Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

Afişare articole în Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin

Restaurarea imaginii de sine sau a fi copil al lui Dumnezeu

februarie 20, 2010 admin Niciun comentariu

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Ioan 1: 9-13 „9 Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. 10 El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. 11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. 12 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; 13 născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”
 
În ce sens credinţa în Dumnezeu ne conferă o nouă identitate şi cum afectează acest lucru imaginea de sine?
Aş putea spune că prin intermediul credinţei în Dumnezeu se realizează cea mai dramatică transformare a imaginii de sine şi a percepţiei identităţii personale. Dacă până la momentul primirii credinţei, imaginea sinelui păcătos ne copleşea cu influenţa sa malefică, după ce ajungem să ne încredem în Dumnezeu, imaginea lui Isus Hristos începe să prindă contur în noi. Această proiecţie a desăvârşirii divine manifestate în trup omenesc are o putere extraordinară asupra preschimbării interioare. Se poate spune, că prin intermediul cunoştinţei aduse de Evanghelia lui Hristos, puterile interioare ale sufletului omenesc sunt descătuşate, iar manifestarea păcatului începe să fie înăbuşită chiar de la rădăcină.
 
Cu toate acestea, există multe persoane care au credinţă în Dumnezeu şi totuşi se luptă cu o imagine de sine defavorabilă, chiar negativă. Cum se poate explica acest lucru?
Fiecare om este unic la scara întregului univers, şi de aceea modalitatea concretă de manifestare a evlaviei creştine, adică a trăirii credinţei, diferă de la individ la individ. În cazul în care imaginea de sine cunoaşte contorsionări evidente, în ciuda primirii credinţei, ne putem întreba pe bună dreptate, unde este cauza, fiindcă aparent avem de-a face cu o contradicţie. Personal, consider că prin conştientizarea calităţii noastre de copii ai lui Dumnezeu, se realizează cea mai de seamă transformare a imaginii de sine şi o înălţare pozitivă a respectului de sine. Însă dacă acest lucru întârzie, înseamnă că undeva, credinţa pe care o avem nu este întru-totul biblică, adică există un defect asupra percepţiei pe care o avem asupra lui Dumnezeu şi a mântuirii oferite nouă.
 
Cum este posibil ca o credinţă pretins creştină să nu fie „întru-totul biblică”? Se poate să avem o credinţă în Isus Hristos, care să nu fie bine conectată cu afirmaţiile Cuvântului lui Dumnezeu?
În absenţa cunoaşterii Scripturii, sau în lipsa unui studiu biblic personal, aş zice chiar zilnic, este pur şi simplu imposibil să ne menţinem o credinţă autentică, adevărată şi curată de influenţele rele ce se manifestă în jurul nostru şi chiar din interiorul nostru. Aşa cum lucrurile ce aparţin realităţilor ce sunt în jur, au nevoie de o curăţare aproape zilnică, tot astfel lucrurile spirituale au nevoie de o curăţare continuă. Astfel, credinţa noastră trebuie să fie zilnic întărită şi purificată prin intermediul studiului Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi prin practicarea ei, pentru a o testa în diferite împrejurări. Însă, dacă nu vom studia Cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne vom baza doar pe ceea ce ne oferă alţii, sau dacă pur şi simplu ne vom lăsa în seama împrejurărilor sau a experienţei trecute, cu siguranţă că vom asista la alterarea conţinutului credinţei noastre. Pe scurt, credinţa trebuie să fie înnoită zilnic prin studiul Cuvântului, fiind o experienţă asemănătoare culegerii manei ce era trimisă ca hrană pentru poporul Israel.
 
Dar în situaţia în care totuşi studiem Cuvântul lui Dumnezeu, iar imaginea de sine continuă să ne creeze probleme, ce putem face?
Studiul Sfintelor Scripturi nu este suficient, dacă nu manifestăm deschidere pentru transformările pe care Dumnezeu doreşte să le realizeze în sufletul nostru. La modul concret, mă gândesc că este posibil să ne confruntăm cu diferite complexe de inferioritate, ce nu au o bază reală, ci ele fiind datorate unor experienţe nefericite din viaţa noastră. Faptul că vom citi şi înţelege din Biblie că prin credinţă devenim copii ai lui Dumnezeu, va avea un efect reconfortant, mai ales când pentru prima dată realizăm acest lucru. Dar după ce exerciţiul religios, însoţit obligatoriu de rugăciune pentru transformare interioară, s-a încheiat, constatăm că ne întoarcem într-o realitate ostilă şi dureroasă. Parcă tot ce credeam s-a topit deodată şi astfel pe bună dreptate ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva cu adevărat datorită credinţei.
Tocmai o astfel de situaţie este bine să o clarificăm, fiindcă sunt multe persoane care au o experienţă religioasă înălţătoare, însă fără un impact real asupra vieţii zilnice. Cum poate fi depăşită o astfel de problemă?
În acest moment aş dori să subliniez faptul că prin conceptul de credinţă biblică se face referinţă la ceea ce aş putea denumi ca fiind „o credinţă activă” sau „o credinţă ce se manifestă prin acţiune”. Explicarea acestui concept constă în a înţelege că nu este suficient şi nici nu trebuie să confundăm aspectul oarecum pasiv al credinţei, care se manifestă prin faptul că ajungem să credem ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu şi să exprimăm prin cuvinte, sau rugăciune, acordul şi adeziunea noastră la Evanghelia lui Hristos. Prin aceste elemente doar am pregătit „marea lansare”, ca să îi spun astfel, a „credinţei active”, ce se va manifesta continuu în decursul vieţii de zi cu zi, în mod conştient, şi ideal, chiar şi în mod inconştient. La modul concret, după ce exerciţiul hrănirii credinţei s-a încheiat, începe manifestarea cu adevărat a credinţei în mijlocul unei realităţi ostile, adică a ceea ce am putea denumi ca fiind „câmpul de luptă” al evenimentelor de zi cu zi.
 
Cum se manifestă această „credinţă activă”, care ar trebui să facă parte din practica noastră obişnuită, chiar clipă de clipă?
Credinţa activă începe să acţioneze de îndată ce încheiem actul de închinare, intrând în conflict cu influenţele demoralizatoare ce se manifestă asupra noastră. Vorbeam într-o altă împrejurare despre cele două „glasuri”, sau tendinţe, ce se manifestă concomitent asupra minţii noastre. Pe de o parte, influenţele negative vor începe să ne spună că nimic nu s-a schimbat, că suntem aceleaşi persoane neajutorate, pline de defecte şi de remuşcări, că Dumnezeu fie că nu există, fie că nu Îi pasă de noi. Cunoaşteţi bine acest glas, nu-i aşa? Dar în paralel, glasul „credinţei active” începe să fie auzit, vorbind în sens contrar şi combătând prima tendinţă, spunându-ne că tot ce spune Biblia este adevărat, că Dumnezeu există, că intervine în favoarea noastră, că suntem copii ai lui Dumnezeu, aleşi şi preţioşi, precum şi faptul cel mai important, că la finalul acestei vieţi vom merge în Împărăţia lui Dumnezeu.
 
Se poate spune, că acţiunea acestei „credinţe active”, nu reprezintă altceva decât lucrarea Duhului Sfânt, venind în inima noastră de îndată ce manifestăm deschidere şi acceptare pentru Cuvântul lui Dumnezeu?
Cu siguranţă, că atunci când se manifestă „credinţa activă”, avem de-a face cu glasul lui Dumnezeu vorbind conştiinţei noastre prin intermediul Duhului Sfânt. Iar în continuare, credinţa activă ne îndeamnă să punem în practică ceea ce am învăţat, în primul rând prin a ne opri atunci când mergem pe o cale rea şi de a înainta când este vorba de a realiza ceea ce este bine şi drept, indiferent de consecinţe. Credinţa activă va răspunde în mod înţelept când suntem provocaţi, chiar şi pe neaşteptate, iar în măsura în care ea va deveni o parte continuă a vieţii noastre, vom constata că putem realiza lucruri ce ni se păreau a fi imposibile la început. Însă cel mai important lucru este acela că imaginea de sine se va îmbunătăţi progresiv, până când glasul vrăjmaşului va fi adus la tăcere.
 
Cum putem să avem o credinţă activă, care în permanenţă să ne aducă în contact cu „lumina cerească” a adevărului divin, iar în acelaşi timp să evităm extrema căderii în spiritualizarea excesivă a lucrurilor, care poate conduce la misticism?
Credinţa practică, activă, nu are nici un fel de legătură cu misticismul sau cu spiritualizarea excesivă a lucrurilor, ci aş putea-o descrie ca fiind o încredere raţională în Dumnezeu şi în ceea ce El ne-a făgăduit. De îndată ce impulsurile inimii noastre devin distorsionate, conducându-ne la realizarea de lucruri lipsite de raţiune, mergând împotriva bunului simţ, înseamnă că nu avem de-a face cu o credinţă autentică, ci cu o contrafacere. Trebuie bine înţeles că vrăjmaşul nostru are pentru fiecare lucru bun o contrafacere nimicitoare. În acest sens, o credinţă iraţională, lipsită de bun simţ şi de o logică sănătoasă, dar care se pretinde biblică, reprezintă o armă redutabilă pentru inocularea necredinţei celor ce intră în contact cu astfel de persoane. Indiferent de împrejurare, credinţa autentică se va manifesta prin bun simţ, echilibru, raţiune, bunăvoinţă şi un extraordinar simţ a ceea ce este just, logic şi demonstrabil. Prin intermediul credinţei suntem transformaţi după chipul lui Dumnezeu, însă El este personificarea raţiunii, bunului simţ, logicii şi bunăvoinţei, realizând armonizarea cu Sine a întregului univers. Acesta este modelul nostru, iar o credinţă autentică va merge în aceeaşi direcţie.
Însă în acest moment, s-ar putea să devenim confuzi, fiindcă pe de o parte glasul Celui Rău începe să se folosească de cunoştinţa Scripturii pe care am acumulat-o. Cum se poate înţelege aşa ceva?
Dar de ce să ne mirăm că se întâmplă aşa ceva? Să nu uităm că în pustia ispitirii, Domnul Hristos a fost atacat prima dată cu forţa iraţională a impresiilor imediate, după care a venit folosind cunoaşterea Sfintelor Scripturi, invocând „ceea ce stă scris” pentru susţinerea afirmaţiilor sale mincinoase. Într-o astfel de situaţie, se poate vedea că doar o cunoaştere de suprafaţă, neconectată cu realitatea vieţii zilnice, nu va fi suficientă pentru a aduce la tăcere glasul batjocoritor al ispititorului. Dar de îndată ce ajungem să înţelegem fundamentele credinţei noastre, când depăşim simpla citire a Bibliei, când gândurile noastre sunt fortificate în fiecare zi cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, atunci se realizează o mare diferenţă, fiindcă atunci când vine încercarea, vom găsi răspunsul ce va aduce la tăcere sugestiile negative. Însă doar o cunoaştere de suprafaţă, luată de la alte persoane, nu ne va fi de mare folos în focul experienţelor zilnice.
 
În acest moment ar fi bine să ne concentrăm puţin asupra noţiunii de „copil al lui Dumnezeu”. Ce presupune acest lucru şi cum ne afectează în mod pozitiv viaţa noastră?
Atunci când devenim conştienţi de faptul că suntem „copii ai lui Dumnezeu”, înţelegem că toată această realitate păcătoasă nu ne reprezintă, ci se referă de fapt la ceva adăugat, la un intrus care a pătruns în viaţa noastră şi care ne ţine într-o stare de robie. Iar imaginea de sine degradată pe care am avut-o de-a lungul vieţii, de fapt nu ne-a reprezentat niciodată cu adevărat. Se poate spune că prin intermediul credinţei ajungem să înţelegem că am fost creaţi pentru a aduce slavă lui Dumnezeu şi a intra astfel într-o comuniune spirituală ce se va întinde de-a lungul veşniciei. Când imaginea de „copil al lui Dumnezeu” începe să se manifeste în noi, având înaintea cugetului nostru chipul lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, începem să percepem adevărata noastră valoare, unicitatea noastră şi statutul deosebit de înalt ce ne-a fost acordat prin creaţie şi răscumpărare.
 
Ce impact direct are cunoştinţa faptului că avem calitatea de „copil al lui Dumnezeu” în faţa tentaţiei de a comite lucruri rele şi imorale?
Sunt sigur că prin conştientizarea calităţii de „copil al lui Dumnezeu”, am ajunge să respectăm poruncile divine prin abţinerea de la rău şi făptuirea a ceea ce este bun şi drept, având la bază nu teama de pedeapsă şi nici ideea că vom primi o răsplată. În acest sens, cred că ar trebui să depăşim mentalitatea fricii de pedeapsă, precum şi cea de a „vâna” recompense, atunci când ne raportăm la necesitatea respectării voinţei lui Dumnezeu. Mai degrabă pot spune, că atunci când înţelegem că de fapt suntem „copii ai lui Dumnezeu”, primul lucru reabilitat este cel al simţământului demnităţii personale. Faptul că nu suntem copii ai păcatului, ci fii şi fiice ale Celui Veşnic, ne va conduce să înţelegem că este sub demnitatea noastră să ne lăsăm târâţi în practici degradante, care ne dezonorează şi ne întinează în raport cu valorile veşnice care au fost puse în conştiinţa noastră.
 
Însă comiterea a ceea ce este interzis prin Cuvântul lui Dumnezeu, se poate constitui ca o tentaţie irezistibilă, ceva care te atrage, chiar dacă ştii că nu este bine. Cum se rezolvă acest lucru în lumina cunoştinţei că eşti copil al lui Dumnezeu?
Atracţia irezistibilă a păcatului cunoscut reprezintă o provocare deosebită pentru testarea credinţei noastre. Ea se aseamănă cu ispitirea în care Fiului lui Dumnezeu I-au fost oferite comorile acestei lumi, cu condiţia închinării înaintea Celui Rău. Singurul răspuns care poate fi dat se bazează pe simţământul demnităţii personale unit cu cel al apărării onoarei lui Dumnezeu. Când devenim conştienţi de faptul că suntem copii ai lui Dumnezeu, vom dori să apărăm cu toată fiinţa noastră onoarea Tatălui nostru ceresc, a Numelui Său, chiar cu preţul vieţii noastre. Ce copil nu îşi apără numele familiei sale? Cu atât mai mult este valabil acest lucru când vorbim despre Numele Tatălui întregii familiei cereşti, la care aparţinem şi noi. În aceste condiţii, atracţia irezistibilă a păcatului se transformă într-o ură profundă împotriva a tot ceea ce este rău şi a tot ceea ce este nelegiuit sau imoral. Aici este marea biruinţă a credinţei!
 
Rugăciune pentru a deveni tot mai conştienţi de statutul de copil al lui Dumnezeu ce ne-a fost acordat prin creaţie şi prin răscumpărare, precum şi pentru a ne înălţa la demnitatea acestui statut şi a deveni plini de zel în apărarea onoarei lui Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Dezvoltarea respectului si imaginii de sine prin Cuvantul lui Dumnezeu nimic
Citeşte mai mult

Imaginea de sine falsa sau chipurile desarte ce ne aduc nefericirea

februarie 13, 2010 admin Niciun comentariu

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com 

Să citim următoarele versete: Romani 1: 20-23 „20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; 21 fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22 S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; 23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.”
 
Ce se întâmplă atunci când nu Îl mai recunoaştem pe Dumnezeu, mai precis când neglijăm să apreciem ceea ce El ne oferă neîncetat?
Aş putea spune că de îndată ce „uităm” sau neglijăm să apreciem darurile pe care ni le acordă Dumnezeu, un proces de întunecare a minţii începe să se manifeste, aşa cum bine preciza apostolul Pavel în acest fragment biblic. Cu adevărat, nimic nu este mai nociv în deteriorarea imaginii de sine şi a simţământului valorii personale, decât pierderea cunoştinţei că Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem copiii Săi. Imediat ce acest lucru dispare din sfera gândirii noastre, ajungem să ne pierdem adevărata noastră identitate, iar locul este luat de o imagine falsă, degradantă, care ne va conduce în final la distrugere.
 
Dar cum se leagă acest lucru de modul în care a apărut idolatria în istoria umanităţii, aşa cum am citit din epistola către Romani?
Idolatria o putem privi ca o consecinţă a pierderii cunoştinţei de Dumnezeu şi a degradării imaginii de sine ce a urmat după ce oamenii au încetat să Îl mai recunoască pe Creatorul întregului univers. De fapt, idolatria reprezintă o exteriorizare a unei false identităţi, a unei percepţii de sine deformate, care caută să se conecteze cu imagini degradante, înjositoare. Deoarece idolatria exterioară a dispărut din multe regiuni ale lumii, ne-am putea gândi cu mirare că oamenii au fost în stare să inventeze astfel de lucruri, în genul zeităţilor sângeroase din Orient sau al divinităţilor corupte din culturile europene, fără a mai pune la socoteală închinarea la animale sau la alte elemente ale naturii, cum se întâmplă în Africa. Însă există o explicaţie simplă, dacă înţelegem că de îndată ce abandonăm cunoştinţa de Dumnezeu, nu va mai fi nici o stavilă în manifestarea răului şi a răzvrătirii.
 
Însă noi trăim într-un mediu relativ civilizat, în care majoritatea oamenilor sunt mai degrabă înclinaţi spre materialism, şi chiar ateism, decât spre idolatrie. Există şi vreo altă formă de idolatrie?
Mai periculoasă decât idolatria exterioară este idolatria interioară, care rezultă din pierderea cunoştinţei de Dumnezeu şi înlocuirea acesteia cu o concepţie falsă despre lume şi viaţă, ce ne afectează în mod nemijlocit imaginea de sine şi respectul pe care trebuie să-l datorăm atât nouă, cât şi semenilor noştri. Doctrina înălţării de sine, inventată de către Lucifer, reprezintă esenţa idolatriei, indiferent de formă, atât exterioară, cât şi interioară. Când oamenii au abandonat zeităţile şi mitologiile de orice fel, nu înseamnă că după aceea s-au întors la Dumnezeu, ci mai degrabă idolatria s-a întărit şi mai puternic în interior, prin concepţii ateiste, evoluţioniste şi materialiste. Şarpele şi-a abandonat doar pielea, iar noua formă a devenit şi mai periculoasă, fiindcă nu mai este atât de evidentă ca în trecut.
 
Se poate spune că lupta cu idolatria modernă, poate fi mai dificilă decât cea dusă în timpurile lui Moise şi de-a lungul istoriei poporului evreu?
Când citim Vechiul Testament, înţelegem că prin religia închinării la Dumnezeul Cel Viu, aşa cum a fost descoperită lui Moise, s-a deschis un front larg de luptă împotriva idolatriei evidente a acelui timp, vizibilă atât în Egipt, cât şi în Mesopotamia, adică Babilon. Dacă vom studia mai departe din cărţile profetice, vom vedea cât de greu a fost să se reziste tentaţiei şi influenţei exercitate de către aceste culturi decadente aflate în jurul poporului evreu. Însă avantajul, dacă pot să îi spun astfel, al acelor timpuri stătea în faptul că distincţia dintre cel care se închina lui Dumnezeu şi cel ce urma pe idoli era mult mai evidentă, aceşti idoli având nişte reprezentări vizibile şi diferite practici religioase asociate. Însă în perioada modernă, aceşti idoli exteriori au dispărut, fiind înlocuiţi de o falsă învăţătură despre lume şi viaţă, care este mult mai greu de combătut, ea având şi anumite temeiuri pretins „ştiinţifice”.
În ce fel acest ateism pretins ştiinţific reprezintă un pericol mai mare decât idolatria din timpurile antichităţii?
Ateismul a existat dintotdeauna într-un mod mai mult sau mai puţin evident, însă în perioada modernă el a devenit „ştiinţific”, arogându-şi dreptul de a interpreta şi de a fi susţinut prin dovezi „obiective, măsurabile şi raţionale”. Fiind o concepţie despre lume şi viaţă care vine într-o directă contradicţie cu învăţăturile biblice, nu pot decât să concluzionez că avem de-a face cu o formă de idolatrie interioară, bazată pe concepţii şi imagini ce ne îndepărtează de Dumnezeu, alterând cunoştinţa despre Creatorul întregului univers. Rezultatele nu pot fi decât similare idolatriei antice, în senul în care imaginea de sine este degradată, iar relaţiile exterioare sunt deformate, societatea devenind un loc în care cu greu poţi să mai supravieţuieşti atât moral, cât şi fizic. Ateismul ştiinţific reprezintă, prin urmare, forma perfecţionată a idolatriei antice, o interiorizare a ceea ce a fost în principal exterior în trecut.
 
Dar ce legătură au toate aceste lucruri cu problemele pe care le avem în ce priveşte imaginea de sine?
În măsura în care concepţia noastră despre lume şi viaţă este alterată, atunci problemele legate de imaginea de sine vor începe să apară. Aş putea spune că o mulţime dintre dificultăţile interioare cu care avem de-a face reprezintă rezultatul direct al unei concepţii false cu privire la realităţile din jurul nostru şi nu în ultimul rând, al pierderii imaginii lui Dumnezeu, Creatorul nostru. Dacă am avea o înţelegere corectă asupra faptului că Dumnezeu este alături de noi, că ne acordă sprijin în toate dificultăţile pe care le întâmpinăm de-a lungul vieţii, atunci multe dintre problemele noastre interioare şi-ar găsi rezolvarea în scurt timp.
 
Însă totuşi, dacă privim la modul în care fariseii şi liderii religioşi ai acelui timp l-au întâmpinat pe Domnul Hristos, ne putem întreba dacă exerciţiul religios este suficient pentru a ne întoarce la Dumnezeu. Ce se poate spune în acest sens?
Primejdiile nu dispar de îndată ce ne-am decis să alegem să mergem pe calea credinţei în Dumnezeul Cel Viu, Creatorul cerului şi al pământului. Dacă ne gândim la fariseii şi liderii acelui timp când trăia Domnul Hristos, vom înţelege că există o formă de idolatrie care pătrunde chiar în mijlocul religiei, formal corecte. Esenţa închinării false, indiferent de formă, rămâne doctrina înălţării de sine, care se află într-o directă opoziţie cu exerciţiul cunoaşterii de Dumnezeu. În mod similar, creştinismul de-a lungul veacurilor nu a avut impactul spiritual din primele secole, fiindcă el a fost alterat de lupta pentru putere şi de promovarea înălţării de sine de către cei care ar fi trebuit să fie păstorii şi învăţătorii bisericii lui Isus Hristos. În concluzie, exerciţiul religios nu este suficient pentru a ne întoarce la Dumnezeu, dacă lipseşte partea spirituală interioară, care să înlocuiască idolatria dinăuntrul nostru.
 
Cum putem ajunge la o închinare autentică, prin care să fim curăţaţi de orice formă de idolatrie exterioară sau interioară, ajungând astfel la o corectă reprezentare a lui Dumnezeu?
Religia promovată de către Domnul Hristos promovează în primul rând o închinare în „Duh şi adevăr”. Ce înseamnă acest lucru? Mai întâi vorbim despre „Duh”, care se aplică deopotrivă la lucrării Duhului Sfânt, dar şi preschimbării interioare, numite simbolic „naştere din nou”, „renaştere” sau „regenerare”. De îndată ce intrăm în contact cu învăţătura autentică, trebuie să înceapă un proces de transformare interioară, prin intermediul căreia „omul cel vechi”, „idolatru” aş putea spune, este în mod treptat dat la o parte de la cârma vieţii noastre. Este un proces tainic, asemănător creşterii plantelor în natură, dar sigur şi cu rezultate ce devin în mod progresiv vizibile în trăirile şi comportamentul nostru. După aceea, vorbim despre „adevăr”, adică învăţătura descoperită prin intermediul „Cuvântului adevărului”, sau a Sfintelor Scripturi.
 
Totuşi, toate religiile creştine promovează, sub o formă sau alta, învăţături desprinse din Sfânta Scriptură şi prescriu reguli de conduită pentru cei credincioşi. Cu toate acestea, ateismul şi fariseismul sunt prezente într-o măsură copleşitoare. Cum se explică aceste lucruri?
De-a lungul istoriei a existat o alunecare fie spre ritualism, fie spre pietism. Ritualismul reprezintă o abordare în care accentul este pus pe formă, pe ceremonii, pe cadrul religios de manifestare, până acolo încât se pierde substratul spiritual autentic. Este ceea ce se întâmpla în timpul vieţii Domnului Isus Hristos, când liderii religioşi şi oamenii credeau că slujbele de la Templu sunt fundamentul mântuirii şi nu Dumnezeu care ne oferă în mod direct totul în marea Sa bunătate. Pe de altă parte, pietismul, în varianta sa exagerată ajungând la misticism sau chiar la spiritism, conduce la o spiritualizare a existenţei ce tinde să ignore, să transceadă într-un mod cu totul fantezist natura materială, concretă a realităţii în mijlocul căreia trăim. Din nefericire, religia creştină a pendulat de-a lungul veacurilor între aceste două extreme, iar pericolul nu este nici pe departe depăşit. De ce se întâmplă aceste lucruri? În mod esenţial, fiindcă se ignoră „simplitatea”, aş putea spune, a închinării directe, personale, în „Duh şi adevăr”.
 
În ce fel imaginea de sine a unei persoane religioase este afectată în mod negativ, de accentele ritualiste sau pietiste din curentul creştin din care face parte?
Dacă accentul este ritualist, atunci toată viaţa spirituală decurge mai mult sau mai puţin din formele religioase, ce trebuie să fie îndeplinite, indiferent de dispoziţia noastră interioară sau nu, şi de multe ori chiar împotriva a ceea ce este raţional. Sunt multe persoane ce suferă de complexe de vinovăţie iraţionale, fiindcă nu pot să aducă la îndeplinire toate ritualurile puse sau autoimpuse, şi care ajung fie să îşi piardă credinţa, fie să devieze spre forme extreme de bigotism, ce nu recomandă în vreun fel învăţătura creştină. Pe de altă parte, dacă accentul este pietist, oamenii ajung să privească spre experienţa interioară, aşteptând ca Dumnezeu să le vorbească direct prin voci sau imagini, făcând din simţire criteriul pentru experienţa religioasă. Astfel de persoane ajung să devină fie complexate, datorită lipsei unor astfel de simţăminte extreme, fie să se erijeze asemenea unor „guru” sau maeştrii spirituali în raport cu ceilalţi, acest lucru fiind un ecou direct al înălţării de sine.
 
Putem spune că ritualismul şi pietismul sunt de fapt tot o formă de manifestare a idolatriei interioare, anume destinate pentru cei ce resping ateismul larg răspândit în lume?
Capacitatea de disimulare a şarpelui este nesfârşită. Să ne gândim la îndrăzneala pe care a avut-o de a ispiti chiar şi pe Domnul Isus Hristos. În acest sens, de îndată ce ne-am decis să Îl urmăm pe Isus Hristos, să devenim închinători ai lui Dumnezeu, primejdia dinăuntru nu dispare, forme inedite de idolatrie fiind zămislite special, chiar şi pentru contextul creştin. Şarpele din noi, sau firea pământească, este deosebit de inteligent şi de abil pentru a se adapta diferitelor condiţii, iar redobândirea adevăratei imagini de sine presupune o detectare a mişcărilor acestuia şi un efort hotărât de a face faţă dorinţelor nelegiuite, pe care în mod fals le percepem ca fiind ale noastre.
 
Cum putem fi eliberaţi de aceşti idoli, ce caută să se manifeste tot timpul în noi şi prin intermediul nostru? Cum putem să nu mai răspundem dorinţelor Celui Rău?
Eliberarea este posibilă printr-o închinare corectă, biblică, în „duh şi adevăr”, fapt ce presupune o relaţie personală, directă cu Dumnezeu prin studiu, rugăciune şi exercitarea credinţei în viaţa de zi cu zi. Când citim paginile sfinte, atunci cunoştinţa de Dumnezeu se transferă, prinde chip, în mintea noastră, în interiorul nostru, aducând un potop de lumină vindecătoare. Mai departe, prin rugăciune, laudă şi mulţumire, începem să ne dezmorţim partea ascunsă a fiinţei noastre, să aducem lumină în acele încăperi ale conştiinţei, unde se află gravat „chipul lui Dumnezeu”, conform cu modul în care am fost creaţi de la început. Din acea clipă, o nouă imagine prinde contur în mintea noastră şi vedem că de fapt nu suntem animale evoluate, nici descendenţii vreunei zeităţi, nici rodul hazardului evoluţionist, ci suntem copiii lui Dumnezeu, persoane create să intrăm într-o legătură directă şi personală cu Creatorul nostru.
 
Dar cum să ne păzim de ceilalţi idoli, de multe ori prezenţi chiar şi în practica religiei creştine?
De îndată ce lumina prezenţei divine pătrunde în mintea noastră, iar conştiinţa apartenenţei noastre prinde chip, vom dori să fim eliberaţi de orice formă de idolatrie pentru a putea să avem o legătură continuă cu Dumnezeu. Astfel, vom dobândi înţelepciune, putere şi vigoare pentru a ne putea împotrivi oricărei forme de idolatrie, având acea energie interioară pentru a nu ne mai lăsa influenţaţi de ritualism, misticism sau altele în felul acesta. Lumina vindecătoare a Cuvântului divin primit în suflet va aduce acea „imunitate” deplină în raport cu aceşti „viruşi” de natură spirituală, astfel că vom putea merge mereu pe calea care duce la ceruri.
 
Rugăciune pentru a putea să experimentăm religia închinării în „duh şi adevăr”, prin intermediul studiului Cuvântului biblic, al exerciţiului rugăciunii unite cu lauda şi mulţumirea, precum şi prin exercitarea credinţei care să ne conducă la fapte spre slava lui Dumnezeu.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Dezvoltarea respectului si imaginii de sine prin Cuvantul lui Dumnezeu nimic
Citeşte mai mult

Imaginea de sine adevarata sau “creati sa purtam chipul lui Dumnezeu”

februarie 6, 2010 admin Niciun comentariu
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com 

Să începem prin a citi din Geneza 1: 26 „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. 27 Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”


Ce ne spune acest verset despre modul în care Dumnezeu ne-a creat, sau mai bine zis despre statutul pe care El ni l-a acordat chiar de la început?
Există multe persoane ce se confruntă cu problema unei imagini de sine defavorabile, induse fie de ceilalţi, fie de o experienţă nefericită prin care au trecut. Pe de altă parte, există oameni care au o părere exagerată de sine, crezându-se deasupra celorlalţi. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură este deosebit de clară asupra acestui aspect, spunând că toată umanitatea a fost creată după chipul lui Dumnezeu, având aceeaşi părinţi, aduşi la existenţa prin puterea Creatorului întregului univers. Prin urmare, statutul care ne-a fost acordat de la începuturi decurge din calitatea de a purta chipul lui Dumnezeu în interiorul nostru.
 
Dacă acest chip a fost aşezat în interiorul nostru, cum urma să se reflecte în afara noastră, în vorbele, faptele şi toate acţiunile noastre?
Noţiunea de chip al lui Dumnezeu a suscitat numeroase speculaţii de-a lungul timpului, însă în orice caz trebuie să înţelegem că acest lucru urma să se reflecte într-un mod nemijlocit în exteriorul nostru prin „stăpânirea” înţeleaptă a lucrurilor peste care omul a fost pus să le administreze. Fragmentul biblic ne vorbeşte despre domnia asupra tuturor animalelor de pe acest pământ, conturând ideea reprezentării Creatorului în lumea în care trăim. Practic, înţelegem că Dumnezeu şi-a ales rasa umană pentru a-L face cunoscut pe planeta Pământ, fapt care conturează extraordinara demnitate ce ne-a fost acordată.
 
Ce legătură au toate acestea cu imaginea de sine pe care ar trebui să o avem şi cum s-ar reflecta conştiinţa acestui lucru asupra vieţii pe care o trăim?
Aş putea spune, că una dintre cauzele fundamentale pentru care omul a ajuns să decadă tot mai mult, se găseşte în pierderea conştiinţei faptului că prin creaţie, umanitatea a primit chipul lui Dumnezeu, adică acea capacitate de a gestiona în mod înţelept resursele planetei şi să aducă armonia din ceruri şi pe pământ. Dacă acest lucru nu ar fi fost uitat, s-au mai bine zis ascuns de-a lungul veacurilor, istoria umanităţii ar fi fost cu totul alta. Demnitatea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o este extraordinară, lăsând să se înţeleagă că înzestrări deosebite ne-au fost puse la dispoziţie, pentru a face planeta Pământ un loc deosebit, o imagine a realităţilor cereşti.
 
Cu toate acestea, vedem în jurul nostru atâta durere şi suferinţă, iar mulţi oameni şi-au pierdut respectul de sine, având impresia că suntem doar nişte animale evoluate şi nimic mai mult. Ce remedii ne oferă Sfânta Scriptură în acest sens?
Trebuie să înţelegem că viaţa noastră va reflecta în mod nemijlocit concepţia pe care o avem despre lume şi realitatea în mijlocul căreia trăim. Fără a ignora căderea ce s-a produs prin neascultare, totuşi niciodată nu este scris faptul că Dumnezeu ar fi retras de la noi calitatea faptului că am fost creaţi după chipul Său. Vreau să subliniez, că acest chip nu a dispărut cu totul, şi tocmai de aceea, există şansa de a fi aduşi înapoi, pentru a manifesta din nou demnitatea ce ne-a fost acordată. În acest sens, conştiinţa faptului că am fost creaţi după chipul Creatorului întregului univers, se constituie ca un prim pas în redobândirea stăpânirii ce ar fi trebuit să fie a noastră de la început. Respectul de sine se câştigă prin lupta împotriva neascultării de Dumnezeu şi deopotrivă prin promovarea valorilor pozitive expuse prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai precis, nu poţi să rămâi cu o imagine de sine defavorabilă, dacă te gândeşti că ai fost creat după chipul lui Dumnezeu. Această realitate nu se restrânge doar la primii oameni, ci este un statut ce a fost acordat întregii umanităţi, o condiţie existenţială pe care Creatorul universului ne-a dăruit-o într-un mod cu totul deosebit.
Din acest punct de vedere, lucrurile ar părea relativ simple, însă în viaţa de zi cu zi este atât de greu să te gândeşti că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, iar în acelaşi timp să faci faţă realităţilor defavorabile cu care te confrunţi. Ce se poate spune în acest sens?
De la început subliniez faptul că realitatea confruntării de care fiecare dintre noi are parte, nu se constituie ca un argument în favoarea pierderii acestui chip, ci mai degrabă este dovada că acest chip al lui Dumnezeu a rămas împreună cu noi. Mai precis, Creatorul nostru nu ne-a retras condiţia ce ne-a acordat-o, şi prin urmare, este lăsată posibilitatea întoarcerii la scopul pentru care am fost creaţi. Lupta ce se dă pentru fiecare dintre noi are drept scop, pe de o parte, tocmai menţinerea stării de neştiinţă asupra planurilor lui Dumnezeu şi a adevăratei noastre condiţii, iar pe de altă parte, prin intervenţia lui Isus Hristos, se caută ca fiecare dintre noi să revină la starea în care trebuia să fim de la început. Prin urmare, confruntarea prezentă este dovada vie a faptului că încă nu s-a ajuns la final, iar fiecare dintre noi are şansa de a redeveni o imagine vie a lui Dumnezeu pe pământ.
 
Totuşi, dacă privim la ceea ce se întâmplă în lumea noastră, este foarte greu să crezi că umanitatea ar putea fi călăuzită să se întoarcă la condiţia de la început. Cum pot fi înţelese aceste lucruri?
Întoarcerea întregii umanităţi la condiţia de la început nu reprezintă un lucru imposibil şi tocmai de aceea mesajul Scripturii este adresat fără discriminare tuturor oamenilor de pe acest pământ. În acelaşi timp, în măsura în care starea de ignoranţă asupra condiţiei noastre continuă, rezultatele nu vor putea fi decât nefaste. Practic, înaintea noastră se deschid două căi, una către Împărăţia cerurilor, prin întoarcerea la condiţia iniţială, iar cealaltă către abisul distrugerii, prin persistarea respingerii ofertei divine de întoarcere. Apelul se adresează către fiecare dintre noi, pentru a deveni conştienţi că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi să începem să acţionăm în consecinţă, prin lucruri care să dovedească faptul că purtăm în Numele Celui Preaînalt.
 
În acest sens, ce remedii pot fi oferite celor ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, mai precis acelor persoane la care respectul de sine a fost în mare măsură afectat de realităţile lumii în care trăim?
Cum am mai subliniat şi în alte ocazii, totul depinde de dreapta orientare a minţii noastre, de atenţia pe care o acordăm diferitelor „glasuri”, sau influenţe, ce vin asupra noastră. Pe de o parte, avem de-a face cu „glasul lumii”, care de multe ori ne îndeamnă să urcăm pe treptele înălţării de sine, iar alteori ne şopteşte că nu este nimic de capul nostru, că suntem nişte „nimeni”, de care nimănui nu îi pasă. În ambele situaţii, avem de-a face cu „glasul şarpelui”, care încearcă să ne conducă spre distrugerea finală. Pe de altă parte, în alt registru şi cu un totul alt conţinut, este „glasul Scripturii”, al acestui martor infailibil al lui Dumnezeu, care ne vorbeşte despre faptul că am fost creaţi după chipul Creatorului universului, că lupta nu este pierdută, că oricând putem să răscumpărăm greşelile trecutului, prin întoarcerea noastră la Dumnezeu. Totul va depinde însă, doar de atenţia pe care o vom acorda acestor „glasuri”, ce ne însoţesc neîncetat.
 
Cu toate acestea, chiar dacă încercăm să gândim pozitiv având la bază cuvintele Sfintelor Scripturi, totuşi sunt multe lucruri înjositoare pe care le descoperim de multe ori că le practicăm. Ce este de făcut? Nu sunt argumente în favoarea „glasului şarpelui”?
Cu siguranţă că orice lucru rău comis tinde să ne înjosească şi să aducă la tăcere glasul Sfintelor Scripturi, devenind „probe practice” pentru ceea ce afirmă Cel Rău. Dar pe de altă parte, să nu uităm niciodată că pentru noi a murit Domnul Isus Hristos ca jertfă de ispăşire, astfel că întreaga vinovăţie a fost preluată de către El. Prin urmare, „probele practice” nu mai au cum să ni se aplice, cât timp avem credinţă în Isus Hristos şi realitatea a ceea ce El a făcut pentru noi. Imaginea noastră de sine nu trebuie să se degradeze în astfel de situaţii, ci trebuie să ne reamintim de evenimentul jertfei Sale în favoarea noastră.
 
Pe de altă parte, rămân o serie întreagă de consecinţe ce decurg din lucrurile rele pe care le-am făcut. Iar în acelaşi timp, constatăm de multe ori că nu putem depăşi anumite practici ce ne degradează. Cum se poate scăpa din „robia păcatului”?
Eliberarea din robia practicilor rele, care ne degradează imaginea şi respectul, sau stima, de sine, presupune o acţiune hotărâtă, care se realizează prin îmbinarea efortului nostru bine direcţionat de a nu mai comite respectivele lucruri şi credinţa pe care o acordăm cuvintelor lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, care fac referinţă la faptul că o putere supranaturală ne este pusă la dispoziţie în acest sens. Apostolul Pavel, atunci când vorbea de confruntarea ce se dă în interiorul nostru, punea în opoziţie „firea pământească”, sau glasul Celui Rău ce acţionează în noi, şi Duhul Sfânt, care de asemenea se manifestă în interiorul nostru. Cele două glasuri, sau cele două puteri, îşi dispută fiecare fărâmă din conştiinţa noastră încercând să inscripţioneze în noi, să ne programeze, într-o direcţie sau alta. Însă alegerea ne aparţine, iar dacă de fiecare dată vom sta de parte adevărului exprimat de către Sfintele Scripturi, biruinţa este sigură, iar ceea ce este rău va fi înfrânt.
 
Însă ce ne facem cu lucrurile bune pe care ar trebui să le facem, şi totuşi constatăm că nu avem dispoziţia sau puterea interioară în acest sens? Cum să practicăm ceea ce este bun, când acest lucru stă împotriva înclinaţiilor noastre?
O putere extraordinară, ce constă în revărsarea energiilor de natură divină în sufletul nostru, se află în atracţia pe care ne-o creează expunerea corectă, directă şi sinceră a mesajului Sfintelor Scripturi. Acest lucru ne conduce să fim captivaţi de frumuseţea, curăţia şi desăvârşirea realităţilor spirituale prezente şi viitoare. Atunci când privim către Domnul Isus Hristos, către destinul nostru extraordinar, ceva se întâmplă în interiorul nostru. Nu putem să avem o explicaţie până la capăt asupra acestui lucru, dar cu siguranţa impresia produsă asupra minţii noastre va fi de natură să ne determine să urâm orice practică degradantă de care avem cunoştinţă, chiar dacă acest lucru presupune o renunţare extremă. În ce priveşte „lucrurile bune pe care nu le facem”, aş putea spune că nu trebuie să cădem în extreme, care să conducă la distorsionarea mesajului divin. Niciodată Dumnezeu nu ne va cere un lucru iraţional, absurd, sau neadaptat puterilor noastre.
 
Putem să spunem că există o falsă vinovăţie, ce caută să ne determine să ne pierdem speranţa în cuvintele Sfintelor Scripturi?
Falsa vinovăţie reprezintă un „cal troian”, de multe ori mai eficient decât dovedirea unei reale vinovăţii. Multe persoane au fost descurajate de faptul că nu puteau să realizeze lucruri care li se păreau că erau cerute de către Cuvântul lui Dumnezeu. Fără a da la o parte obligaţia ascultării depline şi a eforturilor susţinute pe care trebuie să le facem în această direcţie, să nu uităm însă că mântuirea se obţine prin „atribuirea meritelor Domnului Isus Hristos”. Aşadar, pentru orice persoană ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, rezultată în urma unei false sau reale vinovăţii, mesajul Scripturii este de a ne ancora în siguranţa acestei atribuiri, care pe de o parte ne scapă de orice fel de vinovăţie, iar în acelaşi timp ne deschide calea pentru a ajunge la o ascultare deplină, eliminând orice fel de acuzaţii ce ne pot fi aduse.
 
Însă cineva ar putea să stea comod şi să spună, că dată fiind această atribuire pentru cel care „crede”, atunci el nu trebuie să mai facă nimic. Ce se poate spune despre o astfel de credinţă?
Aici este o chestiune în principal de „suflet”, de „inimă”, ca să îi spun astfel. Când devii conştient de faptul că Domnul Hristos a murit pentru tine, cu scopul ca imaginea divină să fie din nou activă în interiorul tău, când vezi marea Sa iubire şi mai ales înţelegi ceva din grozăvia suferinţelor prin care a trecut, atunci este cu neputinţă să mai stai comod, într-o stare pasivă. Atunci când Domnul vorbea ucenicilor Săi, sau chiar în faţa nenumăratelor mulţimi, „inimile vibrau cu putere”, ca ecou la marea iubire a lui Dumnezeu ce a fost revărsată prin Fiul Său. Cine este atins de mesajul Bibliei, va începe şi el să „vibreze” în ritmul cosmic al armoniilor universale, ce vin de la Dumnezeu, prin cuvintele iubirii ce se jertfeşte în favoarea noastră. O astfel de „vibraţie” a sufletului, această mişcare până la lacrimi a conştiinţei noastre, este de natură să trezească din adormire „chipul divin din noi”, pentru ca astfel să primim oferta de a redeveni ceea ce trebuia să fim de la început şi anume „copii ai lui Dumnezeu”. Această convingere va alunga orice urmă de întuneric din inimă şi crezând cuvintele Evangheliei vom ajunge să ne ridicăm la înălţimea demnităţii pentru care am fost aduşi la existenţă.
 
Rugăciune pentru a conştientiza pe deplin faptul că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi de a accepta oferta Evangheliei Domnului Isus Hristos, de redobândire a calităţii pe care ar fi trebuit să o avem dintotdeauna.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Dezvoltarea respectului si imaginii de sine prin Cuvantul lui Dumnezeu nimic
Citeşte mai mult

Puterea de a inlatura norii intunericului si indoielii

ianuarie 30, 2010 admin Niciun comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
„Dar cum putem să zâmbim atunci când suntem depăşiţi de mulţimea problemelor financiare, de sănătate sau de natură sufletească? Într-adevăr este dificil, dar va ajuta la ceva faptul că ne îngrijorăm în mod continuu? Va ajuta o atitudine negativă să înlăture suferinţa şi să dea la o parte problemele ce se adaugă neîncetat la cele deja existente? Răspunsul este evident că nu. Fără nici un fel de îndoială, o atitudine pozitivă va duce la îndepărtarea întunericului pe care îl percepem şi va aduce lumină în vieţile noastre” (adaptare din „Cum să utilizezi puterea unui zâmbet”)
Se poate spune că viaţa noastră va fi schimbată, dacă vom adopta o atitudine pozitivă, de încredere, optimism şi speranţă?
Amploarea problemelor pe care le simţim, decurge în mare măsură din modul în care cultivăm sau nu o atitudine pozitivă în viaţa noastră. Este adevărat, că atitudinea în sine nu conduce automat la schimbarea situaţiilor în care ne aflăm. De exemplu, pot spune că nu există o putere magică într-o atitudine de speranţă. Dar cu siguranţă că atunci când privim cu încredere spre viitor, vom fi capabili să fructificăm ocaziile ce vor veni, pentru a depăşi problemele cu care ne confruntăm. În permanenţă, realitatea din jurul nostru se află în schimbare, astfel încât situaţii defavorabile sunt urmate de altele care ne-ar putea ajuta. Acest lucru este asemănător mişcării curenţilor atmosferici, care într-o zi aduc precipitaţii bogate. În altă zi, acelaşi fenomen natural va conduce la îndepărtarea norilor şi va lasă lumina soarelui să încălzească pământul. Iar alteori vom constata, cum vântul se mişcă cu putere deasupra pământului generând tornade şi vijelii. Viaţa noastră este în totul asemănătoare, însă depinde foarte mult de noi să nu ne lăsăm în voia evenimentelor.
 
Totuşi, există situaţii aparent fără ieşire, iar soluţia pare să nu se întrezărească în vreun fel. Sunt persoane care au probleme de sănătate ce nu mai pot fi rezolvate, sau alteori există pierderi ce nu mai pot fi recuperate. La ce bun să ai o atitudine pozitivă în astfel de situaţii?
Sunt de acord că există circumstanţe în care nu mai există aparent o ieşire, sau o soluţie satisfăcătoare. Iarăşi, nu cred că o atitudine pozitivă reprezintă un fel de medicament universal, aplicabil în orice situaţie. Pe de altă parte, voi face referinţă la o atitudine pozitivă bazată pe învăţătura biblică, ce ne oferă suport pentru speranţă, chiar şi pentru probleme extreme, în sensul în care vindecarea spirituală dăruită de către Dumnezeu ne va pregăti pentru soluţia finală, prin intrarea în Împărăţia cerurilor. Abia atunci toate nelămuririle noastre vor primi răspuns şi toată suferinţa pe care am îndurat-o de-a lungul vieţii va avea un sfârşit. Această proiectare a viitorului înălţării la ceruri, va aveau un efect benefic asupra noastră.
 
Să citim acum din Isaia 35: 10 „Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!”
 
Ce imagine ne oferă acest verset biblic, şi cum ne poate el ajuta în dobândirea unei atitudini pozitive, care să înlăture norii întunecaţi din viaţa noastră?
Se poate remarca cu uşurinţă temeiul bucuriei celor răscumpăraţi, care constă în „întoarcerea în Sion”, adică în Împărăţia cerurilor. Faptul că suntem pe acest drum, reprezintă cea mai mare fericire pe care o putem avea pe pământ. Nimic altceva nu se compară cu simţămintele de optimism, speranţă şi încredere ce se manifestă în sufletul unui adevărat creştin, care este conştient că se află pe drumul care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Având o astfel de bucurie, primii creştini erau dispuşi să jertfească tot ce aveau pe pământ, chiar şi propria viaţă, fiindcă aveau siguranţa primirii a ceva infinit mai bun la a doua venire a lui Hristos.
 
Nu pare totuşi un fel de autosugestie, sau chiar fanatism, să te gândeşti la împărăţia viitoare, în timp ce aici, pe pământ, poţi trece prin circumstanţe potrivnice, dureroase, pline de suferinţă?
Autosugestia are un efect puternic asupra minţii, dar nu poate fi menţinută la nesfârşit, ea fiind asemenea unui drog, ce creează dependenţă, dar care are nevoie de o cantitate tot mai mare, până când se ajunge la o supradoză mortală. Dacă starea noastră interioară se bazează doar pe autosugestie, înseamnă că într-o zi vom ajunge să sucombăm, când resursele pentru o astfel de procedură se vor epuiza. Pe de altă parte, fanatismul poate conduce la lucruri ieşite din comun în viaţa unui om, dar în final exagerarea trăirilor interioare şi negarea extremă a dorinţelor sufletului vor conduce la o distrugere sigură. În fond, fanatismul poate conduce la martiraj, dar în afara acestui lucru el nu face altceva decât să distrugă tot ce este în jur. Gândul la împărăţia viitoare poate fi o autosugestie, sau alteori un exerciţiu fanatic, dar aceasta se datorează faptului că nu se bazează pe înţelegerea inteligentă, raţională şi personală a Cuvântului lui Dumnezeu.
 
Prin urmare, care ar fi calea pentru înţelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât să ajungem la o religie a bucuriei şi speranţei?
Calea, sau metoda, pentru a ajunge la înţelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu constă în principal din studierea personală, raţională a ceea ce stă scris în Sfânta Scriptură. Pornind de la „simpla” citire şi continuând cu evaluarea conţinutului a ceea ce citim, vom ajunge să distingem învăţăturile de bază ale Scripturii. Fără a face o regulă pornind de la un singur verset, ci ţinând cont de context, precum şi comparând parte cu parte, vom primi în cele din urmă binecuvântarea descoperirii personale a voinţei lui Dumnezeu. Acest gen de studiu se aseamănă procedurilor de purificare şi separare a unui metal preţios, din minereul extras din pământ sau adus de apele ce curg la suprafaţă. Însă în orice caz, efortul depus va fi răsplătit pe deplin şi va aduce bucurie în viaţa celui care procedează astfel.
 
Sună foarte frumos aceste lucruri, dar de regulă fie nu există timp pentru o studiere aprofundată a Scripturii, fie nu avem dispoziţie pentru aşa ceva. Ce s-ar putea face în acest sens?
Pornesc de la următoarea premisă, şi anume că atunci când dorim să trecem de un examen, fie el de şcoală sau la locul de muncă, este necesar să ne definim un timp pentru studiu şi să trecem peste indispoziţiile pe care le avem, cu scopul de atinge respectivul obiectiv, care constă în trecerea cu succes. Dacă în lucrurile acestei lumi ştim să dovedim planificare, dedicare şi perseverenţă, mă întreb pe bună dreptate, de ce nu putem să procedăm astfel şi în ceea ce ţine de destinul nostru veşnic? Mă adresez acum în mod special celor care poartă titlul de creştini. De ce este atât de greu să dedicăm o jumătate de oră pe zi pentru studierea personală a Sfintelor Scripturi? Unde este problema? Nu este cumva o contradicţie între ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce facem? Ei bine, eu cred în mod sincer, că este necesară începerea unei reforme a vieţii, începând de la modul în care ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Scripturi.
 
Însă cineva ar putea spune, că nu a învăţat religia la şcoală, şi nu înţelege astfel cum să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Ce ar putea să facă pentru a depăşi această situaţie?
Cu siguranţă, că poate fi un avantaj faptul că ai beneficiat de instruire religioasă la şcoală sau la biserică, dar pe de altă parte, chiar cele mai de seamă prezentări nu vor putea lua locul studiului biblic personal. Dacă nu avem cunoştinţe de religie, atunci există cărţi şi manuale care ne pot ajuta. Dacă nu ştim mare lucru despre istoria biblică, atunci există informaţii abundente ce pot fi obţinute tot din cărţi sau de pe Internet. Nu în ultimul rând, pot exista şi cursuri de instruire prin predare directă sau corespondenţă. Toate aceste lucruri ne stau la dispoziţie. Însă, mai presus decât orice altceva, dacă nu vom lua Biblia, pentru a o citi şi studia temeinic, încercând să aplicăm învăţăturile ei la propria noastră viaţă, atunci nimic nu se va schimba. Căi şi metode există, însă esenţială este căutarea noastră după adevăr.
 
În ce sens un verset biblic, în genul celui pe care l-am citit, ne poate aduce bucurie şi speranţă în viaţa de zi cu zi? Cum ne pot ajuta astfel de cuvinte să manifestăm o atitudine pozitivă, bazată pe înţelegerea inteligentă şi raţională a Sfintelor Scripturi?
Pentru a răspunde la această întrebare, voi face o comparaţie cu o experienţă din viaţa noastră de zi cu zi. Astfel, ştim bine că pentru a ne putea hrăni, de regulă este necesară prepararea prealabilă a alimentelor, după care va trebui să mestecăm bine pentru a le putea înghiţi şi digera, contribuind astfel la susţinerea fizică a organismului. Într-un mod similar, orice Cuvânt al lui Dumnezeu, trebuie să fie bine „mestecat, înghiţit şi asimilat”, mai precis este necesară înţelegerea elementelor sale fundamentale, care ulterior să fie adaptate procesului nostru de cunoaştere. Versetul studiat, ar putea fi redat în cuvinte proprii, acest lucru depinzând de fiecare dintre noi, astfel: „Cei care vor beneficia de mântuirea oferită de către Isus Hristos, se vor întoarce în Împărăţia cerurilor, şi vor merge înălţând cântări de biruinţă. Ei vor avea o bucurie fără de sfârşit, iar fericirea pe care o vor trăi va alunga cu desăvârşire orice urmă a suferinţelor prin care au trecut”. Se poate vedea cu uşurinţă, că fără a schimba sensul, am amplificat conţinutul a ceea ce era scris.
 
Seamănă acest lucru într-un fel cu analizele şi comentariile de text pe care le realizam la lecţiile de limbă şi literatură, în şcoala generală?
Mai mult ca sigur că lucrurile sunt similare. De fapt, orice studiu biblic are la bază o examinare şi o analiză de text, lucruri pe care le-am deprins într-o formă sau alta din şcoala generală. Intenţia mea este ca preluând textele biblice, să încercăm să le redăm în propriile noastre cuvinte, aşa cum le înţelegem, de preferinţă în scris, inserând şi propriile noastre observaţii. Acest exerciţiu simplu ne va ajuta să ne dezvoltăm capacitatea de înţelegere şi analiză a Sfintelor Scripturi, procese fundamentale pentru orice gen de studiu biblic am încerca să îl adoptăm. În plus, vom constata că agerimea minţii noastre va creşte.
 
Însă nu există riscul să ne îndepărtăm de învăţătura biblică, mai ales când nu avem experienţă suficientă, şi astfel să ajungem la concluzii sau interpretări ce pot fi departe de Cuvântul lui Dumnezeu?
Orice studiere stă sub semnul riscului de a greşi mai mult sau mai puţin. Însă să nu uităm că numai „cine nu munceşte nu greşeşte”. Cred că nu trebuie să ne fie atât de frică să greşim, încât să renunţăm cu totul de a mai studia, şi să depindem doar de ce spun „specialiştii”, care şi ei, fiind tot oameni, pot greşi! Totdeauna, în procesul cunoaşterii vor exista abateri, care ulterior vor fi corectate. Însă, pentru a nu greşi fundamental, este util să avem şi comentarii biblice, scrise de data aceasta de persoane care au studiat temeinic, şi astfel să ne putem corecta în ceea ce am înţeles greşit. Dar chiar prin faptul că ne vom corecta, efortul nostru va deveni şi mai valoros, fiindcă pe drumul cunoaşterii atât ideile preconcepute, cât şi inflexibilitatea de renunţa la o poziţie eronată, când acest lucru devine evident, se constituie ca fiind cele mai mari obstacole.
 
Revenind la redarea prin cuvinte proprii a ceea ce am citit, cum putem să ajungem la un sfat personal valoros, pozitiv, care să ne aducă speranţă?
În continuare, ideea este relativ simplă, şi constă în a aplica la propria noastră persoană ceea ce am studiat. Astfel, personalizând am putea spune: „În măsura în care Îl voi urma pe Isus Hristos, atunci voi beneficia de intrarea în Împărăţia cerurilor şi de aceea voi merge înainte înălţând cântări de biruinţă, fiindcă o bucurie fără de sfârşit este pusă înaintea mea, iar fericirea pe care o voi primi va alunga cu desăvârşire orice urmă a suferinţelor prin care am trecut”. Având acest gând cu privire la viitor, această proiecţie a ceea ce vom fi, cum am mai putea să ne mai lăsăm copleşiţi de realităţile prezente? Dacă finalul va fi slava, bucuria şi fericirea veşnică, de ce să mai dau atenţie unor detalii supărătoare sau să mă las impresionat de norii negri pe care Satana îi aruncă asupra mea? Voi crede Cuvântul lui Dumnezeu şi voi lăsa ca această bucurie şi încredere să mă cuprindă chiar de acum! Acesta va fi de fapt răspunsul credinţei inspirate de studierea Cuvântului lui Dumnezeu.
 
Rugăciune pentru a ne însuşi deprinderea de a cultiva o atitudine pozitivă, optimistă, plină de încredere, având la bază adevărul exprimat prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi de a studia Biblia într-un mod personal pentru a primi cu bucurie binecuvântarea vieţii veşnice.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Despre optimism şi încredere în faţa împrejurărilor vieţii nimic
Citeşte mai mult

Un gest care incurajeaza pe cei in suferinta

ianuarie 23, 2010 admin Niciun comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
„Cei care duc din greu lupta acestei vieţi pot fi întăriţi şi încurajaţi prin mici atenţii ce nu cer decât un mic efort plin de iubire. Pentru ei, atingerea mâinii de ajutor, întinsă de un prieten adevărat, este mai de preţ decât aurul sau argintul. Vorbele bune sunt la fel de bine primite ca şi zâmbetul îngerilor.” (Ellen White, Divina vindecare, pagina 158)
 
Se poate spune că un gest, aparent mărunt, poate avea o semnificaţie deosebită pentru o persoană aflată în dificultate?
Când ne gândim la ajutorarea semenilor, deseori facem referinţă la o lucrare mare pe care trebuie să o facem sau la furnizarea de valori materiale consistente, pe care de cele mai multe ori nici noi nu le avem. Însă acest lucru este departe de realitate, fiindcă de fapt prin gesturi, atitudini sau cuvinte noi putem să venim în ajutorul celor aflaţi în diferite dificultăţi, mult mai eficient şi mai direct decât ne-am putea imagina. Cauza principală a necazurilor cu care ne confruntăm în general, rezidă din faptul că ne pierdem foarte uşor speranţa şi credinţa, că ajungem să ne lăsăm purtaţi de val şi chiar să abandonăm lupta vieţii. De aici pleacă majoritatea problemelor cu care avem de-a face. De aceea, o încurajare spusă la momentul potrivit, adică atunci când rişti să aluneci cu totul la vale, va valora mai mult decât toate ajutoarele materiale pe care le-am putea oferi.
 
De fapt, de ce avem nevoie pentru a fi sensibili la starea sufletească a celor din jurul nostru, astfel încât să ştim când să venim în ajutor?
Lucrul cel mai extraordinar pe care îl poate realiza religia creştină autentică, constă în creşterea capacităţii noastre de a distinge detaliile vieţii din jurul nostru, prin înţelegerea modului în care Dumnezeu lucrează în cursul evenimentelor prin care trecem. În acest sens, sensibilitatea noastră la ceea ce se întâmplă în jur este amplificată suficient pentru a putea percepe ceea ce se întâmplă cu semenii noştri şi prin ajutorul spiritual pe care îl primim, să putem veni în ajutorul lor. Cred că dificultatea cea mai mare constă în faptul că de regulă, ne rezumăm la o religie ce se limitează la forme, ritualuri şi ceva învăţătură, fără a pune accent pe partea practică, ce presupune dezvoltarea facultăţilor noastre spirituale şi morale.
 
Se poate spune că dezvoltarea acestor aptitudini, presupune un efort susţinut din partea noastră? Mai precis, doar simpla învăţare a unor principii nu ne va fi de mare folos?
Religia creştină este în esenţa ei practică, chemându-ne să transpunem în realitatea zilnică principiile spirituale pe care le deprindem prin studiul personal al Sfintelor Scripturi. Bineînţeles, acest lucru presupune un efort susţinut, o voinţă bine determinată şi o perseverenţă ce depăşeşte în permanenţă simpla dorinţă. Însă motivaţia pentru a face acest efort decurge în principal din modul în care ne raportăm, sau mai bine zis percepem, realităţile spirituale. Contemplarea lucrării lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi nu reprezintă altceva decât o urmărire activă a intervenţiei supranaturale asupra experienţelor prin care trecem, cu scopul de a ne sincroniza interior, prin gânduri şi atitudini, precum şi exterior, prin cuvinte şi fapte, cu ceea ce întreprinde Creatorul nostru.
 
Să citim acum din Isaia 12: 3-6 „3 Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii, 4 şi veţi zice în ziua aceea: Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui! 5 Cântaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul! 6 Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel.”
 
Cum se poate înţelege acest verset, din prisma ajutorului pe care îl putem oferi semenilor noştri, pentru a ajunge la o religie a încrederii, optimismului şi bucuriei?
Cum am mai spus şi în alte ocazii, cea mai nefericită reclamă pe care o putem face creştinismului este aceea de a afişa o atitudine de nemulţumire, tristeţe şi apăsare, în condiţiile în care am luat contactul cu învăţătura eliberatoare a lui Hristos. Ceva nu este în regulă pentru cineva, care deşi cunoaşte adevărul mântuirii prin jertfa lui Isus Hristos, totuşi rămâne în dispoziţia negativă cauzată de păcat. Acest lucru nu înseamnă că orice indispoziţie trebuie să fie eliminată din viaţa noastră. De fapt, în permanenţă va trebui să ne luptăm cu influenţe care ne trag spre pământ, la propriu şi la figurat. Dar atunci când abandonăm lupta, când ne lăsăm târâţi de stări negative, atunci mai mult ca sigur înseamnă că nu am înţeles, sau am pierdut sensul, cuvintelor lăsate de către Dumnezeu prin intermediul Bibliei. De acea, primul pas constă în reluarea într-o manieră corespunzătoare a învăţăturii Evangheliei lui Hristos, pentru a distinge mesajul autentic.
 
Care ar fi o cauză majoră pentru care multe persoane, presupus creştine, nu ajung să vadă religia bucuriei pe care ne-a oferit-o Dumnezeu prin Isus Hristos?
În primul rând, dacă persoana care prezintă cuvintele adevărului veşnic, nu este ea însăşi pătrunsă de spiritul lui Isus Hristos, atunci învăţătura pe care o prezintă va fi deficitară, golită de puterea transformatoare, rezultând doar o informaţie ce este transmisă celorlalţi. Însă o informaţie, fie ea şi cea mai de seamă, dacă nu este conectată cu puterea de a fi transpusă în practică, este în mod cert inutilă. Într-un mod similar, dacă puterea lui Dumnezeu nu însoţeşte cuvintele adevărului, atunci acesta din urmă rămâne fără valoare practică. Prin urmare, o cauză majoră pentru transmiterea unui creştinism lipsit de putere, aş putea spune chiar nepractic, rezidă din lipsa conexiunii spirituale a celor ce îl prezintă.
 
Ce altă cauză ar mai putea conduce la alterarea conţinutului salvator al cuvintelor Mântuitorului?
O altă cauză majoră este constituită din neînţelegerea, iar alteori chiar alterarea, învăţăturilor biblice, care vor conduce la un alt mesaj decât cel furnizat de către Dumnezeu. Cunoaşterea doar la suprafaţă a învăţăturilor creştine se constituie ca un impediment serios în aprofundarea nuanţelor profunde, dar esenţiale, pentru transformarea vieţii. De exemplu, în zadar se tot vorbeşte despre necesitatea de a ne însuşi anumite valori morale, dacă de fapt noi nu L-am acceptat pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal şi nu facem din aceasta fundamentul întregii noastre vieţi. În acelaşi timp, alterarea prin adăugare sau omisiune, constituie de asemenea o cauză majoră în împiedicarea noastră de a ajunge la religia bucuriei mântuirii prin Isus Hristos.
 
Prin urmare, ce s-ar putea face pentru a descoperi religia curată, plină de bucurie şi încredere, pe care Domnul Hristos doreşte să ne-o ofere?
Mai întâi, este necesar să reluăm fundamentele religiei creştine, pentru a înţelege în mod corect ceea ce Dumnezeu doreşte să ne transmită. În acest sens, studiul biblic personal se constituie ca o prioritate, fapt ce implică citirea zilnică a Sfintelor Scripturi, cugetarea asupra cuvintelor acesteia şi nu în ultimul rând studiul personal, aşa cum am procedat şi atunci când fiind elevi trebuia să studiem diferitele materii de curs. Mai departe, pentru a putea conecta învăţăturile biblice cu viaţa noastră, va fi necesar exerciţiul rugăciunii, aplicat la ceea ce citim din Sfintele Scripturi. În unirea dintre cele două se află o forţă extraordinară.
 
În afară de studiul biblic zilnic şi rugăciune, ce anume ar mai trebui să facem pentru a ajunge să avem încredere deplină în Dumnezeu în viaţa de zi cu zi?
De îndată ce elementele de învăţătură şi cele de motivaţie sunt fixate, prin studiu, respectiv rugăciune, va trebui să exersăm punerea lor în practică. În aceste sens, un instrument util ar fi cel de a ne defini obiective specifice pe care să le realizăm, iar după aceea să examinăm cum au decurs lucrurile şi ce se poate îmbunătăţi. Această etapă seamănă foarte mult cu modul în care ne desfăşurăm activitatea profesională, încercând să fim cât mai eficienţi posibil şi să deprindem cele mai bune practici în ceea ce avem de făcut.
 
Ce exemple de obiective ar putea avea un creştin, pentru a putea aduce bucurie în viaţa celor din jurul său?
În primul rând, un creştin trebuie să se deprindă el însuşi să aibă o atitudine de bucurie, prin ceea ce primeşte de la Dumnezeu, fiindcă altfel el nu va avea ce oferi celorlalţi. Aşadar, un obiectiv permanent va fi cel de a dovedi o atitudine pozitivă continuă şi indiferent de vreme, fapt care îl va conduce să primească putere spirituală pe care să o împărtăşească şi celorlalţi. Cred că o aplicaţie directă a principiului „daţi şi vi se va da”, se referă la puterea de viaţă, incluzând bucuria de a trăi, pe care o primim de la Dumnezeu în măsura în care suntem dispuşi să o împărtăşim. Dacă în lucrurile materiale suntem restricţionaţi de realitatea nedreaptă din jurul nostru, în partea spirituală putem avea o abundenţă care să ne facă suficient de bogaţi pentru a o putea împărtăşi şi cu semenii noştri.
 
Să înţelegem că de fapt, partea spirituală este deosebit de importantă în a ne aduce bucurie şi împlinire în viaţa noastră zilnică?
Partea spirituală este mult mai importantă decât ne putem imagina. Orbiţi fiind de strălucirea şi impactul pe care îl au lucrurile materiale asupra simţurilor noastre, uităm că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Aşadar, nimic nu ne va conferi o bucurie durabilă, decât partea ce ţine de manifestarea acestui „chip interior”, adică partea spirituală. Prin folosirea cuvintelor „partea spirituală” nu m-am referit la un aspect mistic, ascuns, şi nici la o anumită ideologie creştină, ci în primul rând la capacitatea de a percepe realitatea şi de a acţiona asupra ei având conştiinţa că Dumnezeu există, că este mereu alături de noi, că intervine în favoarea noastră, şi nu în ultimul rând, că fiecare lucru ce ni se întâmplă în viaţă are legătură directă cu relaţia pe care o avem sau nu cu Creatorul nostru.
 
Cu alte cuvinte, care este legătura dintre partea spirituală şi religia practică pe care ar trebui să o manifestăm în viaţa de zi cu zi?
Atunci când distingem faptul că lumea nu se compune doar din lucruri materiale, ci ea comportă intervenţia activă a lui Dumnezeu, totul îşi schimbă culoarea, iar imposibilul devine posibil prin puterea Sa transformatoare. Când începem să distingem chipul Său în realitatea înconjurătoare, prin faptul că vedem minunile pe care El le face în viaţa noastră, iar aici prin minune mă refer la orice lucru mare sau mic pe care Domnul îl face pentru noi, atunci începem să ne sprijinim tot mai mult cu încredere şi tărie pe făgăduinţele Sale. De fapt, nu putem avea încredere în cineva pe care nu îl cunoaştem şi nu ştim că există cu adevărat. Dovezile pot să fie abundente în jurul nostru, dar dacă nu le dăm atenţie, atunci nimic nu se va schimba cu adevărat. Ei bine, abia atunci vom ajunge să avem o religie autentică, ce nu poate fi decât una a bucuriei şi speranţei.
 
În concluzie, cum putem veni în ajutorul celor ce nu au cunoscut bucuria închinării la Dumnezeu prin Isus Hristos?
Atunci când viaţa noastră va începe să oglindească valorile spirituale autentice, ce se exprimă prin intermediul unor atitudini de încredere, bucurie şi optimism, atunci vom ajunge să putem oferi ajutor celor aflaţi în felurite dificultăţi, inspirându-le puterea de a duce lupta vieţii mai departe, de a nu abandona şi de a se prinde ferm de puterea lui Dumnezeu. Atunci, vom putea să oferim sfat şi încurajare, iar cuvintele noastre nu vor mai rămâne doar nişte vorbe goale, ce nu se sprijină pe nimic, ci vor avea puterea extraordinară de a transforma persoane învinse, copleşite de o realitate crudă, în oameni dispuşi să lupte, să se ridice şi să învingă. Cred că beneficiul cel mai mare pe care îl are un creştin, se află în capacitatea pe care o are de a nu se da bătut, atunci când este vorba de a duce până la capăt alergarea în cursa vieţii. A aduce lumină în sufletele oamenilor, este cea mai nobilă lucrare ce se poate realiza pe pământ.
 
Rugăciune pentru a înţelege şi experimenta puterea cuvintelor lui Dumnezeu, oferite prin intermediul Bibliei, şi de a aduce bucurie, încredere şi optimism celor aflaţi în dificultăţi, suferinţe sau necaz.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Despre optimism şi încredere în faţa împrejurărilor vieţii nimic
Citeşte mai mult

Sa distingem exprimarea plina de dragoste a lui Dumnezeu

ianuarie 16, 2010 admin Niciun comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com.
„Deasupra pământului nou-creat, aşa cum fusese conceput, frumos şi nepătat, sub zâmbetul lui Dumnezeu, “stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi … toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” Iov 38,7. Tot aşa, inimile omeneşti, în rezonanţă cu cerul, au răspuns la bunătatea lui Dumnezeu cu cântări de laudă. Multe din evenimentele istoriei omeneşti au fost legate de astfel de cântări.” (Ellen White, Educaţie 4:205)
 
Ce se întâmplă atunci când începem să distingem bunătatea lui Dumnezeu, aşa cum se manifestă ea faţă de noi în viaţa de zi cu zi?
Atunci când vom începe să vedem cum lucrează Dumnezeu faţă de noi, oferindu-ne clipă de clipă posibilitatea de a ne bucura de darul vieţii, nu vom putea altceva decât să ne exprimăm recunoştinţa şi bucuria. Cum am putea să rămânem tăcuţi sau indiferenţi, când observăm că primim o mulţime de binecuvântări, fără a putea invoca vreun merit în acest sens? Toate aceste lucruri ne sunt oferite pur şi simplu din dragoste, ca expresie a bunătăţii care Îl caracterizează pe Creatorul nostru. De aceea, nu vom putea rămâne nepăsători, atunci când conştientizăm exprimarea plină de dragoste a Dumnezeului nostru.
 
Dacă aşa stau lucrurile, de ce ne este atât de greu să distingem iubirea lui Dumnezeu, şi astfel să ne putem împărtăşi de bucuria Celui ce a dat totul pentru noi?
Există o regulă generală, ce se aplică atât în domeniul fizic, cât şi cel spiritual, şi anume că nu vom putea percepe un lucru, dacă nu îi vom acorda atenţie. În zadar soarele va străluci deasupra noastră, cu raze duioase printre norii ce se răspândesc după o ploaie, având culori de curcubeu, dacă noi nu vom acorda atenţie acestui peisaj. Degeaba vom trece cu maşina pe o şosea ce străbate peisaje montane ieşite din comun, dacă nu ne vom opri să ascultăm şi să privim frumuseţea pădurilor şi codrilor ce se întind pe creste de munte sau în văi adânci. Toate acestea ne vor rămâne ascunse, fiindcă pur şi simplu nu le-am dat atenţie. Fără îndoială ele existau, dar acest lucru nu a fost suficient, fiindcă cei pentru care erau destinate nu le-au luat în seamă. Prin urmare, se poate spune că problema nu stă în faptul că nu ar exista mărturii şi dovezi cu privire la iubirea lui Dumnezeu, ci ea constă în lipsa timpului şi atenţiei din partea noastră.
 
Cum putem să ne dezvoltăm capacitatea de a putea vedea pe Dumnezeu prin intermediul binecuvântărilor ce ne sunt oferite?
Una dintre principalele atribute ale rugăciunii constă în creşterea capacităţii noastre de a distinge lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră. De aceea, pentru a putea observa binecuvântările ce ne sunt acordate în fiecare zi, există două mari momente: dimineaţa şi seara, în care putem să ne propunem, respectiv să analizăm, experienţa noastră spirituală. În acest sens, ar fi util ca în fiecare dimineaţă să ne propunem să identificăm modul în care Dumnezeu va interveni pentru noi în ziua respectivă, iar seara să rememorăm experienţele în care acest lucru s-a produs. Vom constata în scurt timp, că au existat nenumărate ocazii în care am fost ajutaţi în chip nevăzut, evenimente ce ar fi trecut neobservate, dacă noi nu ne-am fi propus să le vedem, să le acordăm atenţie.
 
Se poate spune că un astfel de exerciţiu ne va îmbogăţi spiritual? Că vom fi conduşi pe o treaptă superioară, în ce priveşte comuniunea noastră cu Dumnezeu?
Mai mult ca sigur că astfel, vom putea strânge o mulţime de dovezi, de raţiuni concrete, ce vor veni să ne întărească în credinţa pe care o avem în Dumnezeu. Atunci, rugăciunea nu va mai avea un conţinut abstract, sau alteori repetitiv, fiindcă vom avea elemente practice pentru care să-I mulţumim lui Dumnezeu, sau relativ la care să ne adresăm cererile noastre. Pot spune, că am trece la o închinare ancorată în realitate, acest lucru fiind de fapt cea mai mare nevoie a noastră în a avansa pe calea care duce către Împărăţia cerurilor.
 
Să citim acum din Psalmul 100: 1-5 „1 Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului! 2 Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui. 3 Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui. 4 Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele. 5 Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci, şi credincioşia Lui din neam în neam.” Ce fel de raţiuni concrete avea psalmistul, atunci când invita pe semenii săi să se închine cu bucurie înaintea lui Dumnezeu?
În primul rând psalmistul oferă prima raţiune concretă, amintind faptul că „Dumnezeu ne-a creat” şi „ai Lui suntem”. Ideea exprimată nu constă în amintirea unor lucruri ce ne-ar îndatora în vreun fel lui Dumnezeu. Sensul nu este cel de a ne aminti de un stăpân, pe care noi avem tendinţa să îl ignorăm. Mai degrabă, apartenenţa la care face referinţă are conotaţia bucuriei ce rezultă din faptul că noi, oamenii acestui pământ, facem obiectul supremei iubiri a lui Dumnezeu. El nu este un stăpân aspru, un faraon nemilos, care pretinde închinare, iar în cazul în care refuzi eşti condamnat la moarte. Nici pe departe un astfel de gând. Psalmistul distinge iubirea Creatorului în lucrarea Sa de a ne aduce la existenţă, fapt pentru care toată fiinţa sa se umple de recunoştinţă şi bucurie.
 
Cu toate acestea, există multe persoane care au impresia că Dumnezeu este un stăpân aspru, care aşteaptă în mod expres închinarea noastră, fără a ne oferi ceva în schimb. Cum se poate înţelege o astfel de atitudine?
Experienţa fiecăruia dintre noi este diferită de la persoană la persoană, şi niciodată nu vom putea face o regulă din ceea ce a înţeles cineva de-a lungul vieţii. Pe de altă parte, există principii generale, ce se vor regăsi în experienţele individuale autentice, indiferent de timp, loc sau cultură. În acest sens, este deosebit de nocivă concepţia unui Dumnezeu aspru, inflexibil, care tot cere de la noi lucruri neplăcute, fără a ne oferi ceva în schimb, sau care să ne întărească. Cum am mai spus, El nu este un faraon sau un împărat nemilos. Tocmai de aceea, sau mai bine zis, pentru a corecta astfel de viziuni greşite, Domnul Hristos ni L-a descoperit pe Dumnezeu mai degrabă ca un părinte, decât ca un conducător ce pretinde ascultare.
 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci ce se poate spune despre persoanele care Îl percep pe Dumnezeu ca pe un părinte tolerant, care ne îngăduie orice fel de comportament, şi ne lasă în pace indiferent de ceea ce facem în viaţă?
În acest caz, avem de-a face cu o altă extremă primejdioasă pentru trăirea unei religii biblice şi autentice, în sensul în care avem de fapt imaginea unui părinte iresponsabil, care-şi lasă copii să crească cum vor. Dacă în viaţa de zi cu zi am considera absurd un astfel de comportament, şi anume ca un părinte să nu îşi educe copii în spiritul însuşirii valorilor morale şi al respectului faţă de semeni, atunci cum am putea crede că Dumnezeu poate proceda în felul acesta? Autoritatea Sa părintească nu este mai puţin fermă, atunci când este vorba de educarea noastră în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică. De fapt, atunci când distingem lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, vom fi tot mai mult motivaţi să dăm ascultare voinţei Sale, care ne vorbeşte sub felurite forme, în principal prin intermediul Sfintelor Scripturi.
 
Cum se conectează percepţia iubirii lui Dumnezeu de exprimarea voinţei Sale, în ceea ce ne priveşte, ca persoane alese pentru a intra în Împărăţia cea veşnică?
Atunci când distingem manifestarea iubirii lui Dumnezeu în viaţa noastră, vom începe să ne umplem de bucurie, optimism, încredere şi recunoştinţă. Nu trebuie uitat că atitudinea de credinţă izvorăşte tocmai din percepţia dragostei şi bunătăţii Creatorului nostru ceresc. Astfel, dacă „ochiul este lumină, tot trupul va fi umplut de această lumină”. De îndată ce bucuria intră în suflet, aruncând afară orice urmă de întuneric şi orice pată de întinare, cauzate de păcat, începe un proces de curăţire interioară, ce se concretizează printr-o dorinţă vie, ce revine asemenea unui ecou în suflet, de a împlini toată voinţa lui Dumnezeu.
 
Se împlinesc astfel cuvintele Mântuitorului, că „dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele”? Se ajunge astfel la respectarea voinţei divine, atât în literă, cât mai ales în spirit, din principiu?
Întotdeauna respectarea voinţei divine va fi o problemă pentru noi, cât timp suntem pe acest pământ, stăpânit în mare măsură de principii rele. Dar pe de altă parte, cel mai mare obstacol în cunoaşterea şi împlinirea voinţei divine se află în interiorul nostru, mai precis în setul de valori la care aderăm şi în dorinţele ce îşi manifestă puterea în sufletul nostru. Până când nu se realizează o curăţare interioară a intenţiilor noastre, nu va fi posibilă o ascultare reală şi din toată inima. Însă acest lucru nu se poate rezolva printr-o simplă, sau complexă, exercitare a voinţei. Iubirea nu poate fi impusă şi nu poate fi forţată. Ea este un principiu ce presupune exercitarea unei depline libertăţi de alegere, dar şi o cunoaştere profundă a celui faţă de care ea se manifestă.
 
Aşadar, cum putem ajunge să ne bucurăm în exerciţiul închinării noastre, astfel încât ea să fie expresia iubirii pe care o avem faţă de Dumnezeu?
Fariseii din toate timpurile au căutat să impună un anumit gen de închinare, bazată fie pe simţăminte fanatice în legătură cu Dumnezeu, fie pe reguli şi forme ce trebuie respectate. Ambele abordări de fapt violează libertatea ce ne-a fost oferită de către Creatorul nostru şi forţează pe oameni să îndrăgească pe cineva pe care nu îl cunosc, decât cel mult ca un stăpân aspru şi greu de mulţumit. Nu este de mirare că lumea a îmbrăţişat în cele din urmă ateismul, decât o astfel de religie. Pe de altă parte, dacă ajungem să distingem iubirea lui Dumnezeu, la fel de natural ca atunci când privim un peisaj, bucurându-ne de frumuseţea lucrurilor pe care le vedem, atunci interiorul nostru va fi copleşit de bunătatea Creatorului nostru, iar simţămintele de opoziţie se vor topi din suflet, aşa cum gheaţa nu poate rezista temperaturii ridicate din timpul primăverii. Rezistenţa noastră interioară faţă de Dumnezeu nu poate fi dată la o parte altfel decât prin conştientizarea gingăşiei iubirii Creatorului nostru ceresc, mai sensibilă decât imaginea celei mai alese flori de pe pământ.
 
Se poate spune, că o religie a bucuriei nu poate exista în absenţa imaginii bunătăţii lui Dumnezeu, a exprimării sensibile a iubirii Sale?
Puterea religiei lui Hristos consta în faptul că ea avea capacitatea să facă să vibreze interiorul oamenilor, la auzire cuvintelor ce descriau în imaginile cele mai plastice şi mai sensibile bunătatea lui Dumnezeu. Obişnuinţa auzirii a scăzut mult din forţa de impact a metaforelor folosite de către Isus Hristos, dar pentru cei din acea vreme, a înţelege că Dumnezeu este nu doar un păstor, ci acel păstor care se caţără pe crestele ascuţite ale munţilor, pentru a nu se pierde o singură oaie pierdută, era ceva cu totul nou, deosebit, trezind cele mai calde simţăminte ale inimii. Cu adevărat, fariseii vorbeau despre Dumnezeu ca fiind Păstorul poporului Său, dar conotaţia era aspră, autoritară, lipsită de suflet şi de cea mai elementară sensibilitate, pe care o au până şi cei consideraţi păgâni. În opoziţie, Domnul Hristos oferea imaginea Păstorului care îşi dă viaţa pentru oi, care caută să ne câştige inimile, care ne face să rezonăm lăuntric, să ne înfiorăm în faţa unei astfel de iubiri fără de egal.
 
Aşadar, cum vom putea să ajungem să ne bucurăm atunci când ne închinăm lui Dumnezeu şi ascultăm de voinţa Sa, împlinind ceea ce ne-a poruncit?
Când în interiorul sufletului nostru pătrund razele iubirii divine, ce se descoperă pentru fiecare dintre noi în fiecare zi, atunci inima noastră va începe să cânte de bucurie, iar expresia feţei va da mărturie că ne-am întâlnit cu Dumnezeu, că El ne-a vorbit în mod personal, chiar prin experienţa vieţii. Atunci, această lumină se va revărsa în toate aspectele vieţii noastre, fiindcă orice faptă sau gând al întunericului, va fi dată la o parte, lăsând loc exprimării iubirii de Dumnezeu, şi deopotrivă de semen, adică tocmai respectarea poruncilor Sale.
 
Rugăciune pentru a putea vedea intervenţiile lui Dumnezeu asupra vieţilor noastre, în a distinge lucrurile extraordinare pe care El le face în favoarea noastră, precum şi pentru a lăsa ca lumina cerească să umple inima noastră printr-o închinare a bucuriei şi încrederii.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Despre optimism şi încredere în faţa împrejurărilor vieţii nimic
Citeşte mai mult

Pacea, seninatatea si bucuria aduse de catre Domnul Hristos

ianuarie 9, 2010 admin Niciun comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
„Se spune adesea despre Domnul Hristos că a plâns dar că niciodată n-a fost văzut zâmbind. Într-adevăr, Mântuitorul nostru a fost un Om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa, pentru că Şi-a deschis inima pentru toate durerile oamenilor. Dar deşi viaţa Sa a fost o viaţă de lepădare de sine şi umbrită de dureri şi griji, spiritul Său n-a fost însă niciodată zdrobit. Faţa Sa nu purta expresia durerii şi nemulţumirii, ci era totdeauna expresia păcii şi seninătăţii. Inima Sa era un izvor de viaţă şi oriunde mergea, ducea cu Sine odihna şi pacea, bucuria şi fericirea.” (Ellen White, Calea catre Hristos 13:20)
 
Cum se poate înţelege faptul că Domnul Hristos exprima pacea şi seninătatea, fiind capabil să ofere bucurie şi fericire, deşi era „un om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa”?
În viaţa Domnului Hristos se manifesta puterea dătătoare de viaţă a Creatorului universului, însă în acelaşi timp atitudinea Sa fundamentală era cea de a aduce pace şi bucurie în sufletele oamenilor. De aceea, adevărata religie creştină va respecta spiritul Marelui Maestru, oferind oamenilor acele lucruri esenţiale, dar care lipsesc în lumea noastră: pace, bucurie şi fericire. Cu adevărat, Domnul Hristos a experimentat durerea, dar scopul final al acestei experienţe era cel de a ne oferi viaţă şi împlinire. De aceea, ar fi fost cu totul contrar intenţiei Sale, de a împărtăşi tristeţe şi suferinţă oamenilor acestei lumi, experienţa Sa interioară fiind ascunsă în mare măsură vederii celor din jur.
 
Putem spune că Domnul Hristos a suferit în ascuns, nelăsând să se vadă încercările teribile prin care trecea?
Într-o mare măsură noi nu vom putea înţelege niciodată pe deplin intensitatea şi natura suferinţelor pe care El le-a îndurat pentru noi. Într-un anumit sens acest lucru este similar durerii pe care o simte o viitoare mamă, atunci când i-a venit timpul să nască. Acele ceasuri sunt teribile, uneori chiar cumplite, dar imaginea fiinţei ce se va naşte pe pământ, aduce o bucurie şi un sentiment al împlinirii care ajută la depăşirea acestei etape dificile. Tot astfel, Domnul Hristos a suferit cu scopul de a ne oferi viaţa, de a ne naşte din Sine în dimensiunea infinită a Împărăţiei cerurilor. Cu alte cuvinte, privind la rezultatul final, când o mulţime nesfârşită de fiinţe omeneşti vor fi luate la ceruri, Domnul Hristos a fost capabil să menţină o atitudine pozitivă, optimistă, în ciuda dificultăţilor ce stăteau înaintea Sa.
 
Să citim acum din Psalmul 63:4-8 „4 Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile. 5 Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase, şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, 6 când mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu, şi când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopţii. 7 Căci Tu eşti ajutorul meu, şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale. 8 Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă întăreşte.” Cum se poate înţelege atitudinea psalmistului de fi plin de bucurie, atunci când se gândea la Dumnezeu? În ce fel este reflectată atitudinea Domnului Hristos, despre care am discutat mai devreme?
Atitudinea psalmistului reflectă înţelegerea mântuirii care ne este oferită, fapt pentru care el îşi exprimă recunoştinţa şi bucuria. Acest lucru nu este întâmplător, fiindcă atunci când devenim conştienţi de natura mântuirii oferite prin credinţa în Dumnezeu, ajungem să apreciem darul extraordinar în posesia căruia am intrat. Mai mult decât orice alt lucru, cunoştinţa mântuirii ne va conduce la o atitudine pozitivă, optimistă, fiindcă înţelegem că oricât de mari ar fi încercările acestei vieţi, la final vom intra în Împărăţia cea veşnică. Într-un mod similar experienţei Domnului Hristos, suferinţele din această viaţă nu fac altceva decât să anunţe slava şi nemurirea din cea viitoare. De aceea, dacă vom prelua atitudinea Domnului Isus Hristos, atunci vom putea şi noi să exprimăm cuvinte similare cu cele din acest psalm.
 
Cu toate acestea, sunt multe persoane care au o dispoziţie continuă spre nefericire, sau nu văd motive pentru a se bucura de această viaţă. Cum ar putea prelua modelul Domnului Hristos?
Modelul pe care ni l-a oferit Domnul Hristos nu reprezintă o utopie, un ideal nerealizabil către care eventual tindem, dar fără a ajunge vreodată la el. Dimpotrivă, avem de-a face cu o situaţie reală, în care trecând prin dificultăţile vieţii de zi cu zi, totuşi devenim capabili să reacţionăm cu seninătate şi optimism la provocările sau împrejurările neobişnuite prin care trecem. Pentru acele persoane ce se confruntă cu dispoziţii negative, le recomand să copieze pur şi simplu modelul biblic anterior amintit, şi să vadă rezultatele pozitive, care mai mult ca sigur nu vor întârzia să apară. Trebuie bine înţeles, că fără o orientare hotărâtă a voinţei în direcţia cea bună, nimic nu se va schimba. De multe ori suntem depresivi, fiindcă în mod conştient sau nu, alegem să nutrim o astfel de atitudine.
 
Pe de altă parte, există persoane ce au suferit pierderi însemnate, şi mă refer la dispariţia unor persoane apropiate, sau alteori pagube financiare deosebite. Cum ar putea aceste persoane să preia modelul Domnului Hristos?
Să ne gândim că suferinţele Domnului Hristos au întrecut cu mult tot ce ne-am putea imagina, fiind din punctul acesta de vedere mai mult decât ceea ce trebuie noi să îndurăm de-a lungul vieţii. În cazul în care există pierderi însemnate de natură sufletească, este necesar să ne îndreptăm privirea către Domnul Hristos şi să înţelegem că există un viitor în care vom fi compensaţi pentru toate durerile şi suferinţele îndurate în această lume. Dincolo de orizontul vieţii prezente, există Împărăţia cea veşnică, în care ne vom reîntâlni cu multe persoane pe care le-am îndrăgit în cursul acestui timp, marcat de o trecere rapidă a tuturor lucrurilor. De asemnea, este esenţial să ajungem la convingerea că Dumnezeu ne înţelege şi ne oferă mângâiere sufletească.
 
Dar cum putem primi întărire şi sfat, dacă nu putem să-L vedem în mod fizic pe Dumnezeu? Ce înseamnă să priveşti la El, sau mai precis, la Domnul Hristos?
Dacă vom deschide Sfintele Scripturi, atunci înaintea privirii minţii noastre se vor deschide perspective nebănuite asupra Domnului Hristos, deopotrivă cu imaginea Tatălui din ceruri. Citind din această nepreţuită carte, în mintea noastră va prinde contur Împărăţia lui Dumnezeu şi acel viitor ce ne este pregătit în ceruri. Chiar dacă aceste lucruri se petrec doar în cugetul nostru, totuşi ele ne vor influenţa modul de a fi, fiindcă vom deveni conştienţi de faptul că există acest viitor, că nu este o amăgire sau o minciună. Lumea pe care ne-o pregăteşte Dumnezeu este la fel de reală ca lumea în mijlocul căreia trăim în clipa de faţă. De aceea, atunci când înţelegem aceste lucruri, perdeaua de întuneric, precum şi orice alt gen de umbră, se va da la o parte.
 
Însă dacă suntem confruntaţi cu suferinţe fizice, sau dureri ce nu ne dau pace, cum vom putea să reflectăm atitudinea Domnului Hristos?
Cu siguranţă, că un mare impediment în reflectarea chipului lui Hristos decurge dintr-o condiţie suferindă a naturii noastre fizice, ce nu ne dă pace, chiar şi atunci când am încerca să ignorăm acest lucru. Pe de altă parte, să ne gândim, că în măsura în care ne vom concentra atenţia la ceea ce ne provoacă durere, suferinţa nu va trece. Cu atât mai mult, avem nevoie de ceva care să ne abată atenţia, un lucru deosebit care să ne ocupe orizontul minţii. Dacă în astfel de clipe, ne vom umple cugetarea cu ceea ce ne este oferit prin Sfintele Scripturi, cu imaginea blândă, calmă, dar şi plină de putere a Mântuitorului, înţelegând că El este alături de noi şi ne oferă puterea Sa pentru a trece prin încercare, durerile nu neapărat vor trece, dar se va găsi o cale de a le suporta. Nu înseamnă că trebuie ignorate sfaturile medicale, ci mă refer doar la schimbarea atitudinii faţă de întâmplările vieţii.
 
Dacă aşa stau lucrurile, de ce totuşi se aplică prea puţin în jurul nostru copierea modelului oferit de către Domnul Isus Hristos şi recomandat în versetele pe care le-am citit, de a ne bucura în religia credinţei în Dumnezeu?
Sunt două lucruri care pot compromite şi cel mai bun sfat: înţelegerea greşită şi o punere în practică necorespunzătoare. În ce priveşte înţelegerea greşită a modelului divin, voi face referinţă la atitudinea habotnică, îngustă, chiar superstiţioasă a religiei creştine, care conduce la un formalism absurd, lipsit de cea mai elementară logică. În acest sens, noi trebuie să avem o religie care se axează pe cunoaşterea de Dumnezeu şi nu pe ignoranţă. Sfânta Scriptură ne oferă ocazia extraordinară de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, aşa cum este El, iar studiul ei reprezintă adevărata pavăză în calea vicisitudinilor vieţii. Pe de altă parte, chiar şi cea mai aleasă cunoaştere păleşte, dacă nu este aplicată la realităţile zilnice. Dacă exemplul celor care ar trebui să fie mărturisitori ai credinţei este deficitar, dacă experienţa personală are lipsuri, atunci să nu blamăm Cuvântul ce ne-a fost dat, ci să ne corectăm propria viaţă.
 
Ce s-ar putea face concret pentru a putea practica în viaţa noastră, exemplul religiei bucuriei, pe care ni l-a lăsat Domnul Hristos?
Aşa cum am amintit, este necesar să studiem Sfânta Scriptură, să o studiem în mod inteligent, pentru a înţelege şi vizualiza modelul religiei biblice, ce se manifestă prin bucurie lăuntrică şi seninătate în tot ce facem. Odată ce acest model începe să fie înţeles, va fi necesar ca pas cu pas să-l punem în practică, experimentând puterea Evangheliei lui Hristos. De exemplu, am studiat despre atitudinea pozitivă, optimistă a Mântuitorului nostru, indiferent de împrejurare. Ei bine, dacă am înţeles acest lucru, haide-ţi să îl aplicăm imediat, schiţând eventual un mic plan de acţiune, sau măcar cizelând câteva principii, sau reguli, pe care dorim să le urmăm de acum înainte. Astfel, propunându-ne obiective mai mici la început, dar crescându-le treptat, vom ajunge să creştem deopotrivă în cunoştinţă şi experienţă.
 
Ce se întâmplă însă, dacă rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor? Astăzi am reuşit să exprim o atitudine pozitivă, dar mâine s-ar putea să cad. Ce este de făcut?
Din momentul în care ne-am stabilit nişte ţinte, în genul reflectării seninătăţii şi păcii interioare a Domnului Hristos, va trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ofere putere în acest sens, iar deopotrivă va trebui să veghem şi să perseverăm. Mai precis, ori de câte ori cădem, va fi necesar să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Chiar şi un copil, cade de multe ori până învaţă să meargă, dar totuşi el perseverează până obţine rezultatul intenţionat. Dacă în mod nu neapărat conştientizat, ajungem să umblăm pe picioarele noastre, în lucrurile fizice, cu atât mai mult acest principiu se aplică atunci când dorim din tot sufletul realizarea lui, în cele spirituale. Prin intermediul Duhului Sfânt, ne-au fost oferite suficiente resurse pentru a compensa deficienţele naturii noastre interioare, precum şi ale lumii în care trăim.
 
Dar dacă totuşi, cădem de mai multe ori decât reuşim, ce putem să facem? Unde este problema şi cum putem să o depăşim?
Dacă vom cădea de mai multe ori decât reuşim, în trăirea unei religii a bucuriei, înseamnă că trebuie făcute schimbări fundamentale în viaţa noastră. Astfel, este posibil să fie necesar să renunţăm la anumite obiceiuri dăunătoare. De asemenea, ordonarea vieţii va trebui să fie o prioritate, astfel încât să alocăm timp suficient pentru studiu biblic şi rugăciune. Nu în ultimul rând, va fi necesar să dezvoltăm obiceiuri noi, de redefinire a comportamentului şi a modalităţilor de reacţie la diferitele împrejurări. Şi de asemenea, va trebui să ne schimbăm anumite atitudini fundamentale, pentru a ajunge să încorporăm în viaţa noastră principiile vieţii Domnului Hristos. Nu pot spune că va fi vreodată uşor să copiem modelul divin, mai ales în acele aspecte ce vin într-o directă contradicţie cu tendinţele pe care le are fiecare dintre noi, dar prin exerciţiu, perseverenţă şi credinţă, orice lucru devine posibil, fiindcă mai presus decât orice alt argument avem adevărul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, adică pe fiecare dintre noi, „încât a dat pe Fiul Său, pentru ca oricine crede, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Să nu fim fericiţi fiindcă avem un astfel de dar, un asemenea viitor?
 
Rugăciune pentru a trece la o religie a bucuriei, urmând exemplul oferit de către Domnul Isus Hristos, de a lăsa în urma noastră orice fel de tristeţe sau amărăciune ce ne afectează sufletul, şi deopotrivă pentru a privi mereu la Hristos, indiferent de împrejurare.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Despre optimism şi încredere în faţa împrejurărilor vieţii nimic
Citeşte mai mult

O atitudine pozitiva creeaza punti de comunicare

ianuarie 2, 2010 admin Niciun comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

„Un zâmbet este asemenea unei bijuterii ce se poartă în suflet. El este poarta de intrare către personalitatea fiecăruia dintre noi. Dacă ar fi să zâmbim măcar câteva minute din timpul unei zile, atunci atitudinea noastră ar fi alta. Un zâmbet se transmite cu uşurinţă mai departe şi aproape că este cu neputinţă să nu se răspundă tot zâmbind.” (adaptare din „Cum să utilizezi puterea unui zâmbet”)

Ce se poate spune despre puterea pe care o are o atitudine deschisă, surâzătoare, în relaţiile pe care le avem cu ceilalţi?
Nimic nu este mai distructiv pentru relaţiile dintre oameni, decât o atmosferă cenuşie, marcată de feţe încruntate, de priviri aspre aruncate de unii asupra altora. Pe de altă parte, o atitudine deschisă, afişarea unei feţe zâmbitoare şi îngăduitoare, au forţa de a ne motiva, fie că este vorba de viaţa de familie, fie de locul de muncă sau chiar de religie. Un om posac şi veşnic trist, reprezintă o povară pentru sine, precum şi pentru toţi cei din jurul său. De asemenea, o persoană care veşnic se plânge, va ajunge să strice cu siguranţă relaţiile din mijlocul comunităţii în care trăieşte. De aceea, putem spune, că există o forţă motivaţională extraordinară, atunci când reuşim să zâmbim şi să transmitem o bună dispoziţie celorlalţi.
 
Există vreo legătură între capacitatea noastră de a zâmbi celorlalţi, precum şi situaţiilor pe care le întâlnim în viaţă, şi religia pe care o practicăm?
Mai mult ca sigur că vom reflecta în afara noastră ceea ce există în interior, iar în acest sens, religia pe care o practicăm se va vedea prin comportamentul pe care îl adoptăm în diferite situaţii. Prin urmare, o faţă tristă, apăsată, plină de grijă, va reflecta o atitudine înfrântă, lipsită de speranţă, chiar şi de credinţă, care poate fi rezultatul lipsei de înţelegere a puterii harului lui Isus Hristos. Nu înseamnă că nu vom avea momente mai dificile, dar arborarea în permanenţă a unor atitudini ce induc, atât în noi, cât şi în ceilalţi, sentimente negative, nu este de natură să aducă bucuria şi pacea lui Hristos. Religia autentică va fi mărturisită de atitudinea de optimism, încredere, şi de ce nu, bucurie, pe care o manifestăm, deopotrivă faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi.
 
Să citim acum din Psalmul 30:11 – 12: „Şi mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale, şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ţi cânte, şi să nu stea mută. Doamne, Dumnezeule, eu pururea Te voi lăuda!”
 
Ce putem spune despre modul în care psalmistul înţelegea religia închinării la Dumnezeu? La ce anume face el referinţă?
Cu uşurinţă distingem faptul că psalmistul îşi exprimă bucuria de a se închina lui Dumnezeu şi de a-şi exprima recunoştinţa faţă de transformarea interioară prin care a trecut. În mod deosebit, el vorbeşte despre „prefacerea tânguirii în veselie”, adică trecerea de la tristeţe la bucurie, fapt care îl determină să cânte plin de fericire înaintea lui Dumnezeu. În acest sens, trebuie să înţelegem că atunci când vom vedea bogăţia harului ce ne-a fost acordat prin Isus Hristos, nu vom mai putea să afişăm tristeţe, indiferent de ocazie. Bucuria va lua locul oricărui simţământ de apăsare sau de depresie, şi mai mult decât orice altceva, vom avea un izvor interior, capabil să se exprime în cuvinte de laudă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Astfel, vom ajunge să aducem odihnă, pace şi seninătate celor din jurul nostru, într-o lume marcată de tristeţe, neputinţă şi nerealizare.
 
Cu toate acestea, există multe persoane care trec prin suferinţe fizice sau sufleteşti, fapt pentru care simţămintele de apăsare au devenit o permanenţă în viaţa lor. Cum pot ele să ajungă la religia bucuriei închinării la Dumnezeu?
Cu siguranţă că există multe persoane care au avut pierderi însemnate în decursul vieţii, sau care sunt afectate de felurite boli şi suferinţe. În acest sens, pare dificil să mai vorbim despre bucurie şi împlinire, cât timp cauzele întristării încă există. Cu toate acestea, să ne gândim că religia lui Hristos ne cheamă să ne ridicăm deasupra împrejurărilor în mijlocul cărora trăim. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de ceea ce ni se întâmplă, fiindcă mai presus decât toate lucrurile se află Dumnezeu. El nu va îngădui să trecem prin diferite experienţe, fără a fi alături de noi şi fără a interveni în favoarea noastră, oferindu-ne putere şi călăuzire. Pentru orice om aflat în suferinţă există făgăduinţa „dezlegării de sacul de jale, şi încingerea cu bucurie”, ce se va manifesta printr-o putere interioară ce se va manifesta în noi, atunci când ne încredem în Dumnezeu, ce ne va ridica deasupra împrejurărilor.
 
Însă cineva ar putea obiecta că acest lucru nu este decât un joc al imaginaţiei, o autosugestie, care nu are suport în realitate. Ce s-ar putea spune în acest sens?
Puterea imaginaţiei, precum şi a autosugestiei, este deosebit de mare şi nu trebuie să fie niciodată ignorată. Prin intermediul sugestiilor ce ne sunt prezentate de cei din jur sau prin mijloacele mass-media, comportamentul ne este influenţat într-o direcţie sau alta. Însă în cazul de faţă vorbim de o putere mai mare decât cea a simplei sugestii. În acest sens, facem referinţă pur şi simplu la puterea credinţei în Dumnezeu, capabilă să ne modeleze interior şi să ne transforme după chipul lui Hristos. Puterea credinţei în Dumnezeu este extraordinară, oferindu-ne posibilitatea de a ne ridica deasupra limitărilor interioare pe care le avem sau a evenimentelor exterioare ce vin asupra noastră.
 
Prin urmare, se poate spune că atunci când exercităm credinţa noastră în Dumnezeu, interiorul nostru va fi transformat, pentru a putea exprima trăiri pozitive şi pline de optimism?
Dovada cea mai puternică a puterii religiei lui Hristos se vede pe faţa destinsă, optimistă aş putea spune, a celui care poartă numele de creştin sau ucenic al Domnului. Cel mai simplu test în a vedea calitatea religiei pe care o avem este în a sta în faţa oglinzii şi în a distinge trăsăturile feţei noastre, în sensul în care ea exprimă bucurie şi lumină, sau tristeţe şi întuneric. Aşa cum privim în Sfintele Scripturi, care sunt oglinda caracterului lui Dumnezeu, având un efect transformator asupra celui ce se aproprie cu credinţă, într-un mod similar, uitându-ne la propria noastră imagine, vom distinge dacă s-a întâmplat ceva sau nu în sufletul nostru.
 
Există însă multe persoane care se privesc în oglindă, cu scopul de a-şi ajusta imaginea şi pentru a produce un anumit impact asupra celorlalţi. Oare este suficient doar să ne uităm cum arătăm pentru a înţelege condiţia în care ne găsim?
Într-adevăr, există multe persoane care stau ore în şir în faţa oglinzii, pentru a-şi ajusta imaginea exterioară. Nu este cazul să insist asupra acestui aspect. Dar în acest caz, efortul este de a masca ceea ce este în interior, sau de a afişa ceea ce nu există în suflet. Dar atunci când machiajul este înlăturat, când masca este dată la o parte, sunt sigur că adevărata faţă iese la iveală. Şi cum este aceasta? Încercănată? Tristă? Plină de suferinţă? Scârbită de sine, sau de duplicitarismul de care trebuie să dea dovadă? Indiferentă sau ceva în genul acesta? Ei bine, oglinda va reflecta ce este în noi, atunci când vom şti să o privim direct în faţă, fără a încerca să ne ascundem în spatele unor măşti. Ori adevăratul creştinism se arată indiferent de împrejurare, printr-o faţă senină, plină de bucurie lăuntrică, având o lumină interioară ce se vede din privire, din expresia feţei şi din întreaga atitudine.
 
În mod sigur, că este greu să stai faţă în faţă cu propria ta persoană, simţind gustul amar al propriilor nerealizări sau suferinţe, văzând cum anii trec şi aproape nimic nu se vede din ceea ce ai făcut de-a lungul vieţii. Cum ar mai putea să existe o religie a bucuriei în astfel de situaţii?
În primul rând, insist pe faptul că nu obişnuiesc să „vorbesc din cărţi”, să fac referinţă la lucruri prin care nu am trecut sau nu le-am trăit. În acest sens, a sta faţă în faţă cu tine însuţi reprezintă cel mai greu lucru după cel de a sta singur înaintea lui Dumnezeu. Atunci când rămânem singuri, interiorul nostru începe să se manifeste nestingherit, scoţând la suprafaţă toate tensiunile ce se află în sufletul nostru. Din această cauză, sunt multe persoane care nu suportă să rămână singure cu propriile gânduri, iar altele nu pot să facă faţă unei astfel de experienţe. Bineînţeles, acest lucru depinde şi de temperament, precum şi de alţi factori, pe care nu îi voi aminti acum. Însă, în orice caz, este dificil să stai în faţa amintirilor care năvălesc cu putere din memorie, a impresiilor de tot felul, precum şi senzaţia uneori difuză, alteori foarte precisă, că ai pierdut ocazii importante de-a lungul vieţii şi nu ai reuşit să-ţi realizezi visele sau proiectele pe care ţi le-ai propus. Cu toate acestea, religia lui Hristos ne poate ajuta să ne înţelegem pe noi înşine, să ne acceptăm aşa cum suntem şi să ne autodepăşim.
 
Se poate spune că adevărata religie ne va aduce împăcare atât faţă de sine, precum şi faţă Dumnezeu?
Religia oferită de Isus Hristos ne va conduce la armonie cu Dumnezeu, iar prin aceasta vom fi conduşi la armonie şi cu noi înşine. Toate aceste lucruri ce ne apasă conştiinţa îşi pierd puterea de a ne mai răpi bucuria vieţii, atunci când intrăm în relaţie cu Dumnezeu şi când primim viziunea lucrurilor extraordinare care ne aşteaptă în viitor. Poate am avut un trecut de care ne este ruşine, sau care ne complexează datorită lucrurilor trăite. Dar din perspectiva mântuirii şi a prezenţei divine în inima noastră, toate acestea pălesc. Astfel, începem să înţelegem că ele ţin de domeniul unui trecut ce a fost îngropat din momentul în care am ales să mergem împreună cu Dumnezeu. Înaintea noastră se află un viitor plin de slavă, iar în prezent se manifestă în suflet puterea lui Dumnezeu. De ce să mai privesc înapoi? Forţa creştinismului stă în capacitatea de privi mereu înainte, indiferent de împrejurare, de a avea viziunea timpului în care vom fi înălţaţi la ceruri, înaintea lui Dumnezeu.
 
Se poate spune, că sursa bucuriei lăuntrice pentru un creştin rezultă din proiecţia viitorului plin de slavă în Împărăţia cerurilor?
Atunci când prindem razele speranţei ce se desfăşoară de la tronul lui Dumnezeu prin făgăduinţele sfinte, interiorul nostru se umple de lumină. Nimic din trecut sau prezent nu ne mai poate atinge. Chiar dacă suntem singuri, chiar dacă ne privim în oglindă în orice ocazie a zilei, chiar dacă în trecut sunt o mulţime de lucruri ce ne apasă, toate acestea, precum şi multe altele, sunt pur şi simplu date la o parte, spălate de şuvoiul de lumină ce vine în inima noastră. Ce contează faptul că a trebuit să trecem prin tot felul de suferinţe şi încercări, al căror sens nu îl vom distinge în viaţa aceasta? Cu adevărat important este faptul că am păşit într-o altă dimensiune, iar viitorul se află la picioarele noastre, prin faptul că vom intra în Împărăţia cerurilor, ca rod al credinţei noastre în Isus Hristos.
 
Şi atunci, ce punţi de comunicare se vor deschide faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni?
Privind la Isus Hristos mijlocind pentru noi, vom înţelege că avem un viitor formidabil înaintea noastră, în comparaţie cu care suferinţele noastre sunt doar „de o clipă”, cum spunea apostolul Pavel. Având această perspectivă, sufletul se va despovăra de orice tensiune, faţa se va destinde şi va manifesta bucuria; zâmbetul va lua locul suspinului, iar ceilalţi vor înţelege că „am fost cu Isus Hristos” din expresia chipului feţei noastre. În ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, rugăciunea va deveni un imn de laudă şi nu un pomelnic de cereri fără speranţă şi fără sfârşit, iar credinţa noastră se va prinde cu putere până la o identificare deplină cu Persoana Mântuitorului nostru. Să nu dorim din tot sufletul după o astfel de experienţă? Să nu tânjim să fim înălţaţi printr-o religie a bucuriei şi speranţei în Isus Hristos? Atunci, zâmbetul nostru va mărturisi despre faptul că suntem biruitori faţă de lume şi faţă de noi înşine.
 
Rugăciune pentru a deprinde exerciţiul bucuriei închinării la Dumnezeu, având înaintea noastră imaginea Domnului Isus Hristos şi a harului oferit prin intermediul Său, precum şi pentru primirea puterii de a zâmbi cu simpatie semenilor noştri, încurajându-i pe cărarea vieţii.
Despre optimism şi încredere în faţa împrejurărilor vieţii nimic
Citeşte mai mult

Dumnezeu este vrednic de lauda

decembrie 19, 2009 admin 1 comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com 

Psalm 145:1-6: „1 Te voi înălţa, Dumnezeule, Împăratul meu, şi voi binecuvânta Numele tău în veci de veci. 2 În fiecare zi Te voi binecuvânta, şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci. 3 Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea Lui este nepătrunsă. 4 Fiecare neam de om să laude lucrările Tale, şi să vestească isprăvile Tale cele mari! 5 Voi spune strălucirea slăvită a măreţiei Tale, şi voi cânta minunile Tale. 6 Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoşată, şi eu voi povesti mărimea Ta.”

Psalmistul spunea că va lăuda Numele lui Dumnezeu „în veci de veci”. Chiar este posibil să-L lăudăm pe Dumnezeu neîncetat?
Dacă este vorba despre o laudă exprimată prin cuvinte, cu siguranţă că nu vom putea să vorbim tot timpul cu privire la ceea ce a făcut Dumnezeu în favoarea noastră. Dar pe de altă parte, putem să dovedim o atitudine constantă de laudă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, cred că subiectul central al psalmilor constă în principal în dezvoltarea unei atitudini de permanentă laudă la adresa lui Dumnezeu, fapt ce presupune o anumită orientare a atenţiei noastre către lucrurile spirituale şi deopotrivă către Creatorul nostru. O astfel de atitudine ne va însoţi de-a lungul veşniciilor, după ce vom intra în Împărăţia cerurilor.
 
Prin urmare, se poate spune că atitudinea de permanentă laudă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, se constituie ca un element important de pregătire pentru viaţa viitoare?
Aşa cum se poate observa cu relativă uşurinţă din cartea Apocalipsei, precum şi din alte părţi ale Bibliei, fiinţele cereşti îşi înalţă neîncetat laudele şi aprecierea faţă de Dumnezeu, şi faţă de ceea ce El realizează în favoarea întregului univers. Prin urmare, pentru a ne putea alătura lor, este necesar să dobândim această atitudine, ce ne va ajuta să ne integrăm într-o lume, în care o activitate principală constă în contemplarea lucrărilor Creatorului cerurilor şi al pământului. Prin cultivarea unei atitudini de laudă şi apreciere, vom fi aduşi mai aproape de momentul integrării noastre în lumea cea veşnică.
 
Care ar putea fi sursele noastre de inspiraţie, atunci când dorim să-L lăudăm pe Dumnezeu?
Dacă vom examina cu atenţie versetele citate, vom observa că prima sursă de inspiraţie privind lauda lui Dumnezeu este constituită de „mărimea Lui nepătrunsă”, de faptul că nimic nu poate să cuprindă pe Creatorul întregului univers. De fapt, când ne gândim la Dumnezeu, avem în primul rând percepţia nemărginirii Sale, a faptului că El este mai presus decât toate lucrurile. În mod fundamental, infinitatea Sa exprimă într-un mod esenţial măreţia naturii divine, ce întrece orice imaginaţie. Când privim la lucrurile grandioase din Univers, în genul cuprinsului cerului, dimensiunile impresionante ale corpurilor cereşti, ale galaxiilor şi constelaţiilor de tot felul, avem de fapt percepţia doar a unor lucruri nesemnificative în raport cu infinitatea lui Dumnezeu.
 
Dacă aşa stau lucrurile, putem spune că nici un astronom, sau om de ştiinţă autentic, nu ar putea rămâne ateu atunci când studiază bolta cerului şi ceea ce ea ne descoperă?
Chiar şi ateii cei mai învederaţi sunt copleşiţi de ceea ce se descoperă la scara universului vizibil, de dimensiunile inimaginabile ce separă corpurile cereşti şi sistemele solare. Este foarte greu, aş spune că aproape imposibil, să crezi că toate aceste lucruri au apărut la întâmplare, că la origine se află doar o mare explozie, care a condus peste miliarde de ani la formarea tuturor sistemelor cereşti. Sunt sigur că orice om văzând aceste lucruri, involuntar, ar ajunge să fie impresionat şi să se gândească dacă nu cumva există un Creator al tuturor acestor planete, stele, sisteme sau a altora în felul acesta.
 
Să urmărim acum, ce alte raţiuni mai avea psalmistul pentru a aduce laude lui Dumnezeu? Ce alte surse de inspiraţie mai avea el în vedere?
În continuare, psalmistul face referinţă la „faptele Sale cele mari”, adică la acele lucrări extraordinare de care psalmistul a luat cunoştinţă. În acest sens, putem menţiona, pe lângă aducerea la existenţă a cerurilor şi a pământului, şi alte lucrări deosebite, în genul întocmirii planului de mântuire, de alegere a lui Avraam, de eliberare a poporului ales din Egipt şi altele în felul acesta. Astfel, studiind Sfintele Scripturi observăm o mulţime de lucruri deosebite pe care Dumnezeu le-a realizat de-a lungul veacurilor, cu implicaţii directe asupra ceea ce noi trăim astăzi.
 
În legătură cu faptele deosebite realizate de către Dumnezeu în istoria poporului ales, în ce măsură acestea aveau o influenţă directă asupra psalmistului?
Ar fi suficient să ne gândim, că intrarea poporului evreu în Canaan a fost posibilă numai prin intervenţia divină, care a deschis într-un mod supranatural calea de înaintare, distrugând armatele vrăjmaşilor. Mai departe, poporul ales nu a fost alungat din Palestina, tocmai pentru că Dumnezeu a fost îndurător şi a acordat har, cu speranţa întoarcerii de la căile rele. Practic, psalmistul putea să-L laude pe Dumnezeu la Templul Său de la Ierusalim, tocmai fiindcă Dumnezeu Îşi ţinuse făgăduinţa că va elibera pe poporul Său din Egipt şi va avea îndurare faţă de greşelile acestuia.
 
Se poate spune, că practic şi noi avem motive de a-L lăuda pe Dumnezeu, pentru lucrările Sale cele mari?
Să ne gândim că dacă Dumnezeu nu ar fi adus la existenţă lumea noastră, noi nu am fi putut exista. Mai departe, dacă El nu ar fi fost îngăduitor faţă de umanitate, atunci judecata nimicitoare ar fi venit de mult. În continuare, dacă El nu ar fi trimis pe Fiul Său ca jertfă pentru păcatele noastre, nu ar mai fi avut sens continuare istoriei pe planeta Pământ şi nici nu am fi avut speranţă pentru viitor. În consecinţă, avem multe motive de a-L lăuda pe Dumnezeu, pentru cât de mare este bunătatea Sa, îndurarea Sa, mila Sa şi harul ce ne-a fost acordat, într-un mod cu totul nemeritat.
 
Dacă aşa stau lucrurile, care sunt mărturiile lui Dumnezeu ce ne înconjoară tot timpul şi la care ar fi bine să luăm aminte?
Fie că este vorba de cei care nu cred în Dumnezeu, fie că ne referim la cei care mărturisesc o credinţă în El, se poate spune că nimeni nu rămâne fără o mărturie cu privire la faptele cele mari ale Creatorului întregului univers. Natura întreagă ne vorbeşte în mod lămurit, aş putea spune că îşi înalţă glasul, chiar strigă, această mărturie cu privire la Cel care a adus-o la existenţă. Simţurile noastre sunt într-un permanent contact cu toate acestea, iar atunci când privim măreţia bolţii cereşti de deasupra noastră, când privim câmpurile întinse pline de viaţă şi de tot felul de plante mari sau mici, când vedem înălţimea munţilor şi multe altele în felul acesta, avem de fapt dovada vie că Dumnezeu există, că Îi pasă de noi, că ne-a acordat viaţă pentru a-L cunoaşte cu adevărat.
 
Care sunt acele lucruri ce ne-ar ajuta să ne alăturăm psalmistului şi fiinţelor cereşti în a aduce laudă lui Dumnezeu?
În primul rând, există o ignorare a mesajului naturii, precum şi o neştiinţă asupra mărturiei Scripturii. În consecinţă, este necesar să ne reeducăm percepţia, pentru a acorda atenţie lucrurilor din natură, care ne vor vorbi despre Dumnezeu. Mai departe, studiul biblic trebuie să devină zilnic, adică este necesar să punem timp deoparte în fiecare zi pentru a citi şi studia din Biblie. Prin urmare, va trebui să ne definim priorităţile vieţii astfel încât să putem „citi” atât cartea naturii, cât şi cea a Scripturii. Printr-o justă educare a atenţiei şi o planificare înţeleaptă a activităţilor zilnice, putem să avem ocazia de a privi prin aceste „ferestre” către Creatorul nostru şi astfel să dobândim raţiuni evidente în a-L lăuda pe Dumnezeu.
 
Ce alte raţiuni mai avea psalmistul în a-L lăuda pe Dumnezeu? La ce anume mai face el referinţă?
Mai departe, el menţionează „strălucirea slăvită a măreţiei Tale”, adică face referinţă la atributele măreţiei lui Dumnezeu, notând în mod deosebit „strălucirea plină de slavă”, adică lumina extraordinară ce este asociată manifestării prezenţei divine. În multe ocazii în cuprinsul Scripturii, observăm că descoperirea lui Dumnezeu se realizează în mijlocul unei lumini de care nu te poţi apropia. Acest detaliu nu este întâmplător, fiindcă lumina semnifică acel lucru ce face posibil să putem vedea lucrurile din jurul nostru. Să ne imaginăm ce ar însemna dacă ar dispărea orice sursă de lumină, ce am mai putea distinge în mijlocul realităţii în care trăim? Într-un mod similar, lumina care vine din prezenţa lui Dumnezeu, ne oferă atât fizic, cât mai ales spiritual, posibilitatea de a cunoaşte tainele întregului univers.
 
În ce mod intrăm în contact cu această lumină a strălucirii prezenţei divine? Cum putem să experimentăm ceea ce spune psalmistul?
Experienţa supremă va fi atunci când vom fi înfăţişaţi înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, după ce vom fi înălţaţi la ceruri. Dar şi până atunci, lumina prezenţei divine se manifestă ori de câte ori deschidem paginile Sfintelor Scripturi şi de fiecare dată când ne plecăm în adorare şi rugăciune înaintea Sa, cu scopul de a-I mulţumi şi a ne exprima recunoştinţa pentru tot ceea ce a făcut în favoarea noastră. În astfel de împrejurări, într-un sens special, cuvintele Scripturii prind viaţă, şi avem ocazia să distingem ceva din lumina prezenţei Sale.
 
Psalmistul mai vorbeşte şi despre „minunile Tale”, adică ale lui Dumnezeu. La ce face el referinţă prin aceste cuvinte?
Am putea spune că este o repetare a temei „faptelor mari” ale lui Dumnezeu, dar există totuşi o nuanţă, asupra căreia aş vrea să mă opresc. Când privim de la distanţă un anumit peisaj, distingem părţile mai mari ale elementelor ce îl compun. Însă pe măsură ce ne apropiem, începem să vedem tot mai multe detalii. De exemplu, de la depărtare putem vedea o pădure ce ne înfăţişează un colorit preponderent verde închis. Însă dacă ne apropiem, vom distinge tonurile de verde, sau alteori chiar de ruginiu, dacă s-a apropiat toamna, observăm copacii şi o mulţime de alte detalii. Într-un mod similar, atunci când ne apropiem, prin contemplarea naturii sau a Scripturii, de Dumnezeu, începem să distingem amănuntele, nuanţele.
 
În ce sens, ideea de „minuni” ne oferă un detaliu asupra „faptelor mari ale lui Dumnezeu”? Cum ne ajută să privim în profunzimea surselor de inspiraţie ce ne vor conduce să Îl lăudăm pe Dumnezeu?
De la depărtare vom distinge, poate, că Dumnezeu a creat această lume, iar printr-o simplă citire vom învăţa ceva despre modul în care El a lucrat în istoria poporului sfânt. Dar dacă vom acorda atenţie acestor lucruri, şi vom distinge detaliile creaţiei, precum şi ale răscumpărării, studiind, nu doar citind, acordând atenţie amănuntelor semnificative, şi nu doar privind grăbiţi, atunci vom fi fascinaţi de descoperirea faptului că totul se bazează pe o intervenţie inexplicabilă, minunată. Ce este de fapt o minune? O minune este ceva ce întrece capacitatea noastră de înţelegere, ceva ce nu poate fi explicat până la capăt, o taină în faţa căreia rămânem muţi de admiraţie. Ei bine, aşa este slava lui Dumnezeu: inexplicabilă, o taină în faţa căreia ne plecăm, dar în acelaşi timp o sursă de inspiraţie nesfârşită în a aduce laudă lui Dumnezeu.
 
În final, ce anume ne spune psalmistul despre ce înseamnă să-L lauzi pe Dumnezeu?
El vorbeşte despre faptul că „voi povesti mărimea Ta”, adică îşi va aduce mărturia sa de credinţă cu privire la tot ceea ce a descoperit privind pur şi simplu către Dumnezeu.
 
Rugăciune pentru dezvoltarea capacităţii noastre de a distinge mărturia lui Dumnezeu prin intermediul lucrurilor create de El şi a Scripturii, fapt care să ne conducă la laudă şi recunoştinţă faţă de Cel căruia Îi datorăm existenţa noastră.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Lauda lui Dumnezeu nimic
Citeşte mai mult

Sa-L laudam pe Dumnezeu in orice vreme

decembrie 12, 2009 admin Niciun comentariu

De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com 

Psalm 34:1-6 „1 Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. 2 Să mi se laude sufletul în Domnul! Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure. 3 Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine. Să lăudăm cu toţii Numele Lui! 4 Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele. 5 Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine. 6 Când strigă un nenorocit, Domnul aude, şi-l scapă din toate necazurile lui.”
 
Este posibil să-L lăudăm pe Dumnezeu în orice vreme? Putem să dovedim în mod constant o atitudine de recunoştinţă faţă de Creatorul nostru?
Îndemnul psalmistului este clar exprimat, cizelând ideea că într-adevăr, este posibil să-L lăudăm pe Dumnezeu în mod constant, sau în orice vreme. Cred că nu este vorba doar de un ideal către care trebuie să tindem, ci deopotrivă avem de-a face cu o atitudine ce se poate însuşi, dacă vom urmări în mod constant acest lucru. De fapt, credinţa pe care o avem în Dumnezeu ar trebui să ne conducă în mod constant la o atitudine de recunoştinţă şi laudă la adresa Creatorului nostru.
 
Cu toate acestea, se poate constata cu uşurinţă că nu este nici simplu, nici uşor, să dovedim o atitudine constantă de laudă. Sunt atâtea lucruri ce ne distrag atenţia de la lucrurile spirituale, şi atunci, ce este de făcut?
Dacă vom urmări cu atenţie cuvintele din acest psalm, vom vedea că atitudinea de laudă apare cu uşurinţă atunci când observăm intervenţiile lui Dumnezeu în viaţa noastră. Psalmistul zicea că „am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele”. Prin urmare, un motiv bine întemeiat de recunoştinţă se constituie din faptul că Dumnezeu ascultă cererile noastre şi ne răspunde într-un mod care ne aduce bucurie şi binecuvântare. În astfel de situaţii este relativ simplu şi normal ca noi să-L lăudăm şi să-I mulţumim lui Dumnezeu.
 
Cum rămâne însă cu situaţiile în care rugăciunile noastre rămân aparent fără răspuns, când din raţiuni pe care nu le putem înţelege, avem impresia că Dumnezeu tace, că nu ţine cont de ceea ce i-am cerut?
Aici intervine fraza de început din acest psalm că „voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea”. Expresia „orice vreme” acoperă şi astfel de situaţii, în care aparent nu avem răspuns la rugăciunile noastre. Ideea centrală este că trebuie să dovedim o atitudine de laudă indiferent de circumstanţele prin care trecem, chiar dacă evenimentele decurg într-o direcţie diferită de cea dorită de noi. Sunt sigur că nu este simplu întotdeauna să facem astfel, dar sfatul oferit rămâne valabil.
 
Însă pare o contradicţie să manifestăm o atitudine de laudă, când se pare că nu avem o raţiune clară în acest sens. Ce se poate spune despre o astfel de situaţie?
De la început mă declar împotriva ideii, oarecum ascetice, de a ne forţa să practicăm un lucru, faţă de care avem repulsie, sau nu ne simţim îndemnaţi, doar pentru a împlini un ritual sau a practica un obicei. Când trecem prin situaţii dificile, sunt sigur că este aproape imposibil să mai avem putere interioară pentru a ne mai gândi la lucruri pozitive, sau a mai lăuda din toată inima pe Dumnezeu. Pe de altă parte, rămânerea într-o stare de tristeţe şi de abandon, nu ne va fi de mare folos. În final, orientarea minţii noastre se datorează în mare măsură modului în care privim lucrurile ce ni se întâmplă în viaţă.
 
În ce fel orientarea corespunzătoare a minţii noastre, poate să ne conducă la manifestarea unei atitudini de laudă faţă de Dumnezeu?
În acest sens, aş face trimitere la experienţa multor creştini, care de-a lungul veacurilor au fost supuşi la felurite încercări, şi cu toate acestea au lăudat pe Dumnezeu şi au experimentat faptul că atunci „când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie”. Dacă acest lucru a fost posibil cu multe persoane, din perioade istorice diferite, înseamnă că este posibil. Aşa cum am spus, totul depinde de orientarea minţii, de lucrurile pe care le lăsăm să ne influenţeze dispoziţia interioară. În acest sens, este foarte important să ne „hrănim” simţurile, sau mai bine zis percepţia, cu acele elemente care ne vor întări interior.
 
La modul concret, cum putem să ne „hrănim” simţurile, percepţia, şi nu în ultimul rând gândurile, cu lucruri care să ne întărească spiritual?
Dacă vom avea curiozitatea să privim în jurul nostru, sau să analizăm evenimentele prin care trecem în decursul unei singure zi, vom constata o mulţime de lucruri care fie ne-au adus bucurie, fie ne-au cauzat durere. Dacă în continuare, vom insista să retrăim ceea ce ne-a lovit, atunci senzaţiile de disconfort se vor amplifica, provocându-ne o durere ce va persista mai mult decât ne-am putea imagina. O jignire pe care am primit-o, un cuvânt aspru ce ne-a fost spus, sau altele în genul acesta, vor fi evocate în mod amplificat, până când vom fi cuprinşi de resentimente, iar mintea nu se va mai putea concentra asupra lucrurilor pozitive, în genul studiului biblic sau rugăciunii.
 
Prin urmare, în măsura în care vom insista asupra lucrurilor rele de care am luat cunoştinţă, gândurile rezultate vor amplifica problemele şi astfel, nu vom mai putea vedea ceea ce este bun în viaţa noastră. De aceea, ce putem face pentru a cultiva ceea ce este bun, cu scopul de a ne întări interior şi a ajunge să-L lăudăm pe Dumnezeu?
Aşa cum am menţionat, totul depinde de dreapta orientare a atenţiei noastre, astfel că dacă vom şti să vedem şi lucrurile bune de care am avut parte de-a lungul zilei, vom ajunge să discernem dincolo de ele intervenţia providenţială a lui Dumnezeu. Poate am fost nedreptăţiţi în cursul zilei, dar cu siguranţă am primit putere pentru a merge mai departe. Poate am fost jigniţi adânc, dar în mod sigur suntem de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, conform cu ceea ce spune Scriptura. Poate am suferit o pierdere importantă, dar totuşi încă mai avem putere de a ne ridica şi de a lupta pentru a compensa ceea ce ni s-a întâmplat. Faptul că avem în fiecare zi o nouă şansă de a trăi, se constituie ca un dar nepreţuit la care ar fi bine să luăm aminte, atunci când ne evaluăm viaţa.
 
Totuşi, suntem supuşi la o avalanşă de influenţe negative, ce tind să amplifice ceea ce este rău. Cum putem să le contracarăm?
Psalmistul zicea: „Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine”, adică el ne oferă un model pe care ni-l recomandă să îl urmăm. În acest sens, un mijloc eficient de contracarare a influenţelor negative stă în a prelua modele valabile, oferite de oameni care au trecut prin împrejurări similare cu ale noastre, dar care au reuşit să învingă tendinţele spre rău. Puterea exemplului personal este extraordinară. Dacă ai şansa să cunoşti un om al credinţei, care asemenea psalmistului a ajuns să-L laude pe Dumnezeu în orice vreme, atunci ocazia este extraordinară pentru a cultiva o atitudine similară.
 
Ce ne facem dacă nu avem astfel de exemple în jurul nostru, dacă persoanele cu care ne întâlnim nu ne ajută să depăşim problemele pe care le avem?
În cazul în care nu avem şansa să întâlnim un om al credinţei în carne şi oase, există totuşi mărturia pe care o dau lucrările scrise de astfel de oameni, sau scrise despre ei. În acest sens, este util să citim despre experienţele celor care au trecut prin felurite încercări şi împrejurări defavorabile, şi cu toate acestea, credinţa lor a rămas fermă şi au ajuns astfel să-L laude pe Dumnezeu în orice vreme. Din scrierile lor, sau din ceea ce s-a spus despre ei, vom căuta să vedem care a fost secretul vieţii lor, ce anume i-a ajutat să se comporte altfel decât „toată lumea”, şi în acest mod vom avea şansa de a prelua exemplul lor.
Dar în cazul în care nu avem cunoştinţă de astfel de oameni, sau nu avem la dispoziţie lucrări scrise care să ne ajute, ce vom putea face pentru a ajunge să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să depăşim atitudinile negative?
Dacă nu avem ocazia să cunoaştem oameni ai credinţei, sau să avem informaţii scrise despre aceştia, mai rămâne totuşi o cale, care de fapt ne stă la îndemână în orice ocazie, şi anume citirea Sfintelor Scripturi. De fapt, Biblia cuprinde scrieri alcătuite de oameni ai credinţei sau despre astfel de oameni. Cine sunt patriarhii, profeţii sau personalităţile expuse în cuprinsul ei? Mai concret, ce fel de oameni au fost Moise, Iosua, Daniel, Isaia, Pavel şi Ioan? Bineînţeles că lista poate continua. Ce fel de oameni au fost ei? Cu siguranţă, că oameni ai credinţei. Prin urmare, exemplul lor poate deveni modelul nostru, şi astfel putem să înţelegem că există o cale alternativă faţă de cea a lumii din jurul nostru.
 
Sunt multe persoane care au citit din Biblie despre cei anterior menţionaţi. Cu toate acestea, nu au simţit că modelul lor se poate aplica pur şi simplu situaţiei lor, fiindcă au trăit în perioade istorice diferite. Ce s-ar putea spune în acest sens, în legătură cu subiectul laudei lui Dumnezeu în orice vreme?
Chiar dacă oamenii menţionaţi în cuprinsul Scripturii au trăit în epoci diferite de ale noastre, confruntarea cu puterile răului a fost similară, aş putea spune identică, fiindcă forţele aflate în confruntare nu s-au schimbat. Marea luptă dintre bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana este în esenţă aceeaşi, doar cadrul fiind modificat de la o perioadă la alta. Poate nu vom ajunge să fim aruncaţi în închisoare pe nedrept ca Iosif, dar cu siguranţă că vom trece, dacă nu cumva am şi trecut, prin situaţii în care din cauză că am fost hotărâţi să nu abandonăm principiile adevărului şi ale dreptăţii, am ajuns să suportăm consecinţe defavorabile, fiind marginalizaţi, daţi la o parte, sau chiar concediaţi.
 
Se poate spune, că experienţa interioară a lui Iosif a fost în mare măsură similară cu a noastră, atunci când suntem supuşi unui tratament nedrept?
Chiar dacă Iosif a trăit într-o altă cultură şi în altă perioadă istorică, sufletul său, adică alcătuirea interioară a fiinţei sale, a fost în totul ca a noastră. De fapt, Biblia este de actualitate tocmai fiindcă natura umană, şi aici mă refer la partea ce ţine de interiorul nostru, nu s-a schimbat în mod esenţial de-a lungul istoriei. Practic, există aceleaşi tipologii, ce se repetă de-a lungul trecerii timpului, iar simţămintele de bucurie sau tristeţe, de încredere sau dezamăgire, împlinire sau abandon, au rămas în esenţă aceleaşi. Tocmai de aceea, modelele propuse de către Sfânta Scriptură au aspecte ce pot fi preluate de la o epocă la alta, fapt ce îi conferă o valoare nepreţuită.
 
Prin urmare, cum putem să asimilăm modelul psalmistului care a ajuns „să-L laude pe Dumnezeu în orice vreme”?
Pur şi simplu, prin a înţelege că atunci „când strigă un nenorocit, Domnul aude, şi-l scapă din toate necazurile lui”. O astfel de persoană a fost şi psalmistul, dar în cele din urmă a scăpat din toate necazurile sale, atunci când s-a adresat lui Dumnezeu. Ori, cel mai mare necaz pe care îl putem avea, este cel de a trece prin viaţă, fără să avem bucuria de a trăi, de a vedea doar ce este rău, fără a observa „crinii de pe câmp şi păsările cerului”, fără a înţelege că mereu alături de noi a stat Cineva, care a vegheat să ne putem bucura iarăşi şi iarăşi de „o nouă zi”, ca pregustare vremelnică a nemuririi viitoare. Este păcat să treci prin viaţă doar pentru a constata cât de mare este răul, şi să nu vezi că binele a fost mereu prezent cu tine prin prezenţa înviorătoare a lui Dumnezeu şi prin intervenţiile Sale providenţiale în favoarea ta!
 
Rugăciune pentru a depăşi simţămintele negative şi pentru a învinge influenţele demoralizatoare ce vin asupra noastră, cu scopul de a ne răpi bucuria vieţii şi percepţia prezenţei lui Dumnezeu împreună cu noi, intervenind constant în favoarea noastră.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Lauda lui Dumnezeu nimic
Citeşte mai mult

Calendar

iulie 2010
Lu Ma Mi Jo Vi Sâ Du
« Iun    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Arhive

Căutare

Meta

Categorii

Powered by WordPress Web Design by SRS Solutions © 2010 Conexiuni Creştine Contemporane Design by SRS Solutions
SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline