Conexiuni Creştine Contemporane

 

Îndemnul psalmistului este clar exprimat, cizelând ideea că într-adevăr, este posibil să-L lăudăm pe Dumnezeu în mod constant, sau în orice vreme. Cred că nu este vorba doar de un ideal către care trebuie să tindem, ci deopotrivă avem de-a face cu o atitudine ce se poate însuşi, dacă vom urmări în mod constant acest lucru. De fapt, credinţa pe care o avem în Dumnezeu ar trebui să ne conducă în mod constant la o atitudine de recunoştinţă şi laudă la adresa Creatorului nostru.

 

Dacă vom urmări cu atenţie cuvintele din acest psalm, vom vedea că atitudinea de laudă apare cu uşurinţă atunci când observăm intervenţiile lui Dumnezeu în viaţa noastră. Psalmistul zicea că „am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele”. Prin urmare, un motiv bine întemeiat de recunoştinţă se constituie din faptul că Dumnezeu ascultă cererile noastre şi ne răspunde într-un mod care ne aduce bucurie şi binecuvântare. În astfel de situaţii este relativ simplu şi normal ca noi să-L lăudăm şi să-I mulţumim lui Dumnezeu.

 

Aici intervine fraza de început din acest psalm că „voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea”. Expresia „orice vreme” acoperă şi astfel de situaţii, în care aparent nu avem răspuns la rugăciunile noastre. Ideea centrală este că trebuie să dovedim o atitudine de laudă indiferent de circumstanţele prin care trecem, chiar dacă evenimentele decurg într-o direcţie diferită de cea dorită de noi. Sunt sigur că nu este simplu întotdeauna să facem astfel, dar sfatul oferit rămâne valabil.

 

De la început mă declar împotriva ideii, oarecum ascetice, de a ne forţa să practicăm un lucru, faţă de care avem repulsie, sau nu ne simţim îndemnaţi, doar pentru a împlini un ritual sau a practica un obicei. Când trecem prin situaţii dificile, sunt sigur că este aproape imposibil să mai avem putere interioară pentru a ne mai gândi la lucruri pozitive, sau a mai lăuda din toată inima pe Dumnezeu. Pe de altă parte, rămânerea într-o stare de tristeţe şi de abandon, nu ne va fi de mare folos. În final, orientarea minţii noastre se datorează în mare măsură modului în care privim lucrurile ce ni se întâmplă în viaţă.

 

În acest sens, aş face trimitere la experienţa multor creştini, care de-a lungul veacurilor au fost supuşi la felurite încercări, şi cu toate acestea au lăudat pe Dumnezeu şi au experimentat faptul că atunci „când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie”. Dacă acest lucru a fost posibil cu multe persoane, din perioade istorice diferite, înseamnă că este posibil. Aşa cum am spus, totul depinde de orientarea minţii, de lucrurile pe care le lăsăm să ne influenţeze dispoziţia interioară. În acest sens, este foarte important să ne „hrănim” simţurile, sau mai bine zis percepţia, cu acele elemente care ne vor întări interior.

 

Dacă vom avea curiozitatea să privim în jurul nostru, sau să analizăm evenimentele prin care trecem în decursul unei singure zi, vom constata o mulţime de lucruri care fie ne-au adus bucurie, fie ne-au cauzat durere. Dacă în continuare, vom insista să retrăim ceea ce ne-a lovit, atunci senzaţiile de disconfort se vor amplifica, provocându-ne o durere ce va persista mai mult decât ne-am putea imagina. O jignire pe care am primit-o, un cuvânt aspru ce ne-a fost spus, sau altele în genul acesta, vor fi evocate în mod amplificat, până când vom fi cuprinşi de resentimente, iar mintea nu se va mai putea concentra asupra lucrurilor pozitive, în genul studiului biblic sau rugăciunii.

 

Aşa cum am menţionat, totul depinde de dreapta orientare a atenţiei noastre, astfel că dacă vom şti să vedem şi lucrurile bune de care am avut parte de-a lungul zilei, vom ajunge să discernem dincolo de ele intervenţia providenţială a lui Dumnezeu. Poate am fost nedreptăţiţi în cursul zilei, dar cu siguranţă am primit putere pentru a merge mai departe. Poate am fost jigniţi adânc, dar în mod sigur suntem de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, conform cu ceea ce spune Scriptura. Poate am suferit o pierdere importantă, dar totuşi încă mai avem putere de a ne ridica şi de a lupta pentru a compensa ceea ce ni s-a întâmplat. Faptul că avem în fiecare zi o nouă şansă de a trăi, se constituie ca un dar nepreţuit la care ar fi bine să luăm aminte, atunci când ne evaluăm viaţa.

 

Psalmistul zicea: „Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine”, adică el ne oferă un model pe care ni-l recomandă să îl urmăm. În acest sens, un mijloc eficient de contracarare a influenţelor negative stă în a prelua modele valabile, oferite de oameni care au trecut prin împrejurări similare cu ale noastre, dar care au reuşit să învingă tendinţele spre rău. Puterea exemplului personal este extraordinară. Dacă ai şansa să cunoşti un om al credinţei, care asemenea psalmistului a ajuns să-L laude pe Dumnezeu în orice vreme, atunci ocazia este extraordinară pentru a cultiva o atitudine similară.

 

În cazul în care nu avem şansa să întâlnim un om al credinţei în carne şi oase, există totuşi mărturia pe care o dau lucrările scrise de astfel de oameni, sau scrise despre ei. În acest sens, este util să citim despre experienţele celor care au trecut prin felurite încercări şi împrejurări defavorabile, şi cu toate acestea, credinţa lor a rămas fermă şi au ajuns astfel să-L laude pe Dumnezeu în orice vreme. Din scrierile lor, sau din ceea ce s-a spus despre ei, vom căuta să vedem care a fost secretul vieţii lor, ce anume i-a ajutat să se comporte altfel decât „toată lumea”, şi în acest mod vom avea şansa de a prelua exemplul lor.

Dacă nu avem ocazia să cunoaştem oameni ai credinţei, sau să avem informaţii scrise despre aceştia, mai rămâne totuşi o cale, care de fapt ne stă la îndemână în orice ocazie, şi anume citirea Sfintelor Scripturi. De fapt, Biblia cuprinde scrieri alcătuite de oameni ai credinţei sau despre astfel de oameni. Cine sunt patriarhii, profeţii sau personalităţile expuse în cuprinsul ei? Mai concret, ce fel de oameni au fost Moise, Iosua, Daniel, Isaia, Pavel şi Ioan? Bineînţeles că lista poate continua. Ce fel de oameni au fost ei? Cu siguranţă, că oameni ai credinţei. Prin urmare, exemplul lor poate deveni modelul nostru, şi astfel putem să înţelegem că există o cale alternativă faţă de cea a lumii din jurul nostru.

 

Chiar dacă oamenii menţionaţi în cuprinsul Scripturii au trăit în epoci diferite de ale noastre, confruntarea cu puterile răului a fost similară, aş putea spune identică, fiindcă forţele aflate în confruntare nu s-au schimbat. Marea luptă dintre bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana este în esenţă aceeaşi, doar cadrul fiind modificat de la o perioadă la alta. Poate nu vom ajunge să fim aruncaţi în închisoare pe nedrept ca Iosif, dar cu siguranţă că vom trece, dacă nu cumva am şi trecut, prin situaţii în care din cauză că am fost hotărâţi să nu abandonăm principiile adevărului şi ale dreptăţii, am ajuns să suportăm consecinţe defavorabile, fiind marginalizaţi, daţi la o parte, sau chiar concediaţi.

 

Chiar dacă Iosif a trăit într-o altă cultură şi în altă perioadă istorică, sufletul său, adică alcătuirea interioară a fiinţei sale, a fost în totul ca a noastră. De fapt, Biblia este de actualitate tocmai fiindcă natura umană, şi aici mă refer la partea ce ţine de interiorul nostru, nu s-a schimbat în mod esenţial de-a lungul istoriei. Practic, există aceleaşi tipologii, ce se repetă de-a lungul trecerii timpului, iar simţămintele de bucurie sau tristeţe, de încredere sau dezamăgire, împlinire sau abandon, au rămas în esenţă aceleaşi. Tocmai de aceea, modelele propuse de către Sfânta Scriptură au aspecte ce pot fi preluate de la o epocă la alta, fapt ce îi conferă o valoare nepreţuită.

 

Pur şi simplu, prin a înţelege că atunci „când strigă un nenorocit, Domnul aude, şi-l scapă din toate necazurile lui”. O astfel de persoană a fost şi psalmistul, dar în cele din urmă a scăpat din toate necazurile sale, atunci când s-a adresat lui Dumnezeu. Ori, cel mai mare necaz pe care îl putem avea, este cel de a trece prin viaţă, fără să avem bucuria de a trăi, de a vedea doar ce este rău, fără a observa „crinii de pe câmp şi păsările cerului”, fără a înţelege că mereu alături de noi a stat Cineva, care a vegheat să ne putem bucura iarăşi şi iarăşi de „o nouă zi”, ca pregustare vremelnică a nemuririi viitoare. Este păcat să treci prin viaţă doar pentru a constata cât de mare este răul, şi să nu vezi că binele a fost mereu prezent cu tine prin prezenţa înviorătoare a lui Dumnezeu şi prin intervenţiile Sale providenţiale în favoarea ta!

Rugăciune pentru a depăşi simţămintele negative şi pentru a învinge influenţele demoralizatoare ce vin asupra noastră, cu scopul de a ne răpi bucuria vieţii şi percepţia prezenţei lui Dumnezeu împreună cu noi, intervenind constant în favoarea noastră.

 

Lauda lui Dumnezeu ar trebui să devină una dintre preocupările principale ale vieţii noastre, fiindcă acest lucru ne deschide perspectiva contemplării realităţilor spirituale. Aş putea spune, că lauda la adresa lui Dumnezeu este asemenea hrănirii cu un aliment de bună calitate, ce ne va da putere să trăim la înălţimea demnităţii pe care o avem, de copii ai Celui Prea Înalt. În acelaşi timp, a-L lăuda pe Dumnezeu presupune mai mult decât exerciţiul articulării de cuvinte care să exprime recunoştinţa noastră, fiindcă ceea ce contează în primul rând este atitudinea pe care o avem faţă de Creatorul nostru.

 

În primul rând, problemele de natură interioară, în genul tristeţii, depresiei sau descurajării, ca să nu mai vorbim de îngrijorare, s-ar micşora simţitor dacă ne-am deprinde să avem o atitudine de laudă la adresa lui Dumnezeu. O mare parte a întunericului ce ne înconjoară sufletul şi mintea este datorată tocmai acestei însingurări a omului faţă de Creator. De aceea, atunci când ne întoarcem privirile către El şi ne exprimăm recunoştinţa, mulţumirea, adoraţia şi lauda, fiinţa noastră lăuntrică se umple de lumină. Astfel, întunericul încetează să mai aibă o putere dominantă asupra noastră.

 

Tendinţa de a-L uita pe Dumnezeu se manifestă în mod constant în vieţile noastre, fiindcă un principiu rău acţionează atât din afara, cât mai ales din interiorul nostru. O astfel de influenţă caută să ne îndepărteze de Creatorul nostru, pentru ca astfel să intrăm într-un întuneric spiritual, din care să nu mai ieşim vreodată. De aceea ne este atât de greu să-L lăudăm pe Dumnezeu. În plus, o altă cauză este şi lipsa de exerciţiu, de planificare a activităţilor noastre zilnice pentru a pune deoparte un timp în care să ne rugăm şi să-L lăudăm pe Dumnezeu. Dacă L-am lăuda pe Dumnezeu în fiecare zi, mai ales dimineaţa, precum şi seara, atunci viaţa noastră ar fi împrospătată de o energie spirituală cu totul deosebită.

 

Un bun exerciţiu pentru oricine doreşte să deprindă obiceiul de a-L lăuda pe Dumnezeu, este cel de a citi cu atenţie cartea Psalmilor. În acest tezaur spiritual de excepţie sunt oferite modele şi expresii ce se vor dovedi utile în a ne ajuta să-L lăudăm pe Dumnezeu la rândul nostru. De fapt, ideea nu este de a copia pur şi simplu psalmii respectivi, ci principiul constă ca în propriile noastre cuvinte să-L lăudăm pe Creatorul nostru.

 

Ori de câte ori vom lăuda pe Dumnezeu, temerile de orice fel se vor micşora substanţial şi chiar vor dispărea. Acest lucru se explică prin faptul că lăudându-L pe Dumnezeu începem să distingem Cine este El de fapt, cât de mare este puterea Sa şi mai ales, cât de dispus este El să vină alături de fiecare dintre noi. Prin laudă, conştientizăm cel mai bine Cine este Dumnezeu, atributele Sale veşnice şi intenţia Sa mântuitoare în ceea ce ne priveşte. Prin exerciţiul laudei, aceste lucruri se întipăresc cu putere, iar astfel credinţa noastră este hrănită cu acele elemente de care are nevoie pentru a se putea manifesta în cursul experienţelor prin care vom trece.

 

Doar enumerarea cererilor pe care le avem, acesta fiind înţelesul de regulă atribuit rugăciunii, nu va fi suficientă pentru a ne apropia cu adevărat pe Dumnezeu. De fapt, prin repetarea problemelor cu care ne confruntăm, de multe ori ajungem să ne scufundăm şi mai mult în disperarea aşteptării acelor consecinţe de care ne este teamă. Însă atunci când cererile noastre sunt întreţesute cu momente de laudă la adresa Creatorului, tonusul nostru interior se întăreşte, iar credinţa noastră prinde contur chiar în mijlocul realităţilor cu care ne confruntăm. Abia atunci ajungem la convingerea interioară că Dumnezeu va răspunde cererilor noastre şi ne va rezolva problemele pe care I le-am spus.

 

În primul rând este necesar să alocăm un timp special în care să-L lăudăm pe Dumnezeu, iar în acest sens recomand câteva minute dimineaţa şi în mod similar seara. Dacă privim în natură, vom vedea că dimineaţa, imediat ce se trezesc, păsările încep să cânte în mod cu totul deosebit, exprimându-şi bucuria că se pot bucura de o nouă zi. Cât de frumos ar fi ca dimineaţa, după ce ne-am trezit din somn, şi înainte de a ne avânta în vâltoarea zilei, să avem câteva clipe în care să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim că avem parte de bucuria vieţii într-o nouă zi! De asemenea, seara, înainte de a ne duce la culcare, am putea să ne exprimăm aprecierea şi lauda faţă de Dumnezeu pentru tot ce am realizat în decursul zilei.

 

Cu siguranţă, că mulţi creştini au astfel de momente de rugăciune, dar de regulă ele sunt caracterizate de repetiţia unui şir mai lung sau mai scurt de cereri, care prin natura lor nu fac altceva decât să ne amintească problemele noastre, dintre care multe nu vor întârzia să apară. Astfel de rugăciuni, cel mai adesea nu vor avea un efect benefic, sau alteori vor fi numai un exerciţiu superstiţios, dacă nu vom adăuga mulţumirea, şi mai ales lauda. Înainte de a-I cere ceva lui Dumnezeu, ar trebui să contemplăm Persoana Sa şi ne exprimăm lauda noastră, care de fapt va spune care este în realitate concepţia noastră despre Dumnezeu.

 

Dacă vom relua cuvintele de laudă ale profetului Isaia, atunci vom nota expresii în genul „Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele”, „vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui” şi „mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel”. Prin urmare, conştiinţa puterii lui Dumnezeu, a înţelepciunii Sale, a sfinţeniei Sale, erau de natură să-i ofere o încredere deplină lui Isaia, pentru ca astfel să spună „Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere, şi nu mă voi teme de nimic”. Relaţia este în genul cauză-efect, mai precis, atunci când devenim conştienţi despre Cine este Dumnezeu, care este puterea Sa şi ce intenţie are în ceea ce ne priveşte, ne va fi mult mai uşor să avem credinţă asupra intervenţiei Sale asupra vieţilor noastre.

 

Nu ştiu exact dacă în ceruri va mai trebui să ne rugăm, aşa cum facem pe pământ, mai ales când mă gândesc la confruntarea cu o realitate ostilă, ce necesită asistarea unei puteri de excepţie pentru a-i face faţă. Dar cu siguranţă, toate fiinţele din lumea cerească au o plăcere deosebită în a-L lăuda pe Dumnezeu şi în a-şi îmbogăţi tot mai mult concepţia pe care o au despre Creatorul întregului univers. Aşadar, dacă acest lucru este valabil în ceruri, cu atât mai mult este important aici, pe pământ, unde suntem asaltaţi de atât de multe influenţe ce au drept scop să-L uităm pe Dumnezeu.

 

Exerciţiul laudei ne va conduce să ne aducem aminte de atotputernicia Dumnezeului nostru, de faptul că El este izbăvirea noastră, şi nu în ultimul rând, vom fi conduşi să ne aducem aminte de tot ceea ce El ne-a poruncit, de toată voinţa Sa unită cu puterea de a o împlini prin Isus Hristos. Când lăudăm pe Tatăl ceresc, ajungem în scurt timp să-I dăm slavă şi Fiului Său, pentru iubirea Sa cea mare, pentru jertfirea de Sine pe care a dovedit-o faţă de noi prin moartea Sa pe cruce şi prin tot ceea ce El face pentru noi. Prin laudă, concepţia noastră despre Dumnezeu se îmbogăţeşte şi se dezvoltă tot mai mult, până când înţelegem că El este cu totul în stare şi doritor să ne ajute în problemele noastre zilnice. Astfel, cererile noastre vor fi rostite într-o atitudine de credinţă, ce se sprijină ferm pe ceea ce Dumnezeu este cu adevărat.

 

Dacă primele noastre cuvinte faţă de Dumnezeu, şi ar fi bine să fie şi primele noastre cuvinte rostite în decursul unei zile, ar fi de laudă la adresa Sa, atunci cererile noastre ar fi însoţite de acel „parfum frumos mirositor”, ar fi ca şi cum „tămâia aromată ce se aducea la Templul de la Ierusalim” ar fi adusă pe altarul rugăciunilor noastre. Experienţa ar fi înviorătoare, fiindcă în loc să ne mai amintim cât de slabi suntem prin noi înşine, am vedea cât de puternic este Domnul stăpânind asupra întregului Univers şi deopotrivă asupra vieţilor noastre. Astfel, o lumină cerească ar pătrunde în inima noastră şi am putea să privim cu speranţă şi încredere către viitor.

 

Cu siguranţă, că am experimenta o bucurie lăuntrică pe care nimic şi nimeni nu va putea să ne-o răpească, până în ziua în care ne vom întâlni „faţă către faţă” cu Dumnezeul nostru la a doua venire a lui Hristos.

 

Rugăciune pentru a deprinde exerciţiul laudei lui Dumnezeu în orice vreme şi pentru a manifesta o atitudine de deplină încredere în Creatorul nostru, experimentând bucuria mântuirii în fiecare clipă a vieţii noastre.

 

Dacă în genere ne-am obişnuit să privim credinţa ca fiind doar o reacţie pozitivă la un mediu ostil şi imperfect, de data aceasta vedem cu ea devine un mijloc activ de contracarare şi respingere a tot ce este rău. Împotrivirea în faţa influenţelor negative îmbracă de multe ori forma unei lupte „corp la corp”, similară din multe puncte de vedere conflictelor pe care le-a avut de înfruntat Domnul Isus Hristos de-a lungul vieţii pe acest pământ. Practic, noi trebuie nu doar să stăm pasivi având credinţă, ci deseori este necesar să contraatacăm tendinţele spre rău, având credinţă în Dumnezeu şi în intervenţia Sa eliberatoare.

 

Dacă apostolii ar fi stat doar să aştepte vremuri mai favorabile, având credinţa că ele vor veni, atunci creştinismul ar fi dispărut înainte să se fi ştiut de el. Dimpotrivă, prin primirea darurilor spirituale acordate de către Duhul Sfânt, ei au înaintat înfruntând adversităţile şi împotrivirea, fiind convinşi că Dumnezeu le va da biruinţa. Ei au înţeles că se aflau angajaţi cu totul într-un război spiritual, în care iniţiativa, curajul, speranţa şi încrederea sunt lucruri de cea mai înaltă valoare.

 

Creştinismul nu se rezumă doar la o metodă de dezvoltare personală, având la bază principii pozitive şi o gândire axată pe intervenţia lui Dumnezeu. Realitatea este că prin intermediul religiei creştine, Dumnezeu a deschis un front mondial împotriva împărăţiei Celui Rău, un atac frontal atât în planul exterior, al evenimentelor istorice, cât şi interior, în inimile oamenilor. De aceea, niciodată nu a fost mai intens conflictul între bine şi rău, ca în vremurile ce au urmat răspândirii credinţei în Isus Hristos, ca Mântuitor al întregii lumi.

 

De îndată ce o persoană se decide să Îl urmeze pe Isus Hristos, conflictul începe cu adevărat în viaţa sa. Şi până atunci influenţele rele s-au manifestat asupra sa, dar din acel moment confruntările vor deveni tot mai dure. Deopotrivă, puterea lui Dumnezeu se va manifesta într-un mod mult mai clar pentru a susţine pe cel ce se luptă cu agenţii răului, cu circumstanţe defavorabile, slăbiciuni de tot felul sau împotriviri neaşteptate. Un creştin este de fapt un luptător, iar el trebuie să mânuiască cu măiestrie armele spirituale, în genul credinţei în Dumnezeu, rugăciunii sau studiului biblic.

 

Dacă vom citi din Evanghelii, vom vedea că atunci când Domnul Isus Hristos a fost ispitit în pustie, răspunsul Său a făcut o directă referinţă la ceea ce „stă scris”, adică la Biblie. De asemenea, fiind ispitit în diferite ocazii, inclusiv în grădina Ghetsemani, El S-a rugat cu putere pentru a dobândi tărie cu scopul de a învinge pe Cel Rău. Prin urmare, cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi utilizarea acesteia la vreme de nevoie, când suntem încercaţi, precum şi practica rugăciunii stăruitoare, în cazul că avem o confruntare directă cu puterile răului, sunt mijloace care având la bază credinţa în Dumnezeu vor realiza alungarea vrăjmaşului.

 

Exerciţiul rugăciunii necesită o condiţie spirituală şi fizică de excepţie, fapt ce implică reformarea în totalitate a stilului nostru de viaţă. Nu vom putea practica niciodată o rugăciune stăruitoare, eficientă în lupta cu răul, dacă nu suntem într-o condiţie favorabilă prin abţinerea de la tot ce este nociv şi prin echilibru în orice lucru bun. Lăsarea în voia unui apetit alimentar excesiv, de multe ori reprezintă cauza pentru care nu avem putere să ne rugăm cu adevărat şi să insistăm, până când Dumnezeu îşi manifestă prezenţa Sa, alungând întunericul aruncat asupra noastră de către forţele răului.

 

Pe de o parte există mari confruntări, ce ne aşteaptă în momentele critice ale vieţilor noastre, pentru care trebuie să ne pregătim din timp. Pe de altă parte, există confruntări zilnice, de mai mică intensitate, care au drept scop să ne pregătească să trecem cu bine atunci când vor veni marile controverse. Aşadar, niciodată un creştin nu stă într-o stare de amorţire, ci el se pregăteşte luptând şi învingând problemele zilnice pe care le are de înfruntat. El nu poate să scape de acest lucru, dar satisfacţia biruinţei prin Isus Hristos este extraordinară.

 

În Biblie stă scris despre„cel neprihănit”, că „de şapte ori cade, şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire.” (Proverbe 24:16).Se poate întâmpla, mai ales la început, sau din cauza lipsei de antrenament şi de veghere, să fim înfrânţi în multe conflicte cu influenţele rele. De exemplu, obiceiuri vătămătoare vor fi greu de depăşit, sau răspunsul nostru în momentul când suntem provocaţi va fi departe de modelul divin, precum şi altele în felul acesta. Cu toate acestea, nu trebuie să ne dăm bătuţi. Apostolul Ioan spunea că dacă totuşi cădem în păcat, avem la Tatăl „un mijlocitor, pe Isus Hristos”. Cu atât mai mult este adevărat acest lucru, pentru un creştin care se luptă cu influenţele rele!

 

Biruinţa influenţelor negative nu se înseamnă întotdeauna eliminarea surselor ce le produc. Cineva s-ar putea afla o viaţă întreagă în compania unor persoane care îi batjocoresc credinţa, acestea fiind uneori rude, în genul părinţilor, copiilor, soţului sau soţiei, iar alteori vecini de care nu se poate scăpa. În astfel de situaţii, înţelepciunea, tactul şi mai ales răbdarea sunt de o nepreţuită valoare, fiindcă în cele din urmă biruinţa este de natură spirituală.

 

Biruinţa oferită de Isus Hristos se referă în primul rând la învingerea răului printr-un comportament şi un sistem de reacţie diferit, răspunzând răului cu bine, sau alteori prin tăcere, dar niciodată prin utilizarea unor metode similare celor folosite de forţele întunericului. Astfel, dacă privim la viaţa Domnului Isus Hristos, vom vedea că nenumărate au fost ocaziile în care a fost provocat să răspundă cu violenţă sau cu aceeaşi monedă, dar de fiecare dată El s-a supus pe deplin lui Dumnezeu şi a rămas de partea adevărului.

 

Este cu totul fals să credem că un creştin va deveni victima influenţelor negative, fiindcă el are la dispoziţie mijloace mult mai puternice. De exemplu, atunci când se spun lucruri rele despre noi, cel mai puternic argument stă tocmai în expunerea faptelor în adevărata lor lumină, dovedind lipsa de temei în ceea ce suntem acuzaţi. Sau dacă avem de-a face cu provocări în genul certurilor sau schimbului de cuvinte răutăcioase, un creştin va putea prin răbdare, înţelepciune şi un răspuns blând să stopeze un astfel de comportament, sau alteori va demonstra înaintea tuturor că dovedeşte o reacţie ce presupune un caracter şi o forţă interioară de excepţie, fapt ce se va impune de la sine înaintea celorlalţi.

 

Un creştin autentic va fi o persoană deosebit de puternică, având o tărie interioară şi o capacitate de a face faţă cu succes oricărei situaţii prin care ar fi chemat să treacă, fiindcă în el lucrează o putere supranaturală ce vine de la Isus Hristos. Prin intermediul relaţiei vii cu Dumnezeu pe care o are, despre care mărturiseşte deopotrivă propria conştiinţă şi propriile fapte, un creştin va fi capabil nu numai să reziste în faţa răului, dar şi să fie o sursă de influenţă pozitivă în mijlocul realităţilor în care este chemat să trăiască.

 

Cu siguranţă că un creştin autentic va fi o puternică reprezentare a Maestrului divin, astfel că prin exercitarea unei credinţe puternice va reuşi să smulgă şi să influenţeze în mod pozitiv multe persoane, care se află prinse în capcanele Celui Rău. Un creştin este de fapt un combatant, un luptător în marea armată a lui Dumnezeu care se luptă şi învinge la fiecare pas pe agenţii Celui Rău. Bineînţeles că lupta este în primul rând spirituală, dar rezultate concrete se pot vedea, dacă vom şti să privim prin ochii credinţei.

 

Un creştin nu este o persoană ce se bucură în mod egoist de vindecare spirituală, care are drept rod final vindecarea fizică şi primirea în Împărăţiei cerurilor. Acesta este doar un aspect al mântuirii. În acelaşi timp, un creştin ce trăieşte experienţa vindecării spirituale interioare, devine un luptător de succes cu forţele răului, fiind un agent activ în extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu chiar în mijlocul acestei lumi. De aceea, el nu se va limita doar să primească în mod pasiv har şi susţinere de la Dumnezeu, ci deopotrivă se va angaja activ acolo unde se găseşte pentru a face ca Împărăţia cerurilor să înainteze. Aici de fapt întâlnim adevăratul scop al bisericii, ce reuneşte pe toţi creştinii autentici, care nu numai cred, dar şi luptă învingând prin Isus Hristos în conflictul ce se desfăşoară între bine şi rău pe pământ. Prin urmare, un creştin va fi o persoană a cărei credinţă se va dezvolta cu fiecare etapă a experienţei prin care trece în această viaţă.

 

Rugăciune pentru a învinge la fiecare pas în controversa cu puterile răului, pentru a face faţă cu succes oricărei împrejurări prin care vom fi chemaţi să trecem şi pentru a aduce la Dumnezeu câţi mai mulţi oameni din această lume, făcând să înainteze Împărăţia cerurilor.

 

Apostolul Petru ilustrează principiul dezvoltării credinţei prin intermediul încercărilor, oferind imaginea minereului aurifer ce este purificat, curăţit, folosind topirea în foc. Ceea ce provoacă distrugerea materialului steril, conduce doar la topirea aurului şi la creşterea valorii sale prin eliminarea oricăror impurităţi. Astfel, înţelegem că problemele pe care le întâlnim în viaţă, pot deveni oportunităţi îngăduite de către Dumnezeu, pentru dezvoltarea credinţei noastre şi implicit a caracterului nostru.

 

Fiecare om are propria scară de valori la care aderă în experienţa sa, fapt pentru care reacţia la diferitele provocări ale vieţii va diferi de la caz la caz. Credinţa în Dumnezeu nu face referinţă în genere la lucruri accesibile simţurilor noastre, astfel că potrivit cu apostolul Petru, „Îl iubim pe Hristos fără să Îl fi văzut, credem în el, fără să Îl vedem şi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită, fiindcă la sfârşitul credinţei noastre vom dobândi mântuirea sufletelor”. Cu alte cuvinte, credinţa aparţine unui plan de existenţă ce depăşeşte orizontul limitat al realităţii înconjurătoare şi de aceea, în mod normal ar trebui ca încercările vieţii să nu aibă un impact direct asupra percepţiei realităţilor spirituale.

 

Aş putea da un răspuns posibil folosind următoarea ilustraţie. Atunci când am fost într-o călătorie cu avionul, deseori am constatat că există turbulenţe serioase imediat după decolare sau la altitudini relativ joase. Dar pe măsură ce avionul câştigă înălţime, observăm cum acestea încep să se micşoreze, pentru ca la plafonul de zbor să înceteze aproape cu totul. Explicaţia este relativ simplă, în sensul în care mişcările maselor de aer sunt mai puternice în apropierea solului, dar descresc pe măsura creşterii altitudinii. Tot astfel, pentru a preveni sau depăşi problemele legate de menţinerea credinţei, este necesar să avansăm spiritual, să ne dezvoltăm percepţia realităţilor cereşti.

 

Elementul cheie în versetele menţionate se constituie din expresia „voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă”. Cu alte cuvinte, există o putere supranaturală ce acţionează prin intermediul credinţei pe care o avem în Dumnezeu, cu privire la mântuirea prin Isus Hristos. Mai concret, noi trebuie să cultivăm acele deprinderi ce ne vor ajuta să devenim tot mai conştienţi de acţiunea puterii lui Dumnezeu şi să eliminăm acele lucruri care ne împiedică să ajungem la această percepţie asupra realităţilor spirituale în care suntem implicaţi. De aceea, este necesară o profundă reformă a stilului nostru de viaţă şi a tot ceea ce facem zi de zi, şi chiar ceas de ceas.

 

Reluând ideile amintite de către apostolul Petru, trebuie să ne concentrăm atenţia asupra „mântuirii gata să fie descoperită în vremurile de apoi”, fapt ce reclamă studiul Sfintelor Scripturi. Este imposibil să dobândim o percepţie corectă şi cu impact direct asupra vieţilor noastre în ce priveşte intrarea în Împărăţia cerurilor, dacă nu vom studia zilnic Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este primul pas pe care trebuie să-l realizăm pentru dezvoltarea credinţei noastre.

 

După aceea, este necesar să facem o transpunere a învăţăturilor biblice la vieţile noastre, fapt ce va conduce la definirea unor obiective pe care dorim să le atingem în vederea creşterii noastre spirituale. La modul concret, pot da un exemplu putem fi confruntaţi cu anumite probleme de sănătate, venite neaşteptat asupra noastră, şi care pot să ne provoace îndoială cu privire la grija lui Dumnezeu faţă de noi. Însă, în loc să dăm glas necredinţei şi sentimentelor de amărăciune sau de tristeţe, ar trebui să căutăm în Scriptură acele cuvinte care să ne ajute să clădim o viziune pozitivă, având la bază perspectiva intervenţiei lui Dumnezeu în favoarea noastră şi intrării în Împărăţia cerurilor.

 

Obstacolele interioare sunt mai periculoase decât cele exterioare. Şi cel mai adesea, obstacolele exterioare induc o proiecţie interioară ce rămâne chiar şi după ce au trecut circumstanţele defavorabile sau le-am depăşit cumva. Aici se află puterea nefastă a influenţelor exterioare ce subminează valorile interioare pe care le avem, incluzându-le şi pe cele spirituale, cu referinţă directă asupra credinţei. În mod practic, obstacolele imediate ce vor veni asupra noastră vor putea consta în lipsa timpului disponibil, în manifestarea unei dispoziţii depresive sau de amărăciune, sau altele de genul acesta. De asemenea, putem fi împiedicaţi de cei din jurul nostru, care fie ne plâng de milă, fie nu manifestă nici un fel de compasiune atunci când trecem prin încercări. Şi bineînţeles că această listă poate să continue, pentru ca în final să ajungem să nutrim sentimentul că Dumnezeu ne-a abandonat, că Biblia nu este adevărată, că toate aceste lucruri sunt doar poveşti, iar viaţa viitoare este doar o amăgire.

 

Cu siguranţă, că există un progres al trăirilor fie în jos, dacă ne lăsăm „luaţi de val”, fie în sus, dacă vom exercita credinţă în Dumnezeu, având la bază ceea ce stă scris şi aplicând la vieţile noastre ceea ce studiem. Pentru a depăşi astfel de sentimente şi de obstacole, este necesar în primul rând să facem o alegere fermă să continuăm să rămânem alături de Dumnezeu, să deschidem Biblia, chiar dacă nu simţim o astfel de nevoie, să o studiem, chiar dacă ni se pare un lucru inutil, şi să aplicăm, chiar dacă pare a fi o pierdere de timp. Aşa cum am mai menţionat, planul spiritual nu poate fi înţeles pe baza simţurilor, dar el este accesibil credinţei şi acelei raţiuni ce se articulează pe Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Voi cita din nou cuvintele apostolului Petru, care zicea „că vom dobândi, ca sfârşit al credinţei noastre, mântuirea sufletelor”. Cu alte cuvinte, rezultatul se va vedea doar la „sfârşitul credinţei noastre”, care ştim bine că se va realiza atunci când Domnul Hristos va reveni pentru a ne lua în Împărăţia cerurilor. Astfel, înţelegem că menţinerea credinţei în Dumnezeu trebuie să se realizeze până la acel moment, indiferent de circumstanţele prin care trebuie să trecem în decursul vieţii. Abia la final se va vedea rezultatul palpabil, însă până atunci vom putea experimenta „o bucurie negrăită şi strălucită”, în aşteptarea împlinirii făgăduinţelor divine.

 

Reluând ideea „bucuriei negrăite şi strălucite”, pot spune că menţinerea credinţei ne va aduce o linişte interioară şi o capacitate de a ne ridica deasupra împrejurărilor prin care trecem, care ea însăşi se constituie ca un beneficiu imediat. Mai mult chiar, percepţia prezenţei divine împreună cu noi, intervenind în favoarea noastră, va aduce o convingere fermă asupra adevărului cuvintelor lui Dumnezeu. Practic, vom percepe faptul că puterea lui Dumnezeu este la lucru pentru a ne susţine şi a ne dezvolta fiinţa lăuntrică, în a ne ridica deasupra turbulenţelor ce se produc inerent în vecinătatea pământului.

 

Mai mult ca sigur că apostolul Petru ne-a scris având în vedere ceea ce el însuşi trăia. Să ne gândim la ce privaţiuni a fost expus de-a lungul vieţii, la ce batjocuri sau persecuţii, şi câte suferinţe a trebuit să îndure culminând cu propria sa crucificare. Aşadar, nimeni să nu creadă că el a dat sfaturi „din cărţi”, ci gustând experienţa amară a încercărilor de tot felul, a putut să ne ofere un exemplu despre ce înseamnă să îţi menţii credinţa vie indiferent de împrejurare. Exemplul său poate să ne ajute şi să ne motiveze să procedăm într-un mod similar.

 

A fi păzit prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, înseamnă să te raportezi la ceea ce ne-a promis Domnul Isus Hristos, că va fi mereu alături de noi, prin prezenţa Duhului Sfânt şi a sfinţilor îngeri, că vom fi biruitori indiferent de încercările prin care vom trece, iar în final că vom fi primiţi în Împărăţia cerurilor la a doua sa venire. Această convingere nu trebuie să scadă cu trecerea timpului, ci dimpotrivă ea trebuie să crească tot mai mult, pe măsură ce viaţa noastră se derulează. Astfel, credinţa apostolului Petru, în loc să scadă datorită împotrivirilor cărora trebuia să le facă faţă, ea se dezvolta tot mai mult, pentru ca în final să culmineze cu biruinţa în chiar martirajul său, liber consimţit.

 

Cu siguranţă, că experienţa dezvoltării credinţei a mers până la cea din ultimă limită atunci când principiul jertfirii de sine, care l-a caracterizat în mod constant pe apostolul Petru, a devenit sacrificiu de sine. Vedem astfel, că exerciţiul dezvoltării credinţei ne va conduce în final la depăşirea planului suferinţelor din această lume, şi ne va conduce să ne ridicăm la înălţimi care întrec şi cea mai iscusită imaginaţie. În ce-l priveşte pe apostolul Petru, „aurul credinţei a fost curăţit în focul încercărilor”, pentru ca în final să devină cu totul pur, de mare valoare, gata pentru înălţare în Împărăţia cerurilor.

 

Rugăciune pentru dezvoltarea credinţei indiferent de împrejurările prin care trebuie să trecem, pentru însuşirea exemplului oferit de către apostolul Petru, precum şi pentru dobândirea unei percepţii corecte asupra destinului nostru veşnic în Isus Hristos.

Înălţarea lui Isus Hristos după înviere are drept principal obiectiv pregătirea locurilor în Împărăţia cerurilor pentru toţi cei care vor primi mântuirea Sa. Din acest punct de vedere, pregătirea locurilor din ceruri reprezintă cea mai de seamă activitate ce se desfăşoară în clipa de faţă înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Cei credincioşi sunt atât de importanţi în ochii Celui Prea Înalt, încât întregul univers priveşte modul în care Domnul Isus Hristos realizează cadrul pentru primirea acestora în slava cea veşnică.

 

Corespondentul terestru al pregătirii din ceruri se află în pregătirea pe care o facem aici pe pământ în vederea marii întâlniri cu Mântuitorul nostru. Într-adevăr, este posibil să nu observăm efervescenţa acestei pregătiri, aşa cum ea se manifestă în ceruri, dar acest lucru nu se datorează faptului că nu există o lucrare de instruire a sfinţilor pentru primirea în Împărăţia cerurilor. Chiar dacă privirea noastră nu vede, în fiecare inimă omenească se dă o mare luptă între puterile binelui şi ale răului, având drept rezultat pregătirea, sau dimpotrivă, pierderea locului ceresc avut în vedere de către Dumnezeu.

 

Pregătirea pe care o desfăşoară Domnul Isus Hristos îmbrăţişează deopotrivă realităţile cereşti şi cele din această lume. Astfel, pe de o parte El mijloceşte pentru noi înaintea Tatălui ceresc primind putere pe care să ne-o transmită prin îngerii cei sfinţi, iar pe de altă parte, prin intermediul Duhului Sfânt, El acţionează direct asupra inimii noastre în vederea preschimbării. În acelaşi timp, El conduce evenimentele acestei lumi către momentul marii întâlniri dintre noi şi Creatorul nostru.

 

Dacă ar fi vorba doar de o informare cu privire la ceea ce se întâmplă în ceruri, sau ceea ce face Hristos, nu am putea spune că ne-ar privi prea mult. Este clar că orice informaţie, dacă nu are un impact asupra interiorului nostru, nu are mare valoare. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că se desfăşoară o pregătire pentru noi în ceruri, trebuie să ne determine să cooperăm cu Duhul Sfânt în vederea pregătirii pe care trebuie să o facem şi noi, la rândul nostru, pe pământ.

 

Cu siguranţă că nu putem sta pasivi, fără să facem nimic, atunci când ştim că tot cerul este implicat activ în primirea noastră în Împărăţia cerurilor. Este absurd să credem că trebuie să rămânem pasivi, sau cu ale noastre, în timp ce Hristos şi toţi îngerii cei sfinţi sunt implicaţi cu totul în lucrarea de pregătire pentru Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, oricine devine conştient de realitatea cuvintelor spuse de Mântuitorul nostru cu această ocazie, va conlucra în vederea atingerii obiectivului înălţării şi intrării în lumea cea veşnică a lui Dumnezeu.

 

Primul lucru la care se face referinţă este cel de a nu ni se „tulbura inima”. Cu siguranţă, că dacă nu vom avea o imagine clară asupra naturii lucrării din ceruri, simţămintele noastre se vor tulbura, fiind afectate de ignoranţă, care nu poate naşte decât speculaţie şi îndoială. De fapt, starea noastră naturală este de a fi indiferenţi şi inconştienţi cu privire la implicaţiile ce decurg din faptul că Isus Hristos mijloceşte pentru noi înaintea lui Dumnezeu, în ceruri. La modul practic, aceste cuvinte ne ajută în primul rând să ne trezim din letargia ce caracterizează spiritul acestei lumi, pentru a începe să ne pregătim să-L întâlnim pe Dumnezeul nostru.

 

Nu vom putea avea niciodată o credinţă activă, eficientă, dacă nu vom avea o dorinţă vie de a ne pregăti pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu şi a fi înălţaţi la ceruri. O credinţă care nu distinge acest aspect va sfârşi în cele din urmă să se plafoneze la nivelul unei aşa-zise mântuiri în care Hristos face totul, iar noi ne vedem de treburile noastre. Adevărata credinţă se împleteşte cu fiecare aspect al vieţii noastre, conturându-ne marele obiectiv al existenţei noastre terestre: intrarea în Împărăţia cea veşnică.

 

Cuvintele Scripturii sunt pline de viaţă, oferind suport şi călăuzire pentru oricine doreşte să cunoască voinţa lui Dumnezeu şi să se pregătească pentru Împărăţia cea veşnică. Pe de altă parte, dacă religia se rezumă doar la forme de închinare, sau doar la informarea cu privire la anumite adevăruri, dacă ea nu se continuă dincolo de întrunirile creştine în viaţa fiecăruia dintre noi, atunci ea se constituie doar ca o formă de auto-amăgire. Cauza unei astfel de situaţii se regăseşte în faptul că oamenii s-au obişnuit să fie doar nişte ascultători pasivi, doar nişte spectatori la o piesă de teatru sau la furnizarea de informaţii relativ interesante.

 

Răspunsul stă în activarea credinţei în Dumnezeu şi în dezvoltarea ei folosind cuvintele Sfintelor Scripturi. Revenind la versetele anterioare, conştiinţa pregătirii ce se face în ceruri va conduce la o dorinţă profundă de a ne pregăti la rândul nostru, de a conlucra cu Isus Hristos şi îngerii ce sfinţi. O astfel de dorinţă ne va conduce la o lucrare temeinică de reformă a vieţii, a tuturor obiceiurilor noastre, pentru a veni în armonie cu ceea ce realizează Hristos în momentul de faţă. Locurile din ceruri nu pot fi ocupate decât de cei care s-au pregătit pentru marea întâlnire, marea nuntă, a „Mielului şi a celor răscumpăraţi”, aşa cum este scris în Evanghelii şi în Apocalips.

 

Pregătirea va îmbrăca diferite forme în funcţie de specificul vieţii fiecăruia dintre noi. Mergând pe linia dezvoltării credinţei în Dumnezeu, pot spune că pregătirea va face referinţă la întărirea capacităţii noastre de a ne încrede în Dumnezeu în mijlocul circumstanţelor concrete ale vieţii. Confruntaţi cu felurite probleme şi dificultăţi, credinţa noastră în loc să scadă se va întări, fiindcă ştim că în ceruri tot interesul fiinţelor cereşti se concentrează pe situaţia noastră şi pe călăuzirea în vederea pregătirii intrării în lumea cea veşnică. Având o astfel de cunoştinţă, vom căuta căi şi mijloace de a depăşi tot ceea ce ne stă în cale, pentru a putea „alerga”, cum spunea apostolul Pavel, în cursa cea bună a mântuirii, şi pentru a învinge la fiecare pas.

 

Un creştin care se pregăteşte pentru ceruri nu poate să fie negativist, aruncând umbre de întuneric în jurul său, afectând prin răceala simţămintelor pe cei din jur, devenind o piatră de poticnire pentru cei mai slabi în credinţă sau aflaţi la începutul drumului lor creştin. Dimpotrivă, va fi o persoană plină de putere, încredere şi optimism, fiindcă viaţa lui Hristos se manifestă în el, fiindcă primeşte energii spirituale de natură divină, fiindcă învinge la fiecare pas, sau dacă totuşi cade, se ridică şi luptându-se învinge în cele din urmă. Aşadar, un creştin autentic reprezintă o putere deosebită spre bine şi pentru călăuzirea celorlalţi în pregătirea lor în vederea înălţării la ceruri.

 

Credinţa noastră în Dumnezeu are nevoie de hrănire din cuvintele Scripturii, sau altfel spus, ea se activează atunci când asupra noastră se revarsă lumina din Cuvânt. Tot astfel, dacă neglijăm această expunere la Cuvântul vieţii, viaţa noastră religioasă va mărturisi cu privire la calitatea deficitară a credinţei pe care o pretindem că o avem. În mod normal, atunci când citim cuvinte în genul celor amintite mai devreme, ar trebui ca interiorul nostru să vibreze la auzirea şi primirea puterii divine ce se manifestă o dată cu parcurgerea acestor texte sfinte. Însă dacă la auzirea lor nu suntem în nici un fel mişcaţi, fie din cauza obişnuinţei, fie din cauză că nu suntem antrenaţi să privim în adâncimea sensului descoperit, atunci se produce o progresivă întunecare a interiorului nostru.

 

Dacă nu urmăm drumul care duce către Împărăţia cerurilor, atunci automat vom urma calea care ne va purta spre adâncimile căderii din care nu mai există întoarcere. Un creştin întunecat reprezintă un argument puternic în favoarea îndoielii şi necredinţei, de zece ori mai eficient decât un ateu care îşi dă silinţa să distrugă încrederea în Dumnezeu. De aceea, trebuie să aprindem candela bucuriei, speranţei, optimismului şi a altora în genul acestora, având drept untdelemn Cuvântul lui Dumnezeu, fapt ce ne va conduce la pregătirea activă în vederea înălţării în lumea cea veşnică.

 

Acest lucru se poate realiza numai prin aducerea în armonie cu voinţa divină a fiecărui gând, a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte, până la sfinţirea deplină a vieţii noastre în tot ce avem cunoştinţă la un moment dat. De fapt, vorbim nu despre un ideal, ci despre un lucru posibil, fiindcă Hristos nu numai că a murit pentru noi, dar ne şi pregăteşte un loc în ceruri, pentru a fi alături de El pentru totdeauna. A fi sfânt în ceruri, presupune pentru început să fii sfânt aici pe pământ, iar prin Hristos, imposibilul devine posibil.

 

Rugăciune pentru întărirea credinţei pe care o avem în Dumnezeu, pentru pregătirea în vederea înălţării la ceruri, pentru alungarea întunericului din interiorul nostru şi deopotrivă pentru a conlucra cu Hristos prin întărirea credinţei noastre în lucrarea de pregătire a intrării în lumea cea veşnică.

 

 

Într-un anumit sens avem de-a face cu un principiu universal, fiindcă este necesar să credem că vom primi lucrul pentru care ne rugăm. Ar fi de fapt o contradicţie de termeni să ne rugăm fără a avea convingerea că vom primi lucrul pentru care am făcut cererea respectivă. De aceea, se poate spune că un lucru esenţial pentru a avea răspuns la rugăciune este să crezi că Dumnezeu îţi va răspunde şi că va împlini lucrul pentru care te-ai plecat înaintea Sa, având convingerea că vei primi răspunsul conform cu ceea ce ai crezut.

 

Cu siguranţă că aceasta era problema avută în vedere de către Mântuitorul nostru. Prea adesea ne dăm bătuţi imediat, atunci când vedem că Dumnezeu pare că întârzie să ne răspundă pentru ce ne-am rugat. Şi nu în ultimul rând, de multe ori ceea ce îi cerem nu se bazează pe o convingere fermă că vom fi ascultaţi, atitudinea noastră fiind greşită, în sensul în care exprimăm prin vorbire anumite lucruri, dar în adâncul sufletului nostru nu suntem convinşi asupra faptului că ni se va răspunde.

 

Sunt sigur că multe persoane au experimentat situaţii în care răspunsul la rugăciune a întârziat, sau nu a mai apărut deloc. Dar ori de câte ori suntem confruntaţi cu aşa ceva, ar trebui să ne întrebăm în primul rând, dacă am fost convinşi că Dumnezeu ne va răspunde. Iar dacă astfel au stat lucrurile, atunci trebuie să examinăm în ce măsură am insistat pentru a primi un răspuns, fiindcă de cele mai multe ori perseverenţa noastră în rugăciune lipseşte sau se manifestă doar ca o reluare la nivel verbal a cererilor noastre.

 

Nu aş putea spune că este simplu să dovedim o astfel de încredere deplină. De regulă, noi vorbim destul de mult despre necesitatea unei astfel de credinţe, dar în realitate ne este teribil de dificil să o punem în practică. Oare nu am observat atât de des, că atunci când încercăm să ne rugăm cu sinceritate şi credinţă, ceva din interiorul nostru, iar de multe ori şi din afara noastră, se pune în mişcare pentru a ne bloca exprimarea dorinţelor înaintea lui Dumnezeu. Nu aţi constatat cum deodată cuvintele încep să ne lipsească, sau devin fără conţinut, iar lucrul pentru care am fi dorit să ne cerem pare să mai fie clar exprimat?

 

Munţii despre care se vorbeşte în versetul citat, se referă deopotrivă la obstacolele interioare, precum şi la cele exterioare, ce pot sta în calea avansării noastre pe calea care duce către Împărăţia cerurilor. Aruncarea lor în mare nu este ceva opţional, o manifestare a unei credinţe de excepţie, ci reprezintă o necesitate de prim ordin. Practic, noi nu putem merge mai departe, dacă aceşti munţi nu se dau la o parte. Ori ei rămân înaintea noastră, iar noi vom fi nevoiţi să ne oprim, ori sunt daţi la o parte dinaintea noastră, iar noi vom putea merge în continuare pe calea ce duce în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Obstacolele pot diferi în natură şi manifestare, dar cu siguranţă un impediment major pentru a putea să te rogi lui Dumnezeu este manifestat prin lipsa credinţei, mai precis a acelei credinţe depline, ce se sprijină ferm pe ceea ce a făgăduit Creatorul nostru. Nu mă refer la acea credinţă care afirmă verbal adevărul cuvintelor lui Dumnezeu, ci la acea încredere fermă ce se sprijină cu o convingere puternică pe afirmaţiile făcute de Creatorul nostru, în legătură cu iertarea şi mântuirea noastră prin Isus Hristos.

 

Aruncarea în mare este similară acţiunii potopului distrugător, care a scufundat o lume ce se ridica împotriva lui Dumnezeu. Într-un mod similar, orice obstacol trebuie să fie cu desăvârşire dat la o parte, fără a mai lăsa vreo urmă din el. Aşa cum am amintit, un alt impediment în ce priveşte rugăciunea este cauzat de lipsa de concentrare asupra a ceea ce a spus Dumnezeu şi deopotrivă asupra ceea ce noi dorim ca El să împlinească pentru noi. Din această cauză, rugăciunile devin doar exprimări de suprafaţă, doar cuvinte lipsite de conţinut, sau vorbe, şi nimic mai mult, totul fiind doar un exerciţiu exterior ce nu are nici o legătură cu ceea ce se află în inima noastră.

 

Nu în ultimul rând, lipsa ordinii în viaţa noastră, obiceiurile vătămătoare pentru minte sau trup, hrănirea excesivă sau dimpotrivă, deficitară, lipsa odihnei, vizionarea de programe ce incită la gânduri necurate, sau pur şi simplu la excitarea nesănătoasă a minţii, precum şi orice păcat comis, se constituie ca munţi ce trebuie să fie aruncaţi în „mare”, adică distruşi cu desăvârşire. Sunt sigur că lista poate continua şi cu alte elemente ce ţin de viaţa noastră personală.

 

În sfera realităţii din afara noastră, prieteniile sau asocierea nesănătoasă cu persoane nespirituale sau lipsite de credinţă, afectează prin puterea influenţei interpersonale credinţa pe care o avem şi implicit dorinţa noastră de a ne ruga cu putere înaintea lui Dumnezeu. Un program de lucru încărcat, implicarea în prea multe activităţi, lipsa unei vieţi personale cu Dumnezeu, a acelui timp în care „în cămara ta” stai singur cu Dumnezeu şi exprimi dorinţele tale, sunt de asemenea mari obstacole pentru credinţa noastră. Şi nu în ultimul rând, lipsa unor relaţii deschise în familie, discuţiile aprinse între membrii familiei, orice formă de mânie sau de răutate exercitate de noi sau asupra noastră, îşi pun amprenta, constituindu-se ca obstacole în dezvoltarea credinţei noastre..

 

Răspunsul general constă în „aruncarea acestor munţi în mare”, adică distrugerea lor cu desăvârşire, având la bază exercitarea credinţei în Dumnezeu. Înţelesul este spiritual şi se poate concretiza, în funcţie de situaţie, prin ordonarea vieţii, eliminarea progresivă a obiceiurilor vătămătoare, hrănirea conform cu nevoile reale ale trupului şi minţii, eliminarea vizionării de programe ce au un conţinut vătămător, precum şi altele în genul acesta. Practic, trebuie schimbat întreg stilul nostru de viaţă, realizând o profundă schimbare a obiceiurilor noastre.

 

În ce priveşte cealaltă listă, este necesar să ne alegem cu înţelepciune prietenii şi legăturile de orice fel cu semenii noştri, încercând să ne asociem cu persoane ce ne vor ajuta să avansăm pe drumul credinţei. De asemenea, este necesar să nu ne supraîncărcăm cu prea multe activităţi, astfel încât să nu ne mai rămână nici energie, nici timp pentru a mai putea vorbi lui Dumnezeu. Cât de adesea, nu mai avem timp pentru rugăciune sau ceea ce oferim nu reprezintă altceva decât o rostire cu gura a unor fraze tip, în timp ce mintea noastră rămâne prea plină cu gândurile zilei, iar alteori doarme pur şi simplu! Nu în ultimul rând, trebuie să ne luptăm să avem timpul nostru cu Dumnezeu, perioade de solitudine în care să ne rugăm Tatălui nostru ceresc.

 

Cea mai dificilă, dar în acelaşi timp lucrarea ce se află cel mai aproape de noi, constă în reformarea relaţiilor de familie, în sensul în care vorbirea de rău, mânia, violenţa de orice fel, şi altele în felul acesta, trebuie să fie eliminate în baza unui acord comun între membrii respectivei familii. Trebuie bine înţeles, că o familie cu adevărat creştină reprezintă un puternic sprijin în dezvoltarea credinţei şi a relaţiei cu Dumnezeu. Pe de altă parte, o viaţă de familie deficitară, se constituie ca un munte uriaş, mai înalt decât vârful Everest, pe calea ce duce la ceruri.

 

În acest caz, trebuie să facem din partea noastră tot ce se poate pentru a fi pace, iar atunci când lucrurile nu mai depind de noi, să ne încredinţăm lui Dumnezeu, având convingerea că El ne va da putere să depăşim respectiva situaţie. Cu siguranţă că vom avea obstacole exterioare la fiecare pas, şi deopotrivă înăuntrul nostru se vor ridica multe bariere. Pe primele vom putea mai mult sau mai puţin să le dăm la o parte din calea noastră, dar pe celelalte, adică pe cele interioare, este pur şi simplu datoria noastră să scăpăm cu totul de ele. Iar ceea ce a fost handicapul nostru în această viaţă va deveni oportunitatea noastră de dezvoltare, prin intermediul unei credinţe depline ce se prinde ferm de braţul divin, fapt care ne va conduce dincolo de tot ceea ne-am fi putut imagina vreodată.

 

Rugăciune pentru a învinge orice fel de obstacol interior sau exterior ce stă în calea noastră în a ne ruga lui Dumnezeu şi în a avea o credinţă deplină; deopotrivă, rugăciune pentru ca „munţii să fie aruncaţi în mare”, iar noi să mergem mai departe către Împărăţia cerurilor.

 

Sunt sigur că una dintre deprinderile cele mai puţin cultivate de către mulţi oameni religioşi, este cea a laudei. Când spun acest lucru, nu mă refer la înşiruirea de cuvinte printre care se repetă expresii ce conţin cuvinte de laudă, ci la o redare inteligentă, cu sens şi din toată inima a cuvintelor de apreciere, reverenţă şi iubire faţă de Creatorul nostru. Dacă atunci când vin asupra noastră sentimentele de descurajare sau de teamă, asemenea unor nori ameninţători, ne vom înălţa gândurile către Dumnezeu, exprimându-ne aprecierea, lauda, mulţumirea şi iubirea, atunci o putere divină se va manifesta în interiorul nostru, care ne va da capacitatea de a face faţă circumstanţelor defavorabile.

 

Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, vom identifica următoarele lucruri pe care Dumnezeu le va realiza şi pentru care putem să Îl lăudăm chiar de acum şi anume: rezidirea Ierusalimului, adică restabilirea acestei lumi, strângerea celor credincioşi, precum şi vindecarea celor cu „inima zdrobită”, partea interioară, şi tămăduirea rănilor, partea exterioară a fiinţei noastre. În acest sens, ne sunt furnizate elemente obiective pentru a ne încrede în Dumnezeu şi în intervenţia Sa plină de putere în favoarea celor credincioşi.

 

La prima vedere, s-ar părea că vorbim despre un viitor ce depăşeşte orice imaginaţie, având însă o mică legătură cu prezentul. Astfel, se face referinţă la ceea ce va întreprinde Dumnezeu în planul acţiunilor profetizate cu privire la restabilirea Împărăţiei cerurilor, când toţi cei sfinţi, din toate veacurile, vor fi strânşi laolaltă, iar vindecarea, atât spirituală, cât şi fizică, va fi deplină. Însă dacă vom înţelege modul în care această perspectivă este de natură a ne influenţa în mod pozitiv viaţa, atunci vom dobândi o experienţă prezentă, capabilă să ne ajute în contracararea simţămintelor negative de orice fel.

 

Dacă am lăsa ca imaginaţia noastră să se prindă cu putere de perspectiva glorioasă a venirii Împărăţiei cerurilor, a timpului în care ne vom întâlni cu toţi cei dragi, de care am fost despărţiţi în decursul acestei vieţi, şi când vom primi o vindecare fizică deplină, prin înălţare la ceruri, atunci toate dificultăţile prezente şi-ar pierde din puterea pe care o au în a ne răpi bucuria vieţii prezente, ca anticameră a vieţii viitoare. Şi mergând mai departe, dacă ne-am crea obiceiul de a medita la aceste lucruri şi de a le exprima în cuvinte, în rugăciune, faţă de noi înşine în scris, dar şi faţă de ceilalţi, dacă vorbirea noastră ar da pe faţă nădejdea pe care o purtăm în suflet, ca urmare a credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu, atunci am putea trece prin orice împrejurare, am putea „călca peste năpârci şi peste pui de şerpi”, adică peste lucrurile nefavorabile, fără a mai fi afectaţi de acestea.

 

Într-una dintre epistolele sale, apostolul Pavel spunea că „suferinţele noastre de o clipă, lucrează mai presus decât orice o greutate veşnică de slavă”, în condiţiile în care vom privi la realităţile veşnice, descrise prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă aceste lucruri ar ocupa orizontul imaginaţiei noastre, atunci nici un fel de descurajare nu ar mai avea putere să ne atragă în abisul deznădejdii, iar viaţa ar fi deveni frumoasă, plină de sens, şi mai ales de biruinţe la fiecare pas.

 

Indiferent cât de mari ar fi binecuvântările pe care le primim în decursul acestei vieţi, nimic nu se compară cu mângâierea pe care o vom avea atunci când vom fi în Împărăţia cerurilor. Abia atunci vom experimenta împlinirea deplină a binecuvântărilor divine, iar pacea pe care o vom avea nu va mai fi contracarată de împrejurări defavorabile, cărora să le facem faţă. Vindecarea va fi deplină, atât în ce priveşte partea spirituală, cât şi cea fizică, deopotrivă cu restabilirea mediului natural în mijlocul căruia trăim.

 

Vindecarea spirituală la care avem acces în prezent nu reprezintă altceva decât o pregustare a vindecării depline ce ne va fi oferită prin restabilirea condiţiei umane, în armonie cu Dumnezeu, aşa cum era la început. Abia atunci putem să spunem că vom fi scăpaţi de toate consecinţele nefaste ale neascultării, care ne-au afectat atât de amar de-a lungul acestei vieţi. Privind cu speranţă către viitor, noi putem de acum să ne bucurăm de ceea ce va fi, deoarece înţelegem că oricât de mari ar fi problemele din prezent, ele sunt trecătoare, iar finalul va fi glorios, în Împărăţia cerurilor.

 

Existenţa noastră se derulează mereu la timpul prezent, viitorul fiind ascuns privirii noastre. Pe de altă parte, răul ce se propagă în jurul nostru este atât de puternic, încât ne influenţează percepţia, astfel că ne este deosebit de greu să credem că va exista un viitor atât de minunat, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură. De aceea, oamenii sunt de obicei indiferenţi la făgăduinţele divine, iar credinţa în cel mai bun caz lâncezeşte, de cele mai multe ori lipsind cu desăvârşire. Însă dacă am reuşi să alocăm puţin timp în fiecare zi pentru a contempla viitorul pe care îl descrie Biblia, atunci viaţa noastră ar dobândi alte culori, iar tonusul nostru interior s-ar îmbunătăţi simţitor.

 

Cu siguranţă că profeţia biblică are drept scop să ne direcţioneze gândurile către clipele minunate ale intrării în Împărăţia cerurilor. Dacă vom acorda atenţie acestor profeţii ce ne vorbesc despre a doua venire a lui Hristos şi despre ce va urma după aceea, atunci multe dintre handicapurile interioare cu care ne confruntăm vor dispărea, fiindcă pur şi simplu am uita de ele în faţa luminii ce se descoperă când privim făgăduinţele divine. Mintea noastră va fi înviorată şi vom vedea slava lui Dumnezeu ce se revarsă prin intermediul Fiului Său, Isus Hristos.

 

Dacă am avea o exercitare constantă a credinţei în făgăduinţele divine, atunci influenţele negative din jur s-ar opri asemenea valurilor mării când ajung la mal. Atunci multe dintre problemele pe care le avem cu cei din jur, precum şi cu noi înşine, ar dispărea pur şi simplu, fiindcă şi-ar pierde terenul de manifestare, care în mod obligatoriu are nevoie de necredinţă. Trebuie bine înţeles, că prin exercitarea credinţei, o putere supranaturală începe să se manifeste în noi. Nu vreau să spun că vom face lucruri extraordinare, în sensul unor fapte grandioase, deşi acest lucru este posibil, dar mai presus de toate vom fi capabili să ne ridicăm din adâncurile neputinţei, neliniştii şi descurajării, pentru a putea privi măreţia lui Dumnezeu şi destinul nostru veşnic.

 

Chiar şi cele mai frumoase lucruri descrise prin Cuvântul lui Dumnezeu devin banale şi lipsite de sens atunci când nu există o experimentare directă, practică şi interioară a ceea ce este făgăduit. Dacă aceste cuvinte, atunci când sunt prezentate, nu sunt pătrunse de realitatea prezenţei divine, dacă interiorul nostru rămâne inert atunci când vine în contact cu ceea ce stă scris, atunci nu se va produce o transformare cu nici o persoană din jurul nostru. Biblia are limbajul ei, ce se cere descifrat, şi pe măsură ce pătrundem sensurile şi semnificaţiile ei adânci, atunci conţinutul se îmbogăţeşte. Ceea ce pentru mulţi pare a fi un text banal, pentru un om care caută ca după o comoară ascunsă, acesta apare purtând o mulţime de învăţături pline de valoare.

 

Sensurile adânci ale Bibliei se deschid înaintea oricărui om care doreşte să cunoască planul de mântuire şi este dispus să meargă pe cărarea deschisă de către Domnul Hristos. Însă dacă dorinţa noastră este superficială, atunci şi experienţa noastră va fi deficitară, fiindcă va lipsi acel element al puterii divine, care trebuie în mod obligatoriu să se adauge atunci când cercetăm paginile sfinte. Limbajul este lipsit de viaţă, atunci când nu suntem perseverenţi în căutarea noastră, însă pentru cei care doresc cu toată inima să ajungă să Îl cunoască pe Dumnezeu, Biblia va ajunge o carte vie, al cărei limbaj va aduce mereu pace, bucurie şi echilibru lăuntric.

 

Cu siguranţă că aşa stau lucrurile şi depinde doar de noi să experimentă aceasta.

 

Rugăciune: pentru dobândirea perspectivei lucrurilor viitoare ce ne aşteaptă, pentru exercitarea credinţei în făgăduinţele divine, şi deopotrivă pentru preschimbarea interioară realizată ca urmare a primirii Duhului Sfânt.

 

Nimic nu este mai nociv în a ne împiedica să venim la Dumnezeu decât simţământul descurajării, al neputinţei de a mai putea să crezi că Scriptura afirmă lucruri adevărate în ceea ce te priveşte. „Inima zdrobită” poate însemna deopotrivă şi reacţia de deznădejde în faţa unei realităţi potrivnice pe care nu o poţi controla, dar care se ridică împotriva ta la fiecare pas. Tocmai de aceea, lucrarea de refacere presupune în primul rând depăşirea acestui obstacol interior, ce ne cauzează atât de multe probleme.

 

Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, vom observa o similitudine între mai multe categorii de persoane amintite ca obiect al lucrării Mântuitorului. Astfel distingem pe „cei nenorociţi”, pe „cei cu inima zdrobită”, pe robi şi nu în ultimul rând pe „cei întristaţi”. Prin urmare, putem spune că avem o redare din mai multe perspective a celor care sunt apăsaţi de realităţile vitrege ale lumii în care trăim, de cei care nu mai au perspectiva rezolvării situaţiilor în care se găsesc. Astfel, putem spune că există o corespondenţă clară între aceste categorii şi deopotrivă o legătură evidentă între remediile ce le sunt oferite în genul „veştilor bune”, vindecării, eliberării şi mângâierii.

 

Expresia „veşti bune” se referă la conţinutul unui anumit mesaj pozitiv, destinat încurajării şi redării atitudinii de speranţă în faptul că Dumnezeu intervine pentru a ne oferi vindecare şi rezolvarea situaţiilor defavorabile în care ne putem afla vreodată. Dacă vom privi la secvenţa remediilor oferite în cadrul lucrării de mântuire, primul pas este cel de a aduce din nou speranţă în inimile oamenilor. Trebuie bine înţeles că nu vom putea avea parte de vindecare, dacă nu ne vom schimba atitudinea în sensul manifestării credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu şi în lucrarea Sa de mântuire. Tocmai de aceea, în cursul vieţii Sale de pe acest pământ Domnul Hristos a investit mult efort în a prezenta mesajul pozitiv al mântuirii, având drept scop cultivarea credinţei în Dumnezeu şi în planul de restaurare a oamenilor acestei lumi.

 

În acest punct, avem de-a face cu un remediu ce ne stă la îndemână, ori de câte ori suntem confruntaţi cu situaţii ce ne împing spre deznădejde şi descurajare, şi anume că putem să identificăm făgăduinţele divine din cadrul Sfintelor Scripturi, aflate în legătură cu planul de mântuire, pe care le vom putea invoca prin rugăciune de la Dumnezeu pentru remedierea situaţiilor dificile cu care ne confruntăm. Prin exercitarea credinţei asupra împlinirii acestor făgăduinţe în dreptul nostru, vom face primul pas în depăşirea situaţiilor negative ce vin asupra noastră.

 

Dacă vom cerceta cu atenţie versetele pe care le studiem în clipa de faţă, vom vedea că scopul principal al lucrării lui Hristos constă, pentru timpul de faţă, în a ne oferi vindecarea spirituală de care avem nevoie pentru a intra în împărăţia cerurilor. De aceea, trebuie bine înţeles, că invocarea făgăduinţelor divine are drept principal obiectiv cel al experimentării unei astfel de vindecări. Chiar şi iudeii din acele timpuri, care aşteptau o rezolvare concretă a situaţiei de robie în care se aflau, au fost dezamăgiţi de vindecarea spirituală ce le era oferită de Hristos. Prin urmare, s-ar putea ca realitatea ostilă să nu fie modificată, dar cu siguranţă ceva se va schimba în interiorul nostru, astfel încât să facem faţă cu succes încercărilor cu care avem de-a face.

 

Poate părea descurajator pentru multe persoane faptul că în timpul de faţă accentul este pus pe vindecarea spirituală, deşi realitatea din jurul nostru mărturiseşte despre o puternică lucrare a providenţei şi în ce priveşte vindecarea fizică. Cu toate acestea, să ne gândim că dacă vom avea parte de această vindecare, atunci intrarea în Împărăţia cerurilor este sigură, aşa cum a fost promis de către Dumnezeu. Prin urmare, de multe ori, prin exercitarea credinţei în făgăduinţele divine, vom primi putere pentru a face faţă cu succes problemelor pe care le avem şi să experimentăm o întărire interioară formidabilă.

 

Următorul remediu se referă la eliberarea din robie, ceea ce pentru o persoană aflată în dificultate şi asaltată de descurajare poate însemna o situaţie în care se află la dispoziţia unor circumstanţe potrivnice, asupra cărora nu are nici un fel de control. Elementul definitoriu al stării de rob constă în neputinţa de a influenţa lucrurile, o rămânere la dispoziţia împrejurărilor nefavorabile sau a unor persoane răuvoitoare. Condiţia de robie este evidentă dacă privim la scara istoriei tot ce s-a întâmplat de la căderea în păcat a lui Adam şi a Evei. Eliberarea din robia Celui Rău, şi aici includem orice formă de rău pe care am putea să o întâlnim în viaţă, presupune acţiunea unui factor supranatural, eliberator, ce realizează acest lucru.

 

Prin intermediul Duhului Sfânt, stăpânul interiorului nostru şi a întregii vieţi, devine Dumnezeu, iar vechii stăpâni sunt aruncaţi afară unul după altul. Astfel de stăpâni se pot referi la atitudini negative, simţăminte rele, obiceiuri vătămătoare, gânduri necurate, fapte de ruşine, sau altele în felul acesta, ce ne ţineau robi în practicarea păcatului, adică la dispoziţia Celui Rău. Dacă vom privi doar la simţământul de descurajare, prin puterea sa nefastă acesta paralizează şi cele mai bune eforturi în dobândirea unei vieţi curate şi pline de bucurie. Nu există fericire când te afli sub stăpânirea unor astfel de demoni, care îşi găsesc plăcerea în a-ţi face viaţa un calvar şi a te împinge iarăşi şi iarăşi în lucruri rele.

 

Practicile rele, adică viciile, alimentează cele mai teribile simţăminte de descurajare şi de neputinţă, degradând în cel mai înalt grad imaginea de sine şi respectul de sine pe care ar trebui să le avem, prin faptul că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. De aceea, eliberarea oferită de către Hristos, presupune în primul rând restaurarea demnităţii personale, redarea echilibrului interior şi a stăpânirii de sine, lucruri cu mult mai de valoare decât orice bun material pe care l-am putea avea. Izvoarele necredinţei, deznădejdii şi descurajării se află tocmai în acele lucruri ce ne întinează sufletul şi viaţa, iar eliberarea de acestea se constituie ca un remediu sigur în vindecare.

 

Deşi apare amintită la final, mângâierea se constituie ca un dar divin, care asemenea balsamului frumos mirositor, împrospătează viaţa noastră şi aduce alinare durerilor pe care le resimţim în această lume. Conceptul vindecării spirituale poate părea defectuos, dacă îl privim dintr-o perspectivă strict terestră, fără a vedea intrarea în Împărăţia cerurilor, fiindcă deşi restabilit interior, Dumnezeu îngăduie trecerea prin dificultăţi felurite sau chiar rămânerea în situaţii dureroase. Cineva ar putea să experimenteze vindecarea spirituală, dar problema sa directă să nu fie remediată, ba chiar lucrurile să evolueze spre mai rău. Ei bine, aici intervine mângâierea pe care ne-o oferă Dumnezeu, o convingere interioară care se sprijină pe împlinirea făgăduinţelor divine prin înălţarea la ceruri, când Hristos va reveni.

 

Cu siguranţă că există multe implicaţii prezente cu privire la mângâierea pe care Dumnezeu o oferă celor ce experimentează vindecarea spirituală. Mă gândesc, de exemplu, la atitudinea apostolilor şi a primilor creştini în faţa împotrivirilor şi necazurilor pe care le-au avut de întâmpinat. Cu cât calm Petru îşi aştepta execuţia chiar a doua zi, cu câtă bucurie Pavel accepta să fie batjocorit şi biciuit, cu câtă linişte Ioan privea la desfăşurarea evenimentelor viitoare, prizonier fiind pe o insulă pustie, sau cu câtă blândeţe Domnul Hristos îşi ierta vrăjmaşii şi oferea mântuire unui păcătos ţintuit pe cruce! Toate acestea, precum şi multe alte mărturii, vorbesc despre oameni care au experimentat vindecarea spirituală, până acolo încât au ajuns să nu mai fie dominaţi de lucrurile rele ale vieţii, iar în schimb au putut să privească plini de speranţă către Împărăţia viitoare. Exemplul lor este spre învăţătura noastră în biruinţa asupra oricărui fel de încercare.

 

Rugăciune: pentru primirea vindecării spirituale depline, prin intermediul exercitării credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu, precum şi pentru dobândirea eliberării de păcat şi primirea mângâierii prezenţei Duhului Sfânt în vieţile noastre.

 

Cu siguranţă că nu este necesar să trecem prin momente dificile pentru a fi aproape de Dumnezeu, dar de cele mai multe ori în clipele de prosperitate avem tendinţa de a uita de Creatorul nostru. De aceea, singura şansă de a mai intra în relaţie cu Dumnezeu mai rămâne aceea de a trece prin momente de tensiune şi de nesiguranţă, care într-o formă sau alta ne silesc să ne apropiem de Salvatorul nostru. În acest sens, expresia „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă” prinde contur, iar noi ajungem în final să intrăm în relaţie cu Creatorul nostru.

 

Dacă nu ar exista această tendinţă „naturală”, ca să îi spun astfel, de a-L ignora pe Dumnezeu, atunci chipul acestei lumi ar fi cu totul altul. O mulţime de probleme ce ne asaltează din toate părţile, şi la care nu găsim rezolvare, nici măcar nu ar mai exista. Faptul că omul nu ţine seama de Creatorul Său, de Cel care ne este Dumnezeu şi Tată ceresc, conduce la adâncirea în neputinţă şi ignoranţă, cu rezultate nefaste pentru toţi. Dacă această lume s-ar întoarce la Creatorul ei, atunci am putea să ne bucurăm de binecuvântări la care nici nu ne putem gândi în clipa de faţă, ce întrec şi cea mai avansată imaginaţie. De aceea, multe dintre încercările noastre sunt datorate ignorării lui Dumnezeu şi deopotrivă neglijării cerinţelor Sale sfinte.

 

Conceptul biblic al vindecării spirituale se referă prin excelenţă la restabilirea relaţiei cu Dumnezeu, ca primă etapă în redobândirea demnităţii şi puterii cu care am fost înzestraţi la începuturi de către Creatorul nostru. Orice formă de descurajare pe care o experimentăm în decursul vieţii, derivă din încercarea nefirească şi cu totul iraţională de a-L ignora pe Dumnezeu, de a nu ţine seama de El şi de ceea ce ni se comunică prin intermediul Sfintelor Scripturi. Dacă însă am avea o relaţie vie cu Dumnezeu, deschisă, sinceră şi plină de bucurie, atunci nici un fel de lucru nu ne-ar mai putea arunca în mlaştina gândurilor negre şi a descurajării. Practic, am experimenta o vindecare pornind de la izvoarele vieţii, o curăţire deplină a motivaţiilor ascunse ale inimii, cu rezultate vizibile asupra întregii existenţe din această lume.

 

Condiţia de bază pentru a primi răspuns de la Dumnezeu este exprimată prin cuvintele Mântuitorului „cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide”, precum şi „căutaţi şi veţi găsi”. Fundamental este ca noi să căutăm, să cerem şi să batem, adică să venim înaintea Creatorului nostru şi să-L rugăm să intervină în vieţile noastre, să ne vindece şi să ne scape din împrejurările dificile în care ne găsim. Pe de altă parte prin expresia „cel fără de prihană” se conturează o anumită condiţie la care trebuie să ajungem pentru a putea experimenta eliberarea „din toate necazurile”.

 

Îndurarea lui Dumnezeu merge mai departe decât putem să ne imaginăm, astfel că El ascultă şi pe cei care în mod clar trăiesc în neascultare, însă atunci când trec prin momente dificile încep să strige către Creatorul universului. Aşa au stat lucrurile şi în vechime, când Dumnezeu elibera pe poporul Său când striga către El, deşi această întoarcere era doar de moment şi de multe ori nu din toată inima. Raţiunea unei astfel de intervenţii se datora faptului că lui Dumnezeu Îi era milă de durerile şi necazurile pe care singuri şi le provocau. De aceea, El intervine şi oferă salvare chiar şi celor care ignoră în totalitate cerinţele Sale, acest lucru fiind bine exprimat prin cuvintele „Domnul face ca ploaia din ceruri să vină deopotrivă şi peste cei buni şi peste cei răi”.

 

Sincer vorbind, necazul cel mai mare este că într-o zi viaţa se va sfârşi, iar după aceea vom ajunge la o judecată la care vom fi condamnaţi şi executaţi. Ce poate fi mai rău decât aceasta? Oricât de mari ar fi necazurile, nimic nu se compară cu această situaţie teribilă care îi aşteaptă pe toţi cei care nu vor ajunge la condiţia de a fi „fără prihană”. Eliberarea parţială de dificultăţi şi probleme, de care avem parte de-a lungul acestei vieţi în baza providenţei divine, nu este suficientă în a ne scăpa de nenorocirea ce ne aşteaptă la capătul unei vieţi străine de Dumnezeu. Însă posibilitatea de a experimenta o eliberare deplină stă înaintea noastră în baza lucrării de mântuire realizată în şi prin Isus Hristos.

 

Condiţia de a fi „fără prihană” nu reprezintă un ideal la care nu se poate ajunge, o realitate imposibil de atins, fiindcă dacă aşa stau lucrurile, atunci Cuvântul lui Dumnezeu ar fi eronat în cerinţele sale. Vestea cea bună stă în faptul că prin intermediul jertfei lui Isus Hristos, întreaga condamnare a celor păcătoşi a fost executată, astfel că pentru orice om care are credinţă în Fiul lui Dumnezeu se deschide posibilitatea de a trăi o nouă viaţă, prin intermediul Duhului Sfânt. Noi putem fi „fără prihană” prin faptul că greşelile ne sunt iertate prin intermediul acestei jertfe, iar ca urmare a acesteia, prin credinţă, intrăm într-o relaţie vie cu Dumnezeul nostru. Astfel că această condiţie de a fi fără prihană ne este atribuită, chiar dacă nu am contribuit în vreun fel la realizarea acesteia.

 

Doar simpla credinţă în Dumnezeu şi în jertfa lui Hristos nu este suficientă în a ne oferi mântuirea, dacă acest lucru nu ne va conduce la schimbarea vieţii în baza unei relaţii vii cu Creatorul nostru. „O cetate aflată pe un munte nu poate fi ascunsă”, tot astfel o credinţă autentică va aduce un rod vizibil, lucru ce nu va putea fi pus la îndoială. Viaţa unui om care are credinţă în Dumnezeu va da mărturie cu privire la faptul că un principiu superior este adăugat, rezultatele fiind vizibile în cel mai deplin sens al cuvântului. Pe de altă parte, o credinţă ce se rezumă doar la primirea unui crez sau doar la o acceptare la nivelul minţii, nu va putea conduce la primirea plinătăţii binecuvântării lui Dumnezeu, caracterizată printr-o deplină ascultare de poruncile divine.

 

Doar o credinţă cu vorba, dar care nu se traduce prin ascultarea de voinţa lui Dumnezeu, prin respectarea poruncilor Sale, nu ne va fi de mare folos, fiindcă nu ne va conduce la o vindecare spirituală deplină. Noi trebuie să dorim să experimentăm plinătatea primirii binecuvântărilor divine, care ne vor conduce la un standard spiritual şi moral cu totul de excepţie. Nu trebuie să ne mulţumim doar cu intervenţia providenţială a lui Dumnezeu, în timp ce vieţile noastre rămân străine de legătura cu Creatorul nostru. În acelaşi timp, o legătură superficială, sau doar la vreme de nevoie, în timp va conduce doar la o religie lipsită de o valoare spirituală autentică, sfârşind în fariseism şi necredinţă.

 

Răspunsul furnizat de versetele pe care le-am citit este relativ simplu exprimat prin faptul că trebuie să primim condiţia de a fi „fără de prihană”, în baza jertfei şi lucrării lui Isus Hristos. Acest lucru ne va conduce la o relaţie vie cu Dumnezeu şi la primirea plinătăţii binecuvântărilor Sale. Rezultatul imediat va fi eliberarea din toate problemele în care ne-am putea afla, dintre care cea mai mare este cea a condamnării la judecata finală. Acest lucru nu este arbitrar, fiindcă niciodată nu poate fi experimentată compasiunea şi eliberarea în afara unei relaţii vii cu Creatorul nostru.

 

Învingerea descurajării presupune primirea condiţiei de „fără prihană” din partea lui Dumnezeu şi eliberarea de condamnarea care stă asupra noastră, din cauza păcatului. De îndată ce este rezolvată această problemă existenţială, toate celelalte lucruri îşi vor găsi soluţia, fiindcă mila, îndurarea, compasiunea şi prezenţa divină se vor manifesta asupra vieţilor noastre, din cauză că am ajuns să fim într-o relaţie deschisă, directă şi salvatoare cu Dumnezeu. Când spun acest lucru, nu mă refer doar la exprimări religioase, în genul studiului, rugăciunii şi frecventarea serviciilor de închinare, ci în primul rând înţeleg că în interiorul sufletului s-a realizat o schimbare fundamentală, încât tot ceea ce este în noi strigă cu dor şi iubire după Creatorul nostru, aşteptând cu nerăbdare ziua în care vom fi înălţaţi la ceruri, la a doua venire a lui Hristos. Astfel, aşteptarea revenirii Sale va deveni un factor activ în determinarea noastră pentru a merge până la capăt pe drumul mântuirii. Iar descurajarea nu îşi va mai găsi loc în inimă pentru a ne mai distruge bucuria vieţii.

 

Rugăciune: pentru primirea condiţiei de „fără prihană” în baza jertfei şi lucrării Domnului Isus Hristos şi deopotrivă pentru experimentarea eliberării depline de sub condamnare, precum şi din orice lucru ce ne apasă sufletul, distrugând bucuria vieţii.

Nu este simplu să înţelegi realităţile veşnice dacă nu primeşti un ajutor special prin intermediul Duhului Sfânt. Mulţi oameni au încercat de-a lungul timpului să se gândească la ceea ce există în ceruri, iar alţii la modul în care se manifestă Dumnezeu. Cu toate acestea, în afara unor lucrări cu un caracter literar şi eventual fantastic, nu s-a putut da un răspuns clar cu privire la realităţile cereşti la care face referinţă Sfânta Scriptură. De aceea, trebuie să abordăm astfel de noţiuni dintr-o perspectivă spirituală, bazată pe studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, locuirea în locuri înalte şi în sfinţenie se referă în primul rând la desăvârşirea Creatorului în ce priveşte puterea pe care o deţine şi caracterul Său moral de excepţie.

 

Fără a ignora aspectele ce ţin de puterea infinită, totuşi, ceea ce caracterizează în mod deosebit pe Dumnezeu este tocmai aspectul moral, ce întrece orice imaginaţie, mergând până la nivelul absolut. Dumnezeu este desăvârşit în ce priveşte înzestrarea morală, iar standardul Său este mai presus decât tot ceea ce există sau ar putea exista. De aceea, El este modelul nostru pentru întreaga eternitate, fapt pentru care atitudinea noastră trebuie să fie atât de reverenţă, de respect şi adorare, dar şi aceea a unui ucenic, sau a unui fiu, doritor să înveţe cât mai mult de la maestrul, sau părintele său. Locurile înalte ale existenţei lui Dumnezeu nu se referă, aşadar, doar la poziţionarea scaunului Său de domnie, undeva în ceruri, ci în primul rând la înălţimea morală a Creatorului universului, la care suntem chemaţi să privim şi să fim transformaţi după chipul Său.

 

Necunoaşterea de Dumnezeu şi ignoranţa evidentă asupra cerinţelor Sale decurg în mod logic dintr-o atitudine greşită, care ne conduce la investirea energiei şi a timpului în lucruri mult inferioare, care nu pot oferi o satisfacţie durabilă. Noi am fost creaţi pentru a fi într-o strânsă legătură cu Dumnezeu, şi de aceea nu vom fi cu adevărat fericiţi dacă Îl vom ignora în vieţile noastre. Tendinţa de a uita partea spirituală îşi are izvorul din faptul că omul a căzut sub o influenţă malefică, rea, care îl trage spre groapa abisului şi condamnării. Dacă ne vom lăsa în voia acesteia, în cele din urmă vom ajunge să fim pierduţi, chiar dacă viaţa noastră ar fi putut fi o continuă ascensiune către „locurile înalte” despre care vorbeşte acest verset.

 

Este paradoxal, dar atunci când atitudinea noastră se caracterizează prin înălţare de sine, Dumnezeu nu va putea să ni se descopere şi să ne aducă vindecare. Înviorarea este doar pentru cei care îşi simt „sărăcia spirituală”, în timp ce persoanele care cred „că nu duc lipsă de nimic” nu au cum să aibă percepţia corectă asupra sfinţeniei lui Dumnezeu şi a ofertei Sale de a veni alături de noi. Atitudinea pe care o manifestăm în viaţa de zi cu zi ne va conduce fie la întâlnirea cu Dumnezeu, fie la abisul căderii din care nu mai există posibilitatea de întoarcere. De aceea, trebuie să luăm aminte asupra valorilor pe care le promovăm în vieţile noastre, cât timp existenţa noastră continuă să fie îngăduită pe acest pământ.

 

Şcoala vieţii pe care o trăim pe pământ include lecţii importante ce se învaţă trecând prin necazuri, suferinţe şi descurajări de tot felul, care ne conduc în cele din urmă la acea zdrobire interioară ce face cu putinţă întâlnirea cu un Creator infinit în ce priveşte bunătatea, sfinţenia, compasiunea şi puterea. Atunci când trecem prin astfel de situaţii critice, când se pare că nu mai există nici un fel de soluţie pentru noi, dacă ne vom aduce aminte de faptul că Dumnezeu coboară alături de cei ce sunt încercaţi, aşa cum afirmă acest verset, atunci vom intra într-o experienţă de înălţare spirituală extraordinară, care ne va aduce o bucurie deosebită, chiar în mijlocul încercării.

 

Putem aveam bucurie în mijlocul unei vieţi lipsită de griji, şi acest lucru este bun, dar deopotrivă putem să experimentăm fericirea chiar şi în mijlocul încercărilor, să atingem acel standard de care vorbea apostolul Pavel în epistolele sale, dar cu condiţia de a veni în contact cu Dumnezeu. Nu este vorba de un efort special de a ne înălţa noi la Dumnezeu, ci de a trăi realitatea faptului că El vine în întâmpinarea noastră chiar în mijlocul încercării sau a descurajării ce are tendinţa să ne cuprindă sufletul pentru a ne arunca în abisul distrugerii finale. Dacă în astfel de momente ne-am prinde de făgăduinţele divine, atunci ceea ce este întuneric s-ar lumina de slava prezenţei Celui desăvârşit în sfinţenie. Deşi locuieşte în locuri înalte, Creatorului nostru Îi place să vină şi să locuiască împreună cu toţi cei care sunt cuprinşi de descurajare, slăbiciune, teamă sau de îngrijorări de tot felul.

 

Când Domnul Isus se pregătea să se înalţe la ceruri, El ne-a spus că nu ne va lăsa singuri, fiindcă Cineva asemenea Lui avea să vină alături de cei credincioşi şi să rămână până la sfârşitul veacurilor. Bineînţeles, era vorba despre venirea Duhului Sfânt, care realizează acest lucru extraordinar, astfel că deşi Hristos este înălţat în „locurile înalte din ceruri”, El continuă să fie prezent în „locurile de jos ale pământului”. Iar un prim aspect care dă mărturie asupra acestei realităţi este acela al înviorării celor ce exercită credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale.

 

Studiind acest verset, înţelegem că Dumnezeu este prezent cu fiecare om care experimentează descurajări sau dezamăgiri de tot felul, care îl aduc la nivelul experienţei „zdrobirii”, adică aproape de cel al distrugerii. De aceea, când trecem prin diferite experienţe nefericite, unele aflate la limita a ceea ce putem să suportăm, să ne aducem aminte că Dumnezeu a promis că va veni alături de noi în mijlocul încercării şi ne va aduce înviorare, astfel încât să fim biruitori. În consecinţă, ceea ce aparent era spre distrugerea noastră va deveni ocazia unei experienţe spirituale extraordinare, ce ne va pregăti pentru înălţarea noastră la ceruri, la a doua venire a lui Hristos.

 

Atunci când suntem încercaţi, se deschid în principiu două posibilităţi ce ne vor conduce în direcţii opuse. Pe de o parte, putem cădea în abisul disperării, fapt care ne va adânci în problema cu care ne confruntăm, sau putem să experimentăm întâlnirea cu Dumnezeu în mijlocul încercării, fapt care ne va înălţa spiritual, ca proiecţie a înălţării finale la a doua venire a lui Hristos. Practic, două realităţi se vor proiecta cu putere ca urmare a încercării: cea a nimicirii finale şi cea a înălţării de la sfârşitul istoriei. Culorile primei realităţi vor fi sumbre, întunecate, iar ale celei de-a doua vor fi strălucitoare, luminoase. Ceea ce va face diferenţa va fi credinţa noastră în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, care ne spune că El va veni alături de noi.

 

Uneori putem fi zdrobiţi din cauza altor persoane, care au adus necazuri asupra noastră, dar alteori alegerile noastre ne-au condus în situaţii teribile, din care nu mai există scăpare. Cu toate că putem ajunge la experienţa „zdrobirii” venind din diferite direcţii, totuşi făgăduinţa este valabilă şi pentru cei care au făcut alegeri greşite, ce au avut urmări nefericite. Asemenea fiului risipitor, care a fost primit de către tatăl său, Dumnezeu nu respinge pe nici un om care caută ajutorul Său, chiar dacă situaţia defavorabilă în care se află i se datorează. Răspunsul este clar: Dumnezeu va veni alături de orice om care este „smerit şi zdrobit” prin felurite încercări, astfel că nu trebuie să hrănim nici un fel de descurajare ce se va proiecta asupra vieţii noastre.

 

Declanşarea procesului de vindecare presupune schimbarea atitudinii interioare, care dacă este de înălţare de sine trebuie să se preschimbe în modestie sau smerenie. În acelaşi timp, trebuie să manifestăm credinţă că Dumnezeu Îşi ţine cuvântul şi va veni alături de noi atunci când unim „smerenia” cu „zdrobirea sufletească”. În acest mod, vom dobândi o experienţă de înălţare interioară extraordinară, care va conduce la primirea puterii de a face faţă cu succes încercării. Astfel, descurajarea se va desprinde de noi, fiindcă ea nu poate locui în sufletul unui om, care trăieşte experienţa întâlnirii cu Dumnezeu, prin credinţa în ceea ce El a promis. Iar ceea ce cuvintele nu pot descrie, se va întâmpla cu o astfel de persoană, în sensul că înviorarea divină o va ridica deasupra dificultăţilor, problemelor sau necazurilor din această lume, pentru a primi puterea de a face faţă şi de a se pregăti pentru marea înălţare de la sfârşitul istoriei acestui pământ.

 

Rugăciune: pentru primirea înviorării lui Dumnezeu indiferent de vreme, atât în momentele de prosperitate, cât şi în clipele de încercare. Şi fie ca acest dar spiritual al înviorării să înlăture orice umbră de descurajare, ce ar încerca să ne împresoare.