Sunt sigur că una dintre deprinderile cele mai puţin cultivate de către mulţi oameni religioşi, este cea a laudei. Când spun acest lucru, nu mă refer la înşiruirea de cuvinte printre care se repetă expresii ce conţin cuvinte de laudă, ci la o redare inteligentă, cu sens şi din toată inima a cuvintelor de apreciere, reverenţă şi iubire faţă de Creatorul nostru. Dacă atunci când vin asupra noastră sentimentele de descurajare sau de teamă, asemenea unor nori ameninţători, ne vom înălţa gândurile către Dumnezeu, exprimându-ne aprecierea, lauda, mulţumirea şi iubirea, atunci o putere divină se va manifesta în interiorul nostru, care ne va da capacitatea de a face faţă circumstanţelor defavorabile.

 

Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, vom identifica următoarele lucruri pe care Dumnezeu le va realiza şi pentru care putem să Îl lăudăm chiar de acum şi anume: rezidirea Ierusalimului, adică restabilirea acestei lumi, strângerea celor credincioşi, precum şi vindecarea celor cu „inima zdrobită”, partea interioară, şi tămăduirea rănilor, partea exterioară a fiinţei noastre. În acest sens, ne sunt furnizate elemente obiective pentru a ne încrede în Dumnezeu şi în intervenţia Sa plină de putere în favoarea celor credincioşi.

 

La prima vedere, s-ar părea că vorbim despre un viitor ce depăşeşte orice imaginaţie, având însă o mică legătură cu prezentul. Astfel, se face referinţă la ceea ce va întreprinde Dumnezeu în planul acţiunilor profetizate cu privire la restabilirea Împărăţiei cerurilor, când toţi cei sfinţi, din toate veacurile, vor fi strânşi laolaltă, iar vindecarea, atât spirituală, cât şi fizică, va fi deplină. Însă dacă vom înţelege modul în care această perspectivă este de natură a ne influenţa în mod pozitiv viaţa, atunci vom dobândi o experienţă prezentă, capabilă să ne ajute în contracararea simţămintelor negative de orice fel.

 

Dacă am lăsa ca imaginaţia noastră să se prindă cu putere de perspectiva glorioasă a venirii Împărăţiei cerurilor, a timpului în care ne vom întâlni cu toţi cei dragi, de care am fost despărţiţi în decursul acestei vieţi, şi când vom primi o vindecare fizică deplină, prin înălţare la ceruri, atunci toate dificultăţile prezente şi-ar pierde din puterea pe care o au în a ne răpi bucuria vieţii prezente, ca anticameră a vieţii viitoare. Şi mergând mai departe, dacă ne-am crea obiceiul de a medita la aceste lucruri şi de a le exprima în cuvinte, în rugăciune, faţă de noi înşine în scris, dar şi faţă de ceilalţi, dacă vorbirea noastră ar da pe faţă nădejdea pe care o purtăm în suflet, ca urmare a credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu, atunci am putea trece prin orice împrejurare, am putea „călca peste năpârci şi peste pui de şerpi”, adică peste lucrurile nefavorabile, fără a mai fi afectaţi de acestea.

 

Într-una dintre epistolele sale, apostolul Pavel spunea că „suferinţele noastre de o clipă, lucrează mai presus decât orice o greutate veşnică de slavă”, în condiţiile în care vom privi la realităţile veşnice, descrise prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă aceste lucruri ar ocupa orizontul imaginaţiei noastre, atunci nici un fel de descurajare nu ar mai avea putere să ne atragă în abisul deznădejdii, iar viaţa ar fi deveni frumoasă, plină de sens, şi mai ales de biruinţe la fiecare pas.

 

Indiferent cât de mari ar fi binecuvântările pe care le primim în decursul acestei vieţi, nimic nu se compară cu mângâierea pe care o vom avea atunci când vom fi în Împărăţia cerurilor. Abia atunci vom experimenta împlinirea deplină a binecuvântărilor divine, iar pacea pe care o vom avea nu va mai fi contracarată de împrejurări defavorabile, cărora să le facem faţă. Vindecarea va fi deplină, atât în ce priveşte partea spirituală, cât şi cea fizică, deopotrivă cu restabilirea mediului natural în mijlocul căruia trăim.

 

Vindecarea spirituală la care avem acces în prezent nu reprezintă altceva decât o pregustare a vindecării depline ce ne va fi oferită prin restabilirea condiţiei umane, în armonie cu Dumnezeu, aşa cum era la început. Abia atunci putem să spunem că vom fi scăpaţi de toate consecinţele nefaste ale neascultării, care ne-au afectat atât de amar de-a lungul acestei vieţi. Privind cu speranţă către viitor, noi putem de acum să ne bucurăm de ceea ce va fi, deoarece înţelegem că oricât de mari ar fi problemele din prezent, ele sunt trecătoare, iar finalul va fi glorios, în Împărăţia cerurilor.

 

Existenţa noastră se derulează mereu la timpul prezent, viitorul fiind ascuns privirii noastre. Pe de altă parte, răul ce se propagă în jurul nostru este atât de puternic, încât ne influenţează percepţia, astfel că ne este deosebit de greu să credem că va exista un viitor atât de minunat, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură. De aceea, oamenii sunt de obicei indiferenţi la făgăduinţele divine, iar credinţa în cel mai bun caz lâncezeşte, de cele mai multe ori lipsind cu desăvârşire. Însă dacă am reuşi să alocăm puţin timp în fiecare zi pentru a contempla viitorul pe care îl descrie Biblia, atunci viaţa noastră ar dobândi alte culori, iar tonusul nostru interior s-ar îmbunătăţi simţitor.

 

Cu siguranţă că profeţia biblică are drept scop să ne direcţioneze gândurile către clipele minunate ale intrării în Împărăţia cerurilor. Dacă vom acorda atenţie acestor profeţii ce ne vorbesc despre a doua venire a lui Hristos şi despre ce va urma după aceea, atunci multe dintre handicapurile interioare cu care ne confruntăm vor dispărea, fiindcă pur şi simplu am uita de ele în faţa luminii ce se descoperă când privim făgăduinţele divine. Mintea noastră va fi înviorată şi vom vedea slava lui Dumnezeu ce se revarsă prin intermediul Fiului Său, Isus Hristos.

 

Dacă am avea o exercitare constantă a credinţei în făgăduinţele divine, atunci influenţele negative din jur s-ar opri asemenea valurilor mării când ajung la mal. Atunci multe dintre problemele pe care le avem cu cei din jur, precum şi cu noi înşine, ar dispărea pur şi simplu, fiindcă şi-ar pierde terenul de manifestare, care în mod obligatoriu are nevoie de necredinţă. Trebuie bine înţeles, că prin exercitarea credinţei, o putere supranaturală începe să se manifeste în noi. Nu vreau să spun că vom face lucruri extraordinare, în sensul unor fapte grandioase, deşi acest lucru este posibil, dar mai presus de toate vom fi capabili să ne ridicăm din adâncurile neputinţei, neliniştii şi descurajării, pentru a putea privi măreţia lui Dumnezeu şi destinul nostru veşnic.

 

Chiar şi cele mai frumoase lucruri descrise prin Cuvântul lui Dumnezeu devin banale şi lipsite de sens atunci când nu există o experimentare directă, practică şi interioară a ceea ce este făgăduit. Dacă aceste cuvinte, atunci când sunt prezentate, nu sunt pătrunse de realitatea prezenţei divine, dacă interiorul nostru rămâne inert atunci când vine în contact cu ceea ce stă scris, atunci nu se va produce o transformare cu nici o persoană din jurul nostru. Biblia are limbajul ei, ce se cere descifrat, şi pe măsură ce pătrundem sensurile şi semnificaţiile ei adânci, atunci conţinutul se îmbogăţeşte. Ceea ce pentru mulţi pare a fi un text banal, pentru un om care caută ca după o comoară ascunsă, acesta apare purtând o mulţime de învăţături pline de valoare.

 

Sensurile adânci ale Bibliei se deschid înaintea oricărui om care doreşte să cunoască planul de mântuire şi este dispus să meargă pe cărarea deschisă de către Domnul Hristos. Însă dacă dorinţa noastră este superficială, atunci şi experienţa noastră va fi deficitară, fiindcă va lipsi acel element al puterii divine, care trebuie în mod obligatoriu să se adauge atunci când cercetăm paginile sfinte. Limbajul este lipsit de viaţă, atunci când nu suntem perseverenţi în căutarea noastră, însă pentru cei care doresc cu toată inima să ajungă să Îl cunoască pe Dumnezeu, Biblia va ajunge o carte vie, al cărei limbaj va aduce mereu pace, bucurie şi echilibru lăuntric.

 

Cu siguranţă că aşa stau lucrurile şi depinde doar de noi să experimentă aceasta.

 

Rugăciune: pentru dobândirea perspectivei lucrurilor viitoare ce ne aşteaptă, pentru exercitarea credinţei în făgăduinţele divine, şi deopotrivă pentru preschimbarea interioară realizată ca urmare a primirii Duhului Sfânt.

 

Nimic nu este mai nociv în a ne împiedica să venim la Dumnezeu decât simţământul descurajării, al neputinţei de a mai putea să crezi că Scriptura afirmă lucruri adevărate în ceea ce te priveşte. „Inima zdrobită” poate însemna deopotrivă şi reacţia de deznădejde în faţa unei realităţi potrivnice pe care nu o poţi controla, dar care se ridică împotriva ta la fiecare pas. Tocmai de aceea, lucrarea de refacere presupune în primul rând depăşirea acestui obstacol interior, ce ne cauzează atât de multe probleme.

 

Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, vom observa o similitudine între mai multe categorii de persoane amintite ca obiect al lucrării Mântuitorului. Astfel distingem pe „cei nenorociţi”, pe „cei cu inima zdrobită”, pe robi şi nu în ultimul rând pe „cei întristaţi”. Prin urmare, putem spune că avem o redare din mai multe perspective a celor care sunt apăsaţi de realităţile vitrege ale lumii în care trăim, de cei care nu mai au perspectiva rezolvării situaţiilor în care se găsesc. Astfel, putem spune că există o corespondenţă clară între aceste categorii şi deopotrivă o legătură evidentă între remediile ce le sunt oferite în genul „veştilor bune”, vindecării, eliberării şi mângâierii.

 

Expresia „veşti bune” se referă la conţinutul unui anumit mesaj pozitiv, destinat încurajării şi redării atitudinii de speranţă în faptul că Dumnezeu intervine pentru a ne oferi vindecare şi rezolvarea situaţiilor defavorabile în care ne putem afla vreodată. Dacă vom privi la secvenţa remediilor oferite în cadrul lucrării de mântuire, primul pas este cel de a aduce din nou speranţă în inimile oamenilor. Trebuie bine înţeles că nu vom putea avea parte de vindecare, dacă nu ne vom schimba atitudinea în sensul manifestării credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu şi în lucrarea Sa de mântuire. Tocmai de aceea, în cursul vieţii Sale de pe acest pământ Domnul Hristos a investit mult efort în a prezenta mesajul pozitiv al mântuirii, având drept scop cultivarea credinţei în Dumnezeu şi în planul de restaurare a oamenilor acestei lumi.

 

În acest punct, avem de-a face cu un remediu ce ne stă la îndemână, ori de câte ori suntem confruntaţi cu situaţii ce ne împing spre deznădejde şi descurajare, şi anume că putem să identificăm făgăduinţele divine din cadrul Sfintelor Scripturi, aflate în legătură cu planul de mântuire, pe care le vom putea invoca prin rugăciune de la Dumnezeu pentru remedierea situaţiilor dificile cu care ne confruntăm. Prin exercitarea credinţei asupra împlinirii acestor făgăduinţe în dreptul nostru, vom face primul pas în depăşirea situaţiilor negative ce vin asupra noastră.

 

Dacă vom cerceta cu atenţie versetele pe care le studiem în clipa de faţă, vom vedea că scopul principal al lucrării lui Hristos constă, pentru timpul de faţă, în a ne oferi vindecarea spirituală de care avem nevoie pentru a intra în împărăţia cerurilor. De aceea, trebuie bine înţeles, că invocarea făgăduinţelor divine are drept principal obiectiv cel al experimentării unei astfel de vindecări. Chiar şi iudeii din acele timpuri, care aşteptau o rezolvare concretă a situaţiei de robie în care se aflau, au fost dezamăgiţi de vindecarea spirituală ce le era oferită de Hristos. Prin urmare, s-ar putea ca realitatea ostilă să nu fie modificată, dar cu siguranţă ceva se va schimba în interiorul nostru, astfel încât să facem faţă cu succes încercărilor cu care avem de-a face.

 

Poate părea descurajator pentru multe persoane faptul că în timpul de faţă accentul este pus pe vindecarea spirituală, deşi realitatea din jurul nostru mărturiseşte despre o puternică lucrare a providenţei şi în ce priveşte vindecarea fizică. Cu toate acestea, să ne gândim că dacă vom avea parte de această vindecare, atunci intrarea în Împărăţia cerurilor este sigură, aşa cum a fost promis de către Dumnezeu. Prin urmare, de multe ori, prin exercitarea credinţei în făgăduinţele divine, vom primi putere pentru a face faţă cu succes problemelor pe care le avem şi să experimentăm o întărire interioară formidabilă.

 

Următorul remediu se referă la eliberarea din robie, ceea ce pentru o persoană aflată în dificultate şi asaltată de descurajare poate însemna o situaţie în care se află la dispoziţia unor circumstanţe potrivnice, asupra cărora nu are nici un fel de control. Elementul definitoriu al stării de rob constă în neputinţa de a influenţa lucrurile, o rămânere la dispoziţia împrejurărilor nefavorabile sau a unor persoane răuvoitoare. Condiţia de robie este evidentă dacă privim la scara istoriei tot ce s-a întâmplat de la căderea în păcat a lui Adam şi a Evei. Eliberarea din robia Celui Rău, şi aici includem orice formă de rău pe care am putea să o întâlnim în viaţă, presupune acţiunea unui factor supranatural, eliberator, ce realizează acest lucru.

 

Prin intermediul Duhului Sfânt, stăpânul interiorului nostru şi a întregii vieţi, devine Dumnezeu, iar vechii stăpâni sunt aruncaţi afară unul după altul. Astfel de stăpâni se pot referi la atitudini negative, simţăminte rele, obiceiuri vătămătoare, gânduri necurate, fapte de ruşine, sau altele în felul acesta, ce ne ţineau robi în practicarea păcatului, adică la dispoziţia Celui Rău. Dacă vom privi doar la simţământul de descurajare, prin puterea sa nefastă acesta paralizează şi cele mai bune eforturi în dobândirea unei vieţi curate şi pline de bucurie. Nu există fericire când te afli sub stăpânirea unor astfel de demoni, care îşi găsesc plăcerea în a-ţi face viaţa un calvar şi a te împinge iarăşi şi iarăşi în lucruri rele.

 

Practicile rele, adică viciile, alimentează cele mai teribile simţăminte de descurajare şi de neputinţă, degradând în cel mai înalt grad imaginea de sine şi respectul de sine pe care ar trebui să le avem, prin faptul că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. De aceea, eliberarea oferită de către Hristos, presupune în primul rând restaurarea demnităţii personale, redarea echilibrului interior şi a stăpânirii de sine, lucruri cu mult mai de valoare decât orice bun material pe care l-am putea avea. Izvoarele necredinţei, deznădejdii şi descurajării se află tocmai în acele lucruri ce ne întinează sufletul şi viaţa, iar eliberarea de acestea se constituie ca un remediu sigur în vindecare.

 

Deşi apare amintită la final, mângâierea se constituie ca un dar divin, care asemenea balsamului frumos mirositor, împrospătează viaţa noastră şi aduce alinare durerilor pe care le resimţim în această lume. Conceptul vindecării spirituale poate părea defectuos, dacă îl privim dintr-o perspectivă strict terestră, fără a vedea intrarea în Împărăţia cerurilor, fiindcă deşi restabilit interior, Dumnezeu îngăduie trecerea prin dificultăţi felurite sau chiar rămânerea în situaţii dureroase. Cineva ar putea să experimenteze vindecarea spirituală, dar problema sa directă să nu fie remediată, ba chiar lucrurile să evolueze spre mai rău. Ei bine, aici intervine mângâierea pe care ne-o oferă Dumnezeu, o convingere interioară care se sprijină pe împlinirea făgăduinţelor divine prin înălţarea la ceruri, când Hristos va reveni.

 

Cu siguranţă că există multe implicaţii prezente cu privire la mângâierea pe care Dumnezeu o oferă celor ce experimentează vindecarea spirituală. Mă gândesc, de exemplu, la atitudinea apostolilor şi a primilor creştini în faţa împotrivirilor şi necazurilor pe care le-au avut de întâmpinat. Cu cât calm Petru îşi aştepta execuţia chiar a doua zi, cu câtă bucurie Pavel accepta să fie batjocorit şi biciuit, cu câtă linişte Ioan privea la desfăşurarea evenimentelor viitoare, prizonier fiind pe o insulă pustie, sau cu câtă blândeţe Domnul Hristos îşi ierta vrăjmaşii şi oferea mântuire unui păcătos ţintuit pe cruce! Toate acestea, precum şi multe alte mărturii, vorbesc despre oameni care au experimentat vindecarea spirituală, până acolo încât au ajuns să nu mai fie dominaţi de lucrurile rele ale vieţii, iar în schimb au putut să privească plini de speranţă către Împărăţia viitoare. Exemplul lor este spre învăţătura noastră în biruinţa asupra oricărui fel de încercare.

 

Rugăciune: pentru primirea vindecării spirituale depline, prin intermediul exercitării credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu, precum şi pentru dobândirea eliberării de păcat şi primirea mângâierii prezenţei Duhului Sfânt în vieţile noastre.

 

Cu siguranţă că nu este necesar să trecem prin momente dificile pentru a fi aproape de Dumnezeu, dar de cele mai multe ori în clipele de prosperitate avem tendinţa de a uita de Creatorul nostru. De aceea, singura şansă de a mai intra în relaţie cu Dumnezeu mai rămâne aceea de a trece prin momente de tensiune şi de nesiguranţă, care într-o formă sau alta ne silesc să ne apropiem de Salvatorul nostru. În acest sens, expresia „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă” prinde contur, iar noi ajungem în final să intrăm în relaţie cu Creatorul nostru.

 

Dacă nu ar exista această tendinţă „naturală”, ca să îi spun astfel, de a-L ignora pe Dumnezeu, atunci chipul acestei lumi ar fi cu totul altul. O mulţime de probleme ce ne asaltează din toate părţile, şi la care nu găsim rezolvare, nici măcar nu ar mai exista. Faptul că omul nu ţine seama de Creatorul Său, de Cel care ne este Dumnezeu şi Tată ceresc, conduce la adâncirea în neputinţă şi ignoranţă, cu rezultate nefaste pentru toţi. Dacă această lume s-ar întoarce la Creatorul ei, atunci am putea să ne bucurăm de binecuvântări la care nici nu ne putem gândi în clipa de faţă, ce întrec şi cea mai avansată imaginaţie. De aceea, multe dintre încercările noastre sunt datorate ignorării lui Dumnezeu şi deopotrivă neglijării cerinţelor Sale sfinte.

 

Conceptul biblic al vindecării spirituale se referă prin excelenţă la restabilirea relaţiei cu Dumnezeu, ca primă etapă în redobândirea demnităţii şi puterii cu care am fost înzestraţi la începuturi de către Creatorul nostru. Orice formă de descurajare pe care o experimentăm în decursul vieţii, derivă din încercarea nefirească şi cu totul iraţională de a-L ignora pe Dumnezeu, de a nu ţine seama de El şi de ceea ce ni se comunică prin intermediul Sfintelor Scripturi. Dacă însă am avea o relaţie vie cu Dumnezeu, deschisă, sinceră şi plină de bucurie, atunci nici un fel de lucru nu ne-ar mai putea arunca în mlaştina gândurilor negre şi a descurajării. Practic, am experimenta o vindecare pornind de la izvoarele vieţii, o curăţire deplină a motivaţiilor ascunse ale inimii, cu rezultate vizibile asupra întregii existenţe din această lume.

 

Condiţia de bază pentru a primi răspuns de la Dumnezeu este exprimată prin cuvintele Mântuitorului „cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide”, precum şi „căutaţi şi veţi găsi”. Fundamental este ca noi să căutăm, să cerem şi să batem, adică să venim înaintea Creatorului nostru şi să-L rugăm să intervină în vieţile noastre, să ne vindece şi să ne scape din împrejurările dificile în care ne găsim. Pe de altă parte prin expresia „cel fără de prihană” se conturează o anumită condiţie la care trebuie să ajungem pentru a putea experimenta eliberarea „din toate necazurile”.

 

Îndurarea lui Dumnezeu merge mai departe decât putem să ne imaginăm, astfel că El ascultă şi pe cei care în mod clar trăiesc în neascultare, însă atunci când trec prin momente dificile încep să strige către Creatorul universului. Aşa au stat lucrurile şi în vechime, când Dumnezeu elibera pe poporul Său când striga către El, deşi această întoarcere era doar de moment şi de multe ori nu din toată inima. Raţiunea unei astfel de intervenţii se datora faptului că lui Dumnezeu Îi era milă de durerile şi necazurile pe care singuri şi le provocau. De aceea, El intervine şi oferă salvare chiar şi celor care ignoră în totalitate cerinţele Sale, acest lucru fiind bine exprimat prin cuvintele „Domnul face ca ploaia din ceruri să vină deopotrivă şi peste cei buni şi peste cei răi”.

 

Sincer vorbind, necazul cel mai mare este că într-o zi viaţa se va sfârşi, iar după aceea vom ajunge la o judecată la care vom fi condamnaţi şi executaţi. Ce poate fi mai rău decât aceasta? Oricât de mari ar fi necazurile, nimic nu se compară cu această situaţie teribilă care îi aşteaptă pe toţi cei care nu vor ajunge la condiţia de a fi „fără prihană”. Eliberarea parţială de dificultăţi şi probleme, de care avem parte de-a lungul acestei vieţi în baza providenţei divine, nu este suficientă în a ne scăpa de nenorocirea ce ne aşteaptă la capătul unei vieţi străine de Dumnezeu. Însă posibilitatea de a experimenta o eliberare deplină stă înaintea noastră în baza lucrării de mântuire realizată în şi prin Isus Hristos.

 

Condiţia de a fi „fără prihană” nu reprezintă un ideal la care nu se poate ajunge, o realitate imposibil de atins, fiindcă dacă aşa stau lucrurile, atunci Cuvântul lui Dumnezeu ar fi eronat în cerinţele sale. Vestea cea bună stă în faptul că prin intermediul jertfei lui Isus Hristos, întreaga condamnare a celor păcătoşi a fost executată, astfel că pentru orice om care are credinţă în Fiul lui Dumnezeu se deschide posibilitatea de a trăi o nouă viaţă, prin intermediul Duhului Sfânt. Noi putem fi „fără prihană” prin faptul că greşelile ne sunt iertate prin intermediul acestei jertfe, iar ca urmare a acesteia, prin credinţă, intrăm într-o relaţie vie cu Dumnezeul nostru. Astfel că această condiţie de a fi fără prihană ne este atribuită, chiar dacă nu am contribuit în vreun fel la realizarea acesteia.

 

Doar simpla credinţă în Dumnezeu şi în jertfa lui Hristos nu este suficientă în a ne oferi mântuirea, dacă acest lucru nu ne va conduce la schimbarea vieţii în baza unei relaţii vii cu Creatorul nostru. „O cetate aflată pe un munte nu poate fi ascunsă”, tot astfel o credinţă autentică va aduce un rod vizibil, lucru ce nu va putea fi pus la îndoială. Viaţa unui om care are credinţă în Dumnezeu va da mărturie cu privire la faptul că un principiu superior este adăugat, rezultatele fiind vizibile în cel mai deplin sens al cuvântului. Pe de altă parte, o credinţă ce se rezumă doar la primirea unui crez sau doar la o acceptare la nivelul minţii, nu va putea conduce la primirea plinătăţii binecuvântării lui Dumnezeu, caracterizată printr-o deplină ascultare de poruncile divine.

 

Doar o credinţă cu vorba, dar care nu se traduce prin ascultarea de voinţa lui Dumnezeu, prin respectarea poruncilor Sale, nu ne va fi de mare folos, fiindcă nu ne va conduce la o vindecare spirituală deplină. Noi trebuie să dorim să experimentăm plinătatea primirii binecuvântărilor divine, care ne vor conduce la un standard spiritual şi moral cu totul de excepţie. Nu trebuie să ne mulţumim doar cu intervenţia providenţială a lui Dumnezeu, în timp ce vieţile noastre rămân străine de legătura cu Creatorul nostru. În acelaşi timp, o legătură superficială, sau doar la vreme de nevoie, în timp va conduce doar la o religie lipsită de o valoare spirituală autentică, sfârşind în fariseism şi necredinţă.

 

Răspunsul furnizat de versetele pe care le-am citit este relativ simplu exprimat prin faptul că trebuie să primim condiţia de a fi „fără de prihană”, în baza jertfei şi lucrării lui Isus Hristos. Acest lucru ne va conduce la o relaţie vie cu Dumnezeu şi la primirea plinătăţii binecuvântărilor Sale. Rezultatul imediat va fi eliberarea din toate problemele în care ne-am putea afla, dintre care cea mai mare este cea a condamnării la judecata finală. Acest lucru nu este arbitrar, fiindcă niciodată nu poate fi experimentată compasiunea şi eliberarea în afara unei relaţii vii cu Creatorul nostru.

 

Învingerea descurajării presupune primirea condiţiei de „fără prihană” din partea lui Dumnezeu şi eliberarea de condamnarea care stă asupra noastră, din cauza păcatului. De îndată ce este rezolvată această problemă existenţială, toate celelalte lucruri îşi vor găsi soluţia, fiindcă mila, îndurarea, compasiunea şi prezenţa divină se vor manifesta asupra vieţilor noastre, din cauză că am ajuns să fim într-o relaţie deschisă, directă şi salvatoare cu Dumnezeu. Când spun acest lucru, nu mă refer doar la exprimări religioase, în genul studiului, rugăciunii şi frecventarea serviciilor de închinare, ci în primul rând înţeleg că în interiorul sufletului s-a realizat o schimbare fundamentală, încât tot ceea ce este în noi strigă cu dor şi iubire după Creatorul nostru, aşteptând cu nerăbdare ziua în care vom fi înălţaţi la ceruri, la a doua venire a lui Hristos. Astfel, aşteptarea revenirii Sale va deveni un factor activ în determinarea noastră pentru a merge până la capăt pe drumul mântuirii. Iar descurajarea nu îşi va mai găsi loc în inimă pentru a ne mai distruge bucuria vieţii.

 

Rugăciune: pentru primirea condiţiei de „fără prihană” în baza jertfei şi lucrării Domnului Isus Hristos şi deopotrivă pentru experimentarea eliberării depline de sub condamnare, precum şi din orice lucru ce ne apasă sufletul, distrugând bucuria vieţii.

Nu este simplu să înţelegi realităţile veşnice dacă nu primeşti un ajutor special prin intermediul Duhului Sfânt. Mulţi oameni au încercat de-a lungul timpului să se gândească la ceea ce există în ceruri, iar alţii la modul în care se manifestă Dumnezeu. Cu toate acestea, în afara unor lucrări cu un caracter literar şi eventual fantastic, nu s-a putut da un răspuns clar cu privire la realităţile cereşti la care face referinţă Sfânta Scriptură. De aceea, trebuie să abordăm astfel de noţiuni dintr-o perspectivă spirituală, bazată pe studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, locuirea în locuri înalte şi în sfinţenie se referă în primul rând la desăvârşirea Creatorului în ce priveşte puterea pe care o deţine şi caracterul Său moral de excepţie.

 

Fără a ignora aspectele ce ţin de puterea infinită, totuşi, ceea ce caracterizează în mod deosebit pe Dumnezeu este tocmai aspectul moral, ce întrece orice imaginaţie, mergând până la nivelul absolut. Dumnezeu este desăvârşit în ce priveşte înzestrarea morală, iar standardul Său este mai presus decât tot ceea ce există sau ar putea exista. De aceea, El este modelul nostru pentru întreaga eternitate, fapt pentru care atitudinea noastră trebuie să fie atât de reverenţă, de respect şi adorare, dar şi aceea a unui ucenic, sau a unui fiu, doritor să înveţe cât mai mult de la maestrul, sau părintele său. Locurile înalte ale existenţei lui Dumnezeu nu se referă, aşadar, doar la poziţionarea scaunului Său de domnie, undeva în ceruri, ci în primul rând la înălţimea morală a Creatorului universului, la care suntem chemaţi să privim şi să fim transformaţi după chipul Său.

 

Necunoaşterea de Dumnezeu şi ignoranţa evidentă asupra cerinţelor Sale decurg în mod logic dintr-o atitudine greşită, care ne conduce la investirea energiei şi a timpului în lucruri mult inferioare, care nu pot oferi o satisfacţie durabilă. Noi am fost creaţi pentru a fi într-o strânsă legătură cu Dumnezeu, şi de aceea nu vom fi cu adevărat fericiţi dacă Îl vom ignora în vieţile noastre. Tendinţa de a uita partea spirituală îşi are izvorul din faptul că omul a căzut sub o influenţă malefică, rea, care îl trage spre groapa abisului şi condamnării. Dacă ne vom lăsa în voia acesteia, în cele din urmă vom ajunge să fim pierduţi, chiar dacă viaţa noastră ar fi putut fi o continuă ascensiune către „locurile înalte” despre care vorbeşte acest verset.

 

Este paradoxal, dar atunci când atitudinea noastră se caracterizează prin înălţare de sine, Dumnezeu nu va putea să ni se descopere şi să ne aducă vindecare. Înviorarea este doar pentru cei care îşi simt „sărăcia spirituală”, în timp ce persoanele care cred „că nu duc lipsă de nimic” nu au cum să aibă percepţia corectă asupra sfinţeniei lui Dumnezeu şi a ofertei Sale de a veni alături de noi. Atitudinea pe care o manifestăm în viaţa de zi cu zi ne va conduce fie la întâlnirea cu Dumnezeu, fie la abisul căderii din care nu mai există posibilitatea de întoarcere. De aceea, trebuie să luăm aminte asupra valorilor pe care le promovăm în vieţile noastre, cât timp existenţa noastră continuă să fie îngăduită pe acest pământ.

 

Şcoala vieţii pe care o trăim pe pământ include lecţii importante ce se învaţă trecând prin necazuri, suferinţe şi descurajări de tot felul, care ne conduc în cele din urmă la acea zdrobire interioară ce face cu putinţă întâlnirea cu un Creator infinit în ce priveşte bunătatea, sfinţenia, compasiunea şi puterea. Atunci când trecem prin astfel de situaţii critice, când se pare că nu mai există nici un fel de soluţie pentru noi, dacă ne vom aduce aminte de faptul că Dumnezeu coboară alături de cei ce sunt încercaţi, aşa cum afirmă acest verset, atunci vom intra într-o experienţă de înălţare spirituală extraordinară, care ne va aduce o bucurie deosebită, chiar în mijlocul încercării.

 

Putem aveam bucurie în mijlocul unei vieţi lipsită de griji, şi acest lucru este bun, dar deopotrivă putem să experimentăm fericirea chiar şi în mijlocul încercărilor, să atingem acel standard de care vorbea apostolul Pavel în epistolele sale, dar cu condiţia de a veni în contact cu Dumnezeu. Nu este vorba de un efort special de a ne înălţa noi la Dumnezeu, ci de a trăi realitatea faptului că El vine în întâmpinarea noastră chiar în mijlocul încercării sau a descurajării ce are tendinţa să ne cuprindă sufletul pentru a ne arunca în abisul distrugerii finale. Dacă în astfel de momente ne-am prinde de făgăduinţele divine, atunci ceea ce este întuneric s-ar lumina de slava prezenţei Celui desăvârşit în sfinţenie. Deşi locuieşte în locuri înalte, Creatorului nostru Îi place să vină şi să locuiască împreună cu toţi cei care sunt cuprinşi de descurajare, slăbiciune, teamă sau de îngrijorări de tot felul.

 

Când Domnul Isus se pregătea să se înalţe la ceruri, El ne-a spus că nu ne va lăsa singuri, fiindcă Cineva asemenea Lui avea să vină alături de cei credincioşi şi să rămână până la sfârşitul veacurilor. Bineînţeles, era vorba despre venirea Duhului Sfânt, care realizează acest lucru extraordinar, astfel că deşi Hristos este înălţat în „locurile înalte din ceruri”, El continuă să fie prezent în „locurile de jos ale pământului”. Iar un prim aspect care dă mărturie asupra acestei realităţi este acela al înviorării celor ce exercită credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale.

 

Studiind acest verset, înţelegem că Dumnezeu este prezent cu fiecare om care experimentează descurajări sau dezamăgiri de tot felul, care îl aduc la nivelul experienţei „zdrobirii”, adică aproape de cel al distrugerii. De aceea, când trecem prin diferite experienţe nefericite, unele aflate la limita a ceea ce putem să suportăm, să ne aducem aminte că Dumnezeu a promis că va veni alături de noi în mijlocul încercării şi ne va aduce înviorare, astfel încât să fim biruitori. În consecinţă, ceea ce aparent era spre distrugerea noastră va deveni ocazia unei experienţe spirituale extraordinare, ce ne va pregăti pentru înălţarea noastră la ceruri, la a doua venire a lui Hristos.

 

Atunci când suntem încercaţi, se deschid în principiu două posibilităţi ce ne vor conduce în direcţii opuse. Pe de o parte, putem cădea în abisul disperării, fapt care ne va adânci în problema cu care ne confruntăm, sau putem să experimentăm întâlnirea cu Dumnezeu în mijlocul încercării, fapt care ne va înălţa spiritual, ca proiecţie a înălţării finale la a doua venire a lui Hristos. Practic, două realităţi se vor proiecta cu putere ca urmare a încercării: cea a nimicirii finale şi cea a înălţării de la sfârşitul istoriei. Culorile primei realităţi vor fi sumbre, întunecate, iar ale celei de-a doua vor fi strălucitoare, luminoase. Ceea ce va face diferenţa va fi credinţa noastră în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, care ne spune că El va veni alături de noi.

 

Uneori putem fi zdrobiţi din cauza altor persoane, care au adus necazuri asupra noastră, dar alteori alegerile noastre ne-au condus în situaţii teribile, din care nu mai există scăpare. Cu toate că putem ajunge la experienţa „zdrobirii” venind din diferite direcţii, totuşi făgăduinţa este valabilă şi pentru cei care au făcut alegeri greşite, ce au avut urmări nefericite. Asemenea fiului risipitor, care a fost primit de către tatăl său, Dumnezeu nu respinge pe nici un om care caută ajutorul Său, chiar dacă situaţia defavorabilă în care se află i se datorează. Răspunsul este clar: Dumnezeu va veni alături de orice om care este „smerit şi zdrobit” prin felurite încercări, astfel că nu trebuie să hrănim nici un fel de descurajare ce se va proiecta asupra vieţii noastre.

 

Declanşarea procesului de vindecare presupune schimbarea atitudinii interioare, care dacă este de înălţare de sine trebuie să se preschimbe în modestie sau smerenie. În acelaşi timp, trebuie să manifestăm credinţă că Dumnezeu Îşi ţine cuvântul şi va veni alături de noi atunci când unim „smerenia” cu „zdrobirea sufletească”. În acest mod, vom dobândi o experienţă de înălţare interioară extraordinară, care va conduce la primirea puterii de a face faţă cu succes încercării. Astfel, descurajarea se va desprinde de noi, fiindcă ea nu poate locui în sufletul unui om, care trăieşte experienţa întâlnirii cu Dumnezeu, prin credinţa în ceea ce El a promis. Iar ceea ce cuvintele nu pot descrie, se va întâmpla cu o astfel de persoană, în sensul că înviorarea divină o va ridica deasupra dificultăţilor, problemelor sau necazurilor din această lume, pentru a primi puterea de a face faţă şi de a se pregăti pentru marea înălţare de la sfârşitul istoriei acestui pământ.

 

Rugăciune: pentru primirea înviorării lui Dumnezeu indiferent de vreme, atât în momentele de prosperitate, cât şi în clipele de încercare. Şi fie ca acest dar spiritual al înviorării să înlăture orice umbră de descurajare, ce ar încerca să ne împresoare.

 

De modul în care vom înţelege expresia „duh zdrobit” depinde învăţătura pe care o vom primi citind aceste versete. În accepţiunea obişnuită, prin „duh zdrobit” se face referinţă la o anumită atitudine ce trebuie să o avem atunci când dorim să intrăm în legătură cu Dumnezeu, care se caracterizează prin umilinţă, adică smerenie, şi reverenţă, adică recunoaşterea nedesăvârşirii noastre în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu. Ca un prim pas în abordarea unei închinări autentice, „duhul zdrobit” devine o cheie în realizarea legăturii cu Creatorul nostru.

 

În cazul lui David, putem spune că el se afla într-o situaţie cu totul nefericită, în urma comiterii unui păcat teribil prin adulter cu Batşeba şi crearea circumstanţelor favorabile pentru uciderea lui Urie Hititul, soţul acesteia. Aşadar, pentru el „duhul zdrobit” şi „inima zdrobită şi mâhnită” descoperea o stare de neputinţă şi de descurajare în faţa unei situaţii ce nu putea fi scuzată în vreun fel. David practic nu mai vedea o soluţie normală la ceea ce se întâmpla şi restaurarea relaţiei cu Dumnezeu depindea doar de bunăvoinţa Celui Prea Înalt.

 

Cu siguranţă, că nu trebuie să comitem adulter sau să participăm la comiterea unei crime, pentru a ajunge să ne simţim descurajaţi şi întristaţi până acolo încât să nu mai vedem nici o ieşire în raport cu Dumnezeu şi cu conştiinţa noastră. Dar de fapt, orice încălcare a poruncilor divine, a standardului moral bine exprimat prin Decalog, adică Cele zece porunci, conduce la trezirea sentimentului de vinovăţie, care conduce imediat la descurajare şi întristare, cu scopul de a ne ajuta să conştientizăm situaţia în care ne aflăm.

 

Trebuie bine înţeles că descurajarea este doar manifestarea exterioară a unei cauze mult mai profunde, iar aşa cum am observat în cazul lui David, conştiinţa vinovăţiei, în urma încălcării poruncilor divine, a fost cauza „zdrobirii” sufleteşti la care face referinţă. Practic, David nu mai vedea decât o condamnare de care nu putea să scape, iar soluţia jertfelor ceremoniale nu avea cum să rezolve situaţia în care se găsea. Prin extensie, putem spune că orice simţământ de descurajare este legat de conştiinţa vinovăţiei şi de încălcarea codului moral.

 

Niciodată îndeplinirea unui ritual religios nu va putea să îndepărteze conştiinţa vinovăţiei, care se află undeva în adâncul sufletului nostru, iar acest lucru este clar exprimat de către David. Avem nevoie de o curăţire interioară, pe care numai Dumnezeu o poate realiza prin acordarea iertării Sale. Formele de religie nu pot decât să contureze anumite adevăruri spirituale, dar ele nu vor putea lua locul elementului spiritual, care ţine de relaţia noastră personală cu Dumnezeu şi de tot ceea ce Domnul realizează în favoarea noastră. Să nu comitem greşeala fariseilor, care orbiţi de formă nu mai distingeau conţinutul închinării. Astfel, înţelegem că lui Dumnezeu „nu Îi plac arderile de tot”, când prin intermediul lor dorim să obţinem eliberare şi nu prin relaţia pe care trebuie să o avem în permanenţă cu El pentru a primi iertarea Sa.

 

Pentru o astfel de situaţie există versete biblice mult mai explicite, dar pe de altă parte situaţia lui David nu se aplică doar celor care comit astfel de lucruri rele, ce sunt evidente chiar şi din punct de vedere penal. De fapt situaţia lui David se extinde asupra tuturor oamenilor, fiindcă în mod esenţial, orice om este vinovat înaintea lui Dumnezeu şi prin urmare are nevoie de iertarea Sa. În cazul persoanelor care suferă în urma abuzului comis asupra lor, putem aplica expresia „Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită”, adică Dumnezeu nu va fi nepăsător cu privire la orice persoană care se află în dificultate şi caută ajutorul Său. Aici avem de-a face de fapt cu un principiu general ce se aplică oricărui om, indiferent de situaţie.

 

Orice formă de abuz comis asupra unei persoane, reprezintă o încălcarea a codului moral exprimat de către Dumnezeu. De aceea, fără o pocăinţă temeinică, nici un om care abuzează de semenul său, nu va putea să scape de condamnarea divină, ce se va vedea în final la judecată. Pe de altă parte, cei care sunt victime a unor forme de abuz, trebuie să înţeleagă că Dumnezeu înţelege situaţia în care se găsesc şi va oferi suport pentru restabilirea unor astfel de persoane. Însă cel mai greu pentru cel care suferă un abuz, este de a-şi redobândi respectul de sine şi să treacă peste resentimente, lucruri pe care le vom aborda într-o ocazie viitoare.

 

Pentru noi poate părea relativ simplă situaţia descrisă de David, fără a discerne un motiv de descurajare, dar să nu uităm că de îndată ce se comite o faptă rea, Cel rău vine asupra noastră şi încearcă prin dovezi evidente să ne inducă o stare de neputinţă şi de descurajare, astfel ca noi să nu mai venim înaintea lui Dumnezeu. El ne şopteşte că suntem prea păcătoşi, că problema noastră este prea mare, şi mai ales că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi. Nu cunoaştem cu toţii aceste sugestii ce vin deseori asupra noastră, generând dificultăţi aparent de netrecut? Ei bine, David se afla în mijlocul unor astfel de frământări, ce îl aduceau în pragul disperării, însă el a continuat să se prindă de făgăduinţele iertării divine. Dar deodată el nu s-a mai văzut în stare să mai exprime lauda lui Dumnezeu, ci doar să vorbească despre situaţia sa nefericită şi lipsită de speranţă, cel puţin din perspectiva omenească. David dorea ca relaţia sa cu Dumnezeu să fie restabilită, să primească întărire şi certitudinea acceptării înaintea lui Dumnezeu.

 

Când vedem adâncimea circumstanţelor ce ne separă de Dumnezeu şi adâncul vinovăţiei în care ne aflăm, atunci cu siguranţă că nu putem spune decât să suntem pierduţi, iar descurajarea ne învăluie. Însă dacă ne ridicăm cugetul către ceruri, vom distinge prin intermediul Cuvântului divin iertarea ce ne este oferită, deopotrivă prin acceptare şi întărire, astfel încât să ieşim dintr-o astfel de situaţie. De îndată ce ajungem la o astfel de convingere, lauda începe să se exprime în mod natural, spontan din suflet. Cum să nu lauzi pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa de a ne scoate din mlaştina neputinţei şi agoniei lipsite de speranţă?

 

Prin laudă nu înţeleg doar exprimarea de cuvinte, care sunt dealtfel necesare, ci mă refer în primul rând la o atitudine de recunoştinţă care ar trebui să caracterizeze viaţa oricărui om care are percepţia harului ce ne-a fost acordat prin iertarea vinovăţiei. Problema este că oamenii nu sunt de regulă conştienţi cât sunt de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi de aceea religia lor este superficială, axată doar pe forme, iar exprimarea laudei se realizează doar la nivel exterior. Să ai viziunea iubirii lui Dumnezeu, aşa cum este clar prezentată în Sfintele Scripturi şi în viaţa de zi cu zi, şi totuşi să nu cultivi o atitudine de laudă la adresa Creatorului, nu va avea drept rezultat decât o lucrare de suprafaţă, ce nu va conduce la rezolvarea situaţiei în care te afli la un moment dat.

 

Soluţia conturată de către David pentru orice „inimă zdrobită şi mâhnită” constă în a veni înaintea lui Dumnezeu, având convingerea că El ne primeşte, că ne acceptă aşa cum suntem, că ne înţelege, ne îmbărbătează şi intervine în favoarea noastră, acordându-ne harul Său, iertarea Sa. Ca urmare a unei astfel de experienţe spirituale, ajungem să cultivăm o atitudine de laudă a lui Dumnezeu, pentru ceea ce El este şi deopotrivă pentru ceea ce El a făcut pentru noi. Putem spune că niciodată un om care nutreşte mereu o atitudine de laudă, nu va putea fi doborât de mâhnire sau descurajare, fiindcă puterea divină va fi împreună cu el neîncetat, oferindu-i călăuzire ori de câte ori Cel Rău va încerca să îl doboare în vreun fel. Doar astfel se poate dobândi biruinţa!

 

Rugăciune: pentru a învinge orice fel de descurajare şi de neputinţă prin conştientizarea iertării divine şi prin cultivarea unei atitudini de laudă continuă a lui Dumnezeu.