvolte această capacitate de a veghea şi de a fi atent la ceea ce se întâmplă în experienţele prin care trece zi de zi, pentru a identifica la timp ameninţările care vin asupra sa, cu scopul de a-l îndepărta de Dumnezeu. Dacă am proceda astfel, atunci sunt sigur că majoritatea situaţiilor în care am ajuns să comitem ceea ce este rău, ar fi evitate, iar viaţa noastră ar avea un tonus spiritual ascendent. Însă, ca orice altă deprindere, obiceiul de a veghea, adică de a fi atent pentru a trăi principiile vieţii creştine, se însuşeşte în urma unui proces de educare a voinţei şi a facultăţilor interioare ce privesc exerciţiul răbdării, perseverenţei şi a altora în felul acesta.
 
Fiindcă este foarte important să fim cu adevărat creştini în toate ocaziile vieţii, vom examina acum una dintre consecinţele lipsei de veghere, şi anume uitarea învăţăturii Scripturii, şi mai grav, uitarea calităţii noastre de a fi copiii ai lui Dumnezeu. În acest sens este util să citim Deuteronom 4:9:
 
„Numai ia seama asupra ta şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.”.
 
Ce se poate spune despre ceea ce se întâmplă atunci când neglijăm vegherea asupra aplicării învăţăturilor creştine?
Cred că este deosebit de important să înţelegem că viaţa creştină se construieşte pe mai mulţi „piloni” în genul: studiului biblic, rugăciunii, acţiunii, sau exercitării credinţei, şi vegherii. Despre necesitatea studierii Sfintelor Scripturi se vorbeşte destul de des. Cu privire la nevoia de rugăciune putem spune că se face referinţă în multe ocazii despre dezvoltarea acestei deprinderi. Exercitarea credinţei este de la sine înţeles, însă despre veghere se vorbeşte destul de rar, sau chiar aproape deloc. De aceea, cred că avem de-a face cu o lipsă în evlavia noastră, care lasă nepăzită o cale prin care Cel Rău ajunge uşor să ne stăpânească şi să ne conducă la fapte şi atitudini care dezonorează mărturisirea noastră creştină.
 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci ce înseamnă la modul concret, să veghezi din punct de vedere spiritual? De ce trebuie să acordăm atât de multă atenţie acestei deprinderi?
Făcând referinţă la versetul amintit, putem înţelege ceva din importanţa acestei noţiuni de a veghea sau de a fi vigilenţi cu privire la aplicarea învăţăturii încredinţate de către Dumnezeu. Un aspect important asupra vegherii este cel de a avea un spirit treaz în a ne aduce aminte ceea ce am studiat din cuprinsul Sfintelor Scripturi, precum şi din experienţa vieţii de zi cu zi. În acest sens, accentul trebuie pus pe „lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii”, adică pe ceea ce ai văzut şi trăit. Aici putem aminti tot ceea ce am descoperit prin intermediul relaţiei noastre cu Dumnezeu, cum ar fi: intervenţiile Sale minunate în favoarea noastră, învăţăturile deosebite pe care le-am primit prin studiul direct sau prin intermediul altor persoane, şi de ce nu, experienţa comuniunii cu ceilalţi fraţi de credinţă, atunci când ea a fost înălţătoare. Astfel, putem spune că „a veghea” înseamnă de fapt să ţii vie amintirea experienţelor şi ocaziilor în care ai primit lumină cerească şi întărire spirituală de-a lungul vieţii.
 
La modul concret, cum să ne dezvoltăm puterea de a veghea şi de a ne aduce aminte de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi?
Puterea de a veghea se dezvoltă prin evocarea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi. Aceasta se poate realiza cel mai uşor prin mărturisirea experienţei noastre faţă de fraţii de credinţă, dar deopotrivă faţă de orice persoană deschisă luminii care vine din Cuvântul sfânt. De asemenea, vegherea se întăreşte prin sesizarea similarităţii situaţiilor prin care trecem şi cele care au fost deja consemnate în cuprinsul Sfintelor Scripturi. De exemplu, atunci când suntem supuşi unor presiuni de a face ceea ce este rău, de a ne comporta necuviincios sau chiar de a da drumul manifestării trăsăturilor noastre negative, putem să ne gândim la situaţiile asemănătoare descrise în Biblie şi la ceea ce au făcut oamenii lui Dumnezeu. Astfel, am sesiza nu numai apariţia unor situaţii dificile, dar şi calea pentru a ieşi cu succes din ele. Într-un cuvânt, vegherea ne-ar conduce să reacţionăm cu rapiditate şi eficienţă pentru a ne menţine viaţa pe linia mărturisirii creştine.
 
Ce alte metode se pot folosi pentru a putea reacţiona cu succes la provocările prin care trecem în fiecare zi? Cum ne poate veni în ajutor exerciţiul vegherii?
A veghea înseamnă să fii atent asupra ta însuţi şi asupra împrejurărilor prin care treci, cu scopul de a nu te lăsa abătut de la identitatea spirituală creştină pe care ai primit-o de la Dumnezeu. Acest lucru este similar experienţei unui conducător auto, care trebuie să fie atent la ceea ce se întâmplă pe drumul pe care circulă şi deopotrivă la instrumentele indicatoare aflate în faţa sa, manevrând cu îndemânare volanul şi apăsând pedalele potrivite la momentul potrivit. Din acest punct de vedere, vegherea ne va ajuta să avem o atitudine activă faţă de ceea ce se profilează la orizont, sesizând tendinţele înainte ca ele să se manifeste şi luând măsuri din timp pentru a trece cu succes. În acest sens, este util să fim atenţi la ceea ce se întâmplă cu noi în mijlocul întâmplărilor zilei şi să încercăm să evaluăm obiectiv contextul din jurul nostru.
 
Cum ne poate ajuta studiul Sfintelor Scripturi să ne dezvoltăm capacitatea de a veghea sau de a fi atenţi la ispitele şi provocările ce vin asupra noastră?
Dacă vom studia cu atenţia Sfintele Scripturi, atunci vom observa modul în care Domnul Isus Hristos a răspuns într-un mod admirabil provocărilor şi ispitelor cu care a fost confruntat. În mare măsură succesul Său deriva din buna cunoaştere a cărţilor sfinte şi mai ales a detaliilor dezvăluite prin Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, atunci când studiem începem să distingem detalii relevante cu privire la intenţia divină cu privire la diferitele învăţături care au fost transmise de-a lungul vremii. A ajunge să poţi răspunde cu un adevărat „stă scris”, reprezintă o performanţă la care putem ajunge, dacă vom folosi ocaziile ce ne sunt mereu oferite de a studia şi aprofunda textul Scripturii. De îndată ce am ajuns să vedem lucrurile în profunzime în Scriptură, următorul pas este cel de a distinge detaliile din experienţa zilnică, iar aici începe vegherea.
 
În ce sens vegherea reprezintă o continuare naturală a studiului biblic? Sub ce formă studierea ne ajută să ne dezvoltăm capacitatea de a sesiza ceea ce este bun sau rău în viaţa noastră zilnică?
Atât studierea cât şi vegherea se bazează pe procese de învăţare ce sunt asemănătoare. Când studiem un concept biblic, atunci ne concentrăm asupra lui, distingem detaliile şi corelăm ceea ce citim cu ceea ce am învăţat din alte părţi ale Scripturii. Iar atunci când veghem pentru aplicarea principiilor pe care le-am studiat, de fapt noi vom continua să corelăm ceea ce sesizăm în experienţa zilnică cu ceea ce am studiat din Cuvântul lui Dumnezeu. Practic, vegherea reprezintă continuarea studiului pe care l-am început şi ne ajută în aplicarea practică a principiilor pe care le-am deprins prin citirea Bibliei. Se poate spune că acea capacitate de a distinge ceea ce este bine de ceea ce este rău, iniţiată prin studierea Bibliei, se manifestă într-o măsură deplină prin sesizarea acestor elemente în mijlocul realităţii din jurul nostru, ajutându-ne să facem alegeri corecte în direcţia cea bună.
 
Revenind la versetul biblic pe care l-am citat, cum putem să-i ajutăm pe cei care depind de noi să cultive această capacitate de a veghea şi de a nu uita cuvintele Scripturii?
Textul biblic ne vorbeşte despre nevoia de a face cunoscute învăţăturile Bibliei „copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi”. Astfel, prin comunicarea descoperirii divine şi a experienţelor cu Dumnezeu către cei ce ne sunt cei mai apropiaţi, ajungem să distingem detaliile lucrurilor prin care am trecut. Acest lucru ne ajută să înţelegem mai bine drumul vieţii pe care l-am parcurs şi să veghem cu o mai mare atenţie asupra a ceea ce va fi cu noi de acum înainte. De asemenea, cei cărora le împărtăşim aceste lucruri au ocazia să înveţe din experienţa noastră şi să fie atenţi pentru a nu mai repeta ceea ce a fost greşit, precum şi de a înţelege ceea ce a fost bine. Putem spune că atât cei care au trecut prin respectivele experienţe, cât şi cei care le-au auzit, vor fi mai bine puşi în gardă asupra ispitelor şi încercărilor care cu siguranţă vor veni, iar astfel vor avea şansa de a fi învingători, cel puţin de acum înainte.
 
De ce însă avem tendinţa de a ignora acest aspect al vegherii şi de a nu aplica principiile exprimate prin Cuvântul lui Dumnezeu de a comunica celor apropiaţi adevărul Său?
Este un lucru bine ştiut faptul că dacă nu vom repeta învăţăturile pe care le-am primit, atunci ele vor fi uitate după un timp mai lung sau mai scurt. De asemenea, dacă nu vom pune în practica zilnică ceea ce studiem, vom ajunge să ne pierdem interesul pentru învăţătura creştină şi vom evolua către o progresivă plafonare spirituală. Însă atunci când veghem cu atenţie asupra aplicării imediate a ceea ce noi studiem, vom ajunge să avem un interes tot mai mare pentru partea practică a religiei, iar satisfacţiile vor fi peste măsură de mari. Problema este că noi ignorăm vegherea asupra lucrurilor spirituale, fiindcă nu stă în firea noastră să dăm atenţie Cuvântului lui Dumnezeu. Cel Rău ştie foarte bine că dacă noi nu vom veghea, atunci ne va lua prin surprindere cu ispitele sale şi ne va birui. Ceea ce nu se poate obţine prin forţă, se poate dobândi cu uşurinţă atunci când suntem luaţi prin surprindere. Să ne gândim bine la ceea ce s-a întâmplat cu Petru, când a trădat pe Domnul Hristos în noaptea când a fost prins.
 
Domnul Hristos spunea „vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită”. La ce se referă acest lucru şi cum poate fi unită vegherea cu rugăciunea?
Spiritul de veghere este necesar într-un sens cu totul special atunci când ne rugăm. De regulă, rugăciunile noastre au un caracter monoton şi repetitiv, fapt deosebit de nociv pentru dezvoltarea noastră spirituală. Sunt rare ocaziile când rugăciunea noastră devine tonifiantă, având puterea de a ne inspira şi încuraja în viaţa de zi cu zi. Din acest punct de vedere, vegherea ne ajută să dăm la o parte toate acele elemente care ne conduc la plafonare, inclusiv în ce priveşte rugăciunea, şi de a ne orienta gândurile în mod activ raportându-ne la ceea ce avem nevoie în mod real să primim de la Dumnezeu. Nu în ultimul rând, prin orientarea activă a atenţiei, adică veghere, vom ajunge să ne putem ruga fără dificultate chiar şi atunci când nu avem o dispoziţie specială în acest sens. De fapt, prin veghere se înţelege şi o abordare activă, aş putea spune bazată pe exercitarea judecăţii noastre, asupra vieţii noastre spirituale, fapt benefic în avansarea noastră către Împărăţia cerurilor. Iar atunci când rugăciunea noastră are la bază această abordare activă, ispitele şi provocările ce vor veni asupra noastră nu ne vor mai lua prin surprindere.
 
Aşadar, ce se înţelegere prin vegherea asupra lucrurilor spirituale şi cum putem preîntâmpina atacurile Celui Rău, precum şi uitarea învăţăturilor ce ne-au fost încredinţate prin Cuvântul lui Dumnezeu?
Vegherea reprezintă o abordare activă a religiei, adică a vieţii de credinţă. De fapt, se poate spune că vegherea este aspectul activ al unei credinţe pline de viaţă, care caută să încorporeze învăţătura creştină în aspectele ei practice şi în realitatea zilnică. Un creştin care veghează este asemenea unui luptător gata să intre în confruntare în orice moment, având avantajul că nu poate fi luat prin surprindere. Mai mult, vegherea unită cu rugăciunea ne conduce să avem un spirit treaz şi să cerem de la Dumnezeu ceea ce avem cu adevărat nevoie pentru a face faţă confruntărilor în fiecare moment al vieţii. Una dintre cheile biruinţei Domnului Hristos se regăsea şi în faptul că dovedind o veghere atentă asupra a ceea ce se întâmpla cu Sine şi cu obstacolele cu care se confrunta, a ştiut de fiecare dată să fie cu un pas înaintea ispititorului. Dacă ucenicii ar fi dorit, ar fi putut învăţa de la El acest secret al biruinţei, precum şi multe altele în genul acesta. Prin veghere ajungem să detectăm problema înainte de a se produce, iar învăţăturile Bibliei devin pline de viaţă şi deosebit de înviorătoare.
 
Cum suntem ajutaţi în mod direct pentru a putea dovedi un spirit de veghere în fiecare clipă a vieţii noastre? Cum pot fi depăşite handicapurile interioare pe care le avem cu privire la acest subiect?
Domnul Hristos a promis că nu vom rămâne singuri, fiindcă Duhul Sfânt, adică Mângâietorul, va veni asupra noastră şi ne va călăuzi în „tot adevărul”. Pe de altă parte, în grădina ispitirii, când ucenicii nu au fost în stare să vegheze şi să se roage alături de El, Domnul le-a spus că „Duhul (Sfânt) este plin de râvnă, dar trupul (carnea, sau firea) este neputincioasă”. Înţelegem că există un conflict interior ce ne împiedică să veghem cu adevărat, între Duhul Sfânt şi natura noastră căzută. Dar depinde numai de noi să alegem una sau alta dintre aceste influenţe şi să le lăsăm să se manifeste în noi. Aceste două puteri se materializează deseori prin influenţe şi dispoziţii interioare care ne conduc într-o parte sau alta, dar dacă vom alege de fiecare dată ceea ce ne inspiră Duhul Sfânt, atunci vom reuşi să fim veghetori, în felul în care a fost şi Domnul Isus Hristos. Astfel, handicapurile interioare vor fi depăşite şi biruinţe spirituale deosebite vor fi experimentate de atunci înainte.
 
Rugăciune pentru a primi de la Dumnezeu capacitatea de a veghea cu scopul de a pune în aplicare învăţăturile sfinte, precum şi pentru a uni studiul, rugăciunea şi experienţa zilnică prin intermediul vegherii, astfel încât să reuşim să învingem în fiecare ocazie când suntem provocaţi sau ispitiţi fie de Cel Rău, fie de realităţile cu care ne confruntăm.
]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/lipsa-de-veghere-conduce-la-uitarea-invataturilor-din-sfanta-scriptura.html/feed 1 A privi la imaginea lucrurilor pe care ni le-a pregatit Dumnezeu http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-privi-la-imaginea-lucrurilor-pe-care-ni-le-a-pregatit-dumnezeu.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-privi-la-imaginea-lucrurilor-pe-care-ni-le-a-pregatit-dumnezeu.html#comments Sat, 27 Mar 2010 09:46:31 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=394 By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Deuteronom 8:6-9 „6 Să păzeşti poruncile Domnului, Dumnezeului tău, ca să umbli în căile Lui, şi să te temi de El. 7 Căci Domnul, Dumnezeul tău, are să te ducă într-o ţară bună, ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi; 8 ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii; ţară cu măslini şi cu miere; 9 ţară unde vei mânca pâine din belşug, unde nu vei duce lipsă de nimic; ţară, ale cărei pietre sunt de fier, şi din ai cărei munţi vei scoate aramă.”

 

Ce fel de imagini au fost oferite evreilor pentru a înţelege natura lucrurilor pregătite de către Dumnezeu? De ce aveau ei nevoie de astfel de descrieri?

Acest fragment biblic ne descrie în mod deosebit de plastic realitatea lucrurilor promise de către Dumnezeu şi oferite evreilor prin harul Său. Fără astfel de imagini ar fi fost dificil pentru ei să conştientizeze faptul că locul către care erau conduşi nu era o utopie sau nu reprezintă doar un imbold moral pentru a merge mai departe. Din acest punct de vedere, pot spune că şi noi avem nevoie de o imagine cât mai concretă cu putinţă asupra lucrurilor pe care Dumnezeu ni le-a pregătit, astfel încât să fim motivaţi să înaintăm pe calea credinţei. Pentru un evreu din acele vremuri aceste detalii reprezentau foarte mult, ceva în genul vizionării unui program audiovizual ilustrând acele realităţi viitoare, care contrastau puternic cu situaţia în care se afla la acea dată, locuind în mijlocul pustiului şi fiind înconjurat de un mediu ostil.

 

Cât de important este pentru noi să avem anumite detalii asupra realităţilor viitoare pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit? De ce avem nevoie de astfel de descrieri?

Se poate spune că toţi avem nevoie să vizualizăm sub o formă sau alta lucrurile la care ne gândim, pentru a putea emite judecăţi de valoare sau pur şi simplu pentru a le putea aprecia. De aceea, nu putem spune că există o excepţie atunci când ne referim la realităţile spirituale descrise prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. În acest sens, descoperirile profetice abundă în elemente vizuale, care ne ajută să înţelegem mult mai bine mesajul divin, decât dacă acesta ne-ar fi fost comunicat într-un mod abstract, lipsit de orice corespondenţă cu realitatea concretă în mijlocul căreia trăim. De exemplu, ne putem gândi la descrierile din cartea Apocalipsei, unde în final ni se oferă o imagine grandioasă a Noului Ierusalim, cu tot felul de detalii de întocmire, făcând referinţă la abundenţa extraordinară a lucrurilor preţioase din punct de vedere material. Sau mă pot gândi la alte descrieri din Vechiul Testament, cu am ar fi cele din partea finală a cărţii profetului Ezechiel, unde este realizată o reprezentare cu precizie a templului ce ar fi trebuit să fie reconstruit, dacă evreii s-ar fi întors din toată inima la Dumnezeu.

 

Revenind la textul biblic din Deuteronom, ce s-ar putea spune despre condiţiile care erau enunţate pentru a putea avea parte de împlinirea făgăduinţelor divine? Rămâne acest lucru valabil şi pentru timpul în care trăim?

Întotdeauna împlinirea făgăduinţelor divine a presupus o ascultare deplină din partea celor cărora le-au fost adresate. Ar fi un lucru cu totul ilogic să credem că se putea intra în ţara făgăduită, în timp ce practicile păgâne continuau să fie urmate, sau cât timp poporul manifesta necredinţă în ceea ce promitea Dumnezeu. Într-un mod similar, în timpul de faţă rămâne valabil principiul ascultării depline, pentru a putea avea parte de împlinirea făgăduinţelor divine cu privire la intrarea în împărăţia cea veşnică. Acest principiu ne va conduce de fapt la o pregătire serioasă, fiindcă este clar că nu vom putea intra în acea lume, cât timp practicăm principiile egoiste ale lumii în care ne aflăm în momentul de faţă. Cred că mai mult decât în orice altă perioadă a istoriei, este necesar să ne definim ţinte clare şi obiective precise, pentru a putea atinge prin credinţă şi efort personal nivelul standardului ascultării depline de Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Dar cum este posibil să atingem un astfel de standard, date fiind înclinaţiile ereditare către rău şi tendinţele din societate, ce ne abat de la principiile ascultării de voinţa lui Dumnezeu? Este realizabil un astfel de lucru? Nu este suficientă pur şi simplu credinţa?

O credinţă autentică este suficientă, fiindcă ea va fi caracterizată de o deplină ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă o credinţă ce se rezumă doar la primirea unui crez, a unei formule doctrinare sau ceva în genul acesta, va fi mai mult decât insuficientă pentru transformarea interioară a vieţii. Standardul ascultării depline poate fi atins doar prin intermediul experimentării „naşterii din nou”, a acelui salt spiritual interior, ce se realizează de către Duhul Sfânt, având însă la bază credinţa pe care o avem în Dumnezeu cu privire la mântuirea prin Isus Hristos, Domnul nostru. O credinţă adevărată va fi mereu însoţită de experienţa renaşterii interioare, iar din acest punct de vedere putem spune că un creştin autentic va fi călăuzit spre o progresivă împlinire a standardului pus înaintea noastră de către Dumnezeu. „Saltul interior” este posibil şi reprezintă în mod clar o experienţă superioară aderării formale la un crez, la o doctrină sau la o biserică.

 

Cu toate acestea, sunt persoane care cred în Dumnezeu, fac apel la făgăduinţele divine, şi totuşi constată că nu reuşesc să ajungă la o împlinire faptică a cerinţelor din Biblie în ciuda celor mai bune eforturi. Ce se poate spune despre o astfel de situaţie?

Sunt sigur că orice creştin ce doreşte să se ridice la înălţimea cerinţelor divine va experimenta momente în care va constata că nu poate depăşi un anumit prag şi astfel multe lucruri vor continua să rămână neîmplinite în viaţa sa. Într-o astfel de situaţie nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi sau să începem să ne îndoim cu privire la mântuirea noastră viitoare şi la intrarea în împărăţia cea veşnică. De  multe ori poporul sfânt ajungea în situaţii în care nu mai vedea nici un fel de ieşire din dificultăţile ce îi stăteau înainte, fiind strâmtorat de o mulţime de probleme şi dificultăţi, aparent de netrecut. În astfel de momente era foarte uşor să te îndoieşti cu privire la faptul că Dumnezeu te-a călăuzit şi era simplu să cazi în disperare sau chiar să revii la idolatrie. Drumul care duce la ceruri are astfel de momente de limitare şi incertitudine care ne pun la încercare, uneori chiar la modul extrem, încrederea pe care o avem în Cel care ne călăuzeşte. Depinde însă foarte mult de atitudinea noastră pentru a putea depăşi cu succes astfel de situaţii.

 

La modul concret, ce se poate face când am ajuns în astfel de momente, sesizând că am atins un fel de limită dincolo de care nu mai putem trece? Cum putem să evităm căderea în necredinţă?

S-ar putea să constatăm că nu putem să depăşim anumite resentimente faţă de anumite persoane care au abuzat într-un mod serios de noi, undeva în trecut. Sau s-ar putea să vedem că nu reuşim să ne stăpânim temperamentul mânios, că avem izbucniri de supărare, sau chiar de furie, deşi am făcut tot ce am putut pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie. Ajunşi în astfel de momente, este atât de uşor să ne gândim fie că idealul biblic este prea înalt pentru noi, fie că reprezintă o utopie. Însă dacă în acele clipe ne-am aduce aminte de faptul că totuşi, Dumnezeu ne-a condus de-a lungul timpului, că nu a fost o întâmplare faptul că am ajuns să credem în El şi să ne încredem în făgăduinţele Sale, atunci perspectiva s-ar schimba în mod substanţial. Cerul este un loc real, pregătit pentru oameni reali, luaţi de pe acest pământ, la fel de real şi de concret. Dumnezeu nu şi-a propus să ducă în ceruri nişte sfinţi gata pregătiţi, ci nişte păcătoşi ce sunt în mod progresiv transformaţi prin harul Său.

 

Şi totuşi, ce se poate face pentru a ajunge să depăşim cu succes momentele de criză şi incertitudine, când ni se pare, în mod obiectiv, că nu putem să ajungem la acea ascultare deplină, cerută prin Cuvântul lui Dumnezeu?

Aş putea spune, fără a exagera, că acestea sunt momentele cele mai preţioase pe drumul ce duce către ceruri, fiindcă avem ocazia de a face nişte salturi spirituale cu totul superioare faţă de cele pe care le-am experimentat în „vremurile bune”. Ca orice drum real, calea care duce la ceruri are secţiuni care pot fi parcurse cu uşurinţă, fără un efort deosebit, dar şi părţi care presupun concentrare, atenţie şi un mare consum de energie. Faptul că am ajuns într-un astfel de loc nu ar trebui să ne descurajeze, ci dimpotrivă, ar trebui să ne conducă la o mai adâncă cercetare de sine şi la acumularea de energie spirituală suplimentară prin exerciţiul studiului biblic aplicat şi al rugăciunii. În acest sens, va trebui să aplicăm schiţa „paşilor prin credinţă”, despre care am avut ocazia să amintim şi în alte ocazii, cu privire la ceea ce înseamnă un studiu biblic aplicat.

 

La modul concret, ce se „paşi prin credinţă” pot să fie făcuţi pentru a depăşi problemele prezente, ce ne apar uneori ca fiind de nerezolvat?

De exemplu, dacă am ajuns să vedem că nu putem să depăşim resentimente din trecut, atunci este cazul să căutăm în cuprinsul Sfintelor Scripturi acele fragmente ce ne vorbesc despre acest subiect. De îndată ce am identificat prin căutare astfel de paragrafe, va trebui să le studiem cu atenţie pentru a desprinde învăţătura biblică cu privire la respectivul subiect şi după aceea să aplicăm la propria noastră viaţă ceea ce am descoperit. Adăugând exerciţiul rugăciunii pentru respectiva problemă, corectându-ne viziunea conform cu ceea ce am studiat şi veghind cu atenţie la aplicarea respectivelor principii, vom ajunge să depăşim obstacolele ce păreau a fi de netrecut. Să nu uităm niciodată că adevăratele obstacole sunt în interiorul nostru, însă prin puterea Cuvântului ele vor putea fi depăşite. Saltul interior final este de fapt rezultatul nenumăratelor „salturi”, pe care le-am făcut de-a lungul vieţii în cele mai diferite situaţii. În consecinţă, nu trebuie să ne fie teamă când ajungem să ne simţim limitele, fiindcă acest lucru ne va putea conduce la primirea de energie spirituală suplimentară pentru a merge mai departe, şi de ce nu, pentru a ne autodepăşi „păşind prin credinţă” pe calea lui Dumnezeu.

 

Însă aplicarea unui astfel de procedeu va presupune efort şi dedicare. Nu există o cale mai simplă, mai comodă, astfel încât să nu fie necesar să studiem Biblia la nivel de detaliu sau să ne rugăm cu perseverenţă pentru intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră?

Cu toţii ştim din experienţă, că lucrurile de valoare în viaţă se obţin numai în urma unui efort susţinut şi constant depus pe o perioadă lungă de timp. De ce drumul către mântuire ar face excepţie de la această regulă generală? De ce să credem că vom putea merge pe calea transformării interioare, altfel decât aplicând ceea ce ştim chiar din cursul experienţei şcolare sau a celei profesionale? Răspunsul este oarecum simplu de enunţat, dar impactul său este profund, şi anume că nu vom putea să avansăm spiritual fără a face un efort special în acest sens. Sunt conştient că nu ne este simplu să ne luptăm cu indispoziţiile pe care le avem când este vorba de urmarea căii lui Dumnezeu. De multe ori ne este dificil să deschidem Biblia, dar ne este atât de simplu să apăsăm pe butonul de pornire al televizorului. Ne este atât de greu să găsim timp pentru rugăciune, dar cât de uşor ne este să vorbim mult timp la telefon sau să stăm ore în şir în faţa calculatorului conversând cu alte persoane pe diferite alte teme. De unde provine această diferenţă? De ce ne este greu să facem un lucru despre care ştim că este important, chiar vital, în timp ce altul de mult mai mică importanţă ne ocupă mai tot timpul? De ce? Pur şi simplu fiindcă aceste lucruri care ne plac, nu presupun un efort special din partea noastră, fiindcă ele se potrivesc cu înclinaţiile naturale pe care le avem.

 

Şi atunci, ce este de făcut pentru a putea contempla realitatea lucrurilor bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi? Ce se poate întreprinde pentru a cultiva acele deprinderi şi obiceiuri ce ne vor ajuta să avansăm pe calea care duce la ceruri?

În primul rând va trebui să ne fixăm nişte obiective precise de la care să nu ne abatem, indiferent de puterea presiunilor ce vin asupra noastră sau de indispoziţiile pe care le experimentăm. Dacă ne-am propus să studiem Biblia, atunci haideţi să o şi facem, dedicând cel puţin o jumătate de oră pe zi, de exemplu, pentru această activitate. Dacă dorim să ne rugăm, atunci vom stabili un timp special, care să nu fie atât de târziu încât să nu mai avem energie sau imediat după ce am vizionat la televizor ceva ce ne-a stricat dispoziţia, sau apetitul, pentru lucrurile spirituale. Dacă am ajuns într-un impas, când nu mai vedem soluţii de înaintare, atunci mai mult decât oricând este necesar să studiem în mod aplicat Sfânta Scriptură, identificând acele paragrafe care ne vor ajuta să înţelegem ce anume trebuie făcut, ce atitudini trebuie schimbate sau ce principii trebuie urmate în reformularea viziunii pe care o avem. Cu alte cuvinte, trebuie să avem un răspuns logic la situaţiile pe care le întâlnim în armonie cu credinţa pe care pretindem că o urmăm.

 

Dar s-ar putea să constatăm că nu reuşim să ne formăm astfel de obiceiuri, că ne este aproape imposibil să dedicăm un timp special pentru studiu şi rugăciune sau că alţii ne împiedică în acest sens. Ce se poate face în astfel de situaţii? Nu există nici un fel de ieşire?

Atunci când nu putem dedica un timp special pentru studiu şi rugăciune, când dispoziţiile interioare contrare sunt prea puternice pentru a le putea depăşi, sau alţii în jurul nostru ne împiedică să putem ajunge să ne închinăm lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să valorificăm oportunităţile ce ne sunt puse la dispoziţie prin providenţa divină. Astfel, vom constata că de-a lungul zilei sunt multe ocazii când avem un timp ce poate fi valorificat. De exemplu, putem citi Biblia în timp ce ne deplasăm cu mijloacele de transport în comun. Putem să ascultăm la un aparat radio Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce facem şi alte activităţi. Putem să ne rugăm ori de câte ori avem un scurt timp în mijlocul activităţilor zilnice. Fructificând la maximum aceste mici ocazii, adică „firmituri de timp” din decursul unei zile, vom vedea că se pot strânge suficient de multe „coşuri” cu experienţe spirituale autentice. Prin urmare, cred că în orice condiţie în care ne-am putea afla, vom putea identifica oportunităţi valoroase, care să ne conducă la creşterea noastră spirituală. Până la urmă, depinde doar de noi să privim la realităţile pe care le descrie Biblia şi să credem că într-o zi vom intra în ţara făgăduită. Stă în puterea alegerii noastre avansarea spirituală spre Împărăţia cerurilor, fiindcă mijloacele necesare ne-au fost puse mereu la dispoziţie. Şi nu în ultimul rând, marele „salt” interior este posibil, însumând în fiecare etapă a vieţii acele „salturi intermediare”, care au la  bază nimic altceva decât principiul de a „păşi prin credinţă”, având la bază Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Rugăciune pentru a avansa spiritual în fiecare clipă şi pentru a putea privi mereu la realitatea lucrurilor făgăduite de către Dumnezeu, văzând în mod progresiv cum acestea se apropie tot mai mult de noi, pe măsură ce ne apropiem de timpul revenirii Domnului nostru Isus Hristos.

]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-privi-la-imaginea-lucrurilor-pe-care-ni-le-a-pregatit-dumnezeu.html/feed 0 Importanta aducerii unei bune marturii privind lucrurile pregatite de catre Dumnezeu http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/importanta-aducerii-unei-bune-marturii-privind-lucrurile-pregatite-de-catre-dumnezeu.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/importanta-aducerii-unei-bune-marturii-privind-lucrurile-pregatite-de-catre-dumnezeu.html#comments Sat, 20 Mar 2010 09:44:54 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=392 By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
Numeri 14: 6-8 „6 Şi, dintre cei ce văzuseră ţara, Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune 7 au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată. 8 Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere.”
 
Ce garanţie invocă Iosua şi Caleb cu privire la siguranţa intrării în ţara făgăduită? Cum puteau fi evreii siguri că vor ajunge în acel loc, chiar dacă acest lucru părea imposibil din punct de vedere omenesc?
Siguranţa noastră cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a promis se bazează pe faptul că „Domnul va fi binevoitor faţă de noi şi ne va duce în ţara aceea şi ne-o va da”. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre efortul nostru supraomenesc care va conduce la atingerea acestui obiectiv pus înaintea noastră de către Dumnezeu, ci de puterea Sa care se va manifesta în favoarea noastră, împreună cu ceea ce noi vom întreprinde în direcţia cea bună. Nu mă refer la o atitudine pasivă, de aştepta ca Dumnezeu să lucreze, ci de acea abordare activă a lui Iosua şi Caleb ce se rezumă în cuvintele „Dumnezeu ne-a promis acest lucru. El ne va duce în acel loc. Să înaintăm având curaj şi credinţă deplină în ceea ce ne-a promis”. Astfel, credinţa şi fapta se unesc, având la bază convingerea deplină că Dumnezeu ne va deschide calea şi va lupta alături de noi.
 
Ce se întâmplă însă când nu acordăm atenţie cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu? Şi la modul concret, cum putem avea siguranţă cu privire la faptul că vom intra în Împărăţia cerurilor?
Într-adevăr, nu avem înaintea noastră un teritoriu de pe pământ la care să privim şi să ne gândim că Dumnezeu ne va conduce în acel loc. A merge în ceruri este cu totul altceva, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Dar să ne gândim că intrarea evreilor în Palestina era la fel de dificilă, chiar imposibilă, pentru acea vreme, aşa cum este înălţarea noastră în Împărăţia cerurilor. De aceea, dacă nu vom acorda atenţie cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu, vom ajunge să cădem în indiferenţă, teamă şi chiar descurajare, dorind întoarcerea în Egipt, sau mai bine zis la concepţiile şi valorile necreştine ale acestei lumi. În altă extremă, vor exista şi persoane care vor accentua în mod exagerat rolul efortului personal şi vor experimenta mai devreme sau mai târziu înfrângerea în faţa forţelor spirituale ale întunericului. Siguranţa că vom intra în lumea cea veşnică derivă din faptul că Dumnezeu va merge alături de noi şi ne va deschide calea, pe măsură ce avansăm păşind prin credinţă.
 
Pe de altă parte, cum putem să evităm extrema de a sta fără să facem nimic, crezând că Dumnezeu va face totul pentru noi, cu scopul de a intra în Împărăţia cerurilor?
Această perspectivă ce pune toată responsabilitatea pe ceea ce va face Dumnezeu, conduce la o abordare pasivă a avansării noastre pe drumul care duce în împărăţia cea veşnică, ceea ce nu este conform cu învăţătura oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi. A sta şi a nu face nimic, a aştepta ca Dumnezeu să lucreze şi doar atât, reprezintă o extremă periculoasă, chiar dacă are aparenţa unei profunde evlavii. Dacă aşa ar fi gândit apostolii, atunci creştinismul nu s-ar mai fi răspândit niciodată pe pământ. Noi trebuie să înaintăm făcând „paşi prin credinţă” în direcţia cea bună, iar astfel vom experimenta prezenţa însoţitoare a puterii lui Dumnezeu. Fără a ne aventura în direcţii nepermise şi fără a ajunge la încumetare, care întotdeauna va ignora încredinţarea că Domnul este cu noi, vom reuşi să învingem în mod miraculos cele mai mari obstacole ce vor fi ridicate împotriva noastră, fiindcă Dumnezeu va lupta împreună cu noi. Însă dacă vom sta pasivi, evlavia noastră se va topi în formule de crez lipsite de o valoare reală, practică, şi în scurt timp ne vom pierde interesul pentru lucrurile spirituale, sau vom devia către misticism.
 
Revenind însă la atitudinea celor care nu aşteaptă ca Dumnezeu să lucreze şi se aventurează înainte, fără a fi siguri de susţinerea spirituală din partea lui Hristos. Ce se poate spune despre această atitudine?
De multe ori este relativ greu să faci deosebire între încredere şi încumetare, între ceea ce este o adevărată credinţă şi ceea ce reprezintă doar o aventurare plină de risc în necunoscut. Însă privind la detalii, se poate imediat face distincţia. Încumetarea se sprijină pe ceea ce noi putem face sau pe încercarea „sorţii”, o atitudine asemănătoare celui ce joacă la ruletă tot ce are, sperând că şansa îi va surâde. O astfel de abordare este periculoasă, iar în domeniul spiritual în mod sigur va conduce la un eşec. Sunt multe persoane care au obiceiul de risca de dragul riscului sau mergând pe ideea că „voi vedea şi mă voi descurca ulterior”. Recunosc că fără a risca nu vei câştiga nimic, însă a crede că vei putea ajunge în Împărăţia cerurilor, sau că vei putea obţine o avansare spirituală reală, fără o susţinere corespunzătoare din partea lui Dumnezeu, reprezintă o capcană periculoasă, ce transformă biserica într-o instituţie omenească, golind-o de elementul spiritual pe care ar trebui să fie fundamentată.
 
Totuşi, de-a lungul secolelor, biserica creştină a „riscat” şi a intrat în competiţie cu puterile acestei lumi, şi pentru o lungă perioadă de timp a reuşit chiar să le domine. Nu reprezintă acest lucru un succes demn de luat în seamă? Nu este o avansare către Împărăţia cerurilor?
Domnul Hristos spunea că „împărăţia mea nu este din această lume”, iar atunci când mulţimile au căutat să Îl pună împărat, El a refuzat de fiecare dată având la bază acelaşi principiu. Competiţia cu puterile acestui pământ pentru dominaţie asupra lumii reprezintă o direcţie greşită, care nu duce spre Împărăţia cerurilor. Astfel, biserica poate deveni mai numeroasă, mai puternică organizaţional, ajungând să numere mulţi membrii şi chiar să se bucure de popularitate, dar rezultatul va fi o depărtare de idealul spiritual la care ne cheamă Dumnezeu. Creştinismul nu înseamnă activism religios şi nu se bazează pe voluntarismul membrilor sau pe colectivismul organizaţiei. Creştinismul autentic înseamnă o avansare spirituală continuă a celor ce îl mărturisesc, o urcare progresivă spre standarde superioare de evlavie şi de experimentare a puterii Duhului Sfânt în viaţa de zi cu zi, în aducerea roadelor Canaanului în propria viaţă. Creştinismul este mai mult decât o ideologie, un crez sau un set de principii corporatiste. El este o experienţă vie împreună cu Dumnezeu, o transformare interioară de excepţie ce se traduce în fapte şi lucrări spre slava lui Dumnezeu şi înălţarea spirituală a semenilor.
 
Cum putem ajunge la un creştinism autentic, care să aducă o bună mărturie cu privire la lucrurile pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Modelul credinţei lui Iosua şi Caleb trebuie să devină o regulă a vieţii noastre. Avem înaintea noastră Canaanul ceresc, împărăţia pe care ne-a promis-o Dumnezeu. În primul rând trebuie să credem că acel loc este real, că nu reprezintă o utopie sau un vis frumos. De îndată ce avem această asigurare lăuntrică, trebuie să credem că putem ajunge în acel loc, că nu reprezintă un ideal intangibil, că nu suntem atât de căzuţi sau de neputincioşi pentru a ajunge în lumea cerească, având la bază ceea ce ne-a spus Dumnezeu. După aceea, trebuie să facem „paşi prin credinţă” în această direcţie, având siguranţa că Domnul va fi cu noi la fiecare etapă. Fără a ne aventura acolo unde Cuvântul nu ne spune nimic, ci fructificând zilnic oportunităţile oferite prin providenţa lui Dumnezeu printr-o investire înţeleaptă a talanţilor şi darurilor pe care le primim prin Duhul Sfânt, vom ajunge să creştem interior, dar şi exterior, prin lucrările pe care le vom face.
 
Ce fel de oportunităţi ne sunt oferite zilnic pentru a avansa făcând „paşi prin credinţă”? Ce fel de lucruri ne stau la îndemână pentru a avansa către ţara promisă?
În fiecare zi beneficiem de timp, ce trebuie investit înţelept, alocând o parte a lui pentru studierea Bibliei şi rugăciune. Aş putea spune că fiecare efort de a citi şi înţelege Sfânta Scriptură este un astfel de „pas prin credinţă”. De asemenea, rugăciunea, ca efort al înălţării sufletului nostru către Dumnezeu, reprezintă tot un „pas prin credinţă”. Mai departe, în cursul zilei, orice reprimare a răului ce încearcă să se manifeste prin noi, orice exercitare a atitudinilor pozitive, orice faptă de bunătate, îndurare şi compasiune, reprezintă noi „paşi prin credinţă” în direcţia intrării în Împărăţia cerurilor. După cum se poate constata cu uşurinţă, zilnic putem face o mulţime de astfel de paşi către Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să ignorăm nici o ocazie pentru a avansa, fiindcă astfel vom creşte împreună cu imaginea tot mai amplă ce se formează în noi cu privire la ţara făgăduită. Pentru a intra în Canaanul din ceruri este necesar ca imaginea acestui Canaan să ne cuprindă tot mai mult. Pentru a intra în el în mod fizic, la a doua venire a lui Hristos, trebuie să intrăm în el spiritual încă de acum, făcând mereu paşi în direcţia cea bună.
 
Ce se poate spune însă despre rolul serviciilor divine în face paşi hotărâţi prin credinţă în direcţia Împărăţiei lui Dumnezeu?
În măsura în care serviciile de închinare sunt conduse de către persoane care în viaţa lor personală fac „paşi prin credinţă” aşa cum s-a amintit, ele vor ajuta pe toţi care iau parte să facă paşi similari, atât la nivel personal, cât şi colectiv. În acest sens, sunt sigur că nu vom putea împărtăşi celorlalţi ceea ce noi înşine nu experimentăm în viaţa de zi cu zi. Nu putem oferi sfaturi şi învăţături cu privire la ceea ce trebuie făcut, dacă noi nu am făcut deja paşi în respectiva direcţie, având o experienţă bună în acest sens. Nu putem predica eficient, ceea ce noi nu am ajuns să trăim. Chiar dacă va exista totdeauna o diferenţă între ceea ce spunem şi ceea ce facem, totuşi ea nu trebuie să fie excesiv de mare până acolo încât să recomandăm ceea ce de fapt noi nu trăim. Aici este diferenţa majoră dintre un creştinism autentic şi doar unul de suprafaţă, care se rezumă în cele din urmă doar la sfaturi moralizatoare, dar nu are un efect sfinţitor, de profunzime.
 
Dar este suficient ca persoanele care conduc serviciile divine să fie consacrate? Nu contează şi atitudinea celor care iau parte la ele? Pentru intrarea în Canaan este nevoie doar de Iosua şi Caleb? Nu trebuie ca întreg poporul să aibă o atitudine similară?
Aş putea spune fără a exagera, că orice serviciu divin ar trebui să reprezinte o intrare spirituală în Canaan şi un nou pas făcut prin credinţă spre intrarea fizică în Împărăţia cerurilor. Ştim bine că degeaba Iosua şi Caleb au avut încrederea necesară pentru a intra în ţara făgăduită, fiindcă poporul a ales o atitudine exact opusă. De aceea, un adevărat serviciu divin presupune deopotrivă ca persoanele ce îl conduc şi cele care iau parte să manifeste o atitudine de încredere deplină în făgăduinţele divine şi să experimenteze în viaţa de zi cu zi puterea transformatoare a harului lui Dumnezeu. Dacă atitudinea celor care iau parte la serviciile de închinare nu este corespunzătoare, dacă nu există o experienţă personală autentică, dacă nu există o întâlnire cu Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, atunci influenţa ce se va manifesta va fi într-o direcţie diferită, ba chiar opusă, decât cea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, este necesar ca fiecare să se cerceteze pe sine, să îşi pună în rânduială viaţa în raport cu învăţăturile de bază ale creştinismului aplicat în viaţa de zi cu zi, iar rezultatul va fi înălţător atunci când toate aceste experienţe individuale se vor integra armonios într-o închinare colectivă autentică. Adevărata reformă începe cu fiecare dintre noi.
 
Putem intra în Canaan de unii singuri? Putem să o luăm înaintea bisericii, chiar dacă uneori din păcate există multe persoane pretins creştine care nu urmează calea credinţei lui Caleb şi a lui Iosua?
Intrarea în Canaanul ceresc reprezintă deopotrivă o experienţă individuală şi colectivă. La nivel personal, aşa cum Caleb şi Iosua au putut să cutreiere Canaanul şi aducă roade din ţara promisă, şi noi putem să intrăm spiritual în Împărăţia cerurilor şi să aducem de acolo roadele acelei ţări minunate, în genul: primirii Duhului Sfânt, experimentării naşterii din nou, aşezării în mod ferm pe o credinţă ce nu se mai clatină şi altele în felul acesta. Pe de altă parte, intrarea fizică în Canaanul ceresc se va produce o dată pentru toată biserica lui Dumnezeu din toate veacurile, la a doua venire a lui Hristos şi nimeni nu o va putea lua înaintea altuia. De aceea, câtă vreme biserica lui Dumnezeu, care are credinţa în Isus Hristos şi respectă poruncile Tatălui ceresc, nu urmează în mod hotărât calea descrisă de către Sfintele Scripturi, intrarea în Canaanul ceresc va fi amânată aşa cum s-a întâmplat şi în pustie, când poporul a colindat patruzeci de ani până când s-a ridicat o generaţie credincioasă, asemănătoare cu Iosua şi Caleb în ce priveşte încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu.
 
Şi atunci, care este soluţia? Să ne izolăm într-o închinare individuală? Să creăm mai multe curente de opinie, care să se certe între ele? Să ne îndoim de realitatea descrisă de Sfânta Scriptură, sau de ceea ce stă scris? Să tot experimentăm noi căi de interpretare radical diferită a Bibliei?
În vremuri de criză totdeauna se vor găsi persoane care să procedeze astfel, încercând să creeze dezbinare şi conflict, pornind de la faptul că oricum biserica nu avansează cum ar trebui în direcţia cea bună. Nu este o soluţie să procedăm astfel, aşa cum nu este recomandat să ne retragem la nivel individual. Cel mai bine este să începem la nivelul fiecăruia dintre noi un proces de reformă a vieţii, pornind de la „lucrurile mici”, care privesc viaţa de zi cu zi, şi continuând cu cele „mari”, legate de predicare şi învăţare conform cu Sfintele Scripturi. Nu trebuie să ne îndoim de ceea ce afirmă Scriptura, oricât de „neştiinţific” ar părea pentru unii afirmaţiile ei. Intrarea fizică în Canaan va încălca cu siguranţă toate cunoştinţele ştiinţifice pe care le avem, aşa cum potopul nu a putut fi nici prevăzut, nici explicat de către oameni. Iar a propune noi metode de interpretare, care schimbă în mod radical ceea ce afirmă Scriptura, reprezintă o contrafacere periculoasă, cu consecinţe distrugătoare. Soluţia este simplă: să aducem mereu o bună mărturie cu privire la ţara minunată pe care Domnul ne-a făgăduit-o, adică să devenim asemenea lui Iosua şi Caleb în viaţa de zi de zi.
 
Rugăciune pentru a urma modelul oferit de către Iosua şi Caleb în a întări în credinţă pe toţi cei care ne cunosc şi a nu permite ca îndoiala sau necredinţa să ne cuprindă pe calea care duce la ceruri, oferind un exemplu demn de urmat prin tot ceea ce trăim şi experimentăm în viaţa de zi cu zi.
]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/importanta-aducerii-unei-bune-marturii-privind-lucrurile-pregatite-de-catre-dumnezeu.html/feed 0 Importanta marturiei personale privind lucrurile pregatite de catre Dumnezeu http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-privi-catre-imparatia-cerurilor/importanta-marturiei-personale-privind-lucrurile-pregatite-de-catre-dumnezeu.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-privi-catre-imparatia-cerurilor/importanta-marturiei-personale-privind-lucrurile-pregatite-de-catre-dumnezeu.html#comments Fri, 12 Mar 2010 09:41:47 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=390 By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

 

Deuteronom 1:21-25 „21 Iată că Domnul, Dumnezeul tău, îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme, şi nu te înspăimânta. 22 Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine, şi aţi zis: Să trimitem nişte oameni înaintea noastră, ca să iscodească ţara, şi să ne aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom sui în ea şi asupra cetăţilor în care vom ajunge. 23 Părerea aceasta mi s-a părut bună; şi am luat doisprezece oameni dintre voi, câte un om de fiecare seminţie. 24 Ei au plecat, au trecut muntele, şi au ajuns până la valea Eşcol, şi au văzut ţara. 25 Au luat în mâini din roadele ţării şi ni le-au adus; ne-au făcut o dare de seamă, şi au zis: Bună ţară ne dă Domnul, Dumnezeul nostru.”
 
De ce este importantă mărturia personală pe noi o oferim cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi?
Trebuie bine înţeles faptul că un creştin trebuie să mărturisească despre lucrurile în care el se încrede ca urmare a credinţei pe care o are în Domnul Isus Hristos. Aşadar, se poate spune că nu avem cum să scăpăm de această îndatorire, fiindcă dacă nu vom da o mărturie pozitivă, cu siguranţă că vom oferi o imagine negativă, care va avea un impact nefast asupra celorlalţi. Însă dacă vom mărturisi într-o manieră pozitivă, lucru ce implică în mod obligatoriu o experienţă care să o susţină, atunci vom ajunge să îi conducem şi pe alţii la primirea credinţei mântuitoare. Putem spune că atunci când avem o bună perspectivă asupra lucrurilor bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu, vom ajunge să oferim tuturor celor cu care venim în contact un îndemn puternic pentru a ne urma în drumul nostru către „ţara promisă”, adică în Împărăţia cerurilor.
 
Cum putem ajunge să distingem mai bine detaliile cu privire la lumea pe care ne-a făgăduit-o Dumnezeu, în baza primirii credinţei în Domnul Isus Hristos?
Este bine să nu ne mărginim la o credinţă ce se rezumă doar la concepte abstracte cu privire la mântuirea care urmează a ne fi oferită. A privi către lumea care ne-a fost făgăduită, presupune un efort de a studia şi înţelege acele detalii ce ne sunt furnizate în mod direct sau prin simboluri şi alegorii în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Examinând fragmentul biblic citat, înţelegem că un număr de douăsprezece persoane au fost trimise să exploreze ţara promisă, iar aceştia s-au întors aducând un raport pozitiv cu privire la realitatea lucrurilor făgăduite de către Dumnezeu. Într-un mod similar, biserica creştină a fost înălţată pe mărturia unită a celor doisprezece apostoli, care au vorbit într-un singur glas despre realitatea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi prin intermediul jertfei Domnului Isus Hristos, a învierii şi înălţării Sale. Cel mai important „detaliu” al noii împărăţii se referă la nemurirea ce ne va fi oferită, având drept model învierea lui Hristos.
 
De ce impactul acestei mărturisiri s-a redus de-a lungul veacurilor, iar lumea din prezent pare a fi insensibilă la acest „detaliu” fundamental?
Într-un mod similar aparatelor de televiziune, noi vom da atenţie canalelor pe care le selectăm pentru a fi vizionate. În acest sens ignorarea mesajului Evangheliei lui Isus Hristos, adică a informaţiei cu privire la jertfa, învierea şi înălţarea Fiului lui Dumnezeu, se datorează faptului că pur şi simplu acest „canal” nu mai este selectat. Nu vom putea fi niciodată impresionaţi de ceea ce nu cunoaştem, de acele lucruri pe care le ignorăm, însă pe de altă parte dacă vom alege să „vizionăm”, sau să dăm atenţie mesajului oferit de către apostoli prin intermediul Sfintelor Scripturi, vom ajunge să distingem acele detalii ale lumii viitoare, ce ne vor conduce să devenim mărturisitori ai adevărului cuvintelor lui Dumnezeu.
 
În ce sens, învierea Domnului Isus Hristos se constituie ca un detaliu asupra vieţii veşnice, care ne-a fost făgăduită de către Dumnezeu?
Natura împărăţiei veşnice care ne-a fost predicată de către Domnul Isus Hristos şi de către apostoli nu este restricţionată doar la aspecte spirituale, desprinse de realitatea concretă în mijlocul căreia trăim. Dimpotrivă, această lume este tangibilă, cu o mulţime de elemente materiale, care nu fac altceva decât să ne întregească imaginea unei mântuiri ce recuperează pe deplin tot ceea ce s-a pierdut prin neascultare. În privinţa învierii Domnului Isus Hristos, putem spune că se constituie ca o referinţă fundamentală asupra condiţiei nemuritoare pe care o vor avea toţi cei care s-au încrezut în Evanghelia pe care Domnul ne-a prezentat-o în cuprinsul Sfintelor Scripturi.
 
Ce alte detalii ne sunt oferite de către Sfintele Scripturi, despre lucrurile pe care Domnul ni le-a promis cu privire la viaţa viitoare?
Alte „roade” ale lumii în care vom intra, având la bază „călătoria” noastră prin intermediul Sfintelor Scripturi, se referă la aspectele ce ţin de sfinţirea vieţii noastre şi primirea Duhului Sfânt, incluzând darurile spirituale ce ne sunt oferite prin credinţa în Isus Hristos. Toate acestea se constituie, preluând cuvintele apostolului Pavel, ca o „arvună” a mântuirii, adică o dovadă palpabilă a ceea ce ne va fi încredinţat pe deplin la a doua venire a lui Hristos. Faptul că putem beneficia de transformarea vieţii, se constituie ca o dovadă convingătoare cu privire la realitatea lumii pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu. În acest sens, prin comportamentul nostru schimbat conform cu chipul lui Hristos, vom oferi celorlalţi cele mai alese „roade” ale lumii viitoare, în care totul va fi caracterizat de neprihănire şi sfinţenie.
 
De ce naşterea din nou a celor credincioşi este esenţială ca mărturie asupra lucrurilor bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Naşterea din nou a celor credincioşi dovedeşte faptul că aceştia se află într-un proces de transformare ce va avea drept final intrarea lor în lumea pregătită de către Dumnezeu. Atunci când imaginea lui Isus Hristos începe să se vadă pe feţele noastre, în viaţa noastră şi în tot ceea ce suntem, de fapt aducem cele mai de seamă „roade” ale lumii ce va veni. Astfel, cei din jurul nostru au ocazia de a înţelege ceva din realitatea a ceea ce promis Dumnezeu, având la bază transformarea incredibilă ce s-a produs cu noi, ca urmare a credinţei în Isus Hristos. Conform învăţăturii creştine, o astfel de transformare are drept principal scop intrarea în Împărăţia cerurilor, sau după cum spunea apostolul Pavel: „Hristos în voi, adică nădejdea slavei”. Iar condiţia celui ce trăieşte această experienţă este de a fi o „epistolă vie”, cu privire la realitatea lumii cereşti.
 
Ce alte roade, culese din lumea viitoare, mai pot fi oferite celor credincioşi prin cunoaşterea lui Dumnezeu adusă de către Sfintele Scripturi?
Comuniunea celor credincioşi, sau existenţa bisericii lui Isus Hristos, care are credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi respectă ceea ce El ne-a poruncit, este ea însăşi o proiecţie a societăţii sfinte din lumea viitoare. În acest sens, dacă avem şansa să aparţinem unei comunităţi de credinţă în care este înălţată învăţătura Mântuitorului nostru, iar oamenii sunt sfinţiţi prin adevărul pe care îl predică, atunci putem spune că avem cea mai de seamă dovadă asupra vieţii viitoare. De ce acest lucru? Fiindcă pur şi simplu nu este posibil să existe o astfel de comuniune fără intervenţia specială a Duhului Sfânt, care ne pregăteşte pentru intrarea în lumea cerească. Astfel, pe baza mărturiei apostolice, a vieţii noastre transformate şi a existenţei comuniunii celor sfinţi, toate acestea având ca fundament cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi, lumea din jurul nostru poate gusta câteva „roade” ale lumii viitoare.
 
De ce se poate spune că aceste lucruri aparţin lumii viitoare şi nu celei prezente? În ce mod biserica lui Hristos anunţă venirea Împărăţiei cerurilor?
Aceste prime „roade” aparţin unei lumi caracterizate de principii dramatic diferite în raport cu cea prezentă. Astfel, învierea Domnului Hristos este o mărturie a nemuririi din acea realitate veşnică. Viaţa transformată a celor credincioşi, adică „naşterea din nou”, ne vorbeşte despre o altă societate, în care binele, adevărul şi neprihănirea vor fi regula, nu excepţia, iar conduita fiinţelor din acea lume va fi motivată de un înalt ideal moral pe care ele le trăiesc, nu doar le predică. Iar comuniunea celor credincioşi ne anunţă o lume în care oamenii vor trăi în armonie unii cu alţii, având la bază iubirea de Dumnezeu şi afecţiunea pentru semeni. Aceste principii sunt în mare măsură contrare celor practicate în lumea noastră, în care lupta pentru puterea, nedreptăţirea semenului, minciuna şi falsitatea sunt regula vieţii de zi cu zi. Conceptul de biserică a lui Hristos înglobează într-un concept unitar toate aceste roade pe care Dumnezeu le oferă drept privelişte întregii lumi şi întregului cer.
 
Pe de altă parte, ce se întâmplă dacă oamenii care pretind că au credinţă în Dumnezeu, nu ajung să ofere drept privelişte astfel de roade?
În cazul în care astfel de roade nu există, sau sunt ascunse din cauza „roadelor rele ale firii pământeşti”, atunci putem spune că mărturia asupra vieţii viitoare fie nu va exista, fie va fi grav distorsionată. Într-o astfel de situaţie se aflau iudeii contemporani cu Domnul Isus Hristos, care au fost asemănaţi cu „un smochin neroditor”, din cauza lipsei rodului sfinţeniei în viaţa personală şi la nivel de biserică. Nu este de dorit o astfel situaţie, dar aici se ajunge ori de câte ori ajungem să nu ne interesăm de progresul spiritual şi faptic în materie de trăire a credinţei, a celor ce mărturisesc faptul că sunt urmaşi ai lui Hristos. Ei de fapt ajung să devină nişte martori falşi, care vor da ocazie ca lumea din jur să îşi justifice faptele rele sau necredinţa. Trebuie să evităm o astfel de condiţie sau dacă am ajuns aici, trebuie să ieşim neîntârziat.
 
Ce putem face dacă am ajuns să nu aducem roadele credinţei şi sfinţirii vieţii, conform cu standardul biblic? Suntem oare pierduţi şi nu se mai poate face nimic?
Vestea cea bună oferită de către Sfintele Scripturi este că putem să ne întoarcem dacă am greşit, cu condiţia să devenim conştienţi de acest lucru şi să evităm repetarea lui. Niciodată nu trebuie să ne fie ruşine să recunoaştem când am mers într-o direcţie greşită şi nici nu trebuie să întârziem când ne dăm seama de acest lucru. Problema este că natura noastră căzută ne determină să ne auto-justificăm în lucruri pentru care nu avem raţiuni în acest sens, iar abordarea raţională este abandonată pentru una emoţională. Cale de întoarcere există, iar Sfintele Scripturi vorbesc despre pocăinţă, sau întoarcere la ceea ce este bun şi drept, un lucru ce ne stă la îndemână, dacă dorim aceasta. De îndată însă ce facem paşi de întoarcere la adevărul cuvintelor Bibliei, atunci roadele nu vor întârzia să apară, după cum stă scrisă mărturia Domnului Isus Hristos: „dacă rămâneţi în Mine, veţi aduce multă roadă, fiindcă despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”.
 
Dar dacă nu se iau măsuri de întoarcere la adevărata evlavie, la ce se ajunge în final? De ce este periculos să procedăm astfel?
Dacă atunci când sesizăm despărţirea noastră de Isus Hristos în lucrurile practice ale vieţii, nu luăm nici o măsură de îndreptare, atunci apare un proces pe care Biblia îl numeşte prin expresia „împietrirea inimii în nelegiuire”. Astfel, devenim tot mai insensibili la impresiile pozitive transmise de către Duhul Sfânt prin intermediul Scripturii şi ajungem să ne justificăm tot mai mult lucrurile rele de care conştiinţa ne avertiza că le-am comis. În cele din urmă, la capătul unui proces complex şi marcat de o mulţime de convulsii, se poate ajunge la despărţirea finală de Hristos, în ciuda mărturisirii formale a numelui de creştin. Cel mai grav lucru ce i se poate întâmpla unui om este de a fi pierdut fără să mai fie conştient de acest lucru. Cu siguranţă că este periculos să procedăm astfel, şi de aceea va trebui să veghem cu atenţie pentru a identifica la timp absenţa roadelor despre care vorbeşte Scriptura, pentru a lua din timp măsurile ce se impun.
 
Revenind la buna mărturie cu privire la realitatea vieţii viitoare, pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, ce alte roade mai ne sunt oferite pentru a le vedea şi crede?
Trecând dincolo de experienţa, în mare măsură limitată, a celor credincioşi şi a bisericii, putem vedea cea mai de seamă roadă a vieţii viitoare în Persoana Domnului Isus Hristos, înălţat la ceruri, stând înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu ca reprezentant al umanităţii renăscute, a celor ce apelează la meritele Sale şi la harul lui Dumnezeu pentru a trece în nemurire. Această mărturie vie, ce îşi are proiecţia în cel credincios prin primirea Duhului Sfânt, ne va conduce la o experienţă înnoitoare ce ne va ridica deasupra împrejurărilor defavorabile ale vieţii. În Isus Hristos avem portretizată la nivel de principii şi experienţă tot ce va însemna viaţa viitoare pentru cel credincios. Privind la această „roadă” fără de seamăn, înţelegem că lumea pe care ne-a făgăduit-o Dumnezeu există şi este conformă cu ceea ce ne-a fost spus despre ea prin intermediul Scripturii.
 
Iar în final, ce se va întâmpla cu fiecare dintre noi pe măsură ce urmărim roadele şi mărturiile oferite prin cunoaşterea Sfintelor Scripturi cu privire la viaţa viitoare?
Aceste mărturii şi roade ne vor conduce să intrăm spiritual încă de acum în atmosfera lumii viitoare şi astfel credinţa noastră se va întări, dobândind acea motivaţie ce ne va determina să mergem înainte indiferent de opoziţia pe care o avem de întâmpinat. Sunt sigur că imaginea biruinţei finale ne va anima în lupta pe care o dăm la nivel individual şi colectiv în alungarea răului şi urmarea căii lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, atunci când vom privi la aceste roade, fascinaţia exercitată de către lumea viitoare va fi mai puternică decât atracţiile bogăţiilor materiale din această lume. Este ca şi cum am avea în mână o piatră preţioasă de o valoare mai mare decât a întregului pământ, care ne este oferită având la bază credinţa în Isus Hristos şi păşirea pe calea cea nouă şi vie oferită prin jertfa şi lucrarea Sa. Să lăsăm să treacă de la noi o astfel de comoară?
 
Rugăciune pentru a privi la roadele ce ne sunt puse la dispoziţie cu privire la realitatea vieţii viitoare şi a tot ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu, precum şi pentru corectarea propriei vieţi acolo unde ea nu este conformă cu standardul biblic.
]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/a-privi-catre-imparatia-cerurilor/importanta-marturiei-personale-privind-lucrurile-pregatite-de-catre-dumnezeu.html/feed 0 Domnul ne va conduce intr-o tara minunata http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/domnul-ne-va-conduce-intr-o-tara-minunata.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/domnul-ne-va-conduce-intr-o-tara-minunata.html#comments Sat, 06 Mar 2010 09:39:02 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=388 By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
 
Exod 3: 7-8 „7 Domnul a zis: Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. 8 M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume, în locurile, pe care le locuiesc Canaaniţii, Hetiţii, Amoriţii, Fereziţii, Heviţii şi Iebusiţii.”
 
Ce ar putea însemna pentru noi aceste cuvinte şi în ce măsură ele mai sunt de actualitate? Există vreo legătură cu viaţa pe care o trăim acum pe acest pământ?
Niciodată să nu privim textele din Biblie ca referindu-se strict doar la istoria trecută a poporului evreu sau a primelor comunităţi creştine. De fapt, conţinutul Sfintelor Scripturi este mereu de actualitate şi de aceea sarcina noastră este de a vedea în ce măsură ele fac referinţă la vieţile noastre. În cazul de faţă putem spune că Egiptul semnifică în mare măsură lumea în care trăim, cu toate caracteristicile ei pe care atât de bine le ştim. Egiptul este un loc al nedreptăţii şi asupririi, unde cei sfinţi sunt persecutaţi şi marginalizaţi, în care oamenii sunt exploataţi fără milă, unde nu există siguranţă asupra zilei de mâine şi multe altele în felul acesta. Aşadar, Egiptul reprezintă timpul de acum şi ceea ce se întâmplă în lume.
 
Însă totuşi, evreii nu au dus-o totdeauna rău în Egipt, ba chiar au avut momente de prosperitate. Cum s-a ajuns ca Egiptul să devină un loc în care era greu să trăieşti?
Într-adevăr, evreii au venit în Egipt tocmai din cauza standardului superior de civilizaţie şi pentru un nivel de trai mai ridicat decât în Canaan. În acest loc ei nu au mai suferit din cauza lipsei de alimente sau a lucrurilor necesare vieţii de zi cu zi. Se poate spune că au cunoscut o prosperitate neaşteptată pentru un timp destul de îndelungat. Însă atunci când situaţia politică s-a schimbat şi când conducătorii Egiptului au demarat proiecte ambiţioase, având nevoie de o forţă de muncă ieftină şi numeroasă, lucrurile au cunoscut o dramatică evoluţie, afectând nu numai bunăstarea, ba chiar şi libertatea de care se bucurau evreii în Egipt. Concluzia este una singură şi anume că în Egipt nu poţi avea o prosperitate durabilă cât timp eşti evreu, adică faci parte din poporul lui Dumnezeu.
 
Cum se poate explica brusca schimbare de atitudine a conducătorilor Egiptului faţă de evrei? De ce se trece de la toleranţă şi convieţuire paşnică la o represiune brutală şi fără milă?
Pe de o parte Biblia ne descoperă faptul că evreii au prosperat foarte bine în Egipt, iar numărul lor a devenit foarte mare. Din această cauză ei au ieşit în evidenţă prin faptul că oricând puteau pune în pericol ordinea din ţară. Pe de altă parte în contextul proiectelor demarate de faraoni, de dezvoltare a diferitelor ansambluri spectaculoase, era nevoie de o forţă de muncă docilă, numeroasă şi care să nu facă parte din poporul ţării, care cu siguranţă că s-ar fi răsculat dacă ar fi fost supus la un astfel de tratament. Situaţia este similară cu aceea din ţările bogate, în care o mulţime de munci considerate „josnice” sunt respinse de cetăţenii respectivelor state, fapt pentru care trebuie să fie adusă o forţă de muncă din străinătate, din ţările mai slab dezvoltate. Aşadar, vorbim despre o practică aplicată în toate timpurile.
 
Prin urmare, ce se poate spune despre situaţia în care ajunseseră evreii în urma exploatării crunte la care au fost supuşi în Egipt? Mai era Egiptul de dorit pentru a locui şi lucra?
În mod clar, cât timp evreii rămâneau în condiţia de imigranţi, şi se pare că era destul de dificil să devii egiptean, ei aveau să fie folosiţi doar ca sclavi în slujba conducătorilor politici. Pe de altă parte, exista totuşi o relativă siguranţă alimentară şi o apărare a locului unde ei stăteau, fiind protejaţi de conflicte cu popoarele din jur. Ne putem gândi că în această perioadă mulţi evrei au căutat să treacă la condiţia de egiptean, adoptând cât mai multe dintre obiceiurile acestora, cu scopul de a scăpa de sub condiţia de imigranţi folosiţi doar la munci „josnice” şi atât. De asemenea, trecerea la idolatrie s-a petrecut în mod deosebit în această perioadă, din dorinţa de a scăpa de sub acest jug nefericit pus asupra lor.
 
Pe de altă parte, ce s-a întâmplat cu evreii care au rămas credincioşi chemării făcute lui Avraam, strămoşul lor comun, care primise descoperiri speciale de la Dumnezeu?
În timp ce o parte a evreilor căutau să se potrivească societăţii egiptene, asimilând obiceiurile şi valorile respective, cu scopul de a scăpa de represiunea la care erau supuşi, alte persoane au început să Îl cheme pe Dumnezeu, invocând făgăduinţele făcute cu privire la ei. De fapt, putem observa o divizare a societăţii evreieşti între cei care vedeau ca soluţie asimilarea în rândul egiptenilor şi cei care înţelegeau că trebuie să nu îşi trădeze identitatea, căutând să nădăjduiască în împlinirea făgăduinţelor divine. Aşa se întâmplă de fiecare dată când se ajunge în faţa unei dificultăţi, în sensul în care o parte dintre oameni adoptă compromisul cu asupritorii, iar alţii, de regulă mai puţini ca număr, înţeleg că nu trebuie să se dea bătuţi şi aşteaptă cu nădejde împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu.
 
Aplicând la condiţia noastră, se pune întrebarea: Cât de sigură este lumea aceasta pentru un adevărat creştin?
Un răspuns simplu ar fi: La fel de sigură cum a fost ţara Egiptului pentru evrei. Astfel, putem avea momente de prosperitate, când acumulăm o mulţime de bogăţii materiale, dar vin perioade de încercare, când fie ne alăturăm celor ce nu respectă adevărul divin, fie mergem mai departe, având însă de suferit pierderi materiale considerabile, rămânând însă cu o relaţie puternică faţă de Dumnezeu şi experimentând o întărire semnificativă a propriei noastre identităţi creştine. Lumea aceasta nu este sigură pentru un creştin autentic, atât în ce priveşte prosperitatea materială, cât de multe ori chiar şi în ce priveşte propria sa viaţă. Noi trebuie să înţelegem că această lume nu aparţine adevăraţilor creştini, ei având promisiunea intrării în Canaanul ceresc, acea ţară pe care Domnul Hristos ne-a făgăduit-o.
 
Revenind la evrei, de ce Dumnezeu a promis să îi ducă în Palestina, din care plecaseră în timpul lui Iacob, o ţară în care locuiau o mulţime de popoare puternice şi războinice? Ce fel de ţară făgăduită mai era şi aceasta?
Natura ţării făgăduite poate să ne pună în dificultate, dacă ne gândim că înainte de ajunge în acel loc în care curge „lapte şi miere”, trebuie să intri în confruntare un nişte duşmani puternici şi numeroşi. Astfel, credinţa evreilor avea să fie supusă unui test deosebit de sever, pe care mulţi nu aveau să îl treacă. Totuşi, făgăduinţa rămânea valabilă, fiindcă aşa cum se poate citi mai departe din Sfintele Scripturi, Dumnezeu avea să lupte pentru şi împreună cu poporul Său. De fapt, prin intermediul acestor lupte, evreii aveau să fie aduşi în condiţia de a aprecia darul pe care urmau să îl primească şi deopotrivă urmau să se întărească spiritual. Prin urmare, nu putem vorbi de o contradicţie în termeni, ci doar de înţelegerea faptului că nu vom putea să intrăm în ţara făgăduită decât prin intermediul învingerii unui adversar puternic, fiind ajutaţi însă de puterea lui Dumnezeu.
 
În privinţa aplicaţiei ce se poate face în dreptul nostru, cum putem identifica ţara promisă şi cum putem ajunge să privim la ea şi să o dorim?
Ţara promisă celor ce se încred în Isus Hristos nu este mai puţin reală decât Canaanul făgăduit în vechime evreilor şi se referă în mod deosebit la intrarea în Împărăţia cea veşnică, însă cu aplicaţie directă asupra moştenirii acestui pământ. Din acest punct de vedere, Egiptul reprezintă lumea de acum, în care suntem supuşi nedreptăţilor de tot felul în măsura în care avem credinţă în Dumnezeu, iar Canaanul este noul pământ, acea lume nespus mai bună pe care Dumnezeu o va recrea pe această planetă. Dar pentru a ajunge pe „Noul Pământ” este necesar să ne luptăm atât cu egiptenii, pentru a putea ieşi din contextul cultural al acestei lumi, cât şi cu canaaniţii, adică acele realităţi spirituale ce ni se opun pe calea care duce către Împărăţia lui Dumnezeu, iar aici mă gândesc în principal la îngerii căzuţi, păcatul, precum şi altele în felul acesta. Însă privind la făgăduinţele divine, începem să distingem realitatea acestei lumi noi şi să o dorim din tot sufletul nostru.
 
Ce se poate spune despre lupta pe care o are de dus un creştin în această lume? Ce se poate adăuga despre adversarii care îl împresoară?
În primul rând, un creştin va fi mereu înconjurat de realităţi care vor încerca să îl determine să renunţe la drumul pe care trebuie să meargă. Pe de o parte, Egiptul stă împotriva ieşirii lui spirituale din această lume, iar pe de altă parte canaaniţii, adică îngerii căzuţi, se luptă să îi blocheze înaintarea. Astfel, el are de purtat un război cu forţe care vin atât din spate, cât şi din faţă. Acest forţe fie ne trag înapoi, fie încercă să ne blocheze avansarea. Ca o ilustraţie a acestui lucru, recomand citirea cărţii „Călătoria creştinului”, scrisă de John Bunyan, unde prin metafore şi parabole pline de stil, suntem instruiţi cu privire la această luptă. Însă, vestea cea bună stă în faptul că Dumnezeu vine alături de noi pentru a ne întări şi încuraja pe această cale, iar prin providenţa Sa plină de îndurare, El ne deschide oportunităţi şi ne oferă ocazii favorabile neaşteptate, chiar în clipele de cea mai grea încercare.
 
De ce nu se poate intra în ţara făgăduită fără luptă? De ce nu putem face doar o „plimbare lipsită de efort” până în locul promis de către Dumnezeu?
Pe de o parte, această luptă este utilă, fiindcă numai astfel vom ajunge să apreciem la justa valoare ceea ce ne este oferit. Pe de altă parte, lupta este inevitabilă, fiindcă un vrăjmaş trebuie izgonit din moştenirea Domnului, care de fapt reprezintă lumea care a fost pierdută prin neascultarea primilor noştri părinţi. Din acest punct de vedere, este normal să avem o parte în redobândirea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a încredinţat de la început umanităţii, fiindcă ele ne aparţin prin darul Său faţă de noi. Duşmanul care a înfrânt omenirea, trebuie să fie înfrânt de către aceasta, înainte de a fi nimicit cu desăvârşire. Lumea în care trăim a fost încredinţată unei umanităţi sfinte, desăvârşite, dar ea a fost pierdută în confruntarea cu păcatul. De aceea, omenirea trebuie să fie ajutată să recâştige ceea ce i-a fost sustras în urma unei controverse lipsite de milă. Trebuie să ne luptăm să redobândim ceea ce ne-a fost dat de către Dumnezeu, iar aici primim ajutor în toate lucrurile.
 
Ce a realizat Domnul Isus Hristos, în ce priveşte redobândirea moştenirii pierdute prin neascultare de către primii oameni?
Prin asumarea naturii umane, Fiul lui Dumnezeu a ales să lupte în favoarea noastră în principal în noua Sa calitate de Fiu al omului, mai precis de Nou Adam. El a reuşit să redobândească dreptul omenirii asupra locuirii planetei Pământ, iar acum urmează ca acest lucru să se materializeze prin intermediul intrării bisericii Sale în noua condiţie oferită de către Dumnezeu prin harul Său. Din acest punct de vedere, putem privi ţara făgăduită ca fiind acest pământ restaurat, în care vor locui toţi cei care au urmat planul divin, prin intermediul credinţei în Isus Hristos. Însă intrarea în această nouă lume, presupune o luptă şi din partea noastră, care se aseamănă drumului parcurs de evrei din Egipt în Palestina.
 
Prin urmare, ce înseamnă pentru noi să privim la lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a pregătit? Cum va influenţa acest lucru întreaga noastră viaţă?
A privi la ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit presupune să ne punem timp deoparte, pentru a contempla acea lume ce ne este oferită, folosind „telescopul” oferit de către Sfintele Scripturi. Prin intermediul studierii Bibliei suntem conduşi să privim la acea lume spre care suntem călăuziţi prin providenţa divină, atunci când manifestăm credinţă în Isus Hristos. Noi suntem asemenea evreilor ce locuiau în Egipt pentru o vreme. Timpul şederii noastre în această lume este limitat, iar într-o zi va trebui să părăsim Egiptul. Însă îl putem părăsi din cauză că a expirat timpul vieţii noastre sau fiindcă am ales să mergem în Canaanul ceresc, adică ţara făgăduită. Dacă am părăsit spiritual această lume, înseamnă că ne vom întâlni cu Domnul Hristos în acea realitate pe care ne-a promis-o. Faptul că El a făcut deja acest salt, înseamnă că şi noi îl putem face, acest lucru depinzând doar de alegerile noastre.
 
Ce impact practic are asupra vieţii noastre conştiinţa faptului că avem o ţară sfântă înaintea noastră, unde suntem aşteptaţi să intrăm în curând?
Sunt sigur că atunci când ne vom ridica privirile pentru a putea distinge realitatea ţării sfinte, pregătite de către Dumnezeu, atracţia faţă de lucrurile acestei lumi va scădea corespunzător. Vom înţelege că aici suntem „străini şi călători”, fapt pentru care vom investi întreaga noastră viaţă în „comoara cerească” despre care ni se vorbeşte în Sfintele Scripturi. Practic, vom deveni oameni „noi”, concepţia noastră despre lume şi viaţă se va schimba dramatic, iar astfel vom ajunge să trăim în aşteptarea împlinirii lucrurilor făgăduite. Acest aspect este în principiu activ, fiindcă ne vom război fără îndurare cu canaaniţii, adică acele circumstanţe şi influenţe defavorabile, ce vor veni cu siguranţă asupra noastră, din cauza credinţei în Isus Hristos. Însă în orice caz, vom trăi o viaţă cu sens şi vom gusta biruinţa pe care a avut-o Domnul Isus Hristos asupra păcatului şi a morţii. Iar astfel, vom ajunge să trăim şi să fim luaţi în acea lume!
 
Rugăciune pentru a nu ne lăsa descurajaţi de încercările prin care trecem, de a privi la lucrurile bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu, de a ne încrede în Isus Hristos şi de a merge înainte, învingând la fiecare pas prin puterea Creatorului nostru.
]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/domnul-ne-va-conduce-intr-o-tara-minunata.html/feed 0 Imaginea a ceea ce vom fi sau a ajunge sa Il vezi pe Dumnezeu http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/imaginea-a-ceea-ce-vom-fi-sau-a-ajunge-sa-il-vezi-pe-dumnezeu.html http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/imaginea-a-ceea-ce-vom-fi-sau-a-ajunge-sa-il-vezi-pe-dumnezeu.html#comments Sat, 27 Feb 2010 13:39:07 +0000 admin http://octavian.intercer.org/blogoctavian/?p=386 By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
1 Ioan 3:1-2 „1 Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. 2 Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”
 
Ce ni se spune în aceste versete despre ceea ce vom deveni, plecând de la realitatea afirmaţiei că suntem copii ai lui Dumnezeu, prin faptul că avem credinţă în Isus Hristos?
Transformarea cea mai de seamă ne aşteaptă în viitor, atunci când vom fi înălţaţi la ceruri, ca urmare a credinţei pe care am avut-o în Isus Hristos de-a lungul întregii vieţi. Examinând acest subiect, apostolul Ioan nu a putut preciza în ce anume va consta glorificarea celor credincioşi, însă a afirmat că în mod sigur, atunci când va veni Isus Hristos a doua oară, vom fi făcuţi asemenea Lui, pentru a-L putea vedea aşa cum este El, fără nici un fel de proiecţii sau simboluri ajutătoare. Din acest punct de vedere, sunt sigur că ne aşteaptă lucruri extraordinare în viitor, şi dacă am putea înţelege acest adevăr, atunci dorinţa noastră de a ajunge în ceruri ar fi deplină.
 
Chiar dacă nu ne este clară condiţia noastră viitoare, de ce ea reprezintă un lucru de dorit? Cum putem să avem siguranţă asupra faptului că vom intra într-o stare superioară existenţei actuale?
De regulă, scepticii au criticat de fiecare dată făgăduinţele Domnului Hristos cu privire la înălţarea la ceruri a celor credincioşi. Încercând să genereze îndoială asupra unor realităţi pe care nu le cunosc, multe persoane au emis o mulţime de ipoteze cu privire la subiectul glorificării, care în final conduc la necredinţă sau la aşteptări ce nu au nici un fel de suport real. Siguranţa noastră asupra intrării într-un plan superior al existenţei, mai bine zis, într-o lume cu totul diferită, infinit mai bună decât cea în care trăim, rezidă în primul rând din asigurările date de către Domnul Hristos asupra acestui subiect. Însă pentru a nu căuta prea mult în Biblie, aş sublinia că învierea şi înălţarea Sa la ceruri, constituie supremul argument asupra faptului că toţi cei credincioşi vor urma pe aceeaşi cale.
 
Dacă aşa stau lucrurile, de ce totuşi în ziua de astăzi acest subiect este foarte rar amintit, iar multe persoane, chiar dacă mărturisesc o credinţă creştină, nu îi acordă prea multă atenţie?
Pe de o parte într-adevăr, este dificil să avem o viziune foarte clară asupra realităţilor viitoare, în sensul că nu putem vedea acele lucruri, asemenea unor imagini tipărite într-o carte sau difuzate prin canalele de televiziune. Dar pe de altă parte, avem Sfânta Scriptură, iar în consecinţă o anumită imagine ne este oferită, cu scopul de a ajunge să credem cu privire la realitatea lucrurilor promise. Pe lângă dovada supremă a învierii şi înălţării lui Isus Hristos, aş putea să amintesc faptul că întreaga Scriptură nu reprezintă altceva decât istoria drumului nostru către Împărăţia cerurilor. Chiar şi subiectul cuceririi Canaanului de către evrei, nu reprezintă altceva decât o trimitere la intrarea celor credincioşi în Împărăţia cerurilor, precum şi la moştenirea actualului pământ, după ce toţi cei care au respins oferta de har şi de îndurare vor fi nimiciţi, împreună cu îngerii cei răi.
 
Cum este influenţată imaginea de sine, ştiind că vom fi înălţaţi într-o condiţie superioară, asemănătoare cu cea în care a intrat Domnul Hristos după înviere?
Imaginea de sine este influenţată de experienţa noastră trecută, care poate să ne ajute sau nu în ce priveşte problemele prin care trecem. De asemenea, evenimentele la care luăm parte realizează o modificare activă a ceea ce suntem, inclusiv asupra modului în care ne privim pe noi înşine. Însă nu în ultimul rând, imaginea a ceea ce vom deveni, sau a ceea ce dorim să fim, are o influenţă covârşitoare, cu privire la ce credem despre noi, precum şi asupra comportamentului nostru. De exemplu, dacă am convingerea că în viitor, într-un timp relativ scurt, voi avea de câştigat o mulţime de lucruri materiale, sau o anumită poziţie socială, deşi poate în prezent merg pe o cale ce necesită sacrificii, atunci în loc să îmi mai plâng de milă, cu siguranţă că mă voi mobiliza şi mă voi încuraja, având în vedere ceea ce va fi. Acest lucru este similar experienţei celor care emigrează în ţările dezvoltate ale lumii, unde vor trebui să treacă prin situaţii dificile înainte de a fi integraţi pe deplin în noua societate, când vor ajunge să beneficieze pe deplin de privilegiile ce decurg din statutul de a fi cetăţean al unui stat puternic al lumii.
 
De ce suntem dispuşi să îndurăm greutăţile, atunci când ştim că undeva, în viitor, vom avea cu siguranţă un câştig?
Mai întâi, realitatea în mijlocul căreia trăim este în general ostilă, provocându-ne o mulţime de probleme şi de suferinţe, fapt pentru care avem nevoie de o motivaţie superioară, care să ne aducă şi un plus de sens în legătură cu evenimentele prin care trecem. Beneficiile materiale sunt primele vizate în primul rând fiindcă suntem limitaţi în ce priveşte posedarea lor, în ciuda nevoii pe care deseori o avem. De exemplu, sunt mulţi tineri ce îşi doresc în mod legitim o casă, unde să îşi poată întemeia un nou cămin. Însă condiţiile impuse de societate sunt aspre, iar de multe ori nedrepte, astfel că trebuie să treci multe dificultăţi financiare pentru a ajunge să dobândeşti un drept, care în mare măsură ţi se cuvine. Dar cu toate acestea, dacă ştii că ţinta pe care ţi-ai propus-o este rezonabilă şi tangibilă, vei trece peste problemele pe care le întâmpini, ştiind că în cele din urmă vei ajunge acolo unde ţi-ai propus.
 
Ce s-ar întâmpla dacă nu am avea înaintea noastră o ţintă clară, ce poate fi atinsă? Cum am fi afectaţi în lipsa unui scop în viaţă?
Când eşti copil, ţintele îţi sunt de regulă puse de către părinţi sau de către cadrele didactice. După cum bine ştim, un copil abia aşteaptă să meargă la şcoală, după aceea la liceu, iar în final la facultate. Bineînţeles, după aceea toţi îşi doresc un serviciu bun şi un venit cât mai mare cu putinţă, însoţite de o casă, poate chiar o maşină, precum şi altele în felul acesta. Toate aceste scopuri în viaţă ne-au fost oferite de către mediul în care trăim, însă de regulă nu reuşim să depăşim aspectul material al lucrurilor. Cu siguranţă, că dacă nu am avea aceste ţinte, atunci am lâncezi, sau chiar am aştepta să fim mânaţi de cineva de la spate, într-o direcţie sau alta. De aceea, pot spune că există o forţă extraordinară în principiul de a ne stabil ţinte pe care să le atingem.
 
Însă cum putem să ne punem ţinte spirituale şi cum afectează acest lucru ceea ce suntem şi imaginea noastră cu privire la sine, precum şi la realitatea înconjurătoare?
De îndată ce începem să ne punem ţinte de natură spirituală, lucrurile încep să comporte noi dimensiuni, unele dintre ele chiar nebănuite. Pe de o parte, ajungem să ne raportăm la o entitate invizibilă, dar care este permanent prezentă împreună cu noi, adică la Dumnezeu. Acest lucru pare rodul imaginaţiei, sau al autosugestiei, însă impactul asupra minţii noastre este enorm, fiindcă deodată realizăm că sensul vieţii noastre nu se poate reduce doar la supravieţuirea, în condiţii cât mai confortabile, pe acest pământ, ci el este legat de un destin ce se va împlini într-o cu totul altă lume. Ne-am născut în mijlocul acestei realităţi doar pentru a ne pregăti în vederea unei existenţe superioare, în care partea spirituală se află în prim plan.
 
De ce un om care crede în Dumnezeu, va ajunge să se comporte în mod diferi, faţă de cel care ignoră prezenţa divină?
Credinţa în Dumnezeu are un efect modelator extraordinar, fiindcă ţinta finală a vieţii este ridicată la un nivel deosebit de înalt. Aşa cum ne-am propus, atunci când eram copii, să trecem cu bine prin examinările şcolare, un om ce se pregăteşte pentru intrarea în Împărăţia cerurilor are drept principală preocupare trecerea cu bine a marelui examen al vieţii, ce ne aşteaptă la finalul alergării noastre pe acest pământ. Astfel, un creştin autentic va fi preocupat în principal de acele lucruri ce îl vor ajuta să avanseze spiritual şi să devină tot mai asemenea cu modelul oferit prin intermediul vieţii Domnului Isus Hristos. Chiar dacă acest lucru îl va costa nenumărate lupte şi suferinţe, el le va răbda cu încredere, fiindcă ştie că în final va ajunge să păşească peste pragul ce separă lumea noastră de cea din ceruri.
 
Cum se va privi pe sine o persoană care investeşte în mod susţinut în lucrurile spirituale, dorind să treacă cu bine marele test al vieţii?
În acest sens, o persoană care urmează planul divin se află într-o continuă şi profundă transformare interioară, avansând pas cu pas către idealul ce ne-a fost pus înainte. De aceea, imaginea de sine va fi cea a unui luptător, care nu se dă bătut, indiferent cât de mare este opoziţia interioară sau exterioară. De asemenea, conştient de statutul de copil al lui Dumnezeu, va ignora în mod susţinut şoaptele păcatului, precum şi înclinaţiile spre înălţare de sine. Nu în ultimul rând, complexele de inferioritate vor fi depăşite în mod progresiv, fiindcă alături de noi se află inspiraţia divină, care ne încurajează şi ne îndeamnă să mergem mai departe, chiar împotriva a ceea ce simţim că ne trage în jos, sau ni se opune.
 
De ce totuşi există probleme în genul imaginii defavorabile de sine, chiar şi pentru cei care se încred în Dumnezeu? Cum se poate ajunge la echilibrul interior?
Atunci când privim la Isus Hristos, când vedem marele Său exemplu, ajungem să înţelegem că orice obstacol, interior sau exterior, poate fi depăşit, că nu există o cădere prea mare, din care să nu putem fi ridicaţi. Problemele pe care le au mulţi creştini cu privire la imaginea de sine, derivă şi din faptul că nu se raportează la viitor, la ceea ce vom deveni la capătul unei vieţi în care am luptat în mod hotărât pentru Domnul nostru. Dacă am avea imaginea a ceea ce vom fi, dacă ne-am identifica cu cei care vor cânta imnuri de slavă Creatorului întregului univers, atunci nimic nu ar mai fi în stare să ne doboare. Chiar şi neputinţa interioară ar fi dată uitării, uimiţi de statutul pe care îl vom avea.
 
Ce imagine se poate oferi cu privire la lucrurile viitoare, pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Aş cita cuvintele apostolului Ioan că „vom fi ca Isus Hristos, fiindcă Îl vom vedea aşa cum este”. Acest lucru înseamnă că în cele din urmă vom fi aduşi la un nivel de existenţă superior, astfel încât să Îl putem vedea în mod direct, nemijlocit, pe Domnul nostru. Aceasta înseamnă, că în condiţia noastră va fi realizată o modificare extraordinară, astfel încât deopotrivă trupul şi mintea noastră vor fi capabile să privească în mod direct la Mântuitorul nostru glorificat. Ştim bine că atunci când Domnul Hristos S-a „schimbat la faţă”, ucenicii nu au fost în stare să privească acea imagine. Atât mintea, cât şi trupul, se dădeau la o parte din calea luminii fără de pată ce strălucea din fiinţa ce urma să fie glorificată a Domnului nostru. Însă atunci când vom fi în ceruri, vom putea privi cu bucurie la Răscumpărătorul nostru, ceea ce înseamnă că trupul nostru va fi asemănător cu al Său, adică nemuritor şi plin de slavă, iar mintea noastră va fi curată, fără de pată.
 
Ce impact au aceste lucruri asupra a ceea ce suntem în prezent şi deopotrivă a modului în care ne raportăm la noi înşine?
Dacă un astfel de destin ne este pregătit, atunci înseamnă că toate încercările şi dificultăţile din prezent nu merită prea multă atenţie. Un singur lucru contează cu adevărat în viaţa aceasta şi anume cât de mult am investit în pregătirea intrării în acea lume mai bună. Măsura acestei investiţii va da valoare asupra a tot ceea ce suntem şi tot ceea ce am realizat. În zadar cineva ar strânge o mulţime de bunuri şi de valori, sau ar ajunge în cea mai înaltă poziţie. Dacă nu a investit pentru cer, este cel mai de plâns dintre oameni, iar valoare sa nu reprezintă mare lucru din perspectiva timpului ce va veni. Pe de altă parte, dacă în această lume nedreaptă, cineva a trebuit să îndure greutăţi şi privaţiuni extreme, însă şi-a menţinut credinţa în Dumnezeu şi s-a pregătit pentru ceea ce va fi, atunci această persoană este de invidiat, fiindcă la capătul acestei vieţi va intra în Împărăţia cerurilor. Un astfel de om va ajunge să se bucure, chiar şi în mijlocul zilelor cele mai întunecate, fiindcă prezenţa divină va fi împreună cu el, oferindu-i suport şi întărire, chiar şi înaintea morţii.
 
De ce este paradoxală această viziune, aşa cum ne este oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi?
Trebuie bine înţeles, că Biblia nu este o carte moralizatoare, un fel de colecţie cu poveşti, bune de a fi citite, dar greu a fi crezute. Dimpotrivă, Sfânta Scriptură este oglinda viitorului, oferindu-ne imaginea asupra cine suntem, dar şi a ceea ce putem să devenim. Crezând că sunt copii ai lui Dumnezeu, fiind încredinţaţi cu privire la destinul de excepţie ce îi aşteaptă în viitor, cei ce se încred în Isus Hristos vor avansa spre concepţii tot mai înalte în sensul bun al cuvântului, atât cu privire la Dumnezeu, cât şi despre sine. Ei nu se vor considera ca fiind superiori celor din jur, însă nici inferiori, ci cu răbdare vor avansa treaptă cu treaptă urmând calea marelui Model. Ei vor investi înţelept resursele de care dispun în cursul acestei vieţi şi vor fructifica orice ocazie pentru a investi în lucrurile spirituale, ce au o răsplată veşnică. Astfel de persoane vor dori ca ocazia vieţii viitoare să nu fie ratată de nici un om care trăieşte pe faţa acestui pământ, fapt pentru care vor vorbi în mod lămurit despre nădejdea lor. Imaginea de sine va fi cea a unui luptător, ba chiar a unui biruitor prin har divin.
 
Rugăciune pentru a merge înainte cu nădejde şi curaj, privind către ceea ce vom fi, către faptul că vom putea să Îl privim pe Domnul Isus Hristos aşa cum este, precum şi pentru puterea de a nu ne lăsa niciodată învinşi în marea luptă a vieţii.
]]> http://octavian.intercer.org/blogoctavian/atingerea-vindecatoare-a-cuvantului-divin/imaginea-a-ceea-ce-vom-fi-sau-a-ajunge-sa-il-vezi-pe-dumnezeu.html/feed 0