Conexiuni Creştine Contemporane » Eseuri

A trai fericirile Domnului Hristos

admin — Mon, 28 Sep 2009 12:54:26 +0000

Fericirea I Ferice de cei saraci spiritual caci a lor este imparatia cerurilor

Cand Hristos vorbeste despre cei saraci spiritual se refera la cei care se simt in prezenta Sa vrednici de plans, saraci, orbi si goi. (Apoc. 3.17 ) si care inseteza dupa darul mantuitor al lui Dumnezeu. (Tit 2.11 ). Ca si vamesul ei nu indraznesc sa-si ridice ochii spre cer ci spun doar: Dumnezeule, ai mila de mine pacatosul! Despre acestia Hristos spune” caci a lor este imparatia cerurilor”. Dar aceasta imparatie nu este o imparatie pamanteasca, ci imparatia spirituala a iubirii, harului si a dreptatii Sale. Oricat de trist ar fi trecutul nostru, oricat de deznadajduita ar fi situatia noastra prezenta daca venim la Hristos asa cum suntem, El ne ridica cu iubire, ne iarta si restabileste in noi chipul Sau.

Fericirea a II a Ferice de cei ce plang caci ei vor fi mangaiati

Plansul despre care vorbeste Isus aici este regretul sincer simtit pentru pacat. Asfel de suflete vor fi mangaiate. Nici o durere sufleteasca nu vine la intamplare:”Dumnezeu nu stramtoreaza, nici nu intristeaza bucuros pe fii oamenilor” (Plangeri 3.33 ).Daca El ingaduie sa vina peste noi suferinte face aceasta “spre folosul nostru ca sa ne impartasim de sfintenia Lui” (Evrei 12.10 ). Orice suferinta amara va fi spre binecuvantarea aceluia care o suporta cu credinta.Ea poate fi mijlocul pentru a indrepta privirea catre cer. Incercarile vietii sunt mijloacele prin care Dumnezeu ne formeaza caracterul. Fericiti mai sunt si acei care, plang cu Isus din compatimire pentru umanitate si pentru suferintele ei. Un astfel de regret vine dintr-un suflet altruist, cuprins de mila, care doreste sa ii ajute pe cei in suferinta, urmand exemplul lui Hristos.”Tatal indurarilor si Dumnezeul oricarei mangaieri, care ne mangaie pe noi pentru toata suferinta noastra, ca prin mangaierea cu care noi insine suntem mangaiati de Dumnezeu, sa putem mangaia pe cei care sunt in suferinta. (2Corinteni 1 3.4 )

Fericirea a-III-a Fericiti cei blanzi caci ei vor mosteni pamantul

Isus numara blandetea printre virtutiile care ne fac potriviti pentru cer. In viata si caracterul Sau se descopere frumusetea dumnezeiasca a acestei virtutii marete. Cand privim la abnegatia, blandetea si umilinta lui Hristos, dorinta de inaltare si iubirea de sine dispare si noi suntem schimbati.Cel care a invatat de la Isus este eliberat de infatuare si in sufletul sau este pace pentru ca eul sau este subordonat Duhului Sfant. Atunci nu mai avem dorinta de a atrage atentia altora asupra noastra, nu vom mai cauta pozitiile inalte caci stim ca locul cel mai inalt este la picioarele Mantuitorului. El ne spune:” Luati jugul meu asupra voastra caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre” (Matei 11.29 ).Dumnezeu ne ofera imaginea de ansamblu a lucrurilor cu adevarat importante in viata.Cand iubirea de sine dispare, nu ne mai simtim atat de repede ofensati si prin blandete putem sa exercitam o influenta benefica asupra semenilor nostrii. Un raspuns bland potoleste mania dar o vorba aspra provoaca mania (Prov. 15.1 ). Pamantul promis celor blanzi nu va fi intunecat de umbrele durerii si mortii.” Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut”. (Apoc. 21.4 ). Acolo va fi Isus pacea noastra eterna.

Fericirea a-IV-a Ferice de cei ce flamanzesc si inseteaza dupa dreptate, caci ei se vor satura

“Dreptatea este sfintenie, asemanare cu Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4.16 ). Aceasta este in acord cu legea lui Dumnezeu, “caci toate ordinele Tale sunt drepte” (Ps. 119, 172 ) si “iubirea este implinirea legii” (Rom. 13.10 ). Dreptatea este iubire, iar iubirea este lumina si viata lui Dumnezeu.Aceasta dreptate este intrupata in Hristos si noi o primim atunci cand Il primim pe El.

Fericirea a-V-a Ferice de cei milostivi caci ei vor avea parte de mila

Cei milostivi sunt cei care vad in cei saraci si dispretuiti suflete pentru care a murit Hristos.Ei si-au consacrat viata lui Dumnezeu, care este izvorul milei si al sensibilitatii pentru suferinta umana si doresc sa slujeasca semenilor lor aflati in suferinta asa cum a slujit Mantuitorul cat a fost pe pamant. El ne spune:” Imparte-ti painea cu cel flamand, si adu in casa ta pe nenorocitii fara adapost; daca vezi pe un om gol acopera-l si nu intoarce spatele semenului tau”. (Is. 58.7 ) Pe cel milos, Domnul nu-l va parasi in ceasul incercarii si al nevoii.

Fericirea a-VII-a Ferice de cei impaciuitori caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu

Cei care descopera iubirea lui Hristos printr-o influenta linistita a unei umblari sfinte si pasnice, care prin cuvant si fapta ii determina pe altii sa renunte la pacat si sa-si predea viata lui Dumnezeu, aceia sunt impaciuitorii care vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu. “Cine isi infraneaza vorbele cunoaste stiinta si cine isi pastreaza calmul este un om rational.” (Proverbe 17.27 )

Fericirea-VIII-a Ferice de cei persecutati din cauza dreptatii, caci a lor este imparatia cerurilor

Isus nu promite urmasilor Sai marire si bogatie lumeasca sau o viata scutita de incercari, ci El le arata privilegiul de a merge impreuna cu El pe calea renuntarii la sine. Poporul lui Dumnezeu, detestat si persecutat in lume va fi educat in scoala lui Hristos mergand pe calea ingusta, urmand pe Domnul lor prin lupte grele renuntari si experiente amare, dar invatand prin toate acestea sa aiba oroare fata de pacat. Acestia sunt cei care vin din marea stramtorare care si-au spalat vesmintele si le-au albit in sangele Mielului lui Dumnezeu.”Caci estimez ca suferintele timpului prezent nu sunt de aceeasi valoare cu marirea care va fi revelata pentru noi.” (Romani 8.18 ).

Fericirea a-IX-a

Ferice de voi cand va vor insulta, cand va vor persecuta si vor spune impotriva voastra lucruri rele si false. Bucurati-va caci recompensa voastra este mare in ceruri; caci la fel i-au persecutat si pe profetii care au fost inaintea voastra.

Desi calomniile pot vatama un nume bun, totusi ele nu pot distruge caracterul; acesta va fi pazit de Dumnezeu. Atata timp cat noi nu pacatuim, nici o putere omeneasca sau demonica nu poate distruge sufletul.”Cand oamenii va vor insulta si persecuta bucurati-va” spune Hristos.El atrage atentia asupra profetilor care au vorbit in numele Domnului, “ca pilda a suferintei si a indelungei rabdari” (Iacob 5.10 ). Cei care l-au marturisit pe Hristos au suferit batjocuri, batai, lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, taiati in doua cu ferastraul, chinuiti; au murit ucisi de sabie, au pribegit imbracati in cojoace si in piei de capre, lipsiti de toate, persecutati, ei de care lumea nu era vrednica, au ratacit prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamantului. (Evrei 11.36.37.38 ).”Pentru aceasta, ei stau inaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, si-I slujesc zi si noapte in Templul Lui. Cel ce sta pe scaunul de domnie, isi va intinde peste ei cortul Lui.Caci Mielul care sta pe scaunul de domnie, va fi Pastorul lor, ii va duce la izvoarele apelor vietii, si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor.” (Apoc. 7.15.17 )

Zborul căzut între aripi (1)

admin — Fri, 11 Sep 2009 07:52:13 +0000

By Slavomir Almăjan – Kelowna, British Columbia, Canada

„Vom încerca să pătrundem, împreună, prin labirintul gândului uman, în încercarea de a dovedi, prin Duhul, că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană. Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context măreţ pe care suntem datori să-l citim.”

Înfăţişat cu magnitudinea creaţiei lui Dumnezeu, fie prin contemplare în spaţiul intim al cugetării individuale, fie prin rezonanţa sufletului meu la scrierile marilor descoperitori de taine, mă găsesc în faţa unei iminente nevoi de a mă refugia de prigoana propriei mele descoperiri: neputinţa. Adâncimea prăpastiei dintre tânjirea tainică a spiritului şi micimea coliviei tridimensionale a adâncit în relieful sufletului meu albia fluviului de cântec şi de plângere şi a marcat curenţi noi, independenţi de furtunile exterioare, curenţi ai unei alte faţete de cuprindere a ceea ce se vede şi a ceea ce nu se vede. Acolo, pânzele navigărilor mele poetice se întind în bătaia unei noi înţelegeri şi, implicit, a unei noi atitudini faţă de raportul meu cu colivia universului tridimensional în care sunt cuprins.

„Alegerea este a mea!”, mi-am zis, „Pot rămâne un mormânt al viselor neîmplinite ori descoperitorul noilor izvoare de mângâiere prin marcarea căilor de ieşire…” Vedeţi, până şi zborul, simbolul libertăţii, nu există în spaţiul actual decât prin corelarea lui cu aripile. Dacă ar fi să desenăm diagrama arborelui genealogic al aripii, originea ei s-ar găsi în vremea de zămislire a primei respiraţii. Apoi putem privi aerul ca fiind fondul acestui act. Prima privire în sus a Creatorului a creat locul aripii, apoi aripile şi pasărea dintre ele… Zborul este cu totul altceva. Îmi pare că, aşa cum nu poţi vorbi despre originile veşniciei, nu poţi vorbi nici despre originile zborului. Aici este impasul care nu poate fi depăşit decât prin contemplarea tainică a inimii. Formulele matematice, înaltele aventuri ale spiritului analitic, teoriile cele mai sofisticate menite să descifreze universul, puterea de pătrundere a visului sau chiar a dorului, toate acestea devin unelte cu totul nepotrivite în cea mai înaltă aventură a spiritului uman, deplina cunoaştere. Dincolo de travaliul zilnic al omului social, dincolo de durerea omului ca fiinţă muritoare, dincolo de nădejdea omului împovărat de timp, există omul ca o întruchipare a aventurii de cunoaştere. Vedeţi, omul este, după înţelegerea mea a Genesei, centrul creaţiei lui Dumnezeu, el este cununa ei, el este singurul în care Dumnezeu a investit propria Lui suflare. Nu este greu să deduci, ca urmare, că tendinţa lui de a pătrunde dincolo de ceea ce se poate cunoaşte în mod natural este absolut legitimă.

Tot aşa, cum am vorbit despre zbor, putem deduce că în spaţiul nostru tridimensional ideea de cunoaştere este întotdeauna asociată cu procesul intelectual de discernere, de însumare a datelor, apoi de catalogare a lor în ideea de a pune toate bucăţile împreună, într-un întreg care să ne împace cu realitatea, prin cunoaşterea ei. Procesul dureros la care ne supunem în căutarea adevărului este nu atât un proces de definire a universului nostru material, cât un proces de autodefinire în raport cu el. Demult, un prieten al meu spunea: „Ireversibil curg, vânatul de gropar, / Analfabeţi cu cecuri vaste, / Adio, veac, nu-ţi pese că dispar, / te-am locuit ca un cuţit în coaste!” Procesul cunoaşterii este mai degrabă un proces al punerii întrebărilor decât un proces al găsirii răspunsurilor. De fapt, voinţa de a ne supune acestui travaliu se naşte din chiar dorul nostru după o împăcare adâncă, dătătoare de o pace trainică, în care spiritul şi sufletul să coexiste atât în contextul nostru de entitate umană cât şi în contextul cu mult mai complex al existenţei dincolo de noi înşine. Omul, în procesul cunoaşterii este omul în căutarea armoniei. Vorbind despre actul matrimonial, Biblia îl defineşte drept cunoaştere. Actul acela de profundă intimitate, de topire a unuia în celălalt, este un act de cunoaştere. Desigur că putem cu uşurinţă deduce că tendinţa noastră de a pătrunde adânc în miezul lucrurilor este aproape inconştient legată de căutarea acestei intimităţi adânci cu creaţia, deci de căutare a armoniei. Dar, aşa cum titlul acestui articol spune, noi suntem un zbor căzut între aripi, suntem inapţi de a fi parte a unei armonii eterne şi universale prin noi înşine. Prin noi înşine, noi vom fi într-un perpetuu conflict, atât în fiinţa noastră interioară, cât şi cu semenii noştri şi, implicit, cu creaţia lui Dumnezeu.

Este adevărat, purtăm în noi suflarea eternităţii, suflarea divină, dar purtăm, în acelaşi timp, şi stigma neputinţei, prin blestemul adamic, purtăm cătuşele grele ale firii pământeşti, acest nod gordian în calea adevăratei cunoaşteri, a cunoaşterii celei dătătoare de pace, în sensul deplin al cuvântului. Vedeţi, zborul este legat de aripă, rostirea este legată de buze, cunoaşterea pare a fi legată de intelect. Ca urmare, este greu să-ţi imaginezi un tărâm unde zborul există independent de aripă, rostire independentă de buze, cunoaştere independentă de intelect. Poate că, aşa cum suntem, suntem doar o scriere a ceea ce suntem în eternitate, poate că suntem opera de artă a Creatorului scrisă pentru propriul nostru deliciu, dar şi (mai ales!) pentru desfătarea Lui. Şi, dacă suntem o scriere, atunci suntem o scriere în context. Contextul larg al existenţei noastre în spaţiul nostru ne poate fi la îndemână în actul cunoaşterii doar prin contextul infinit mai larg al eternităţii, al unei realităţi care nu poate fi exprimată prin niciuna din uneltele convenţionale ale cunoaşterii.

„Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”(1 Cor 2:9)

Vedem cum, atât organele noastre de percepţie (ochiul, urechea), cât şi cele de discernere (mintea, inima) ne sunt cu totul nefolositoare în procesul cunoaşterii depline. Vedeţi însă că „cei ce-L iubesc” au un alt mijloc: Duhul lui Dumnezeu. Prin perspectiva Duhului, toate lucrurile pot fi cercetate şi cunoscute. Dacă, în încercarea noastră convenţională de a cunoaşte, urmăream determinarea propriei noastre atitudini vizavi de creaţie, cunoaşterea prin Duhul este determinată de atitudine şi nu este în căutarea acesteia. Iubirea, în sensul ei absolut (Agape) este izvoditoarea cunoaşterii şi tot ea este împlinitoarea acesteia.

Da, omul este un zbor căzut între aripi, dar numai în tendinţa lui de a fi independent faţă de Dumnezeu. El este o revoltă a firii pământeşti împotriva divinităţii, dar, mai ales, el este în revoltă împotriva lui însuşi. Indiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternităţii. Doar raportul cu eternitatea poate fi afectat.

„Vom încerca să pătrundem împreună prin labirintul gândului uman în încercarea de a dovedi, prin Duhul, că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană. Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context măreţ pe care suntem datori să-l citim.”

Prietena noastră, cartea!

admin — Tue, 11 Aug 2009 07:36:04 +0000

By Carmen-Cecilia Roman

Mereu am considerat cartea o bună tovarăşă, alături de care am petrecut clipe lungi de linişte şi de detaşare de tot ceea ce însemnă cotidian, monotonie sau zbatere, o prietenă sinceră şi tăcută, mereu prezentă, căreia i-am împărtăşit gânduri răzleţe şi vise deşarte în clipele de nesomn. Şi mă-ntreb: cărui prieten îi dedicăm atâtea zile şi atâtea nopţi, cărui prieten îi împărtăşim atâtea mii de gânduri, emoţii şi sentimente într-o viaţă scurtă de muritor? Ce alt prieten ne urmăreşte paşii din umbră – martor mut al trecerii noastre prin viaţă? Răspunsul va veni, cu siguranţă, implacabil: nici unul. Doar ea, cartea …

Prietenii îi sărbătorim negreşit, a venit deci momentul să sărbătorim şi cartea, să îi dedicăm o zi. Iar în această zi îi lăudăm virtuţile şi le vom face cunoscute altora, fructificăm lecturi ademenindu-i şi pe ceilalţi se ne urmeze paşii printre paginile înfoiate contemplând cuvinte-imagine blânde sau ropotitoare, străfulgerare de cuvinte–idee, cuvinte–gest aspre şi grăbite, cuvinte–sentiment albastre şi profunde, cuvinte–senzaţie proaspete şi neatinse, cuvinte–crez puternice şi nezdruncinate, cuvinte – amintire reînviind din adâncuri de simţire… Atâtea mii de cuvinte aşteaptă cuminţi şi tăcute între pagini ca privirea noastră să le dea viaţă şi glas, trezindu-le din vrajă… Ce-ar fi ele fără noi, dar, mai ales, ce-am fi noi fără ele? Fără cuvinte, pagini, lecturi? Am fi serbezi şi vlăguiţi ca o plantă crescută în întuneric… Cuvântul înseamnă viaţă, citindu-l sau rostindu-l trezim energii nebănuite, creatoare.

Să citim deci, mintea, sufletul, imaginaţia noastră, sensibilitatea, au nevoie de hrană şi nu de una oarecare, ci pură, eterică şi sublimată. Aceasta este cu adevărat ambrozia, hrana zeilor. Şi să ne cultivăm. Rădăcinile pot fi uneori amare, fructele sunt întotdeauna… dulci.