Dacă este vorba despre o laudă exprimată prin cuvinte, cu siguranţă că nu vom putea să vorbim tot timpul cu privire la ceea ce a făcut Dumnezeu în favoarea noastră. Dar pe de altă parte, putem să dovedim o atitudine constantă de laudă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, cred că subiectul central al psalmilor constă în principal în dezvoltarea unei atitudini de permanentă laudă la adresa lui Dumnezeu, fapt ce presupune o anumită orientare a atenţiei noastre către lucrurile spirituale şi deopotrivă către Creatorul nostru. O astfel de atitudine ne va însoţi de-a lungul veşniciilor, după ce vom intra în Împărăţia cerurilor.

 

Aşa cum se poate observa cu relativă uşurinţă din cartea Apocalipsei, precum şi din alte părţi ale Bibliei, fiinţele cereşti îşi înalţă neîncetat laudele şi aprecierea faţă de Dumnezeu, şi faţă de ceea ce El realizează în favoarea întregului univers. Prin urmare, pentru a ne putea alătura lor, este necesar să dobândim această atitudine, ce ne va ajuta să ne integrăm într-o lume, în care o activitate principală constă în contemplarea lucrărilor Creatorului cerurilor şi al pământului. Prin cultivarea unei atitudini de laudă şi apreciere, vom fi aduşi mai aproape de momentul integrării noastre în lumea cea veşnică.

 

Dacă vom examina cu atenţie versetele citate, vom observa că prima sursă de inspiraţie privind lauda lui Dumnezeu este constituită de „mărimea Lui nepătrunsă”, de faptul că nimic nu poate să cuprindă pe Creatorul întregului univers. De fapt, când ne gândim la Dumnezeu, avem în primul rând percepţia nemărginirii Sale, a faptului că El este mai presus decât toate lucrurile. În mod fundamental, infinitatea Sa exprimă într-un mod esenţial măreţia naturii divine, ce întrece orice imaginaţie. Când privim la lucrurile grandioase din Univers, în genul cuprinsului cerului, dimensiunile impresionante ale corpurilor cereşti, ale galaxiilor şi constelaţiilor de tot felul, avem de fapt percepţia doar a unor lucruri nesemnificative în raport cu infinitatea lui Dumnezeu.

 

Chiar şi ateii cei mai învederaţi sunt copleşiţi de ceea ce se descoperă la scara universului vizibil, de dimensiunile inimaginabile ce separă corpurile cereşti şi sistemele solare. Este foarte greu, aş spune că aproape imposibil, să crezi că toate aceste lucruri au apărut la întâmplare, că la origine se află doar o mare explozie, care a condus peste miliarde de ani la formarea tuturor sistemelor cereşti. Sunt sigur că orice om văzând aceste lucruri, involuntar, ar ajunge să fie impresionat şi să se gândească dacă nu cumva există un Creator al tuturor acestor planete, stele, sisteme sau a altora în felul acesta.

 

În continuare, psalmistul face referinţă la „faptele Sale cele mari”, adică la acele lucrări extraordinare de care psalmistul a luat cunoştinţă. În acest sens, putem menţiona, pe lângă aducerea la existenţă a cerurilor şi a pământului, şi alte lucrări deosebite, în genul întocmirii planului de mântuire, de alegere a lui Avraam, de eliberare a poporului ales din Egipt şi altele în felul acesta. Astfel, studiind Sfintele Scripturi observăm o mulţime de lucruri deosebite pe care Dumnezeu le-a realizat de-a lungul veacurilor, cu implicaţii directe asupra ceea ce noi trăim astăzi.

 

Ar fi suficient să ne gândim, că intrarea poporului evreu în Canaan a fost posibilă numai prin intervenţia divină, care a deschis într-un mod supranatural calea de înaintare, distrugând armatele vrăjmaşilor. Mai departe, poporul ales nu a fost alungat din Palestina, tocmai pentru că Dumnezeu a fost îndurător şi a acordat har, cu speranţa întoarcerii de la căile rele. Practic, psalmistul putea să-L laude pe Dumnezeu la Templul Său de la Ierusalim, tocmai fiindcă Dumnezeu Îşi ţinuse făgăduinţa că va elibera pe poporul Său din Egipt şi va avea îndurare faţă de greşelile acestuia.

 

Să ne gândim că dacă Dumnezeu nu ar fi adus la existenţă lumea noastră, noi nu am fi putut exista. Mai departe, dacă El nu ar fi fost îngăduitor faţă de umanitate, atunci judecata nimicitoare ar fi venit de mult. În continuare, dacă El nu ar fi trimis pe Fiul Său ca jertfă pentru păcatele noastre, nu ar mai fi avut sens continuare istoriei pe planeta Pământ şi nici nu am fi avut speranţă pentru viitor. În consecinţă, avem multe motive de a-L lăuda pe Dumnezeu, pentru cât de mare este bunătatea Sa, îndurarea Sa, mila Sa şi harul ce ne-a fost acordat, într-un mod cu totul nemeritat.

 

Fie că este vorba de cei care nu cred în Dumnezeu, fie că ne referim la cei care mărturisesc o credinţă în El, se poate spune că nimeni nu rămâne fără o mărturie cu privire la faptele cele mari ale Creatorului întregului univers. Natura întreagă ne vorbeşte în mod lămurit, aş putea spune că îşi înalţă glasul, chiar strigă, această mărturie cu privire la Cel care a adus-o la existenţă. Simţurile noastre sunt într-un permanent contact cu toate acestea, iar atunci când privim măreţia bolţii cereşti de deasupra noastră, când privim câmpurile întinse pline de viaţă şi de tot felul de plante mari sau mici, când vedem înălţimea munţilor şi multe altele în felul acesta, avem de fapt dovada vie că Dumnezeu există, că Îi pasă de noi, că ne-a acordat viaţă pentru a-L cunoaşte cu adevărat.

 

În primul rând, există o ignorare a mesajului naturii, precum şi o neştiinţă asupra mărturiei Scripturii. În consecinţă, este necesar să ne reeducăm percepţia, pentru a acorda atenţie lucrurilor din natură, care ne vor vorbi despre Dumnezeu. Mai departe, studiul biblic trebuie să devină zilnic, adică este necesar să punem timp deoparte în fiecare zi pentru a citi şi studia din Biblie. Prin urmare, va trebui să ne definim priorităţile vieţii astfel încât să putem „citi” atât cartea naturii, cât şi cea a Scripturii. Printr-o justă educare a atenţiei şi o planificare înţeleaptă a activităţilor zilnice, putem să avem ocazia de a privi prin aceste „ferestre” către Creatorul nostru şi astfel să dobândim raţiuni evidente în a-L lăuda pe Dumnezeu.

 

Mai departe, el menţionează „strălucirea slăvită a măreţiei Tale”, adică face referinţă la atributele măreţiei lui Dumnezeu, notând în mod deosebit „strălucirea plină de slavă”, adică lumina extraordinară ce este asociată manifestării prezenţei divine. În multe ocazii în cuprinsul Scripturii, observăm că descoperirea lui Dumnezeu se realizează în mijlocul unei lumini de care nu te poţi apropia. Acest detaliu nu este întâmplător, fiindcă lumina semnifică acel lucru ce face posibil să putem vedea lucrurile din jurul nostru. Să ne imaginăm ce ar însemna dacă ar dispărea orice sursă de lumină, ce am mai putea distinge în mijlocul realităţii în care trăim? Într-un mod similar, lumina care vine din prezenţa lui Dumnezeu, ne oferă atât fizic, cât mai ales spiritual, posibilitatea de a cunoaşte tainele întregului univers.

 

Experienţa supremă va fi atunci când vom fi înfăţişaţi înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, după ce vom fi înălţaţi la ceruri. Dar şi până atunci, lumina prezenţei divine se manifestă ori de câte ori deschidem paginile Sfintelor Scripturi şi de fiecare dată când ne plecăm în adorare şi rugăciune înaintea Sa, cu scopul de a-I mulţumi şi a ne exprima recunoştinţa pentru tot ceea ce a făcut în favoarea noastră. În astfel de împrejurări, într-un sens special, cuvintele Scripturii prind viaţă, şi avem ocazia să distingem ceva din lumina prezenţei Sale.

 

Am putea spune că este o repetare a temei „faptelor mari” ale lui Dumnezeu, dar există totuşi o nuanţă, asupra căreia aş vrea să mă opresc. Când privim de la distanţă un anumit peisaj, distingem părţile mai mari ale elementelor ce îl compun. Însă pe măsură ce ne apropiem, începem să vedem tot mai multe detalii. De exemplu, de la depărtare putem vedea o pădure ce ne înfăţişează un colorit preponderent verde închis. Însă dacă ne apropiem, vom distinge tonurile de verde, sau alteori chiar de ruginiu, dacă s-a apropiat toamna, observăm copacii şi o mulţime de alte detalii. Într-un mod similar, atunci când ne apropiem, prin contemplarea naturii sau a Scripturii, de Dumnezeu, începem să distingem amănuntele, nuanţele.

 

De la depărtare vom distinge, poate, că Dumnezeu a creat această lume, iar printr-o simplă citire vom învăţa ceva despre modul în care El a lucrat în istoria poporului sfânt. Dar dacă vom acorda atenţie acestor lucruri, şi vom distinge detaliile creaţiei, precum şi ale răscumpărării, studiind, nu doar citind, acordând atenţie amănuntelor semnificative, şi nu doar privind grăbiţi, atunci vom fi fascinaţi de descoperirea faptului că totul se bazează pe o intervenţie inexplicabilă, minunată. Ce este de fapt o minune? O minune este ceva ce întrece capacitatea noastră de înţelegere, ceva ce nu poate fi explicat până la capăt, o taină în faţa căreia rămânem muţi de admiraţie. Ei bine, aşa este slava lui Dumnezeu: inexplicabilă, o taină în faţa căreia ne plecăm, dar în acelaşi timp o sursă de inspiraţie nesfârşită în a aduce laudă lui Dumnezeu.

 

El vorbeşte despre faptul că „voi povesti mărimea Ta”, adică îşi va aduce mărturia sa de credinţă cu privire la tot ceea ce a descoperit privind pur şi simplu către Dumnezeu.

 

Rugăciune pentru dezvoltarea capacităţii noastre de a distinge mărturia lui Dumnezeu prin intermediul lucrurilor create de El şi a Scripturii, fapt care să ne conducă la laudă şi recunoştinţă faţă de Cel căruia Îi datorăm existenţa noastră.

 

Îndemnul psalmistului este clar exprimat, cizelând ideea că într-adevăr, este posibil să-L lăudăm pe Dumnezeu în mod constant, sau în orice vreme. Cred că nu este vorba doar de un ideal către care trebuie să tindem, ci deopotrivă avem de-a face cu o atitudine ce se poate însuşi, dacă vom urmări în mod constant acest lucru. De fapt, credinţa pe care o avem în Dumnezeu ar trebui să ne conducă în mod constant la o atitudine de recunoştinţă şi laudă la adresa Creatorului nostru.

 

Dacă vom urmări cu atenţie cuvintele din acest psalm, vom vedea că atitudinea de laudă apare cu uşurinţă atunci când observăm intervenţiile lui Dumnezeu în viaţa noastră. Psalmistul zicea că „am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele”. Prin urmare, un motiv bine întemeiat de recunoştinţă se constituie din faptul că Dumnezeu ascultă cererile noastre şi ne răspunde într-un mod care ne aduce bucurie şi binecuvântare. În astfel de situaţii este relativ simplu şi normal ca noi să-L lăudăm şi să-I mulţumim lui Dumnezeu.

 

Aici intervine fraza de început din acest psalm că „voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea”. Expresia „orice vreme” acoperă şi astfel de situaţii, în care aparent nu avem răspuns la rugăciunile noastre. Ideea centrală este că trebuie să dovedim o atitudine de laudă indiferent de circumstanţele prin care trecem, chiar dacă evenimentele decurg într-o direcţie diferită de cea dorită de noi. Sunt sigur că nu este simplu întotdeauna să facem astfel, dar sfatul oferit rămâne valabil.

 

De la început mă declar împotriva ideii, oarecum ascetice, de a ne forţa să practicăm un lucru, faţă de care avem repulsie, sau nu ne simţim îndemnaţi, doar pentru a împlini un ritual sau a practica un obicei. Când trecem prin situaţii dificile, sunt sigur că este aproape imposibil să mai avem putere interioară pentru a ne mai gândi la lucruri pozitive, sau a mai lăuda din toată inima pe Dumnezeu. Pe de altă parte, rămânerea într-o stare de tristeţe şi de abandon, nu ne va fi de mare folos. În final, orientarea minţii noastre se datorează în mare măsură modului în care privim lucrurile ce ni se întâmplă în viaţă.

 

În acest sens, aş face trimitere la experienţa multor creştini, care de-a lungul veacurilor au fost supuşi la felurite încercări, şi cu toate acestea au lăudat pe Dumnezeu şi au experimentat faptul că atunci „când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie”. Dacă acest lucru a fost posibil cu multe persoane, din perioade istorice diferite, înseamnă că este posibil. Aşa cum am spus, totul depinde de orientarea minţii, de lucrurile pe care le lăsăm să ne influenţeze dispoziţia interioară. În acest sens, este foarte important să ne „hrănim” simţurile, sau mai bine zis percepţia, cu acele elemente care ne vor întări interior.

 

Dacă vom avea curiozitatea să privim în jurul nostru, sau să analizăm evenimentele prin care trecem în decursul unei singure zi, vom constata o mulţime de lucruri care fie ne-au adus bucurie, fie ne-au cauzat durere. Dacă în continuare, vom insista să retrăim ceea ce ne-a lovit, atunci senzaţiile de disconfort se vor amplifica, provocându-ne o durere ce va persista mai mult decât ne-am putea imagina. O jignire pe care am primit-o, un cuvânt aspru ce ne-a fost spus, sau altele în genul acesta, vor fi evocate în mod amplificat, până când vom fi cuprinşi de resentimente, iar mintea nu se va mai putea concentra asupra lucrurilor pozitive, în genul studiului biblic sau rugăciunii.

 

Aşa cum am menţionat, totul depinde de dreapta orientare a atenţiei noastre, astfel că dacă vom şti să vedem şi lucrurile bune de care am avut parte de-a lungul zilei, vom ajunge să discernem dincolo de ele intervenţia providenţială a lui Dumnezeu. Poate am fost nedreptăţiţi în cursul zilei, dar cu siguranţă am primit putere pentru a merge mai departe. Poate am fost jigniţi adânc, dar în mod sigur suntem de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, conform cu ceea ce spune Scriptura. Poate am suferit o pierdere importantă, dar totuşi încă mai avem putere de a ne ridica şi de a lupta pentru a compensa ceea ce ni s-a întâmplat. Faptul că avem în fiecare zi o nouă şansă de a trăi, se constituie ca un dar nepreţuit la care ar fi bine să luăm aminte, atunci când ne evaluăm viaţa.

 

Psalmistul zicea: „Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine”, adică el ne oferă un model pe care ni-l recomandă să îl urmăm. În acest sens, un mijloc eficient de contracarare a influenţelor negative stă în a prelua modele valabile, oferite de oameni care au trecut prin împrejurări similare cu ale noastre, dar care au reuşit să învingă tendinţele spre rău. Puterea exemplului personal este extraordinară. Dacă ai şansa să cunoşti un om al credinţei, care asemenea psalmistului a ajuns să-L laude pe Dumnezeu în orice vreme, atunci ocazia este extraordinară pentru a cultiva o atitudine similară.

 

În cazul în care nu avem şansa să întâlnim un om al credinţei în carne şi oase, există totuşi mărturia pe care o dau lucrările scrise de astfel de oameni, sau scrise despre ei. În acest sens, este util să citim despre experienţele celor care au trecut prin felurite încercări şi împrejurări defavorabile, şi cu toate acestea, credinţa lor a rămas fermă şi au ajuns astfel să-L laude pe Dumnezeu în orice vreme. Din scrierile lor, sau din ceea ce s-a spus despre ei, vom căuta să vedem care a fost secretul vieţii lor, ce anume i-a ajutat să se comporte altfel decât „toată lumea”, şi în acest mod vom avea şansa de a prelua exemplul lor.

Dacă nu avem ocazia să cunoaştem oameni ai credinţei, sau să avem informaţii scrise despre aceştia, mai rămâne totuşi o cale, care de fapt ne stă la îndemână în orice ocazie, şi anume citirea Sfintelor Scripturi. De fapt, Biblia cuprinde scrieri alcătuite de oameni ai credinţei sau despre astfel de oameni. Cine sunt patriarhii, profeţii sau personalităţile expuse în cuprinsul ei? Mai concret, ce fel de oameni au fost Moise, Iosua, Daniel, Isaia, Pavel şi Ioan? Bineînţeles că lista poate continua. Ce fel de oameni au fost ei? Cu siguranţă, că oameni ai credinţei. Prin urmare, exemplul lor poate deveni modelul nostru, şi astfel putem să înţelegem că există o cale alternativă faţă de cea a lumii din jurul nostru.

 

Chiar dacă oamenii menţionaţi în cuprinsul Scripturii au trăit în epoci diferite de ale noastre, confruntarea cu puterile răului a fost similară, aş putea spune identică, fiindcă forţele aflate în confruntare nu s-au schimbat. Marea luptă dintre bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana este în esenţă aceeaşi, doar cadrul fiind modificat de la o perioadă la alta. Poate nu vom ajunge să fim aruncaţi în închisoare pe nedrept ca Iosif, dar cu siguranţă că vom trece, dacă nu cumva am şi trecut, prin situaţii în care din cauză că am fost hotărâţi să nu abandonăm principiile adevărului şi ale dreptăţii, am ajuns să suportăm consecinţe defavorabile, fiind marginalizaţi, daţi la o parte, sau chiar concediaţi.

 

Chiar dacă Iosif a trăit într-o altă cultură şi în altă perioadă istorică, sufletul său, adică alcătuirea interioară a fiinţei sale, a fost în totul ca a noastră. De fapt, Biblia este de actualitate tocmai fiindcă natura umană, şi aici mă refer la partea ce ţine de interiorul nostru, nu s-a schimbat în mod esenţial de-a lungul istoriei. Practic, există aceleaşi tipologii, ce se repetă de-a lungul trecerii timpului, iar simţămintele de bucurie sau tristeţe, de încredere sau dezamăgire, împlinire sau abandon, au rămas în esenţă aceleaşi. Tocmai de aceea, modelele propuse de către Sfânta Scriptură au aspecte ce pot fi preluate de la o epocă la alta, fapt ce îi conferă o valoare nepreţuită.

 

Pur şi simplu, prin a înţelege că atunci „când strigă un nenorocit, Domnul aude, şi-l scapă din toate necazurile lui”. O astfel de persoană a fost şi psalmistul, dar în cele din urmă a scăpat din toate necazurile sale, atunci când s-a adresat lui Dumnezeu. Ori, cel mai mare necaz pe care îl putem avea, este cel de a trece prin viaţă, fără să avem bucuria de a trăi, de a vedea doar ce este rău, fără a observa „crinii de pe câmp şi păsările cerului”, fără a înţelege că mereu alături de noi a stat Cineva, care a vegheat să ne putem bucura iarăşi şi iarăşi de „o nouă zi”, ca pregustare vremelnică a nemuririi viitoare. Este păcat să treci prin viaţă doar pentru a constata cât de mare este răul, şi să nu vezi că binele a fost mereu prezent cu tine prin prezenţa înviorătoare a lui Dumnezeu şi prin intervenţiile Sale providenţiale în favoarea ta!

Rugăciune pentru a depăşi simţămintele negative şi pentru a învinge influenţele demoralizatoare ce vin asupra noastră, cu scopul de a ne răpi bucuria vieţii şi percepţia prezenţei lui Dumnezeu împreună cu noi, intervenind constant în favoarea noastră.

 

Lauda lui Dumnezeu ar trebui să devină una dintre preocupările principale ale vieţii noastre, fiindcă acest lucru ne deschide perspectiva contemplării realităţilor spirituale. Aş putea spune, că lauda la adresa lui Dumnezeu este asemenea hrănirii cu un aliment de bună calitate, ce ne va da putere să trăim la înălţimea demnităţii pe care o avem, de copii ai Celui Prea Înalt. În acelaşi timp, a-L lăuda pe Dumnezeu presupune mai mult decât exerciţiul articulării de cuvinte care să exprime recunoştinţa noastră, fiindcă ceea ce contează în primul rând este atitudinea pe care o avem faţă de Creatorul nostru.

 

În primul rând, problemele de natură interioară, în genul tristeţii, depresiei sau descurajării, ca să nu mai vorbim de îngrijorare, s-ar micşora simţitor dacă ne-am deprinde să avem o atitudine de laudă la adresa lui Dumnezeu. O mare parte a întunericului ce ne înconjoară sufletul şi mintea este datorată tocmai acestei însingurări a omului faţă de Creator. De aceea, atunci când ne întoarcem privirile către El şi ne exprimăm recunoştinţa, mulţumirea, adoraţia şi lauda, fiinţa noastră lăuntrică se umple de lumină. Astfel, întunericul încetează să mai aibă o putere dominantă asupra noastră.

 

Tendinţa de a-L uita pe Dumnezeu se manifestă în mod constant în vieţile noastre, fiindcă un principiu rău acţionează atât din afara, cât mai ales din interiorul nostru. O astfel de influenţă caută să ne îndepărteze de Creatorul nostru, pentru ca astfel să intrăm într-un întuneric spiritual, din care să nu mai ieşim vreodată. De aceea ne este atât de greu să-L lăudăm pe Dumnezeu. În plus, o altă cauză este şi lipsa de exerciţiu, de planificare a activităţilor noastre zilnice pentru a pune deoparte un timp în care să ne rugăm şi să-L lăudăm pe Dumnezeu. Dacă L-am lăuda pe Dumnezeu în fiecare zi, mai ales dimineaţa, precum şi seara, atunci viaţa noastră ar fi împrospătată de o energie spirituală cu totul deosebită.

 

Un bun exerciţiu pentru oricine doreşte să deprindă obiceiul de a-L lăuda pe Dumnezeu, este cel de a citi cu atenţie cartea Psalmilor. În acest tezaur spiritual de excepţie sunt oferite modele şi expresii ce se vor dovedi utile în a ne ajuta să-L lăudăm pe Dumnezeu la rândul nostru. De fapt, ideea nu este de a copia pur şi simplu psalmii respectivi, ci principiul constă ca în propriile noastre cuvinte să-L lăudăm pe Creatorul nostru.

 

Ori de câte ori vom lăuda pe Dumnezeu, temerile de orice fel se vor micşora substanţial şi chiar vor dispărea. Acest lucru se explică prin faptul că lăudându-L pe Dumnezeu începem să distingem Cine este El de fapt, cât de mare este puterea Sa şi mai ales, cât de dispus este El să vină alături de fiecare dintre noi. Prin laudă, conştientizăm cel mai bine Cine este Dumnezeu, atributele Sale veşnice şi intenţia Sa mântuitoare în ceea ce ne priveşte. Prin exerciţiul laudei, aceste lucruri se întipăresc cu putere, iar astfel credinţa noastră este hrănită cu acele elemente de care are nevoie pentru a se putea manifesta în cursul experienţelor prin care vom trece.

 

Doar enumerarea cererilor pe care le avem, acesta fiind înţelesul de regulă atribuit rugăciunii, nu va fi suficientă pentru a ne apropia cu adevărat pe Dumnezeu. De fapt, prin repetarea problemelor cu care ne confruntăm, de multe ori ajungem să ne scufundăm şi mai mult în disperarea aşteptării acelor consecinţe de care ne este teamă. Însă atunci când cererile noastre sunt întreţesute cu momente de laudă la adresa Creatorului, tonusul nostru interior se întăreşte, iar credinţa noastră prinde contur chiar în mijlocul realităţilor cu care ne confruntăm. Abia atunci ajungem la convingerea interioară că Dumnezeu va răspunde cererilor noastre şi ne va rezolva problemele pe care I le-am spus.

 

În primul rând este necesar să alocăm un timp special în care să-L lăudăm pe Dumnezeu, iar în acest sens recomand câteva minute dimineaţa şi în mod similar seara. Dacă privim în natură, vom vedea că dimineaţa, imediat ce se trezesc, păsările încep să cânte în mod cu totul deosebit, exprimându-şi bucuria că se pot bucura de o nouă zi. Cât de frumos ar fi ca dimineaţa, după ce ne-am trezit din somn, şi înainte de a ne avânta în vâltoarea zilei, să avem câteva clipe în care să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim că avem parte de bucuria vieţii într-o nouă zi! De asemenea, seara, înainte de a ne duce la culcare, am putea să ne exprimăm aprecierea şi lauda faţă de Dumnezeu pentru tot ce am realizat în decursul zilei.

 

Cu siguranţă, că mulţi creştini au astfel de momente de rugăciune, dar de regulă ele sunt caracterizate de repetiţia unui şir mai lung sau mai scurt de cereri, care prin natura lor nu fac altceva decât să ne amintească problemele noastre, dintre care multe nu vor întârzia să apară. Astfel de rugăciuni, cel mai adesea nu vor avea un efect benefic, sau alteori vor fi numai un exerciţiu superstiţios, dacă nu vom adăuga mulţumirea, şi mai ales lauda. Înainte de a-I cere ceva lui Dumnezeu, ar trebui să contemplăm Persoana Sa şi ne exprimăm lauda noastră, care de fapt va spune care este în realitate concepţia noastră despre Dumnezeu.

 

Dacă vom relua cuvintele de laudă ale profetului Isaia, atunci vom nota expresii în genul „Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele”, „vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui” şi „mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel”. Prin urmare, conştiinţa puterii lui Dumnezeu, a înţelepciunii Sale, a sfinţeniei Sale, erau de natură să-i ofere o încredere deplină lui Isaia, pentru ca astfel să spună „Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere, şi nu mă voi teme de nimic”. Relaţia este în genul cauză-efect, mai precis, atunci când devenim conştienţi despre Cine este Dumnezeu, care este puterea Sa şi ce intenţie are în ceea ce ne priveşte, ne va fi mult mai uşor să avem credinţă asupra intervenţiei Sale asupra vieţilor noastre.

 

Nu ştiu exact dacă în ceruri va mai trebui să ne rugăm, aşa cum facem pe pământ, mai ales când mă gândesc la confruntarea cu o realitate ostilă, ce necesită asistarea unei puteri de excepţie pentru a-i face faţă. Dar cu siguranţă, toate fiinţele din lumea cerească au o plăcere deosebită în a-L lăuda pe Dumnezeu şi în a-şi îmbogăţi tot mai mult concepţia pe care o au despre Creatorul întregului univers. Aşadar, dacă acest lucru este valabil în ceruri, cu atât mai mult este important aici, pe pământ, unde suntem asaltaţi de atât de multe influenţe ce au drept scop să-L uităm pe Dumnezeu.

 

Exerciţiul laudei ne va conduce să ne aducem aminte de atotputernicia Dumnezeului nostru, de faptul că El este izbăvirea noastră, şi nu în ultimul rând, vom fi conduşi să ne aducem aminte de tot ceea ce El ne-a poruncit, de toată voinţa Sa unită cu puterea de a o împlini prin Isus Hristos. Când lăudăm pe Tatăl ceresc, ajungem în scurt timp să-I dăm slavă şi Fiului Său, pentru iubirea Sa cea mare, pentru jertfirea de Sine pe care a dovedit-o faţă de noi prin moartea Sa pe cruce şi prin tot ceea ce El face pentru noi. Prin laudă, concepţia noastră despre Dumnezeu se îmbogăţeşte şi se dezvoltă tot mai mult, până când înţelegem că El este cu totul în stare şi doritor să ne ajute în problemele noastre zilnice. Astfel, cererile noastre vor fi rostite într-o atitudine de credinţă, ce se sprijină ferm pe ceea ce Dumnezeu este cu adevărat.

 

Dacă primele noastre cuvinte faţă de Dumnezeu, şi ar fi bine să fie şi primele noastre cuvinte rostite în decursul unei zile, ar fi de laudă la adresa Sa, atunci cererile noastre ar fi însoţite de acel „parfum frumos mirositor”, ar fi ca şi cum „tămâia aromată ce se aducea la Templul de la Ierusalim” ar fi adusă pe altarul rugăciunilor noastre. Experienţa ar fi înviorătoare, fiindcă în loc să ne mai amintim cât de slabi suntem prin noi înşine, am vedea cât de puternic este Domnul stăpânind asupra întregului Univers şi deopotrivă asupra vieţilor noastre. Astfel, o lumină cerească ar pătrunde în inima noastră şi am putea să privim cu speranţă şi încredere către viitor.

 

Cu siguranţă, că am experimenta o bucurie lăuntrică pe care nimic şi nimeni nu va putea să ne-o răpească, până în ziua în care ne vom întâlni „faţă către faţă” cu Dumnezeul nostru la a doua venire a lui Hristos.

 

Rugăciune pentru a deprinde exerciţiul laudei lui Dumnezeu în orice vreme şi pentru a manifesta o atitudine de deplină încredere în Creatorul nostru, experimentând bucuria mântuirii în fiecare clipă a vieţii noastre.