„Să nu fii violent nu este un veşmânt pe care să îl porţi sau nu după dorinţă. Această trăsătură de caracter trebuie să se afle în interiorul inimii noastre şi trebuie să devină o parte inseparabilă a fiinţei noastre.” – Mahatma Gandhi

 

De fiecare dată când vom încerca să ne reprimăm reacţiile violente, se va produce un simţământ de frustrare, care în timp ne va conduce să izbucnim neaşteptat, anulând toate eforturile depuse. Stăpânirea de sine este deosebit de importantă, dar pentru a o putea exercita cu adevărat, este necesar să tratăm violenţa interioară. În plus, atunci când suntem provocaţi în mod neaşteptat, chiar şi cel mai bun control de sine se va dovedi ineficient, dacă nu vom da la o parte ceea ce provoacă violenţă în interiorul nostru, şi aici mă refer la gânduri şi atitudini. Lumea noastră interioară numai noi o cunoaştem, dar pentru a nu mai fi violent în manifestările exterioare, va trebui să lucrăm la rădăcina motivaţiilor noastre. Acest lucru nu este simplu, dar rezultatele vor fi pe măsură, fiindcă în cele din urmă vom ajunge să gustăm farmecul unei vieţi ce se deschide spre cunoaşterea de Dumnezeu şi către înţelegerea întregului univers.

 

„Veşmântul nonviolenţei” se îmbracă în interiorul nostru prin atitudini pline de îngăduinţă, bunătate şi iubire faţă de tot ceea ce este în jurul nostru, inclusiv faţă de noi înşine. Dacă noi vom fi aspri, mânioşi, lipsiţi de sensibilitate, atunci în comportamentul exterior toate aceste trăsături nefericite se vor vedea cu prisosinţă. Dacă suntem agitaţi, confuzi şi plini de nelinişte, atunci vom transmite mai departe aceste atitudini, influenţând şi pe ceilalţi într-o direcţie negativă. În plus, dacă vom fi duri cu noi înşine, dacă ne vom impune ţinte ambiţioase, dar care vin în contradicţie cu principiile iubirii, atunci vom fi nedrepţi în primul rând cu sufletul nostru şi deopotrivă faţă de toţi cei ce depind de noi. Pentru a purta acest veşmânt al nonviolenţei, trebuie în primul rând să îl cultivăm clipă de clipă, profitând de orice ocazie pentru a creşte în exercitarea lui. Având modelul oferit prin intermediul vieţii Domnului Hristos, asimilând principiile Sale de viaţă, vom creşte tot mai mult în a deveni asemenea Lui.

 

Nu în ultimul rând trebuie să ne gândim că în ciuda celor mai bune eforturi, ne va fi imposibil să exercităm pe deplin aceste principii ale bunătăţii divine, dacă nu vom fi susţinuţi de o putere superioară, ce vine din afara noastră. Astfel, numai puterea harului divin poate fi capabilă să ne transforme prin naştere din noi, din fiinţe rele şi egoiste, în persoane ce manifestă frumuseţea plină de farmec a Domnului Hristos, prin purtarea veşmintelor nonviolenţei şi neprihănirii. Prin intermediul sfinţirii vieţii, toate aceste trăsături de caracter minunate, devin o parte inseparabilă a fiinţei noastre, ajungând ca indiferent de situaţie, în mod conştient sau nu, să ne manifestăm asemenea Domnului nostru. Când prin credinţă ne lăsăm cu totul în seama voinţei divine, când fiinţa noastră se pleacă în supunere deplină înaintea Creatorului, când acest lucru devine o permanenţă a vieţii noastre, se produce ceea ce aş numi „atingerea infinitului”, când orice lucru imposibil devine cu putinţă de realizat.

 

Creştinismul autentic surprinde totalitatea descoperirii divine furnizate vreodată umanităţii de-a lungul veacurilor. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că vom găsi multe puncte de corespondenţă cu alte mari religii ale lumi, inclusiv cu cele din Extremul Orient. Un gânditor de seamă al hinduismului, cum a fost Mahatma Gandhi, a putut exprima lucruri asemănătoare creştinismului, fiindcă Dumnezeu a oferit aceeaşi conştiinţă morală tuturor fiinţelor de faţa întregului pământ. De fapt, creştinismul nu este o religie nouă, apărută acum 2000 de ani, ci reprezintă întoarcerea primei închinări ce a existat vreodată pe pământ, mai precis închinarea la Creatorul cerurilor şi al pământului. Chiar dacă oamenii au abandonat ulterior această închinare total sau parţial, totuşi ceva din principiile acestei închinări primordiale au rămas, şi de aceea, toate religiile din această lume poartă mai mult sau mai puţin vizibil pecetea lor.

 

 

Orice urmă de violenţă întinează sufletul şi necurăţeşte inima, umplând de întuneric interiorul nostru. Păcatul înseamnă violenţă, o exercitare brutală şi nemiloasă a forţei cu scopul impunerii ego-ului în faţa celorlalţi şi a întregului univers. Dar atunci când interiorul nostru este curăţat prin intermediul harului lui Dumnezeu de orice pată a urii, mâniei şi a manifestărilor violente, atunci ajungem să înţelegem că natura Împărăţiei cerurilor se referă la starea de neprihănire a inimii, fără de care va fi imposibil să ajungem în acel loc. Nu există creştinism violent, fiindcă aşa ceva ar fi o contradicţie de termeni. Nu există un adevărat creştin care să mai fie dominat de principiul violenţei. Atunci când suntem în totul predaţi lui Dumnezeu, când suntem sub autoritatea deplină a lui Hristos, aceste principii rele vor fi îndepărtate din suflet, pentru a nu ne mai domina. Tentaţia de a recurge la ele va rămâne, dar puterea de a ne determina, adică de a ne stăpâni, va fi dată la o parte. Aici este testul de bază al adevăratului creştinism şi fiecare să se examineze în raport cu acest criteriu.

 

Natura lui Dumnezeu este nonviolentă, El fiind întruchiparea armoniei şi păcii la scara întregului univers. De aceea, pentru a putea sta în prezenţa Celui Veşnic, va fi necesar să ajungem în condiţia de a fi curaţi de orice fel de mânie, violenţă, amărăciune şi altele în felul acesta. Aceste trăsături nefericite sunt componente definitorii a ceea ce înseamnă păcat, care conduce la neascultare. Cum vom putea intra în armonie cu Dumnezeu, dacă vom avea aşa ceva în suflet? Este imposibil, fiindcă inima noastră trebuie să fie în rezonanţă cu cea a Creatorului nostru. Cum vom putea înălţa cântece pline de bucurie, exprimând aprecierea faţă de un Dumnezeu plin de slavă, desăvârşit în sfinţenie, dacă în inima noastră există urme de violenţă? Cum vom putea să fim pătrunşi de simţămintele care animă cerul, dacă în interiorul nostru se află urme ale răutăţii? Iar procesul de curăţire trebuie să se facă aici şi acum. Acum este momentul să dăm la o parte orice fel de supărare, de amărăciune, de violenţă, într-un cuvânt orice lucru ce ne întinează sufletul. Acum trebuie practicată spălarea interioară prin harul lui Dumnezeu. Acum trebuie să intrăm în rezonanţă cu cerul. Mintea noastră, inima noastră, adică tot sufletul nostru, trebuie curăţat pentru a intra în armonie cu Dumnezeu. Acum, mâine va fi prea târziu.

 

Un copil al lui Dumnezeu va manifesta trăsăturile Creatorului universului, reprezentându-L înaintea întregii lumi prin bunătate, toleranţă, iubire şi abandonarea continuă a oricărei forme de violenţă. Aici se poate vedea adevărata identitate a oricărei persoane ce se pretinde a se închina adevăratului Dumnezeu. Exercitarea brutală a forţei, mânia, supărarea, resentimentul şi altele în felul acesta, nu au ce căuta în viaţa unui adevărat urmaş al lui Hristos. Nu trebuie să ne minţim pe noi înşine. Aceste deficienţe de caracter, dacă nu vor fi remediate, ne vor întina întreaga viaţă şi ne vor descalifica pentru lumea cerească. Trebuie lucrat chiar de acum asupra interiorului nostru. Prin credinţă şi perseverenţă, prin meditaţie şi rugăciune, prin veghere şi acţiune, trebuie să ajungem să dăm la o parte orice pată din suflet, orice atitudine greşită, orice urmă de violenţă.

 

Abandonarea oricărei forme de violenţă se poate realiza prin cultivarea de deprinderi care să contracareze tendinţele nefericite pe care le purtăm în suflet. Tentaţia va rămâne, iar ispita se va manifesta cu siguranţă, dar noi trebuie să devenim în cele din urmă imuni la glasul acestora. Dimpotrivă, trebuie cultivată bunătatea, iubirea şi îngăduinţa faţă de noi înşine şi faţă de semeni. Am zis faţă de noi înşine, fiindcă de multe ori violenţa se naşte atunci când suntem prea aspri cu noi, când ne brutalizăm trupul şi mintea în lucruri ce ne fac rău, sau vizionând ceea ce ne întinează viaţa. Orice vorbă rea şi orice gând murdar au putere de a ne întina viaţa, chiar dacă faptic ne abţinem pentru o vreme. Sfaturile date de către apostolul Pavel privind cultivarea a ceea ce este vrednic de laudă, rămâne valabil şi pentru noi. Dacă nu vom face acest efort, vom fi pierduţi oricât de mari ar fi pretenţiile noastre de credinţă sau cunoştinţele pe care le avem despre Dumnezeu. Cunoaşterea de Dumnezeu este activă, transformatoare, înnoitoare şi purificatoare. Să nu uităm niciodată acest lucru.

 

Nu este posibil să avem o deplină stăpânire a faptelor noastre cât timp interiorul nu este adus sub influenţa principiilor superioare ale neprihănirii. Porunca Domnului Hristos este realizabilă în măsura în care suntem dispuşi să o practicăm. Dar pentru a ajunge să reuşim cu adevărat, este necesară începerea unui proces de curăţare, care să înceapă la nivelul înclinaţiilor interioare, a atitudinilor, continuând în planul alegerilor pe care le facem. Universul creat de Dumnezeu nu avea nici un fel de urmă de violenţă. De unde a apărut ea? Bineînţeles că violenţa apare din neascultarea de voinţa divină, din nesupunerea faţă de principiile Sale de guvernare, din respingerea Creatorului întregului univers. Când vom manifesta în mod constant o dispoziţie nonviolentă, atunci înseamnă că puterea lui Hristos a început să ne călăuzească viaţa. Avem în faţă un ideal, dar şi un lucru realizabil.

 

Soborul la care se face referinţă în aceste versete, nu este nimic altceva decât curtea de judecată a lui Dumnezeu, când se vor examina toate persoanele care au exista vreodată pe pământ. Sentinţa pronunţată va fi atât de severă, fiindcă violenţa dă pe faţă cel mai bine ceea ce se află în interiorul nostru. Aşa cum am mai spus, nu există „creştinism violent” şi nici „creştini violenţi”. Dacă există cineva care crede că poate fi urmaş al lui Hristos lăsând ca violenţa să se manifeste în viaţa sa, atunci înseamnă că se înşeală amarnic. Violenţa de orice fel nu are ce căuta în viaţa noastră. Nu există „cruciade” pentru Hristos. Creştinismul autentic nu are nevoie de forţă pentru a se impune. El este asemenea soarelui ce luminează pe bolta cerului, asemenea izvoarelor cristaline ce ne satisfac setea, asemenea holdelor de grâu ce ne oferă pâinea cea de toate zilele. Creştinismul adevărat se cere mereu redescoperit şi în continuu demonstrat înaintea întregii lumi.

 

Aici putem spune despre o „lege a cauzei şi a efectului”, în sensul în care violenţa este distructivă şi autodistructivă. Ea nu poate aduce nimic bun, oricât de mult ar fi justificată prin fel de fel de raţionamente. Nu există nimic mai sfidător faţă de Creatorul universului şi faţă de fiinţele cereşti, decât să te laşi stăpânit de violenţă. De fapt, un om stăpânit de un astfel de principiu va încerca să se manifeste ca un dumnezeu, stăpânind peste ceilalţi, sau încercând să îşi impună voinţa, indiferent de consecinţe. O astfel de persoană nu are ce să caute în ceruri, unde bunătatea, toleranţa şi armonia sunt regula, şi nu excepţia, relaţiilor dintre fiinţele care şi-au menţinut chipul divin în ele. Nu poţi avea pe Dumnezeu în inimă şi să mai fii violent. Aşadar, judecata divină va da pe faţă ceea ce este în interiorul nostru şi ce anume ne animă.

 

Judecata divină nu va corecta viaţa noastră, fiindcă acest lucru trebuie să se întâmple înainte de a ajunge acolo. De aceea, este necesar ca în fiecare ocazie a vieţii pe care o trăim să căutăm să cultivăm principiile de mare valoare descoperite în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Orice urmă de violenţă trebuie să fie detectată şi dată la o parte. Nu spun că va fi simplu, dar nu este nici imposibil. Exercitând puterea nobilă a stăpânirii de sine, vom elimina treptat toate acele atitudini ce ne determinau să fim răi şi violenţi. De asemenea, cultivând trăsăturile opuse, vom obţine putere pentru a contracara partea negativă ce ne îndeamnă la acţiuni nesăbuite şi la răutate. Treptat, avansând pas cu pas vom ajunge să ne însuşim pe deplin un comportament lipsit de violenţă, fără pată. Pot spune că pe măsură ce vom lepăda veşmintele răutăţii ne vom simţi eliberaţi de o mare povară. Puterea harului divin ne-a fost pusă la dispoziţie, prin urmare haideţi să o şi folosim pentru a fi preschimbaţi după chipul Creatorului divin, adică a lui Hristos. Este posibilă o schimbare decisivă a vieţii, dacă dorim cu adevărat acest lucru, iar rezultatele vor fi binecuvântate atât pentru prezent, cât şi pentru veşnicie. Nu merită oare ca acest ideal să îl menţinem mereu înaintea ochilor noştri, pentru a-l urma?

 

Rugăciune pentru a ajunge să ne însuşim nonviolenţa ca trăsătură de caracter, pe care să o practicăm în orice vreme, şi deopotrivă pentru a putea primi putere divină cu scopul de a reflecta într-un mod nedistorsionat sfinţenia lui Dumnezeu.

 

„Să nu fii violent este răspunsul la toate dilemele de ordin moral pe care le avem şi reprezintă nevoia stringentă ca umanitatea să învingă într-un mod pozitiv tendinţele spre asuprire şi violenţă. Omenirea trebuie să evolueze în a soluţiona toate conflictele într-o manieră care să respingă actele de răzbunare, agresiunea şi obiceiul de a răspunde cu aceeaşi monedă. Fundamentul pentru o astfel de metodă îl reprezintă iubirea.” – Martin Luther King, Jr.

 

Dilemele de ordin moral ale umanităţii nu pot fi rezolvate prin intermediul forţei. Niciodată nu s-a putut obţine o pace durabilă prin exercitarea puterii brutale a forţei şi războiului. Conflictele nu pot fi stinse în felul acesta. De aceea, trebuie să existe o cale superioară de atingere a obiectivului armoniei între oamenii acestui pământ şi Creatorul întregului univers. Rezolvarea trebuie să plece de la abandonarea metodelor bazate pe violenţă şi utilizarea principiilor pozitive ale iubirii divine ce ne este prezentată în cuprinsul Sfintelor Scripturi. În Biblie avem expuse elementele de bază ale acţiunilor nonviolente ce au drept scop vindecarea rănilor produse de către păcat pe pământ. Abia atunci când aceste principii vor fi puse în aplicare, vom putea asista la vindecarea conflictelor la care suntem martori pretutindeni în jurul nostru. Dar mai ales, vom găsi rezolvarea conflictului ce se dă în interiorul nostru între principiile superioare ale iubirii şi cele inferioare ale răului.

 

Este necesar un salt spiritual interior pentru a ajunge ca omenirea să treacă la o abordare superioară a conflictelor ce abundă în lumea noastră. Dacă am asimila principiile expuse de către Domnul Isus Hristos, atunci am putea să avem o atmosferă mult mai bună pe pământ, ba chiar am asista la o evoluţie spectaculoasă a tuturor lucrurilor şi evenimentelor. În loc să mai fim asaltaţi de un potop de probleme, am avea soluţii la fiecare pas pentru vindecarea semenilor. Chiar dacă lumea noastră ar mai exista multă vreme în forma pe care o ştim acum, totuşi am trăi altfel, fiindcă puterea divină ne-ar da înţelepciunea pentru a şti cum să ne comportăm în societate, familie şi biserică. În loc să mai avem o lume dezbinată, plină de ură, în care violenţa şi agresiunea sunt la tot pasul, am putea să ne bucurăm de un climat constructiv în care să ne pregătim pentru viaţa viitoare. Trebuie bine înţeles, scenariul apocaliptic noi îl generăm, prin faptul că ne lăsăm dominaţi de violenţă, în loc să căutăm să rezolvăm cu adevărat lucrurile aplicând balsamul vindecător al iubirii.

 

Răzbunarea exprimă conceptul primitiv al dreptăţii, care încearcă să răsplătească folosind aceeaşi monedă, ba chiar cu „vârf şi îndesat”. De aceea, atunci când dăm drumul manifestării violenţei, ea se va extinde dincolo de ceea ce s-a intenţionat iniţial. Poate la început am dorit să oferim doar un exemplu, pentru a corecta pe cineva greşit, însă ulterior constatăm că am ajuns la un adevărat război purtat „pe viaţă şi pe moarte”, în care orgoliile rănite se dezlănţuie sub forma de patimi lipsite de judecată şi raţiune. Cred că niciodată agresiunea şi „răspunsul cu aceeaşi monedă” nu ne vor conduce la rezolvarea reală a problemelor cu care ne confruntăm. Chiar dacă uneori ni se pare just să procedăm astfel, rezultatul va fi doar o amplificare crescândă a conflictului dincolo de orice limită, până la atingerea gravă, sau chiar distrugerea, uneia dintre părţi. Fondul situaţiei va rămâne neexplorat, cât timp armele vor avea primul glas şi puterea de a decide. De aceea, armele trebuie puse la locul lor, adică în teacă, pentru a putea purta un dialog civilizat, constructiv, reliefând dorinţa rezolvării temeinice a situaţiilor apărute.

 

Nimic nu era mai dăunător învăţăturii predicate de către Domnul Hristos decât folosirea violenţei. În zadar de-a lungul veacurilor, biserica a încercat să îşi impună dogmele prin utilizarea armelor. Degeaba a fost apărat creştinismul cu sabia. În cele din urmă, aceste mijloace nu au făcut decât să îi submineze influenţa, până când s-a ajuns la apostazia şi secularismul modern. Gestul celui care a scos sabia pentru a-L apăra pe Domnul Hristos demonstra că persoana în cauză nu înţelesese nimic din esenţa mesajului creştin şi avea nevoie de o pocăinţă temeinică pentru a-l descoperi. Dacă în istoria creştinismului nu s-ar fi apelat la forţa armelor, atunci puterea spiritualităţii sale de excepţie s-ar fi impus de la sine raţiunii şi conştiinţei oamenilor. Ştiind toate aceste lucruri, Domnul Hristos, chiar şi în acele momente de încercare extremă, a interzis scoaterea armelor pentru a se apăra de loviturile adversarilor Săi de moarte. Exemplul Său trebuie să devină exemplul nostru.

 

Dumnezeu doreşte să ne câştige pentru împărăţia viitoare, în care violenţa va fi în totul exclusă. De aceea, orice deprinderi bazate pe un astfel de principiu trebuie să fie date la o parte de către toţi cei ce doresc să Îl urmeze pe Maestrul divin. Pe de altă parte, violenţa naşte violenţă, iar cei care o cultivă vor fi în cele din urmă nimiciţi de consecinţele acţiunilor lor. Chiar dacă acest lucru nu se împlineşte pe deplin în timpul scurt al vieţii noastre pe acest pământ, în lumina judecăţii viitoare a lui Dumnezeu, orice persoană care a nutrit violenţă şi nu a abandonat acest principiu „va culege ceea ce a semănat”. Manifestările violenţei sunt dintre cele mai variate, pornind de la gânduri pline de ură, trecând la vorbirea aspră şi ajungând până la întreprinderea de acţiuni menite să distrugă pe adversar. În nici o ocazie şi sub nici o formă nu ar trebui să procedăm astfel. Creştinismul descoperă natura nonviolentă a tuturor lucrurilor create de către Dumnezeu. El ne arată că iubirea se află la temelia tuturor lucrurilor. Fără a fi pasivi în faţa răului, noi nu trebuie să împrumutăm armele acestuia.

 

La modul practic, un creştin va pune „sabia la locul ei”, adică în teacă, în sensul în care printr-un puternic control de sine va cenzura orice fel de exprimări violente, apelând la puterea harului divin şi cultivând deprinderi corecte în locul acestora. Mai precis, atunci când va fi provocat să răspundă cu „rău pentru rău”, va căuta să exprime ceea ce este bun şi adevărat, iar dacă nu este înţeles, se va retrage din acel loc, aşa cum proceda şi Domnul Hristos când împotrivirea creştea prea mult. Retragerea din faţa situaţiilor în care am epuizat mijloacele binelui, nu reprezintă un act de laşitate, ci de înţelepciune, pentru a nu te lăsa contaminat de rău şi deopotrivă pentru a nu deveni victima celor care îl comit. Făgăduinţa Domnului este că El ne va deschide o cale în „altă cetate”. Iar când plecăm, trebuie să dăm uitării tot ce a fost. Gestul „scuturării prafului de pe picioare” are ca aplicaţie şi lăsarea în seama judecăţii lui Dumnezeu a tot ceea ce s-a întâmplat. Noi nu trebuie să purtăm resentimente în suflet. Dumnezeu ne va deschide de fiecare dată o nouă cărare.

 

 

Reprezentanţii religiei din timpul Domnului Hristos era violenţi şi gălăgioşi în manifestările lor, plini de ură şi de invidie. Oricât de mult ar fi invocat ei învăţăturile primite prin Moise de la Dumnezeu, ei continuau să rămână stăpâniţi de Cel Rău. În domeniul religiei, interpretarea dată de aceşti lideri era la fel de violentă precum cugetul lor, învăţând pe ceilalţi că Dumnezeu va ridica pe Israel pentru a domina întreaga lume, că urmează un regat mesianic ce va distruge neamurile, inclusiv pe romani, iar urmaşilor după trup ai lui Avraam le va da o stăpânire plină de slavă şi bogăţii nesfârşite. În loc să insiste pe partea interioară a religiei, axată pe cultivarea unui caracter blând, după chipul lui Dumnezeu, ei întăreau pe oameni în deprinderile lor violente şi rele, dându-le binecuvântarea religiei. Din nefericire, aşa a procedat şi creştinismul mai târziu, iar principiile fundamentale ale credinţei adevărate au fost date uitării. Lumea a respins un astfel de creştinism şi tocmai de aceea este necesar mai mult decât oricând să oferim adevărata imagine a învăţăturii Domnului Hristos prin bunătate, blândeţe şi iubire.

 

Prezentarea lui Dumnezeu sub o formă răzbunătoare, violentă, face un mare deserviciu cauzei adevărului, fiindcă ne conduce la o imagine falsă, care lucrează în noi răzvrătirea sau cel mult, supunerea silită. A nu fi conştient de natura nonviolentă, bună şi iubitoare a lui Dumnezeu, înseamnă că de fapt tu nu Îl cunoşti pe Dumnezeu. Tocmai de aceea Domnul Hristos spunea liderilor religioşi din acele timpuri că ei „nu Îl cunosc pe Dumnezeu”. În plus, dincolo de motivaţia plină de teamă, care nu conduce la o evlavie autentică, imaginea unui Dumnezeu răzbunător conduce pe ceilalţi oameni să Îl urască, iar pe cei care se pretind adevăraţi închinători să se comporte rău cu semenii lor, încercând să îşi impună într-o manieră violentă credinţa lor. Prin urmare, dincolo de falsa evlavie generată de o astfel de imagine, se ajungea la utilizarea mijloacelor Celui Rău pentru impunerea credinţei în Dumnezeu. Ori o astfel de religie este în mod clar compromisă, Cel Rău substituindu-se lui Dumnezeu ca imagine şi practică.

 

Ucenicii au înţeles, atunci când Domnul Hristos nu a reacţionat să se apere de agresorii Săi, că totul este pierdut şi nu mai rămâne decât să-şi scape viaţa. Fuga lor a demonstrat în mod clar că ei nu înţeleseseră adevărul de bază împărtăşit de către Domnul Hristos, că Dumnezeu este plin de îndurare şi că venise timpul pentru aducerea marii jertfe ispăşitoare. În plus, a nu răspunde la o agresiune clară, însemna un semn de slăbiciune, fapt pentru care în mod instinctiv au înţeles că trebuie să se despartă de Isus din Nazaret. Toată speranţa lor s-a năruit într-o clipă, iar acum îşi dădeau seama că s-au înşelat în aşteptările lor. Regatul mesianic nu avea cum să mai apară prin Isus din Nazaret. De fapt, ei aveau aceeaşi imagine greşită asupra lui Dumnezeu, ca a liderilor religioşi din acele timpuri. Comportamentul lor violent şi competitiv era generat de o astfel de concepţie falsă, de care nu reuşiseră să scape în toţi aceşti ani în care fuseseră instruiţi de către Domnul Hristos.

 

Violenţa cheamă violenţa. Cine scoate sabia va fi ucis de sabie, dacă nu se grăbeşte să o pună la loc. De îndată ce omul a căzut în păcat, comportamentul violent a început să se manifeste, culminând cu uciderea lui Abel şi continuând cu generalizarea acestui mod de a fi în timpul de dinainte de potop. Nu trebuie să credem că acest fel de a fi se rezumă doar la ucidere. Violenţa se manifestă în orice gen de competiţie în care încercăm să fim înaintea celorlalţi, să fim mai „buni”, adică mai puternici, mai tari decât ceilalţi, având intenţia de a-i domina şi supune. Dacă nu vom trece la principii superioare de acţiune, violenţa ne va ucide şi pe noi în cele din urmă. Nimic bun nu poate ieşi atunci când ne manifestăm prin acte de răutate, cruzime şi dominaţie asupra celorlalţi. Acest principiu rău ne răpeşte partea bună a sufletului, ne întinează viaţa şi ne compromite caracterul. În final, vom constata că nu este posibil să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu din cauză că un astfel de comportament ne-a descalificat pentru viaţa veşnică, unde pacea, armonia şi iubirea sunt principiile definitorii.

 

„Răbdarea şi credinţa sfinţilor” în acest context se referă la faptul că toţi cei credincioşi vor ajunge să lepede orice formă de violenţă, să lase sabia la locul ei, lăsând loc judecăţii lui Dumnezeu. Deşi provocaţi, asemenea Domnului Hristos, ei nu vor răspunde cu răutate, mânie şi forţă. Deşi confruntaţi cu puterile răului, ei nu vor răspunde cu aceeaşi monedă, ci cu răbdare vor continua să se încreadă în Dumnezeu şi să reacţioneze în felul Domnului Hristos. Acest lucru este posibil fiindcă în mintea lor s-a produs o mutaţie semnificativă. Ei au înţeles cum se comportă Dumnezeu, faptul că El este iubire şi bunătate, plin de îndurare şi de bunăvoinţă. Cunoscând un astfel de Dumnezeu, ei au fost modelaţi pentru a-L reflecta în această lume. Deşi nu le-a fost simplu să îşi reprime tendinţele violente, totuşi prin răbdare şi prin puterea harului, ei au cultivat principiile Împărăţiei cerurilor chiar în timpul în care s-au aflat în mijlocul unei lumi corupte.

 

Rugăciune pentru a ne însuşi principiile superioare de acţiune reflectate în viaţa Domnului Isus Hristos şi pentru a trece la o abordare nonviolentă a problemelor vieţii de zi cu zi, ajungând astfel să reflectăm într-un mod corect pe Dumnezeu.

 

„A nu răspunde cu violenţă reprezintă o armă puternică şi justă, care taie fără a răni şi înnobilează pe omul care o manifestă. Este o sabie care vindecă.” – Martin Luther King, Jr.

 

Orice armă este destinată rănirii şi uciderii adversarului. Prin urmare, a vorbi despre o armă care „taie fără a răni” reprezintă aparent o contradicţie. Însă dacă vom privi lucrurile dintr-o perspectivă corectă, vom înţelege că nonviolenţa este o armă de răspuns împotriva răului într-o manieră care să ne protejeze în a nu împrumuta caracteristicile violente ale păcatului. Nu este simplu să te lupţi cu partea negativă. Nu este uşor să deţii arme potrivite de luptă, care să contracareze influenţa nefastă a tendinţelor rele. Dar pe de altă parte, este esenţial să foloseşti armele pe care binele ţi le pune la dispoziţie. În Sfânta Scriptură ni se spune să „învingem răul prin intermediul binelui”, adică să nu răspundem în acelaşi mod faţă de agresivitatea cu care s-ar putea să fim trataţi. Prin urmare, nonviolenţa reprezintă o armă de luptă care are drept scop vindecarea, fiindcă ea este destinată să lovească răul şi nu pe persoana care într-un mod nefericit a ajuns să fie posedată de către acesta.

 

Nonviolenţa reprezintă răspunsul pe care ar trebui să îl avem în minte ori de câte ori se produc agresiuni împotriva noastră. Acest lucru nu înseamnă să aştepţi resemnat să fii atacat şi să stai pasiv în faţa împrejurărilor. Dimpotrivă, este vorba de a nu răspunde „cu rău pentru rău” atunci când suntem confruntaţi, a nu împrumuta metodele şi armele adversarului, ci de a răspunde fără a nutri ură, fără a utiliza mijloace violente şi dovedind o nobleţe a caracterului, care are o putere de influenţă de o mie de ori mai eficientă decât cel mai bun armament. Prin urmare, vom redefini noţiunea de armă, ca instrument destinat să distrugă răul, dar să câştige pe adversar, cel puţin prin puterea exemplului personal. Violenţa nu reprezintă singura cale pentru a te impune asupra celorlalţi. În fond, dorinţa noastră nu este de a ne distruge adversarul, ci de a-l câştiga pentru a veni alături de cauza binelui. Din acest punct de vedere, dacă dorim să slujim cauzei binelui, vom căuta să utilizăm arme care să fie puternice în a salva pe cei dominaţi de principiile negative, în sensul că niciodată nu vom folosi minciuna, ura, mânia sau alte lucruri în felul acesta.

 

Domnul Isus Hristos în permanenţă a utilizat arma convingerii şi a impunerii prin forţa argumentelor. El niciodată nu a încercat să folosească violenţa sau forţa pentru a-Şi câştiga adepţi. Exemplul Său ne este oferit cu scopul de a-l urma în fiecare etapă a vieţii noastre. Nu este posibil să fim urmaşi ai Săi, dacă vom da pe faţă manifestarea principiilor violente, care de drept aparţin Celui Rău. În privinţa eficienţei „armelor” folosite de către Domnul Isus Hristos, este suficient să citim raportul biblic şi să urmărim evoluţia evenimentelor de mai târziu, aşa cum ne raportează istoria ulterioară a evenimentelor. Dacă am urma aceeaşi cale a prezentării în mod paşnic şi lipsit de violenţă a Evangheliei, atunci am avea un impact similar vremurilor apostolice. În acest moment ţin să subliniez că orice manifestare violentă în domeniul religiei, se constituie ca un deserviciu adus elementului spiritual pe care Domnul Hristos ni l-a lăsat prin intermediul Sfintelor Scripturi. Atunci când începem să ne atacăm unii pe alţii, când lăsăm ca patima să vorbească, în mod sigur ajungem să trecem fără să ne dăm seama de partea răului. Niciodată „răul nu poate fi învins prin rău”, ci doar prin exercitarea naturii nobile a caracterului divin.

 

Nonviolenţa mărturiseşte despre o putere superioară, ce transcede prezentul, ce nu poate veni decât de la Dumnezeu. În acest sens, a fi lipsit de violenţă, înseamnă că ai ajuns să fii părtaş naturii divine, iar caracterul tău a fost înnobilat cu frumuseţea fără de seamăn a lui Hristos. Nu mă refer doar la abţinerea de la acţiuni şi fapte cu o tentă violentă, ci deopotrivă la manifestarea unor atitudini şi gânduri care să fie izvorâte din principiile superioare ale iubirii. Când vom ajunge să fim părtaşi naturii divine, atunci orice formă de violenţă va dispărea din suflet. Vom constata cu surprindere, că în loc de a mai răspunde într-un mod mânios şi lipsit de sensibilitate, atunci când suntem provocaţi, vom dovedi o răbdare şi o stăpânire de sine ce nu pot veni decât de la Dumnezeu. Nu este suficient doar să părem nonviolenţi, în timp ce în suflet clocoteşte resentimentul, amărăciunea şi ura. Acest lucru ar fi ca o mască peste un caracter complet diferit. Iar pentru o astfel de situaţie, nu pot spune decât că orice mască va cădea în momentele cele mai neaşteptate, aducând dezamăgire din partea celor ce ne credeau pe cuvânt. Dimpotrivă, curăţirea de violenţă începe din interiorul inimii, avansând progresiv către facultăţile exterioare, iar în final schimbând şi înnobilând întreaga viaţă.

 

Sabia este făcută să taie şi să ucidă. Însă din punct de vedere spiritual, există „săbii” care aduc vindecarea prin faptul că separă ceea ce este rău de cel care a ajuns să fie stăpânit de natura inferioară sau de către tendinţele negative. O astfel de sabie va aduce nu distrugerea, ci vindecarea adversarului, ceea ce concordă cu intenţia planului de mântuire alcătuit pentru oamenii acestui pământ. Sabia „adevărului” mânuită cu pricepere şi iubire va aduce vindecare pentru cei afectaţi de bolile grave, ce afectează caracterul, în genul: răutăţii, amărăciunii, supărării, urii şi altele în felul acesta. Sabia Cuvântului divin, aşa cum îl citim din Sfintele Scripturi, ajunge să separe ceea ce este rău de fiinţa noastră lăuntrică, pentru a ajunge să reflectăm frumuseţea de caracter a Domnului Hristos. Prin intermediul acestui Cuvânt, ajungem să fim câştigaţi de frumuseţea fără de seamăn a darului oferit de către Dumnezeu Tatăl în favoarea noastră, şi astfel să privim cu nădejde către timpul în care toate lucrurile vor fi restaurate spre slava lui Dumnezeu. Întotdeauna sabia Cuvântului va lovi păcatul, iar în timpul judecăţii finale, intenţia divină va fi îndeplinită prin distrugerea a tot ce înseamnă păcat şi rău pe pământ.

 

Când vom ajunge să manifestăm caracterul divin nonviolent în toate împrejurările vieţii, vom constata că totul se va schimba în jurul nostru. Din victime ale unor împrejurări nefavorabile, vom putea să devenim luptători plini de zel pentru cauza lui Dumnezeu. În loc de a ne mai plânge de slăbiciunea noastră sau de răutatea lumii, vom ajunge să manifestăm o putere vindecătoare către toţi cei pe care îi întâlnim pe cărarea vieţii. Imposibilul va deveni posibil, iar lucruri cu totul deosebite se vor realiza în viaţa noastră. Contemplarea adevărului divin ne va aduce putere şi regenerare, iar evenimentele ce se produc în jurul nostru nu ne vor mai afecta într-un mod negativ. Aş putea spune, că dacă am ajunge într-o astfel de condiţie, chipul lui Hristos ar ajunge să se manifeste pe deplin în noi, iar venirea Sa ar fi mai aproape decât ne-am putea imagina. Punerea în aplicare presupune însă un exerciţiu personal şi o temeinică pregătire spirituală prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu unită cu rugăciunea, vegherea şi acţiunea. Însă depunerea unui astfel de efort ar fi benefică pentru fiinţa noastră lăuntrică şi deopotrivă pentru întreaga noastră viaţă.

 

Dumnezeu nu se schimbă de la o etapă la alta din istoria umanităţii. El nu este supus împrejurărilor şi temporalităţii. Prin urmare, nu putem vorbi de o schimbare a lui Dumnezeu în ce priveşte manifestarea iubirii Sale faţă de noi. Porunca menţionată de Moise avea o formulare adecvată timpului când a fost dată, ce ţinea cont de posibilităţile de înţelegere ale celor cărora le fusese adresată. Dintr-o simplă citire a Vechiului Testament, vom distinge cu uşurinţă faptul că poporul lui Dumnezeu din acele timpuri avea o puternică dorinţă de a fi asemenea naţiunilor din jur, iar aici includ şi violenţa. În acele vremuri, cu cât o naţiune era mai agresivă, cu atât ea era mai puternică şi reuşea astfel să se impună asupra celorlalţi. Nu este într-o mare măsură acest lucru valabil şi astăzi? Dar pe măsură ce adevărul divin a fost tot mai puternic descoperit, a devenit clar că lui Dumnezeu nu Îi place violenţa, ci dimpotrivă El aşteaptă ca oamenii să se comporte într-un mod nobil unii faţă de ceilalţi, manifestând iubire în loc de ură, bunătate în loc de resentimente. Prin urmare, porunca dată de către Domnului Hristos nu vine să modifice decât aspectele contextuale din descoperirea dată lui Moise. Domnul Hristos şi Moise nu se contrazic, ci fiecare vorbeşte conform cu timpul şi locul rânduit de către Dumnezeu.

 

„A-ţi iubi vrăjmaşii” înseamnă să nu dai curs violenţei ca răspuns la provocările ce vin din partea acestora. Înseamnă să nu te laşi animat de ura şi mânia pe care aceştia o manifestă faţă de tine. Dar mai mult, înseamnă să doreşti să îi câştigi de partea adevărului şi dreptăţii. Pentru a ajunge la acest lucru, este esenţial să înţelegem că adversităţile de orice fel sunt îngăduite de către Dumnezeu cu scopul de ne ajuta să demonstrăm că principiile adevărului şi dreptăţii sunt superioare lucrurilor ce vin din direcţia păcatului. Dacă vom lăsa ca mânia să ne domine, ca resentimentele să ne copleşească, atunci în scurt timp vom ajunge să cădeam sub stăpânirea Celui Rău, devenind agenţii săi. Răul se propagă prin rău, iar când violenţa a ajuns în interiorul sufletului, chiar dacă pare justificată, vom constata că de fapt ne-am contaminat, şi chiar dacă ne-am distrus adversarul, răul ce aducea adversitate doar şi-a schimbat locul de găzduire. Nu este simplu să te lupţi cu răul, şi de aceea, nu trebuie folosite decât armele ce ne-au fost încredinţate de către Dumnezeu.

 

Imaginea cea mai clară a nonviolenţei lui Dumnezeu este conferită de providenţa Sa generală, prin intermediul căreia ne sunt oferite resursele necesare supravieţuirii pe pământ. Lumea naturală ne vorbeşte tot timpul despre bunătatea plină de îndurare a lui Dumnezeu. Ploaia care vine la vreme, recoltele ce îşi aduc rodul, munca zilnică ce ne aduce satisfacţia de a mai fi putut trece o zi, toate acestea şi multe altele, mărturisesc despre un Dumnezeu iubitor şi plin de îndurare. Dacă am studia toate aceste realităţi simple din jurul nostru, atunci am înţelege că ori de câte ori apelăm la violenţă, de fapt încălcăm principiile ce stau la baza alcătuirii întregului univers. Dar ori de câte ori alegem să ne comportăm într-un chip rău şi lipsit de compasiune, vom constata că suferinţa şi nefericirea vor veni pe urmele noastre. Nu putem să fim fericiţi cât timp încălcăm dreptul celorlalte fiinţe de a trăi pe pământ.

 

 

A fi desăvârşit înseamnă a fi în armonie cu Singurul care este desăvârşit, adică să fii adus într-o vie legătură cu Dumnezeu. Desăvârşirea despre care vorbeşte Domnul Hristos, se referă la răspunsul nonviolent în faţa celor ce ne nedreptăţesc, fapt care nu face altceva decât să contureze iubirea divină ce se manifestă faţă de oamenii nerecunoscători ai planetei Pământ. Numai un Dumnezeu desăvârşit putea să răspundă cu iubire faţă de cei care L-au desconsiderat în atât de multe ocazii. De aceea, nonviolenţa reprezintă manifestarea supremă a iubirii lui Dumnezeu şi a desăvârşirii Sale.

 

Această desăvârşire nu se poate dobândi decât prin credinţa în Isus Hristos, care ne va conduce să primim toate atribuitele naturii Sale umane glorificate în urma înălţării la ceruri. De fapt, nu vorbim despre un singur atribut divin ce ne este acordat la un anumit moment, ci de un întreg caracter ce se va manifesta în interiorul nostru, aducând sub stăpânirea sa toate aspectele vieţii noastre. Aşadar, un prim pas va consta în înţelegerea Cuvântului divin aşa cum ne este el oferit prin Sfintele Scripturi. După aceea, prin credinţă va trebui să cerem ca Dumnezeu să ne ofere darul complet al mântuirii prin împărtăşirea cu atributele Domnului Hristos în ce priveşte viaţa şi evlavia, iar astfel vom transformaţi pe deplin.

 

Rugăciune pentru a ajunge să fim înnobilaţi interior prin intermediul manifestării unui caracter nonviolent, indiferent de situaţie şi deopotrivă pentru a fi făcuţi desăvârşiţi în ce priveşte atitudinea şi gândirea, aşa cum ne este descoperit prin intermediul Sfintelor Scripturi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În mod deosebit, cuvintele de laudă sunt adresate pentru început „Mielului”, adică Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de către îngerii cereşti. Ulterior, ca răspuns, toate fiinţele din univers se unesc în laudă la adresa „Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului”, conturând o imagine impresionantă. Mă gândesc ce impact au corurile ce numără mii de participanţi sau uralele pe care le rostesc mulţimi de zeci de mii de oameni. Însă în cazul de faţă este vorba de miliarde de fiinţe ce locuiesc în întregul univers, lăudând la unison pe Dumnezeu Tatăl şi pe Fiul Său!

Elementul cheie constă în faptul că „a fost înjunghiat”, adică se face referinţă la jertfa pe care a adus-o în favoarea umanităţii, care a deschis posibilitatea ca oamenii născuţi pe planeta Pământ să poată fi înălţaţi în Împărăţia cerurilor. A fost un lucru de neimaginat, ca Acela care era Conducătorul întregului univers, să lase deoparte demnitatea Sa divină şi să ia chipul omului căzut, pentru ca ulterior să se jertfească pentru a dobândi dreptul răscumpărării. Uimirea de la început a îngerilor, a fost urmată de înţelegerea iubirii lui Dumnezeu, care a condus la sacrificiu de sine în favoarea celui vinovat. În continuare, ne putem gândi durerea pe care au trăit-o fiinţele cereşti văzând chinurile de nesuportat la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu, batjocura, nedreptăţirea, iar în final condamnarea la o moarte teribilă.

Să ne gândim că în Biblie se vorbeşte despre o revoltă a îngerilor împotriva lui Dumnezeu, acest lucru conducând la apariţia păcatului, sau a nelegiuirii. Era necesar ca fiinţele cereşti să aibă o demonstraţie clară a iubirii lui Dumnezeu, pentru a înţelege că guvernarea Sa nu a fost niciodată caracterizată de egoism sau de principii meschine. Cel Atotputernic nu are nevoie şi nici nu solicită adorarea fiinţele create, acest lucru trebuind să fie liber consimţit şi bazat pe iubire. Prin vizionarea vieţii lui Isus Hristos, îngerii din ceruri au înţeles că Fiul lui Dumnezeu este vrednic să primească stăpânirea întregului univers.

Avem şapte elemente în respectiva enumerare, adică mai precis: „puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda”. Caracterul de excepţie dovedit de către Fiul lui Dumnezeu, I-a adus recunoaşterea unanimă asupra faptului că poate primi întreaga autoritate de Conducător al întregului univers, fapt pentru care prima enumerată este „puterea”. Cât de mult şi-a dorit Lucifer această putere şi cum ar fi dat totul pentru ea! Ne putem gândi cu uşurinţă la câţi oameni au dorit să deţină puterea absolută ce se cuvine doar lui Dumnezeu, fiindcă numai El o poate exercita într-un mod cu totul drept. Cu toate acestea, istoria universului a demonstrat că numai Fiul lui Dumnezeu poate primi o astfel de autoritate, fiindcă doar El are un caracter desăvârşit.

Urmează în secvenţă logică, „bogăţia”, adică dreptul de proprietate asupra întregului univers. Nu pot să nu mă gândesc la cât de mult a dorit Satana şi oamenii ce l-au urmat, să îşi însuşească în mod egoist şi lacom resursele planetei Pământ. Câtă suferinţă a rezultat, ce luptă şi câte nedreptăţi! Din dorinţa acumulării egoiste de mijloace şi resurse, marea majoritate a lumii a avut de îndurat suferinţe teribile, iar orientarea greşită către rău, prin crearea de tot felul de maşini distrugătoare, a răspândit moartea pe pământ. Acest lucru poate părea straniu pentru o generaţie dedată consumului şi ignorării mediului înconjurător, dar Biblia spune clar că numai Dumnezeu este proprietarul de drept al planetei, iar noi suntem doar administratori vremelnici, având în faţă timpul când vom depune bilanţul activităţii noastre din această lume.

Citim despre „înţelepciune”, de fapt despre adevărata înţelepciune, ce se manifestă prin acea ştiinţă de armoniza toate lucrurile. Numai Isus Hristos este capabil să aducă armonie în univers, să conducă la consens pe toate fiinţele create şi să aducă rezolvare pentru orice problemă ar putea apărea. Doar El a identificat soluţia pentru rezolvarea problemei păcatului, şi doar El a rezolvat-o împreună cu Tatăl ceresc. În continuare, se vorbeşte despre „tărie”, adică acea capacitate de realizare a oricărui lucru, indiferent de natura acestuia. Autoritatea omenească are putere prin faptul că sunt mulţi care contribuie la îndeplinire ei, dar autoritatea divină nu are nevoie de suportul altor persoane, ci ea însăşi are puterea de a se împlini, lucru ce s-a văzut în crearea lumii noastre. O astfel de tărie I-a fost recunoscută lui Hristos, prin realizarea celui mai extraordinar lucru: mântuirea omului.

Într-o altă traducere se spune „onoarea, gloria şi binecuvântarea” (King James Version), şi înţelegem astfel că toate fiinţele din ceruri recunosc demnitatea ce I-a fost conferită lui Isus Hristos alături de Tatăl Său. De asemenea, ele mărturisesc faptul că a fost dreaptă înălţarea Sa la această condiţie, după ce mai înainte abandonase tot ce avea pentru a putea deveni jertfă pentru păcat. Şi nu în ultimul rând, întreaga laudă sau binecuvântare, I se cuvine pentru tot ceea ce a realizat. Învăţătura practică pe care o putem desprinde stă în a aprecia, la rândul nostru, ceea ce a făcut Domnul Isus Hristos pentru noi şi să ne alăturăm chiar de acum corului de îngeri cereşti ce se închină Fiului lui Dumnezeu, recunoscându-I meritele unice şi vrednicia de excepţie.

Răspunsul tuturor fiinţelor din ceruri şi de pe pământ constă într-o laudă adusă „Celui ce stă pe scaunul de domnie, şi Mielului”, adică deopotrivă lui Dumnezeu Tatăl şi Fiului Său preaiubit. Asistăm de fapt la o amplificare, asemenea unui ecou, a cuvintelor rostite de către îngeri, îmbogăţind şi extinzând conţinutul a ceea ce a fost anterior exprimat. Această revărsare a cuvintelor de laudă ne arată că de fapt, nu vom putea niciodată epuiza raţiunile pentru care putem să ne manifestăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu, iar mijloacele de a face acest lucru nu vor fi niciodată suficiente. Acest răspuns este mai concis, dar valenţele sale se extind la scară universală, când se spune despre „lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor”. Prin aceste cuvinte, toate fiinţele din univers îşi exprimă dorinţa ca Dumnezeu să domnească peste întreaga creaţie, menţionând în mod specific pe Tatăl ceresc şi pe Domnul Isus Hristos.

Lucrurile ar fi fost clare dacă nu ar fi intervenit apariţia păcatului, care la început a afectat o mare parte din îngeri, după care s-a extins pe pământ. Neascultarea de Dumnezeu, înseamnă de fapt răzvrătire împotriva Sa, un efort bine direcţionat de a nu-L mai recunoaşte ca fiind Creatorul şi Stăpânul de drept asupra a tot ce există. De aceea, era necesară o confirmare deplină atât din partea îngerilor, cei care au căzut iniţial în păcat, cât şi din partea fiinţelor de pe pământ, care au urmat pe această cale rea. Prin cuvinte de laudă, ambele categorii îşi exprimă acum credinţa pe care o au în faptul că numai Dumnezeu, adică Tatăl şi Fiul, este vrednic să conducă întregul univers.

Implicarea noastră derivă din faptul că suntem urmaşii celor care deşi au avut parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, totuşi au ales să se unească cu îngerii căzuţi, şi aici mă refer la Adam, Eva, precum şi la toţi oamenii care de-a lungul secolelor au contribuit la această decădere. Problema este că ne aflăm pe o cale a distrugerii, şi dacă nu vor fi luate măsuri hotărâte pentru schimbarea direcţiei vieţii, nu vom putea evita sfârşitul teribil ce va veni asupra tuturor celor răzvrătiţi, începând cu îngerii necredincioşi. Trecerea de la păcat la neprihănire trebuie să fie cel mai urgent lucru pe care îl avem de făcut, iar cultivarea laudei faţă de Dumnezeu se constituie ca un mijloc eficient în a ne conduce sub autoritatea Sa.

Dacă diferiţii mari conducători ai lumii au cules, sau au impus, aducerea de laude, în cazul lui Dumnezeu, El nu cere şi nici nu solicită în vreun fel un astfel de lucru. Nu înseamnă că Dumnezeu nu aşteaptă, sau nu se bucură când aducem laude Numelui Său, dar în nici un caz nu ne forţează. Până la urmă, atunci când lăudăm pe cineva, fără a fi un lucru izvorât din inimă, de fapt minţim în modul cel mai clar şi ne prefacem, ori aşa ceva nu este acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Lauda trebuie să izvorască dintr-un cuget curat şi ea se bazează pe recunoaşterea a ceea ce a făcut Dumnezeu în istoria lumii, precum şi în vieţile noastre.

Cel mai simplu lucru care ne stă la îndemână este cel de a ne îmbogăţi conţinutul rugăciunilor, adăugând la început şi la sfârşit mai multe cuvinte de laudă, în genul celor pe care le-am studiat. La început prin copiere, ulterior prin îmbogăţire, vom ajunge să exprimăm prin cuvinte şi prin gânduri, lauda lui Dumnezeu şi a Domnului Isus Hristos. Vom constata în scurt timp că dispoziţia interioară va fi schimbată, fiindcă în loc să ne mai concentrăm pe noi înşine, sau pe problemele noastre, ne vom ridica atenţia minţii către Dumnezeu, către curţile cereşti. În plus, paleta de expresii pe care le utilizăm în rugăciune va începe să se îmbogăţească. Pot spune din experienţă, că prin intermediul acestui exerciţiu vom ajunge să ne îmbogăţim viaţa spirituală într-un mod substanţial şi vom putea cultiva o atitudine de permanentă laudă la adresa lui Dumnezeu.

În primul rând, trebuie să ne propunem acest lucru, după aceea să definim un timp şi un loc în care să-L lăudăm pe Dumnezeu, iar în continuare, zilnic, să perseverăm, având la bază ceea ce studiem din Scriptură şi ceea ce experimentăm în viaţa noastră.

Rugăciune pentru a cultiva deprinderea de a-L lăuda pe Dumnezeu, precum şi pentru a studia Biblia şi propria viaţă, astfel încât să găsim tot mai multe raţiuni de a ne exprima recunoştinţa faţă de tot ceea ce-I datorăm Creatorului nostru.

 

Nimic nu este mai nociv în a ne împiedica să venim la Dumnezeu decât simţământul descurajării, al neputinţei de a mai putea să crezi că Scriptura afirmă lucruri adevărate în ceea ce te priveşte. „Inima zdrobită” poate însemna deopotrivă şi reacţia de deznădejde în faţa unei realităţi potrivnice pe care nu o poţi controla, dar care se ridică împotriva ta la fiecare pas. Tocmai de aceea, lucrarea de refacere presupune în primul rând depăşirea acestui obstacol interior, ce ne cauzează atât de multe probleme.

 

Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, vom observa o similitudine între mai multe categorii de persoane amintite ca obiect al lucrării Mântuitorului. Astfel distingem pe „cei nenorociţi”, pe „cei cu inima zdrobită”, pe robi şi nu în ultimul rând pe „cei întristaţi”. Prin urmare, putem spune că avem o redare din mai multe perspective a celor care sunt apăsaţi de realităţile vitrege ale lumii în care trăim, de cei care nu mai au perspectiva rezolvării situaţiilor în care se găsesc. Astfel, putem spune că există o corespondenţă clară între aceste categorii şi deopotrivă o legătură evidentă între remediile ce le sunt oferite în genul „veştilor bune”, vindecării, eliberării şi mângâierii.

 

Expresia „veşti bune” se referă la conţinutul unui anumit mesaj pozitiv, destinat încurajării şi redării atitudinii de speranţă în faptul că Dumnezeu intervine pentru a ne oferi vindecare şi rezolvarea situaţiilor defavorabile în care ne putem afla vreodată. Dacă vom privi la secvenţa remediilor oferite în cadrul lucrării de mântuire, primul pas este cel de a aduce din nou speranţă în inimile oamenilor. Trebuie bine înţeles că nu vom putea avea parte de vindecare, dacă nu ne vom schimba atitudinea în sensul manifestării credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu şi în lucrarea Sa de mântuire. Tocmai de aceea, în cursul vieţii Sale de pe acest pământ Domnul Hristos a investit mult efort în a prezenta mesajul pozitiv al mântuirii, având drept scop cultivarea credinţei în Dumnezeu şi în planul de restaurare a oamenilor acestei lumi.

 

În acest punct, avem de-a face cu un remediu ce ne stă la îndemână, ori de câte ori suntem confruntaţi cu situaţii ce ne împing spre deznădejde şi descurajare, şi anume că putem să identificăm făgăduinţele divine din cadrul Sfintelor Scripturi, aflate în legătură cu planul de mântuire, pe care le vom putea invoca prin rugăciune de la Dumnezeu pentru remedierea situaţiilor dificile cu care ne confruntăm. Prin exercitarea credinţei asupra împlinirii acestor făgăduinţe în dreptul nostru, vom face primul pas în depăşirea situaţiilor negative ce vin asupra noastră.

 

Dacă vom cerceta cu atenţie versetele pe care le studiem în clipa de faţă, vom vedea că scopul principal al lucrării lui Hristos constă, pentru timpul de faţă, în a ne oferi vindecarea spirituală de care avem nevoie pentru a intra în împărăţia cerurilor. De aceea, trebuie bine înţeles, că invocarea făgăduinţelor divine are drept principal obiectiv cel al experimentării unei astfel de vindecări. Chiar şi iudeii din acele timpuri, care aşteptau o rezolvare concretă a situaţiei de robie în care se aflau, au fost dezamăgiţi de vindecarea spirituală ce le era oferită de Hristos. Prin urmare, s-ar putea ca realitatea ostilă să nu fie modificată, dar cu siguranţă ceva se va schimba în interiorul nostru, astfel încât să facem faţă cu succes încercărilor cu care avem de-a face.

 

Poate părea descurajator pentru multe persoane faptul că în timpul de faţă accentul este pus pe vindecarea spirituală, deşi realitatea din jurul nostru mărturiseşte despre o puternică lucrare a providenţei şi în ce priveşte vindecarea fizică. Cu toate acestea, să ne gândim că dacă vom avea parte de această vindecare, atunci intrarea în Împărăţia cerurilor este sigură, aşa cum a fost promis de către Dumnezeu. Prin urmare, de multe ori, prin exercitarea credinţei în făgăduinţele divine, vom primi putere pentru a face faţă cu succes problemelor pe care le avem şi să experimentăm o întărire interioară formidabilă.

 

Următorul remediu se referă la eliberarea din robie, ceea ce pentru o persoană aflată în dificultate şi asaltată de descurajare poate însemna o situaţie în care se află la dispoziţia unor circumstanţe potrivnice, asupra cărora nu are nici un fel de control. Elementul definitoriu al stării de rob constă în neputinţa de a influenţa lucrurile, o rămânere la dispoziţia împrejurărilor nefavorabile sau a unor persoane răuvoitoare. Condiţia de robie este evidentă dacă privim la scara istoriei tot ce s-a întâmplat de la căderea în păcat a lui Adam şi a Evei. Eliberarea din robia Celui Rău, şi aici includem orice formă de rău pe care am putea să o întâlnim în viaţă, presupune acţiunea unui factor supranatural, eliberator, ce realizează acest lucru.

 

Prin intermediul Duhului Sfânt, stăpânul interiorului nostru şi a întregii vieţi, devine Dumnezeu, iar vechii stăpâni sunt aruncaţi afară unul după altul. Astfel de stăpâni se pot referi la atitudini negative, simţăminte rele, obiceiuri vătămătoare, gânduri necurate, fapte de ruşine, sau altele în felul acesta, ce ne ţineau robi în practicarea păcatului, adică la dispoziţia Celui Rău. Dacă vom privi doar la simţământul de descurajare, prin puterea sa nefastă acesta paralizează şi cele mai bune eforturi în dobândirea unei vieţi curate şi pline de bucurie. Nu există fericire când te afli sub stăpânirea unor astfel de demoni, care îşi găsesc plăcerea în a-ţi face viaţa un calvar şi a te împinge iarăşi şi iarăşi în lucruri rele.

 

Practicile rele, adică viciile, alimentează cele mai teribile simţăminte de descurajare şi de neputinţă, degradând în cel mai înalt grad imaginea de sine şi respectul de sine pe care ar trebui să le avem, prin faptul că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. De aceea, eliberarea oferită de către Hristos, presupune în primul rând restaurarea demnităţii personale, redarea echilibrului interior şi a stăpânirii de sine, lucruri cu mult mai de valoare decât orice bun material pe care l-am putea avea. Izvoarele necredinţei, deznădejdii şi descurajării se află tocmai în acele lucruri ce ne întinează sufletul şi viaţa, iar eliberarea de acestea se constituie ca un remediu sigur în vindecare.

 

Deşi apare amintită la final, mângâierea se constituie ca un dar divin, care asemenea balsamului frumos mirositor, împrospătează viaţa noastră şi aduce alinare durerilor pe care le resimţim în această lume. Conceptul vindecării spirituale poate părea defectuos, dacă îl privim dintr-o perspectivă strict terestră, fără a vedea intrarea în Împărăţia cerurilor, fiindcă deşi restabilit interior, Dumnezeu îngăduie trecerea prin dificultăţi felurite sau chiar rămânerea în situaţii dureroase. Cineva ar putea să experimenteze vindecarea spirituală, dar problema sa directă să nu fie remediată, ba chiar lucrurile să evolueze spre mai rău. Ei bine, aici intervine mângâierea pe care ne-o oferă Dumnezeu, o convingere interioară care se sprijină pe împlinirea făgăduinţelor divine prin înălţarea la ceruri, când Hristos va reveni.

 

Cu siguranţă că există multe implicaţii prezente cu privire la mângâierea pe care Dumnezeu o oferă celor ce experimentează vindecarea spirituală. Mă gândesc, de exemplu, la atitudinea apostolilor şi a primilor creştini în faţa împotrivirilor şi necazurilor pe care le-au avut de întâmpinat. Cu cât calm Petru îşi aştepta execuţia chiar a doua zi, cu câtă bucurie Pavel accepta să fie batjocorit şi biciuit, cu câtă linişte Ioan privea la desfăşurarea evenimentelor viitoare, prizonier fiind pe o insulă pustie, sau cu câtă blândeţe Domnul Hristos îşi ierta vrăjmaşii şi oferea mântuire unui păcătos ţintuit pe cruce! Toate acestea, precum şi multe alte mărturii, vorbesc despre oameni care au experimentat vindecarea spirituală, până acolo încât au ajuns să nu mai fie dominaţi de lucrurile rele ale vieţii, iar în schimb au putut să privească plini de speranţă către Împărăţia viitoare. Exemplul lor este spre învăţătura noastră în biruinţa asupra oricărui fel de încercare.

 

Rugăciune: pentru primirea vindecării spirituale depline, prin intermediul exercitării credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu, precum şi pentru dobândirea eliberării de păcat şi primirea mângâierii prezenţei Duhului Sfânt în vieţile noastre.

“De dorul Tau” este titlul albumului de debut, cu care solista de muzica crestina Oana Seman se face remarcata, in 1995. Cantecele interpretate de ea se disting si castiga prin naturalete, dar si prin calitatea executiei si a mesajului. Oana Seman aduce prestigiu muzicii crestine, inaltand si sustinand, prin melodiile ei, sufletele iubitorilor de frumos si de spiritual.

 

Oana Seman s-a nascut pe 11 iulie 1979 la Sighisoara, in judetul Mures si este absolventa a sectiei de pictura, din cadrul Universitatii de Arta si Design din Cluj- Napoca. Dragostea ei pentru melosul crestin incepe in copilarie. Dintre numeroasele amintiri frumoase pe care le pastreaza din acea perioada, Oana Seman a ales sa ne daruiasca tihna si culoarea unei livezi inflorite, in primavara. La umbra inmiresmata a copacilor, aceasta se bucura alaturi de parinti, de clipele de ragaz si partasie ale unor picnicuri de neuitat. Anii trec si aduc cu ei, evenimente noi in viata viitoarei interprete. In 2000, Oana se casatoreste cu Dani Seman. Un alt moment de reper pentru ea este 2002, cand impreuna cu partenerul de viata emigreaza prin Loteria Vizelor, in Statele Unite. Ajunsi aici, Oana si Dani Seman locuiesc timp de cateva luni in California, dupa care se stabilesc in Portland , Oregon. In prezent, cei doi se pregatesc sa devina pentru prima data, parinti.

 

 

- Personal, cred ca te nasti cu anumite inclinatii mai puternice decat altele. Cred ca m-am nascut cu o sensibilitate fata de muzica , fiindca mi s-a spus ca am cantat dintotdeauna, de cand am inceput sa vorbesc.

 

- Datorită pregatirii profesionale, am avut de- a face mult cu termenul de ‘’artist ‘’. Nu astfel mi-as descrie identitatea, in slujirea prin muzica. Sunt un crestin si cant muzica crestina.

 

- Toti crestinii suntem chemati sa slujim Domnului. Fiecaruia i s-au dat unul sau mai multe daruri. Darul meu e sa pot canta si multumesc Domnului pentru acest dar pe care El a hotarat sa mi-l dea.

 

- Crescand in biserica, am realizat in timp, ca aveam aceasta chemare, inca din copilarie.

 

- Parintii mi-au fost mentori dintotdeauna, dragostea lor pentru muzica mi-a fost inspiratie. Obisnuiau sa cante in biserica si acasa. Mama avea voce buna si amandoi aveau bun -simt muzical, deci am crescut astfel, intr-un mediu optim, invatand de la ei.

 

- Ca evanghelist, tatal meu era, uneori, chemat sa participe la evanghelizari. Astfel, am ajuns sa merg cu el cand era nevoie si cred ca asa a inceput slujirea mea, prin muzica. Un eveniment important a fost infiintarea statiei de radio Vocea Evangheliei Sibiu, la a carei festivitate de deschidere am fost invitata sa particip. Cu acea ocazie, mi s-a oferit perspectiva de a inregistra un album, in studioul Radio Vocea Evangheliei Oradea. Albumul, inregistrat in anul 1995, si intitulat “ De dorul Tau”, a reprezentat inceputul colaborarii mele cu radioul crestin, colaborare ce continua pana in prezent. Inceputul nu a fost usor, singurul ajutor financiar si “ sponsor” fiind , intotdeauna, doar tata.

 

- In prezent, colaborarea mea cu Rodio Vocea Evangheliei se rezuma la difuzarea muzicii pe care o cant, distanta restrictionand posibilitatea mea de a mai participa la concerte crestine, in Romania.

 

- Mesajul cantarilor mele Il prezinta pe Dumnezeu ca Salvator al fiecaruia si al oricui Il alege astfel.

 

- Caut sa reflect nu personalitatea mea, ci relatia mea cu Dumnezeu.

 

- Urmaresc in principal, mesajul cantarii, aleg piese care consider ca mi se potrivesc ca linie melodica si aproape orice sursa de inspiratie poate fi buna.

 

- “Clipe minunate”, “ De dorul Tău”, “ Sa nu privesti n-apoi”.

 

- “Sa nu privesti n-apoi” e piesa la al carei mesaj ma reintorc adesea, pentru intarire spirituala.

 

- Am inregistrat in limba romana , desi ascult dintotdeauna, si muzica americana. Ca membra in Worship Team-ul bisericii Agape, din care fac parte, cant mult in engleza si apreciez diversitatea si calitatea repertoriului crestin anglo-american.

 

- Consider pianul ca fiind favorit, suficient de complex ca unic instrument de acompaniament. Indragesc in egala masura, chitara.

 

- Imi sunt dragi atatea compozitii si compozitori crestini, incat mi-e greu sa aleg unul singur, preferat. Cu siguranta, intre cei romani se numara Mircea Ciugudeanu, Dan Damian, Nicolae Moldoveanu si multi altii.

 

- In primul rand, aduc laude si multumiri Domnului . Apoi , caut sa raspandesc vestea buna a mantuirii, oricarui om ce intra in contact cu muzica pe care o cant.

 

- Mi-e greu sa ma autodescriu ca apartinand unui stil anume. Dupa cum am mentionat anterior, spectrul autorilor de cantare crestina din care ma inspir, este larg. Cu fiecare noua generatie , in bisericile neoprotestante romanesti , muzica s-a diversificat ca stil , mentinand totodata un numitor comun, o identitate general valabila in orice moment si la orice varsta.Cred ca in ce ma priveste, inclin spre acel nucleu comun, spre un stil un pic clasic si cu tenta poate putin conservativa.

 

- Cea mai buna sugestie ce o pot aduce este sa va invit sa ascultati si sa constatati. De exeplu, intr-un concert crestin din ziua de azi, din Romania, sunt intalnite piese ce deriva ca structura, de la imnul crestin clasic , la influenta moderna rock sau pop sau rap ori uneori folk, pana in latura populara a folk-ului.Este o buna diversitate de stiluri . Cred ca eu nu ma incadrez strict, doar intr-unul din acestea. Piesele mele au pornit in general, de la constructia clasica a imnului crestin , cu o dezvoltare spre un Gospel modern , poate, uneori, cu tenta de Jazz.

 

- Nu pot raspunde cu precizie la aceasta intrebare. Pot doar sa sper ca orice crestin , de orice varsta poate gasi, la un moment dat , in vreuna din piesele din repertoriul meu, o reincurajare, o remotivare in umblarea zilnica cu Dumnezeu si pot sa sper ca pentru orice om care se afla inca, in cautarea sensului vietii , pot transmite un mesaj al sperantei, al garantiei unei vieti innoite in Dumnezeu.

 

- Mesajul cantarilor mele indeamna pe oricine la pocainta, singura cale de a-L cunoaste pe Hristos si de a incepe sa devenim astfel, asemanatori Lui si placuti Tatalui.

 

- In marea lor majoritate , reactiile primite au fost incurajatoare. Este un sentiment minunat sa constientizez ca oameni pe care de multe ori, nu-i cunosc, afirma ca muzica pe care o cant are un impact pozitiv, in viata lor.

 

- Interpretez muzica crestina. Ocazional, am scris o piesa sau doua , suficient cat sa consider ca darul de a compune nu e neaparat darul care mi s-a dat.

 

- Tot ce am e ceea ce Domnul mi-a dat ca dar. Tot ce intampin in viata e dat sau ingaduit de Dumnezeu . El face toate lucrurile bune si fiecare zi binecuvantata e un dar de la El. Intreaga viata in Hristos este un nemeritat dar.

 

- Nu am participat direct la vreun concurs . Indirect, imi amintesc ca la unul din concursurile pe care Radio Vocea Evangheliei Bucuresti le-a organizat, albumul meu  ‘’Stele de Craciun ‘’, ar fi fost apreciat ca fiind favoritul ascultatorilor.

Personal, nu consider concursul, competitia, ca adecvate cadrului crestin . Suntem cu totii chemati , in egala masura , sa ne aducem , dupa puteri, aportul. Mi se pare inoportuna evaluarea comparativa a calitatilor unor interpreti a caror menire este sa aduca lauda Domnului. Suprem este numai Harul lui Dumnezeu aratat fata de noi toti, in mod egal, iar o ierarhizare a slujirii noastre in fata Lui, este irelevanta. Concurenta poate alimenta prea multe neajunsuri umane. A lasa un interpret crestin sa inteleaga ca munca lui e apreciata, ramane totusi, un lucru bun si veritabil crestinesc.

 

- Provocarile sunt multe si diverse. Acest gen de slujire aduce cu sine un nivel de expunere la provocari specifice. De exemplu, poti avea parte de o critica constructiva sau poti deveni tinta unei critici intentionat distructiva. E trist ca, uneori, desi suntem crestini, avem inclinatia accentuata de a critica mult si a intelege putin, noi , cei chemati sa nu judecam.

Dar mai presus de toate aceste provocari, ramane bucuria de a sti ca ai adus o contributie, fie ea si modesta, la raspandirea vestii bune a mantuirii.

 

- Imi place pictura, ma intereseaza artele vizuale, in general.

 

 Nu cred ca poti fi crestin inactiv. Mai mult sau mai putin vizibil din exterior, viata autentica de crestin consta intr-o nesfarsita lupta de a trai in lume si a nu fi al lumii.

 

- Viata crestinului este un sir de experiente cu Dumnezeu. Zi dupa zi, bunatatea Lui straluceste pentru noi si nimic din ce face El pentru noi nu e marunt. Raspunsul corect ar fi ca intreaga mea existenta este o experienta personala extraordinara, cu Dumnezeu.

 

- Increderea in Dumnezeu , cu tot ce implica ea , cred ca e cheia succesului spiritual. Din El, prin El si pentru El, sunt toate lucrurile. Asumandu-ne acest adevar si traind in ascultare suntem placuti Domnului, si asta inseamna succes spiritual.

 

- Adaptarea la un nou stil de viata , intr-o noua tara, mi-a ocupat majoritatea timpului, in ultimii ani.Toate albumele mele sunt inregistrate sub numele de Oana Fisca . Noi inregistrari, pe numele de dupa casatorie, nu exista decat in perspectiva.

 

- Data fiind situatia economica generala , actualmente este greu sa construiesti planuri precise de viitor. Credinta imi da taria de a merge inainte , constienta ca Domnul va purta de grija, in fiecare zi.

 

- Nu pot decat sa incurajez pe oricine are incredintare ca e chemat la aceasta lucrare. Perseverenta si rabdarea vor aduce roade. Este un privilegiu sa Ii poti inchina aceste daruri lui Dumnezeu.

 

- Putinul timp liber de care dispun, prefer sa il petrec in natura. Impreuna cu sotul meu merg, uneori, la munte, in camping si (depinde de anotimp) pescuim sau innotam in raurile si lacurile frumoase din Oregon.

 

- Pentru mine, “acasa” a ramas inca, Romania. Avem acolo, familie si prieteni cu care tinem legaturi stranse.Ultima data, am vizitat Romania anul trecut si, daca am avea posibilitatea, am merge acolo saptamanal.

 

- Avem un Dumnezeu Viu. Mai presus de tot ce e firesc , El este Atotputernic . El este Calea, Adevarul si Viata. Daca nu-L cunosti, cauta-L si-L vei gasi. E cel mai minunat lucru ce ti se poate intampla.

  

„Nu există drum; cărare se face mergând!”(Ion Plebeu)

 

Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie şi tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări, purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare.

 

L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania şi Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea să-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în artă şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.

 

 Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum  madlena lui Proust. Aşadar, în lucrările sale, putem găsi scrierea ca formă plastică dar şi diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului,  simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema.

Pentru Andrişan, simţirea plastică „trebuie să aibe ritm dar şi repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuiesti următoarea mişcare…într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să înţelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învăţa să simţi viaţa cu toate elementele ei, prin artă.

În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă pănă la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot aceast exerciţiu de eliberare, se practică în public”.

Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimbă reguli, dar surprinzător, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac şi ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi” .

 

Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrările şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa.

 

Încercând să îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formăm limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim părţi esenţiale şi valoric rafinate ca făcând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilăriei. S-a născut în plină vară a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învăţătoare, iar tatăl Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al cărui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteşte cu o tandreţe copleşitoare, un tablou al părinţilor foarte tineri în acele vremuri, încărcat de emoţie şi păstrat cu sfinţenie. Într-un moment de cumpănă, de incertitudine existenţială, o mână este aşezată pe umăr în tăcere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut să se spună. Copilul Florinel-Constantin, priveşte această scenă şi creşte, devine adultul Andrişan, trăieşte intens furia vieţii, dar va rămâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativă a relaţiei de cuplu, acea mână liniştitoare care tămăduieşte îndoielile lumii.

 

Vorbind despre copii şi părinţi, Andrişan face o remarcă, atenţionând pe acei dintre noi care vrem cu orice preţ ca odrasele noastre să devină artişti. „Este cea mai mare greşeală să împingi un copil fără talent, spre şcoli de artă. Prin muncă, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua şi atunci, ar fi un om nefericit”.

 

Şi ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistică. „Nu poţi face saltul într-o singură generaţie decât extrem de rar şi cu asumarea riscului uzurii întregii vieţi. Un bagaj genetic foarte bun şi o familie care să nu fi fost alterată deînstrăinare, este platforma care lansează şi sprijină competenţa către podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectaţi de comunism. Această alterare, continuată timp de trei generaţii, ne-a făcut să credem că este posibil să trecem de la sapă la intelectualitate rasată şi să transferăm valori  „de la Bârca la  Viena…şi înapoi”, să ne închipuim că suntem toţi egali cu Brâncuşi dar fără talentul, efortul şi preţul plătit de el. Putem şi trebuie sa fim egali atunci cănd ne naştem, atunci când ne alegem primarul sau când votăm bugetul comunal, dar greşim dacă încercăm să supunem la vot competenţa de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, până la iubirea absolută. Altfel, riscăm afectarea noastra ca imagine, irosirea unei munci de-o viaţă într-o ratare sigură şi non-profesionalism.”

 

Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar şi al cuvintelor hotărât aranjate într-un duel de concepţii, apărute în urma experienţelor sale româno-franceze, încerc starea de recunoaştere a principiilor de bază ale vieţii prin artă.

 

Expoziţii personale cu titluri sugestive, „De la Paris, către casă” , „Nu există drum; carare se face mergând!”, „Eu cred că Sisif s-a născut în Carpaţi”, expoziţii colective si de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrări murale şi de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Mărul început”, „French can-can in Balcani”, activităţile de restaurare, pictură şi decor al unor biserici. Toate acestea, merg către o concretizare a unui stil personal, „andrişaniesco-plebean”, cu autoironie şi efort asumat.

 

Îmi întorc privirile spre un grup de tablori de o eleganţă coloristică deosebită, un transfer de suflet spre „acasă”,  un dor aşezat printre dealurile ce au căpătat gust de pamânt reavăn, de grâu copt şi fân cosit, de case părinteşti în care copilăria se ascunde pe după colţuri încercând să păcălească timpul. Totul pare gata pregătit pentru ca viaţa să înceapă din acest moment unic, conştient că relaţia noastră cu natura, este darul vieţii venit din Ceruri.

 

Dacă ar fi să aibă ocazia la o altă alegere, Andrişan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creaţia artistică, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativă cu un oarecare Dumnezeu laic”.

 

Ca o concluzie la ce am fost şi suntem în raport cu istoria şi educaţia culturală, la nevoia de a reprima efectele negative din viaţă prin artă, Andişan atinge scopul „călatoriei” sale.„Eforturi şi realizări trecute, experienţe şi virtuozităţi acumulate, vise şi proiecte de viitor, eseuri şi cercetari ale unei creativitaţi colective. Toate, au tendinţa de a demonstra posibilitatea existenţei unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultură şi armonia contrariilor”.

 

Aş încheia cu un citat care se potriveşte atât de bine concepţiei artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrişan şi pe care, mulţi dintre noi ar trebui să-l folosească într-un început.

 

„Nu este lupta care ne obligă să fim artişti, este arta care ne îndeamnă să luptăm”. (Albert Camus)

 

Încerc să mă despart de acest pictor cu ochi de cer senin şi mâini răvăşitoare de culori, însă imi dau seama că aş greşi nelăsând multe alte idei să prindă forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morală. Şi cine ştie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desăvârşirea unui fragment de viaţă dedicat artei de a fi artist.

 

 

Pasionat de jurnalism, Ioan Ciobotă se descoperă ca un om ce trăieşte zilnic bucuria sufletească a lucrului bine făcut. Debutul său în mass media s-a produs la revista “Lydia”, însă adevărata împlinire profesională a venit pentru el abia în 1996. De atunci, Ioan Ciobotă slujeşte cu dăruire şi punctualitate, în radio. Toată munca de aici îl încântă şi consideră că frumuseţea unui program o face invitatul însuşi. Ioan Ciobotă este în prezent, redactor la Radio Vocea Evangheliei Timişoara, unde realizează emisiuni, documentare, ştiri, corespondenţe, interviuri, etc. Activitatea în eter se completează în cazul lui, cu editarea de cărţi care conţin dialogurile pe diverse teme pe care le-a construit şi difuzat tot la acest post de radio.

 

Ioan Ciobotă a absolvit Facultatea de Calculatoare şi Automatică din Timişoara şi are o specializare la BBC School of Journalism. În anul 1998, primeşte Premiul Naţional “Civic Media Awards”, iar în 2005, Premiul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) pentru jurnalism în România. Ioan Ciobotă s-a născut în Ardeal, în oraşul Alba Iulia, la 23 decembrie 1968. Este căsătorit şi are doi fii, Isac-Daniel (8 ani) şi Luca-Petuel (5 ani).

 

- Opt ore pe zi, dar nu în flux continuu. De obicei, patru ore dimineaţa şi patru ore seara. Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Mereu se ivesc noi interviuri de făcut, oameni noi pe care trebuie să-i cunosc, locuri noi în care să merg pe teren. Cred că am intervievat peste o mie de persoane în ultimii 13 ani.

 

- Nu au fost proiecte la care să renunţ undeva pe parcurs, să le abandonez. Îmi place să duc orice lucru la bun sfârşit. Un proiect încheiat recent şi de care îmi pare rău că s-a încheiat a fost editarea de cărţi care conţin interviuri de la Radio Vocea Evangheliei.

 

Tilturile acestor cărţi sunt:: “Vieţi transformate”, volumele 1, 2 si 3;“Depresia – durerea sufletului. Unde se poate găsi eliberare şi pace?”; “Ce nume i-ai da copilului tău nenăscut?” (despre avort); «Ce s-a întâmplat de fapt, de Paşti?»; “Homeopatie, acupunctură, bioenergie şi alte forme de medicină alternativă. O perspectivă creştină.”; “Alcoolismul – există totuşi speranţă!”; “Singurătatea – o viaţă pustie?”

 

O mare parte dintre aceste cărţi au fost distribuite gratis pentru evanghelizare în Oltenia, Moldova, etc. Acum, ar fi nevoie de 10.000 $ pentru a reedita toate aceste titluri, pe care misionarii ni le cer, dar pe care nu le mai avem din lipsa fondurilor.

 

- Am dorit să transmit speranţă, speranţă, speranţă, dragoste şi bucurie. Bucuria întâlnirii cu Cristos, încă de pe acest pământ, în mijlocul problemelor şi suferinţelor şi bucuria întâlnirii cu Dumnezeu în Cerul pregătit pentru noi.

 

- Nu, niciodată. Frumuseţea unei emisiuni o face invitatul. Dacă invitatul este plicticos, prefer să închei emisiunea mai repede şi să difuzez muzică, decât să plictisesc ascultătorii.

 

- Eu ştiu foarte foarte clar ce cred, de ce cred ceea ce cred, dar mai ales în CINE cred. Dacă trâmbiţa dă un sunet neclar, oamenii nu ştiu încotro să alerge, însă, dacă trâmbiţa dă un SUNET FOARTE CLAR, oamenii ştiu exact direcţia în care trebuie să meargă. Eu îmi doresc să fiu o trâmbiţă a lui Dumnezeu, cu un SUNET FOARTE FOARTE CLAR.

 

Radio Vocea Evangheliei este o fereastră către Dumnezeu. Dacă noi prezentăm Evanghelia clar şi fără compromisuri faţă de lumea din jur, oamenii apreciază această poziţie, pentru că orice om simte dincolo de cuvinte puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.

 

- Financiar este catastrofal, dar nu se compară cu bucuria sufletească. Bucuria şi împlinirea sufletească în urma muncii depuse nu se pot cumpăra cu niciun fel de salar. Salariul meu aici este cam cu 70-75% mai putin faţă de cât aş putea câştiga “în lume”, deci eu câştig doar pe un sfert faţă de foştii mei colegi de faculate, dar nu-mi pare rău deloc. Niciodată nu ne-a lipsit in familie pâinea de pe masă.

 

Iar cel mai important lucru pentru mine este că lucrez pentru ÎMPĂRĂŢIE şi sunt sigur că Dumnezeu “contabilizează” aşa zisele “pierderi financiare” ale mele datorită muncii în “via LUI”. Şi ştiu că Dumnezeu este credincios şi drept, iar răsplata pentru mine, copiii şi soţia mea este mare în Cer.

 

- În termenii “lumii”, gândind egoist, este “nasol”, dar noi, fiind slujitori umili ai Împăratului nostru, nu avem astfel de probleme. Ne bucurăm împreună de succes şi plângem împreună pentru nerealizari. Nu avem merite speciale niciunul. Meritul este al Domnului.

 

- Au fost oameni care s-au botezat ascultând emisiunile de la Radio Vocea Evangheliei. Acestea sunt cele mai valoroase realizări – sufletele oamenilor.

 

- În 1998 am avut harul din partea Domnului să primesc Premiul Naţional “Civic Media Awards”, oferit de Revista Bucharest Business Week şi Fundaţia Tinerilor Jurnalişti. Eu am concurat cu un documentar pe probleme sociale. A fost singurul premiu laic acordat unui post de radio creştin. Am primit premiul pentru secţiunea Radio, iar la TV acest premiu a fost câştigat de Televiziunea Română, şi la Presa scrisă de “Curierul Naţional”.

 

Premiile au fost în valoare de 100$ şi au fost decernate de Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, în timpul unui concert. Cu ocazia respectivă ni s-au acordat şi nouă, câştigătorilor, câte 2-3 minute să spunem câteva cuvinte. Eu am folosit acele minute ca să citesc 1 Corinteni 13 – capitolul despre dragoste – in faţa tuturor celor prezenţi, iar Sala Palatului era atunci arhiplină. Am fost foarte încântat.

 

În 2005 am avut din nou harul din partea Domnului să câştig un alt Premiu Naţional, şi anume Premiul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) pentru jurnalism în România. La acest concurs am participat cu un documentar despre avort, intitulat “CE NUME I-AI DA COPILULUI TĂU NENĂSCUT?”. Juriul a fost alcătuit din Lucia Hossu-Longin, Florian Pittiş şi Ioana Avădani.

 

Am primit premiul tot pentru secţiunea Radio, iar la TV acest premiu a fost câştigat din nou de Televiziunea Română, şi la Presa scrisă de “Evenimentul zilei”.

 

Premiul a constat într-un reportofon digital şi un laptop. A fost acordat tot la Sala Palatului, cu ocazia aniversării a 50 de ani de când România este membră ONU (UN), tot în timpul unui concert cu sala arhiplină, doar că eu nu am putut merge atunci la Bucureşti, deoarece copilul cel mic s-a îmbolnăvit grav chiar în seara dinainte. A mers un coleg din Bucureşti să ridice premiul în locul meu.

 

Aşadar, în 1998 şi în 2005 Domnul mi-a dăruit titlul de cel mai bun jurnalist radio din România, între toate posturile de radio – creştine şi laice deopotrivă.

 

Spun asta cu toată smerenia, dar şi cu toată bucuria, bineînţeles. Nici nu-mi puteam dori o răsplată mai mare din partea Împăratului meu. Ştiam că El răsplăteşte cu vârf şi îndesat, dar nu cum ne aşteptăm noi, ci “dumnezeieşte”, cum noi nici măcar nu ne putem gândi.

 

Un al treilea premiu, dar care nu a fost de fapt, un premiu ca şi celelalte două dinainte, dar pe care eu îl consider cel mai important, este faptul ca în anul 2003, de Paşti, BBC radio din Londra – secţia română – a transmis un documentar radio realizat tot de mine, intitulat “CE S-A ÎNTÂMPLAT DE FAPT, DE PAŞTI?”.

Este un documentar de 15 minute, care conţine Evanghelia pură, dar spusă pe limba celor “de afară”, deci nu cu un limbaj de lemn pe care să-l înţeleagă doar “ai noştri”. A fost singurul documentar preluat în toată istoria de BBC secţia română de la un alt post de radio şi difuzat integral.

 

- Documentarele pe care le-am făcut de-a lungul timpului.

 

- Lucrez acum la două documentare: unul despre DEPENDENŢA DE INTERNET şi încă unul despre PORNOGRAFIE. Sunt probleme grave, care afectează deopotriva şi biserica şi lumea.

 

- Să iubească oamenii din toată inima.

 

- Pasiunea mea este să răspândesc Evanghelia. În weekend-uri de multe ori pregătesc materiale cu emisiuni radio, pe care le trimitem ulterior misionarilor din Oltenia şi Moldova.Vacanţele le petrec cu familia, cu soţia şi copiii.

 

- Uneori, nici Radio Vocea Evangheliei nu-mi place să ascult şi atunci dau telefon colegilor care sunt de serviciu în ziua respectivă Glumesc, dar aşa e la noi, în echipa de la Timişoara – veghem unii asupra altora în ceea ce priveşte emisiunile. Ne susţinem, ne criticăm şi ne incurajam reciproc, unii pe alţii.

 

Alte posturi de radio nu-mi place să ascult. De fapt, pe orice canal media laic – radio, TV, ziare, online, etc., poţi auzi doar cum se ceartă preşedintele cu parlamentul, primarul cu nu-ştiu-cine sau bârfe murdare, de doi bani. Nu mă interesează aşa ceva şi simt că nu primesc nimic pentru sufletul meu.

 

De asta şi cred că este MARE MARE NEVOIE de media creştină – oamenii sunt însetaţi după un mesaj pentru suflet, şi doar media creştină poate oferi acest mesaj. Media laică pare ca o cutie goală de tinichea, asta atunci când nu oferă conţinut pornografic. Dacă mai transmite şi pornografie…, atunci zic şi eu ca Pavel, apostolul… totul este gunoi

 

- Un post de radio creştin naţional, ca de exemplu de talia Europa FM – dacă aş avea bani, aş cumpăra Europa FM şi aş transmite conţinut creştin. Un post de televiziune creştin – de talia PRO TV – dacă aş avea bani, aş cumpăra PRO TV şi aş transmite conţinut creştin, de calitate BUNĂ. Un ziar creştin naţional sau o revistă de talia ziarului “Adevărul”. Şi online, bineînţeles. Pe online sunt câteva site-uri absolut încântătoare, din punct de vedere creştin, vorbind.

 

- Toţi românii să se întoarcă la Cristos, să se pocăiască. Nu în sensul ca să se închidă bisericile ortodoxe şi catolice, ci în sensul ca şi ortodocşii şi catolicii şi baptiştii şi penticostalii şi creştinii dupa Evanghelie, etc., toţi să se pocăiască cu adevărat, să arunce tot ce este de aruncat şi să-şi trăiască creştinismul conform Bibliei.

 

Să nu creadă cineva că doar ortodocşii şi catolicii au idoli la care se închină. Nici vorbă. Vă dau un exemplu: am vizitat de curând o familie de buni pocăiţi dintr-un sat din jud.Bacău. Ne-am întâlnit prima dată în viaţă şi am stat la ei 20 minute. Am fost şocat că sora respectivă nu-şi putea desprinde ochii din televizor, chiar şi când vorbea cu noi. Era TOTAL DEPENDENTĂ de televizor – idolul din casa ei – la care se închină fără să ştie şi fără să recunoască. De fapt, nimeni care se închină la idoli nici nu ştie, nici nu recunoaşte. Alţii se închină la bani, la maşini, la case luxoase, etc., etc. Mă doare pentru astfel de oameni.

 

- Să ne punem pe genunchi şi nu ne ridicăm de acolo până când nu simţim că Dumnezeu ne vorbeşte. Să citim Biblia constant, din scoarţă în scoarţă, nu ca pe o reclamă pe care o primeşti pe stradă.

Si chipul lui Dumnezeu va străluci pe faţa noastră.

 

Origami (în limba japoneză, oru=a plia, kami=hârtie) este o artă tradiţională niponă, în care prin plierea unei foi de hârtie se obţin modele de creaturi vii, obiecte neînsufleţite sau forme decorative abstracte. Origami înseamnă creativitate, pasiune, precizie matematică, dar şi gândire originală şi înclinaţie către valori estetice înalte.  Mara Babiciu, bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare, s-a apucat de origami în urmă cu patru ani. Acum, ea practică această veche artă din Ţara Soarelui Răsare de plăcere, pentru relaxare, dezvoltare şi în scop educativ.

Mara Babiciu s-a născut pe 14 iunie 1977 la Baia Mare. Şi-a petrecut primii ani la bunici, într-un sătuc de munte, iar amintirea cea mai frumoasă pe care o are din copilărie este copilăria însăşi. Se simte atrasă de artă încă de la o vârstă fragedă. Părinţii ei, (tatăl – medic veterinar, iar mama – asistentă medicală) o ajută să îşi dea seama că a venit pe lume cu talent şi pasiune pentru frumos. De altfel, Mara Babiciu are ocazia să lucreze în domeniul artelor plastice, mai exact, în ceramică şi stucatură, imediat după absolvirea cursurilor Facultăţii de Filosofie din Cluj, la Universitatea Babeş Bolyai. Cu un masterat în filosofie antică deja obţinut, ea munceşte şi urmează în paralel, şi psihologia. Cu această ocazie descoperă psihodrama, ce se dovedeşte a fi o adevărată revelaţie. În timpul liber, Mara Babiciu face voluntariat pentru o fundaţie care se ocupă de adolescenţi.

- Ai fost dintotdeauna o persoană creativă sau ţi-ai descoperit pe parcurs acest dar?
- Am fost foarte creativă de mică, dar am conştientizat acest lucru frecventând un cerc de pictură. Primul meu profesor care m-a iniţiat şi m-a făcut să iubesc arta a fost pictorul Iosif Hamza. El m-a ajutat să cred în mine şi să fiu conştientă de talentul meu. Pe parcursul vieţii, creativitatea simt că mi s-a estompat. Cotidianul estompează inevitabil, creativitatea.  M-am simţit mereu ruptă între integrarea socială impusă de cei apropiaţi şi ceea ce trăiam interior.

- Dacă ţi-ai descoperit pe parcurs acest dar, cum ai ajuns să îţi dai seama de acest lucru, ai încercat în mod activ să detectezi dacă ai creativitate sau revelaţia a venit pe neaşteptate?
- La început, nu eşti conştient că ai potenţial pentru ceva sau altceva şi nu te gândeşti să-ti descoperi înzestrările, eventual se gândesc părinţii, dar eu fiind un copil curios, fără teamă şi mereu dispus să inventeze ceva, am acoperit o paletă largă de preocupări. Nu îmi dădeam seama dacă am sau nu un anumit talent, dar auzindu-i pe adulţii din jurul meu vorbind despre asta, am ajuns  cu timpul, să conştientizez.

- Cum şi când ai început să te ocupi de origami?
- În urmă cu patru ani, când am descoperit la bibliotecă prima carte de origami. La început, vroiam să vad dacă reuşesc să fac un singur lucru din carte şi nu mă gândeam că o sa fie mai mult. Mi-a plăcut, aşa că am epuizat  toate cărţile ştiute şi am continuat să caut pe Internet modele noi.

- De unde te inspiri atunci când creezi?
- Mă inspir din alte modele, fac modificări pe figuri existente şi am creat câteva modele uşoare. Nu vreau să ajung profesionistă în domeniu, etapa la care sunt este foarte potrivită pentru mine. Fac origami de plăcere, pentru relaxare, dezvoltare şi în scop educativ.

- Cum, când şi cu ce ocazie ai descoperit origami?
- Fără să ştiu că se numeşte aşa şi că este o artă, ca majoritatea copiilor am descoperit primele modele în perioada preşcolară şi şcolară când am fost învăţaţi să facem din hârtie: broscuţe, avioane, bărcuţe, coifuri, etc. Mai târziu, am aflat câte ceva despre arta japoneză din cărţi, dar pentru prima dată am văzut expusă tehnica origami într-o carte de la bibliotecă. În scurt timp, biblioteca a achiziţionat mai multe cărţi de origami şi eu am trecut la treabă. Am exersat, am perseverat, am avut răbdare şi până la urmă am înţeles şi am simţit această artă.

- Cum percepi acest meşteşug al împăturirii hârtiei din punct de vedere tehnic?
- Din perspectivă tehnică, acesta implică o anumită vedere în spaţiu, noţiuni de bază de matematică şi geometrie, o înţelegere anticipată a formei, o rigurozitate şi exactitate a îndoiturilor, o gândire logică şi învăţarea îndoiturilor de bază de la care încep majoritatea modelelor.

- Prin urmare, se poate vorbi de matematică şi geometrie în origami?
- Sunt multe elemente de matematică şi geometrie în origami şi sunt studii făcute pe acest subiect. Există un tip de origami care se numeşte geometric sau modular deoarece se realizează module geometrice din una sau mai multe bucăţi. Folosită în educaţie şi şcoală, aceasta ajută la învăţarea şi înţelegerea formelor geometrice. Se pot face calcule complexe pe împăturituri, se foloseşte numărul şi secţiunea de aur, aceste elemente fiind proprii matematicii şi geometriei.

- Are origami şi un rol educativ?
- Cu siguranţă da! În anii 30, origami a devenit în anumite regiuni, o disciplină şcolară.
Valoarea sa educativă este recunoscută de oamenii de ştiinţă şi de psihologi. Şi eu am aplicat origami în activităţile mele cu copiii de la fundaţie şi am făcut un mic studiu. Pe lângă aplicaţiile în matematică şi geometrie sau educarea gustului estetic,  cea mai valoroasă din punctul meu de vedere ar fi dezvoltarea creativităţii.  Câteva domenii în care acţionează dezvoltarea creativităţii sunt: probleme de identitate, probleme psihiatrice,  probleme de acceptare/asimilare, probleme de relaţionare, probleme privind izolarea/singurătatea, probleme psihosomatice, tulburări de comportament. Creativitatea diminuează problemele, le face mai uşor de suportat. Se manifestă de asemenea în refuzarea mijloacelor stereotipe de gândire, se manifestă prin rapiditate, adaptabilitate, exactitate, originalitatea gândirii, bogăţia imaginaţiei, simţul umorului, înclinaţia către valori estetice înalte, gradul de detaliere a problemei, este un factor puternic de dezvoltare a personalităţii, care determină capacitatea schimbare şi refuzul unor stereotipuri. Creativitatea se manifestă prin caracterul unic şi irepetabil al fiecărui om.

-Cine sunt artiştii de origami pe care îi admiri cel mai mult şi de ce?
-Nu am artişti preferaţi. Îi apreciez pe toţi pentru că e vorba de multă muncă, trăiri  personale, sacrificiu şi pasiune. Am anumite preferite la modele în sensul ca-mi plac unele mai mult decât altele, dar fiecare artist poate avea piese care sa-mi placă şi altele pe care să nu le simt vibraţional sau pot să-mi placă anumite detalii sau un stil anume sau o idee deosebită.

-Ai participat la manifestări naţionale sau internaţionale în domeniu?
- Nu am participat la astfel de manifestări, tocmai pentru că deocamdată nu tind să devin un artist profesionist, dar am avut modele expuse la Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare.

- Poate fi considerat origami artă?
- Cu siguranţă, origami este artă. Are valoare estetică, se bazează pe creativitate şi imaginaţie, ne îmbogăţeşte spiritual, solicită talent şi anumite calităţi artistice, foloseşte un limbaj universal, ne transmite emoţii.  Cred cu pasiune în artă, pentru că astfel, oamenii ies din carapace şi comunică, se joacă, intră în legătură cu alţi oameni.

- Spre ce se îndreaptă origami, care sunt cele mai noi tendinţe?
- M-au surprins aplicaţiile origami în diferite domenii. Se creează obiecte inedite şi originale, acum când originalitatea este tot mai greu de găsit. În arta în sine a modelării hârtiei, am observat că o parte a artiştilor păstrează şi conservă tradiţionalismul  şi există celălalt curent al artiştilor care  dezvoltă această artă spre un abstracţionism şi minimalism prezent acum în aproape toate formele de artă. În această nouă tendinţă, hârtia nu mai este împăturită şi nu prea mai are muchii, ea fiind direct modelată foarte plastic, cu rotunjimi şi fără linii clare. În zilele noastre această artă acoperă o zonă largă de manifestare şi forme, trecându-se de la reprezentarea din trecut a formelor materiale spre cea actuală care exprimă mai degrabă spiritul, decât forma unei imagini.

- În ce mod ţi-a schimbat viaţa origami?
- În primul rând, mi-a îmbogăţit viaţa prin faptul că este o experienţă nouă, mi-a uşurat înţelegerea culturii japoneze, mi-a dezvoltat răbdarea, m-a făcut să redescopăr simplitatea, copilul din mine, şi totodată mi-a dat posibilitatea de a mă deconecta de la probleme, de la cotidian, înlesnindu-mi introspecţia şi autoanaliza.

- Există ceva ce îţi displace în origami?
- Deocamdată, nu. Aş putea spune eventual, că formele modulare şi foarte geometrice nu sunt preferatele mele, deoarece nu-mi lasă o mare libertate de a mă juca cu ele. Prefer modelele cât mai plastice.

- Ţi-ai dorit vreodată să fii artist cu normă întreagă?
- A fi artist cu norma întreagă presupune a nu mai face altceva pe lângă artă. Dacă în trecut îmi doream să fiu artist cu normă întreagă, acum când am învăţat să fiu mai aproape de oameni prin psihodramă şi prin voluntariat, nu aş mai putea să-mi dedic tot timpul artei. Oamenii sunt cei mai importanţi în viaţa mea.

- Cum se îmbină origami cu munca pe care o faci?
- Îmi completează munca. Lucrând la relaţii cu publicul într-o bibliotecă, trebuie mereu să fii calm, să ai răbdare, să asculţi, să ajuţi, aceste calităţi fiind foarte bine exersate şi dezvoltate de practicarea artei origami. După o zi de muncă, această activitate te relaxează şi te reîncarcă. În munca de voluntar are un rol practic de învăţare, educare şi uşurare a comunicării cu copiii.

- Cum crezi că îşi poate descoperi cineva un anumit talent creativ şi cum îl poate cultiva?
- Prin curiozitate şi cultivare prin exerciţiu. Curiozitatea, dorinţa de cunoaştere, de a ne depăşi propriile limite, ne face să experimentăm lucruri noi. În unele încercări suntem buni, în altele nu, dar un rol foarte important îl au chiar încercările în sine pentru că ne îmbogăţesc experienţa de viaţă şi de autocunoaştere. Nu trebuie să ne mulţumim doar cu ce ni s-a dat, ci trebuie să ne îmbogăţim fondul personal. Omul trebuie să se creeze pe sine, să îşi găsească autenticitatea. Avem norocul şi şansa să putem face asta pentru noi.

- Ce planuri de viitor ai?
- Să-mi ofer şansa de a mă dezvolta mereu. Nu-mi doresc carieră, recunoaştere sau statut, doar posibilitatea unei dezvoltări personale şi umane. Crezul lui Dalai Lama, ‘’religia mea este bunătatea’’ îl am mereu în minte. Ce frumos ar fi dacă fiecare dintre noi am include în planurile de viitor practicarea compasiunii, iubirii şi bunătăţii !
- Ce recomandare le-ai face celor care doresc să se apuce de origami?                            – - Le-aş recomanda câteva reguli de bază pentru un început bun în arta origami:
- Alegeţi o hârtie potrivită. Cu puţin noroc, puteţi găsi în papetării pătrăţele colorate de   hârtie.
- Învăţaţi mai întâi simbolurile şi formele de bază.
- Înainte de a începe să împăturiţi hârtia, studiaţi cu atenţie figura pe care doriţi să o realizaţi.
- Este obligatoriu să vă spălaţi pe mâini înainte de a începe lucrul.
- Pentru împăturire, folosiţi suprafeţe netede şi tari.
- Împăturiţi cu grijă, fiind atenţi la colţuri şi la muchii.
- Urmăriţi fiecare pas al diagramelor.
- Exersaţi mai mult fără a renunţa pentru că probabil, nu o să aveţi succes din primele încercări.

- Cum obişnuieşti să îţi petreci timpul liber?
- Citesc, am preocupări artistice, mă ocup de adolescenţii de la fundaţia la care fac voluntariat, mă întâlnesc cu prietenii, dar aş vrea să fac mult mai multe dacă mi-ar permite timpul: să călăresc, să merg în excursii la munte, să învăţ să cânt la pian, să zbor cu parapanta sau planorul, să înot, să vorbesc mult cu oamenii simpli de la ţară, să studiez cultura şi spiritualitatea diferitelor popoare.

- Ce ai dori să le transmiţi cititorilor acestui interviu?
-Tot ce fac, să facă autentic şi din suflet.

Octavian Curpaș
Phoenix, Arizona