Vom începe prin a citi din Matei 28:18-20 „18 Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”

În ce constă această însărcinare de „a face ucenici din toate neamurile”? Cum se aplică astăzi celor care au credinţa în Isus Hristos?

Nu există limite pentru lucrarea pe care trebuie să o facem în a prezenta mântuirea prin Isus Hristos. Timpul şi spaţiul nu pot fi obstacole în a duce Evanghelia ce ne-a fost încredinţată şi prin intermediul căreia intrăm într-o relaţie directă şi vie cu Dumnezeu prin Fiul Său. În mod concret, ne putem achita de această însărcinare prin folosirea oricărui mijloc de care dispunem pentru a atenţiona pe oameni asupra ofertei de har şi îndurare pe care Dumnezeu a pus-o la dispoziţia noastră. Aceasta este cheia de boltă a unui creştinism cu adevărat practic.

Ce garanţie avem că această însărcinare este posibilă? Pe ce se sprijină ea?

Isus Hristos ne-a asigurat că „toată puterea din ceruri şi de pe pământ” I-a fost încredinţată după înălţarea Sa. Prin urmare, cel credincios dispune de o asistenţă deplină din partea lui Dumnezeu, lucru ce se face simţit chiar şi în cele mai mici detalii ale vieţii. Chiar dacă misiunea pare imposibilă din punct de vedere omenesc, totuşi ea se sprijină pe Cuvântul creator al Celui Atotputernic. Dacă putem vedea prin „ochii credinţei” acest lucru, atunci putem merge înainte fără teamă.

Să citim acum textul paralel din Marcu 16:15-16 „15 Apoi le-a zis: Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. 16 Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.”

Ce anume va face diferenţa în privinţa celor ce vor fi mântuiţi şi a celor ce vor fi în cele din urmă condamnaţi? Este corect acest lucru?

Mântuirea şi condamnarea depind în cele din urmă de alegerea fiecăruia dintre noi în a urma sau nu pe Isus Hristos. Iar dovada exterioară a alegerii noastre este botezul, mai precis mărturisirea publică a ceea ce noi deja credem cu privire la calea pe care Domnul a deschis-o pentru noi. Acest lucru nu se restrânge însă doar la un moment, ci mărturisirea ne va însoţi pe cărarea vieţii oriunde vom merge. Pe de altă parte, este corect să fie aşa, fiindcă respingerea îndurării divine se constituie ca o ofensă ce nu mai poate fi ştearsă dinaintea lui Dumnezeu, în schimb acceptarea ei aduce o vindecare deplină. Un om înţelept va şti să primească şansa unică ce îi este pusă înainte prin Evanghelia lui Hristos.

Să mergem mai departe şi să examinăm Luca 24:46-49 „46 Şi le-a zis: Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învie a treia zi dintre cei morţi. 47 Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. 48 Voi sunteţi martori ai acestor lucruri. 49 Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.”

Ce făgăduinţă a fost asociată marii însărcinări de a predica mântuirea prin Isus Hristos oricărui om?

O misiune „imposibilă” pentru om, devine totuşi posibilă prin intermediul unirii dintre puterea divină şi natura umană, realizată de către Duhul Sfânt. Dacă prezentarea mântuirii ar depinde doar de abilităţile noastre, atunci ea ar fi în mod sigur şi iremediabil compromisă. Lucrul extraordinar este că în pofida slăbiciunilor, greşelilor sau chiar relei voinţe manifestate de mulţi ce se pretind urmaşi ai lui Hristos, totuşi această lucrare a mers mai departe, iar noi vedem aceasta fiind umpluţi de uimire. Dovada puterii de sus ce vine asupra celor credincioşi reprezintă o realitate palpabilă, a cărei mărturie se poate distinge cu uşurinţă din istoria bisericii de-a lungul veacurilor.

Ar fi posibil să ne achităm de această însărcinare pe o altă cale decât prin împlinirea făgăduinţei primirii Duhului Sfânt?

Orice altă metodă, decât prin intermediul primirii Duhului Sfânt, va fi sortită eşecului, dar realitatea este că în practică se tinde să se uite acest lucru. Înclinaţia noastră este de a ne baza pe înţelepciunea omenească, neglijând sfatul fără de greşeală al Celui Atotputernic. Nu putem să avem succes decât pe calea prescrisă de către Dumnezeu. Vrăjmaşul este prea puternic, opoziţia prea dură, pentru a ne putea mărgini doar la gesturi şi cuvinte. Avem nevoie de putere de sus, de toată tăria lui Dumnezeu pentru a putea face lucrarea Sa. Primirea acestei puteri este marele secret al succesului în lucrarea sfântă.

Să citim acum din Ioan 14:6-7 „6 Isus i-a zis: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. 7 Dacă m-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.”

Ce cunoştinţă trebuie să avem pentru a-L putea mărturisi pe Isus Hristos? Ce înseamnă să Îl cunoşti pe Dumnezeu prin intermediul Fiului Său?

A-L cunoaşte pe Isus Hristos, presupune o legătură strânsă dintre noi şi Dumnezeu, lucru ce se realizează printr-o continuă predare de sine şi deopotrivă o permanentă primire a puterii divine. Noi trăim această experienţă în măsura în care Îl distingem pe Isus Hristos în toate evenimentele vieţii. Nu contează cât de jos suntem sau cât de sus am ajuns, conştiinţa prezenţei Sale, imaginea vie a învăţăturilor oferite  prin Cuvântul Său, trebuie să fie mereu înaintea noastră.

În continuarea acestor lucruri, să citim din Ioan 14:24-27 „24 Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul, pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis. 25 V-am spus aceste lucruri cât mai sunt cu voi. 26 Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. 27 Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”

În ce fel cunoştinţa despre Dumnezeu ne este oferită de către „Mângâietorul”, adică Duhul Sfânt? Cum putem înţelege concret aceste lucruri?

Lucrarea Duhului Sfânt nu este abstractă sau rodul unei imaginaţii ce se prezintă ca fiind vocea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, lucrarea Sa este de a ne descoperi tainele prezentate în Sfânta Scriptură şi de a le aplica la circumstanţele concrete ale vieţii. Astfel un cuvânt aşternut pe hârtie devine o experienţă de viaţă a celui credincios. Conceptul care reuneşte în mod armonios acest lucru este cel de „pace”, adică acea stare de armonie deplină cu Dumnezeu. În mod concret, noi citim o mulţime de învăţături spirituale din Biblie, dar transpunerea lor în realitate presupune o devoţiune, un efort, o dorinţă aprinsă, o tenacitate, care nu ne sunt caracteristice, dată fiind prezenţa naturii căzute din noi. Dacă totuşi avem atracţie faţă de lucrurile spirituale, dacă avem dorinţa de a le pune în practică, dacă avem realizări în acest sens, este fiindcă o lucrare supranaturală se realizează în noi. Aici este rolul pe care Îl joacă Duhul Sfânt.

Să vedem acum ce este scris în Ioan 20:21-23 „21 Isus le-a zis din nou: Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. 22 După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! 23 Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.”

Ce înseamnă să primeşti Duhul Sfânt? În ce sens iertarea păcatelor este dependentă de primirea mesajului transmis de către Dumnezeu prin intermediul slujitorilor Săi?

A primi Duhul Sfânt este sinonim cu a fi ucenic al Domnului, discipol al Marelui Maestru Isus Hristos. Abia atunci se realizează transpunerea condiţiei Mântuitorului, ca trimis al lui Dumnezeu, asupra noastră. Când Duhul Sfânt vine asupra noastră, atunci aceeaşi motivaţie care L-a animat pe Isus Hristos începe să se manifeste şi în interiorul nostru. Iar în continuare, gândurile Sale devin gândurile noastre, cuvintele Sale devine cuvintele noastre, iar faptele Sale devin faptele noastre. Această identificare a noastră cu Mântuitorul devine deplină astfel că mesajul Evangheliei este transmis fără nici un fel de distorsionare datorată deficienţelor omeneşti. Abia atunci, respingerea Evangheliei devine un act de refuz a iertării divine, iar neprimirea mărturiei celor credincioşi devine echivalentă cu menţinerea vinovăţiei şi a condamnării.

Să citim acum din Fapte 1:8 „8 Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”

Care avea să fie întinderea mărturisirii de credinţă privind mântuirea prin intermediul lui Isus Hristos? Cum se poate înţelege astăzi acest lucru?

Mărturisirea de credinţă trebuie să se audă în cuprinsul întregii lumi, astfel încât nimeni să nu rămână fără ocazia de a putea alege între viaţă şi condamnare. Astăzi putem înţelege cu uşurinţă acest lucru prin folosirea oricăror mijloace ce ne sunt puse la dispoziţie pentru a face cunoscut adevărul Sfintelor Scripturi. Prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, inclusiv a Internet-ului, oricare om poate transmite o mărturie mondială cu uşurinţă. Problema care rămâne este însă legată de prezenţa Duhului Sfânt, fără de care nu vom avea un succes real, fiindcă aici nu este vorba doar de transmiterea unei informaţii, ci de călăuzirea oamenilor acestei lumi în a deveni urmaşi ai lui Isus Hristos, ceea ce este cu mult mai mult decât ne-am putea imagina. Să nu ne limităm niciodată doar o lucrare superficială de distribuire a informaţiei, ci să ne concentrăm pe acele metode care ne vor conduce să devenim canale vii pentru Hristos.

Să examinăm acum Fapte 4:11-12 „11 El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. 12 În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”

De ce este important ca mărturisirea noastră de credinţă să se concentreze în prezentarea mântuirii numai prin Isus Hristos? De ce nu mai există o altă cale?

Nu toate drumurile duc la Roma, atunci când este vorba de calea pe care trebuie să mergem pentru a ajunge la ceruri. Prea adesea credem că Dumnezeu va face o lucrare de unificare internaţională a religiilor şi a conceptelor spirituale. Nimic mai fals decât acest lucru. Niciodată adevărul nu va face casă bună cu falsul sau minciuna. Avem o singură cale către ceruri, după cum există doar un singur Fiu, asemenea în totul cu Dumnezeu, Creatorul întregului univers. Având respect pentru credinţa fiecărui om, totuşi noi nu trebuie să cedăm de pe poziţia ce ne-a fost prezentată prin intermediul Sfintelor Scripturi. În lumea seculară în mijlocul căreia trăim, avem tendinţa de a încerca să reducem standardul pus înaintea noastră de către Dumnezeu, pentru a câştiga audienţă din partea celor ce nu au nici un fel de interes spiritual. Din păcate, o astfel de strategie este greşită, fiindcă nu noi trebuie să coborâm nivelul spiritual, ci ceilalţi trebuie să urce pentru a-l atinge. Niciodată compromisul nu poate fi util în atingerea obiectivelor lăsate de către Dumnezeu.

În legătură cu atitudinea pe care trebuie să o avem să citim din 1 Petru 3:15 „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă.”

Cum poate fi prezentată Evanghelia având o atitudine de „blândeţe şi teamă”? Ce se întâmplă când această condiţie nu este împlinită?

Şi cea mai bună lucrare poate fi stricată printr-o atitudine greşită, iar în cazul de faţă, înfumurarea, sentimentul de superioritate şi încumetarea vor distruge cu siguranţă mesajul pe care-l avem de transmis înaintea întregii lumi. A fi un martor pentru Hristos, presupune să fii părtaş spiritului Marelui Maestru, a acelei blândeţi pline de fermitate ce caracteriza întregul Său comportament. În acelaşi timp, aceste calităţi lăuntrice vor fi dovada vie a faptului că am fost transformaţi prin harul lui Dumnezeu, lucru ce va întări în mod considerabil mărturia noastră şi îi va da acea capacitate transformatoare.

Iar acum să vedem ce stă scris în 1 Ioan 5:11-12 „11 Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. 12 Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.”

Ce concluzie se poate trage cu privire la conţinutul mărturisirii de credinţă şi a experienţei unei persoane care cunoaşte pe Isus Hristos?

Mărturisirea noastră de credinţă trebuie să îşi dobândească puterea din legătura pe care o avem cu Isus Hristos. Acest lucru presupune o împărtăşire continuă din motivaţiile, dorinţele, gândurile, cuvintele şi faptele lui Hristos, adică înseamnă să primeşti mereu viaţă de sus, chiar de la Dumnezeu. Atunci, mărturisirea noastră se va vedea din orice lucru pe care îl întreprindem, iar imaginea lui Hristos va străluci din interiorul nostru. Duhul Sfânt va înnobila şi va da putere fiecărui gest al nostru şi o experienţă deplină, practică, se va manifesta în fiecare clipă, indiferent de circumstanţele schimbătoare ale vieţii pe care o trăim.

Cum poate deveni această experienţă o parte integrantă a vieţii noastre aici şi acum?

Experienţa mărturisirii lui Isus Hristos devine o parte integrantă a vieţii noastre aici şi acum, atunci când permitem ca gândurile noastre să se prindă cu putere de imaginea Mântuitorului nostru, aşa cum este zugrăvită în Scripturi. O cugetare nouă, plină de farmec se va întrepătrunde atunci cu fiecare aspect al vieţii noastre. Puterea păcatului şi imaginea morţii îşi vor pierde puterea de impresionare asupra minţii noastre, iar vindecarea lui Dumnezeu se va produce în inima noastră. Fiorul lăuntric al puterii divine se va simţi prin fiecare gest, prin fiecare faptă, iar amprenta Celui ce este lumina lumii, se va pune asupra unei conştiinţe eliberate de păcat, teamă şi ignoranţă în privinţa cunoaşterii de Dumnezeu. Atunci am spune din suflet „Vino Doamne Isus, chiar acum!” şi vă garantez că dorinţa după a doua Sa venire ar deveni o realitate indiferent de vreme.

Rugăciune pentru a primi misiunea încredinţată de către Domnul nostru Isus Hristos, de prezentare a planului de mântuire.

Pentru a înţelege conceptul „odihnei în Isus Hristos” este util să vedem de ce S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea după crearea lumii şi de aceea vom citi din Geneza 2:1-3: „1 Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. 2 În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. 3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.”. Ce putem spune despre binecuvântarea zilei a şaptea? Ce are special această zi?

Sunt câteva lucruri care disting ziua a şaptea faţă de celelalte şase, aşa cum sunt ele menţionate în Sfintele Scripturi. Astfel, ziua a şaptea marchează sfârşitul lucrării de creare a lumii, momentul în care s-a ajuns la final. În acelaşi timp, ziua a şaptea nu a fost dedicată unei lucrări anumite, în genul apariţiei uscatului, vieţii, corpurilor cereşti etc., ci ea a fost o zi de repaus şi de contemplare a tot ce fusese adus la existenţă. Mai departe citim că această zi a fost „sfinţită”, sau pusă deoparte, adică rezervată pentru Dumnezeu.

Dacă aşa stau lucrurile, cum se poate lega conceptul de odihnă de cel al instituirii zilei a şaptea ca Sabat al Domnului?

În limba ebraică Sabat înseamnă odihnă, iar ziua a şaptea ca Sabat semnifică odihna pe care Dumnezeu a oferit-o umanităţii la capătul unei lucrări de creare a pământului pe care tot Domnul a realizat-o fără ajutorul nimănui. Aşadar, prin intermediul Sabatului zilei a şaptea suntem învăţaţi cu privire la odihna pe care Dumnezeu o oferă celor ce se încred în El şi deopotrivă celor ce beneficiază în urma lucrării pe care El o realizează în favoarea lor. Într-un cuvânt avem de-a face cu un semn al relaţiei dintre Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, şi umanitate.

Să citim acum din Exod 20:8-11 porunca dată evreilor prin Moise de a respecta ziua de odihnă, adică Sabatul zilei a şaptea: „8 Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. 9 Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. 10 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. 11 Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Care a fost raţiunea pentru care Domnul a poruncit aceste lucruri?

Aşa cum citim din această poruncă, vedem că respectarea Sabatului zilei a şaptea face trimitere la evenimentul facerii lumii, atunci când Dumnezeu a creat pământul în şase zile, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. Ca o urmare a exemplului dat de Dumnezeu, evreii erau obligaţi să respecte prin odihnă şi închinare această zi, şi să se bucure de comuniunea cu lucrurile spirituale, fapt ce se afla în opoziţie cu desfăşurarea de activităţi lucrative în genul celor pe care le realizau în celelalte şase zile ale săptămânii.

Este ceva nou în această poruncă faţă de ceea ce a fost menţionat în cartea Genezei, când Domnul a instituit această zi de odihnă?

În principiu nu este ceva nou, ci mai degrabă avem de-a face cu o reluare a ceea ce s-a spus la început. Pe de altă parte, există un element de noutate prin menţionarea obligativităţii odihnei nu numai pentru membrii familiei, ci şi pentru cei străini, sau chiar pentru animalele domestice, noţiuni ce nu existau la întemeierea lumii. De aceea, porunca îmbracă aspecte specifice adecvate contextului acelui timp.

Să mai citim şi alte raţiuni pentru care evreii erau obligaţi să respecte Sabatul zilei a şaptea şi vom citi din Deuteronom 5:12-15: „12 Ţine ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău. 13 Şase zile să lucrezi, şi să-ţi faci toate treburile. 14 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca şi robul şi roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. 15 Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă. „Ce elemente noi găsim prin aceste cuvinte?

În reluarea prezentării Legii lui Dumnezeu, Moise mai inserează câteva elemente legate de respectarea odihnei zilei a şaptea. Astfel, evreii trebuiau să acorde această odihnă chiar robilor într-o manieră similară cu cea a stăpânilor, fără să se facă vreo diferenţă. În plus, o raţiune suplimentară în respectarea acestei instituţii era eliberarea din Egipt. Înţelegem astfel că de fapt există o legătură indisolubilă între modul în care Dumnezeu a scos pe poporul Său din Egipt şi Sabatul zilei a şaptea, ca semn al acestui eveniment remarcabil.

Care ar fi această legătură dintre scoaterea din Egipt şi respectarea odihnei în ziua a şaptea?

La fel ca atunci când Dumnezeu a adus la existenţă lumea prin puterea Sa creatoare, fără ajutor din partea omului sau a oricărui altcineva, eliberarea din Egipt a depins în mod singular de lucrarea desfăşurată de Creatorul universului. Aşa cum Sabatul zilei a şaptea a fost pus ca un semn a apariţiei pământului prin puterea lui Dumnezeu, tot astfel el este un semn al eliberării din robia acestei lumi. Prin urmare se ajunge la o dublă aplicaţie ce se aşează asemenea unui sigiliu al autorităţii divine asupra pământului şi poporului Său. De aceea, atâta timp cât există această lume creată în şase zile şi răscumpărarea oferită de Dumnezeu, odihna zilei a şaptea va comemora puterea infinită, salvatoare a Creatorului nostru.

Să examinăm acum funcţia de semn pe care o are odihna de ziua a şaptea şi vom citi din Exod 31:12-13 „12 Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: 13 Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Să nu care cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc.”. Cum se pot înţelege aceste versete?

Funcţia de semn pentru Sabatul de ziua a şaptea este clară atunci când examinăm atât textele din Geneză, cât şi cele din Exod, în sensul în care această instituţie pune în evidenţă calitatea de Creator şi de Eliberator a lui Dumnezeu în contextul apariţiei acestei lumi, respectiv al scoaterii poporului ales din Egipt, cu semnificaţii ample asupra planului de mântuire prin Isus Hristos. Aplicaţia este evidentă, fiindcă Dumnezeu aplică acest semn ca o recunoaştere a lucrării Sale de sfinţire a celor credincioşi.

În ce sens Dumnezeu sfinţeşte pe cei ce se încred în El? Am văzut că Sabatul este un semn al lucrărilor Sale desăvârşite relativ la modul în care a fost creat pământul şi au fost eliberaţi cei aleşi. Totuşi, această sfinţire la ce se referă?

Avem de-a face cu prima menţionare explicită a Sabatului în ce priveşte intenţia divină de a sfinţi pe cei ce se încred în El. Termenul de sfinţire se referă la acea experienţă de transformare interioară ce se constituie ca o consecinţă a celor spuse de la început prin cuvintele: „să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră” şi iarăşi „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”. Sfinţirea nu înseamnă altceva decât realizarea asemănării cu Dumnezeu, transpunerea chipului Său în interiorul nostru. Să nu uităm vreodată faptul că odihna oferită de Dumnezeu înseamnă sfinţirea noastră, transformarea noastră interioară după chipul Său.

Să vedem mai departe ce se spune despre cei care vor respecta instituţia odihnei în ziua a şaptea şi vom citi din Isaia 58:12-14 „12 Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit Dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit. 13 Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, 14 atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.”. Ce recomandări, ba chiar condiţii, sunt puse pentru o reală respectare a odihnei Domnului.

Am putea rămâne cu impresia că simpla abţinere de la lucrul zilnic reprezintă respectarea odihnei poruncite de către Dumnezeu. Însă acest mod de a „sfinţi” ziua de odihnă ar fi departe de intenţia divină. În aceste versete noi avem câteva reguli ce trebuie urmate pentru a ne putea bucura de binecuvântarea pe care Domnul a lăsat-o asupra celor ce vor respecta poruncile Sale. Aceste îndrumări nu fac altceva decât să reliefeze procesul sfinţirii vieţii prin credinţa în Dumnezeu. Astfel, o atenţie deosebită se acordă în „a nu urma căile tale, a lăsa deoparte treburile tale” şi mai ales „a nu te deda la vorbire deşartă”, care cred că este cel mai dificil lucru dintre toate celelalte.

De ce ne este greu să respectăm o astfel de odihnă în a ne abţine de la nişte obiceiuri vătămătoare în genul vorbirii fără rost sau al cugetării la lucruri nefolositoare?

Răspunsul este simplu, din cauză că inima noastră nu este sfinţită şi nu este adusă în armonie cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, intenţia divină constă în transformarea noastră interioară, astfel încât să ne putem „desfăta în Domnul, să ne suim pe înălţimile ţării şi să ne bucurăm de moştenirea cea veşnică”. Odihna de Sabat este reală atunci când o înţelegem ca o odihnă a mântuirii oferite de către Dumnezeu, o pregustare a veacurilor viitoare de slavă în Împărăţia cerurilor.

Să mai examinăm un verset din Ezechiel 20:12 „Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.”. Există ceva în plus în raport cu tot ce s-a spus până acum?

Dacă în Exod 31:13 se spunea că prin respectarea odihnei în ziua a şaptea „se va cunoaşte” că Domnul sfinţeşte pe poporul Său, de data aceasta se spune că această instituţie a fost menită conştientizării de către cei aleşi asupra faptului că prin Dumnezeu ei sunt sfinţiţi. În primul caz era o mărturie pentru ceilalţi, aici avem de-a face cu o mărturie chiar pentru cei credincioşi.

De ce avem nevoie să conştientizăm faptul că „Domnul este cel care ne sfinţeşte”? Şi cum ne ajută odihna în ziua a şaptea să ajungem la acest lucru?

Tentaţia este de a uita de Dumnezeu şi de a ne atribui merite în ce priveşte mântuirea sau de a ne înălţa pe noi înşine cu realizările pe care le avem sau cu ceea ce suntem. Acest lucru este valabil şi pentru viaţa spirituală. De aceea, avem nevoie să devenim conştienţi că trebuie să privim numai la Dumnezeu şi să nu permitem unor astfel de gânduri să ne stăpânească. Dacă vom respecta odihna de ziua a şaptea în termenii menţionaţi de profetul Isaia, vom experimenta lucrarea interioară a lui Dumnezeu prin intermediul Duhului Sfânt, care ne va conduce să ne dedicăm întreaga noastă viaţă, ba chiar întreaga noastră fiinţă, lui Dumnezeu, prin însuşirea adevărului Său, descoperit prin Isus Hristos.

Am ajuns acum la o altă mărturie cu privire la respectarea odihnei de ziua a şaptea de data aceasta din Noul Testament şi vom citi din Marcu 2:27-28 „Apoi le-a zis: ’Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.’”. În ce sens Isus Hristos este Domn şi al Sabatului?

Ziua de odihnă a fost poruncită de către Dumnezeu ca o comemorare a lucrării Sale creatoare, răscumpărătoare şi transformatoare, aşa cum am studiat din mărturiile scrise în Vechiul Testament. În privinţa lui Isus Hristos stă scris că „nimic nu a fost făcut fără El” şi iarăşi „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era împreună cu Dumnezeu, iar Cuvântul era Dumnezeu”, cu referire la Isus Hristos prin faptul că acest „Cuvânt S-a făcut trup şi a locuit împreună cu noi”. Înţelegem că totul, inclusiv instituţia Sabatului, a fost pusă de la început sub autoritatea Fiului lui Dumnezeu şi de aceea El este Domn peste tot, inclusiv peste odihna lăsată de Creator.

Dar ce înseamnă că „Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru Sabat”? Este cumva o desfiinţare a poruncii respectării acestei zile?

Cuvintele sunt directe şi simple: Sabatul nu are sens prin el însuşi, ci el serveşte scopului ca umanitatea să cunoască faptul că Dumnezeu este creatorul, eliberatorul şi mântuitorul celor ce se încred în El. Omul a fost creat înainte de existenţa Sabatului şi prin urmare scopul este cel de înălţare a umanităţii prin intermediul acestei instituţii şi nu invers. Nu putem vorbi despre o desfiinţare, ci despre o aşezare a lucrurilor în ordinea lăsată de către Dumnezeu. În concluzie, Sabatul are sens în măsura în care serveşte înălţării umanităţii prin prezenţa Celui ce este Domnul odihnei în Dumnezeu, adică a lui Isus Hristos.

Să vedem acum contextul în care a fost afirmat faptul că „Fiul omului este Domn şi al Sabatului” şi de aceea vom citi din Marcu 2:23 – 28: „23 S-a întâmplat că într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui, pe când mergeau, au început să smulgă spice de grâu. 24 Fariseii I-au zis: Vezi, de ce fac ei ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului? 25 Isus le-a răspuns: Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David, când a fost în nevoie, şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el? 26 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu este îngăduit să le mănânce decât preoţii? Şi cum a dat din ele chiar şi celor ce erau cu el? 27 Apoi le-a zis: Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; 28 aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.”. Ce putem spune despre principiile trasate de către Domnul Hristos pentru respectarea Sabatului?

Autoritatea care a instituit Sabatul este a lui Dumnezeu în calitatea Sa de Creator, Răscumpărător şi Eliberator, aşa cum am studiat în cuprinsul Vechiului Testament. În acest context, vedem cum Domnul Hristos a corectat nişte înţelegeri greşite în respectarea zilei de odihnă, cum ar fi cele legate de interdicţia de a putea mânca spice de grâu în această zi. Acest lucru era fals şi contrar intenţiei divine şi de aceea a fost prezentat cazul lui David care a încălcat o poruncă din legea mozaică, aflându-se într-un moment de dificultate, fiind urmărit de Saul. Principiul ce se deduce din aceste cuvinte este că scopul poruncilor divine, inclusiv în ce priveşte ziua de odihnă, nu trebuie să ne conducă la ignorarea nevoilor neprevăzute şi urgente, care pot apărea, invocând o respectare rigidă a literei, dar lipsită de context.

Să urmărim acum o altă situaţie în care Domnul Hristos ne-a dat învăţătură privind respectarea zilei de odihnă şi vom citi din Marcu 3:1-5 „1 Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. 2 Ei pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să-L poată învinui. 3 Şi Isus a zis omului, care avea mâna uscată: Scoală-te, şi stai la mijloc! 4 Apoi le-a zis: Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi? Dar ei tăceau. 5 Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei, şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: Întinde-ţi mâna! El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă.”. De ce considerau fariseii că nu era îngăduit să se facă această vindecare în timpul Sabatului?

În acest caz nu era vorba de o situaţie urgentă şi neprevăzută, conform principiului pe care l-am studiat în cazul „mâncării spicelor în ziua de Sabat” şi de aceea vindecarea se putea realiza într-una dintre zilele lucrătoare. Din acest punct de vedere, fariseii au considerat că prin realizarea unei astfel de vindecări se ajunge la încălcarea zilei de odihnă.

Care a fost principiul pe care Domnul Hristos a dorit să îl contureze cu privire la respectarea zilei de odihnă prin intermediul acestei vindecări?

Sub nici o formă nu avem de-a face cu desfiinţarea poruncii de respectare a zilei de odihnă, principiul invocat fiind cel de „a face bine şi de a scăpa viaţa”. La modul concret, orice lucrare ce urmăreşte binefacerea şi restaurarea vieţii este conformă cu scopul Sabatului, de a oferi odihnă celor afectaţi de suferinţă, durere sau păcat. Prin intermediul acestei vindecări Domnul Isus Hristos a oferit odihnă unui om aflat în suferinţă, ceea ce era în armonie cu intenţia divină.

Să urmărim acum scopul pentru care a venit Domnul Hristos în lumea noastră, în contextul respectării zilei de odihnă şi de aceea vom citi din Luca 4: 16 -19 „16 A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, 17 şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: 18 Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, 19 şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.”. Ce obicei avea Domnul Hristos în ziua de odihnă?

Domnul Isus Hristos ne-a lăsat un exemplu în frecventarea serviciilor de închinare, însă a subliniat subiectele centrale care ar trebui să anime respectarea acestei zile: „prezentarea Evangheliei, tămăduirea celor cu inima zdrobită, slobozirea celor aflaţi în robie, vindecarea neputinţelor de orice fel, eliberarea celor apăsaţi”, într-un cuvânt predicarea îndurării lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, respectarea zilei de odihnă se axează o implicare activă în toate aceste lucruri şi nicidecum complacerea într-o respectare rigidă, lipsită de simţăminte, pasivă.

Putem spune că Domnul Hristos ne îndeamnă să avem o respectare „activă” a zilei de odihnă?

În mod normal, ar trebui să ne păstrăm cele mai bune energii pentru ziua de odihnă pentru a putea respecta activ Sabatul, prin implicarea în acele activităţi pe care le-a desfăşurat şi Domnul Isus Hristos. În contextul lumii noastre, respectarea pasivă a Sabatului nu este utilă nimănui: nici celor credincioşi, nici lumii. Sabatul ar trebui să fie ziua cea mai activă în prezentarea adevărurilor lui Dumnezeu, în manifestarea darurilor spirituale ce ne sunt sau ne vor fi încredinţate şi în vindecarea, în primul rând spirituală, a celor ce se închină lui Dumnezeu şi prin extensie, a tuturor celor ce doresc să Îl cunoască pe Isus Hristos.

Să citim acum din Evrei 4:9-12 „9 Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. 10 Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. 11 Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare. 12 Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”. La ce fel de odihnă se face referinţă prin aceste cuvinte?

Odihna simbolizată de Sabatul zilei a şaptea este cea a mântuirii oferite de către Dumnezeu, asemănătoare în multe aspecte cu actul creaţiei acestei lumi. De fapt, ne referim la odihna relaţiei cu Dumnezeu, a realizării legăturii cu Creatorul nostru, prin intermediul căreia suntem hrăniţi, eliberaţi, vindecaţi, într-un cuvânt: restauraţi după chipul Său. Prin intermediul Cuvântului divin, noi putem intra în această stare de odihnă în orice vreme, fiindcă aşa cum timp de o zi experimentăm puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu în Sabat, tot astfel în cursul celorlalte şase zile putem fi însoţiţi de prezenţa Duhului Sfânt, care să ne sprijine în toate lucrările noastre.

În concluzie, mai este valabilă respectarea Sabatului, sau odihnei, zilei a şaptea? Mai are sens să dăm atenţie acestei porunci?

După tot ce am studiat răspunsul este evident, în măsura în care respectăm nu numai litera, ci şi spiritul, sau intenţia, Celui ce a dat o astfel de poruncă: Domnul Isus Hristos. Poate părea surprinzător, dar porunca Sabatului aparţine Celui care nu numai că este Creatorul nostru, dar deopotrivă este şi Mântuitorul nostru. Calitatea de „Domn al Sabatului” a aparţinut Fiului lui Dumnezeu de la început, fiindcă prin respectarea acestei odihne s-a căutat realizarea comuniunii dintre om şi Dumnezeu, adică exact taina evlaviei ce s-a înfăptuit în trupul lui Isus Hristos. Nu este vorba despre o odihnă pur contemplativă sau despre un repaus fizic, ci de o respectare activă, o implicare dinamică în relaţia mântuitoare dintre noi şi Creatorul nostru având drept scop sfinţirea vieţii. Să nu uităm niciodată acest lucru şi să ne odihnim în lucrarea desăvârşită realizată de către Domnul Hristos prin întruparea, jertfa şi înălţarea Sa, privind cu dor către intrarea noastră in Ierusalimul ceresc!

Rugăciune pentru a primi odihna oferită de către Dumnezeu prin intermediul Domnului nostru Isus Hristos.

Cu această ocazie vom discuta un principiu general ce se desprinde din următoarele cuvinte rostite de către Domnul Hristos în Evanghelia după Ioan 10:10 „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.”. Cine sunt oile şi ce înseamnă această viaţă din belşug?

Dacă vom citi cu atenţie întregul capitol vom înţelege cu uşurinţă forţa simbolurilor utilizate de către Domnul Hristos în această ocazie. Astfel, „oile” la care se face referinţă sunt cei care aveau să-L primească în calitate de Păstor venit să salveze turma lui Dumnezeu de pe pământ, adică pe oamenii ce locuiesc în această lume. Oferta de har este bine exprimată prin expresia „vieţii din belşug” pe care Domnul Hristos poate să o ofere oricărui om care îşi pune încrederea în Fiul lui Dumnezeu, ca singură cale de mântuire.

Pare misterioasă această exprimare de „viaţă din belşug”. La ce fel de viaţă se face referinţă? Este vorba de viaţa pe care o trăim în mijlocul acestei lumi?

Nu aş putea spune că „viaţa din belşug” se referă doar la viaţa pe care o trăim în prezent. Dar pe de altă parte nici nu aş exclude această viaţă din cuprinsul darului pe care Dumnezeu l-a făcut prin Fiul Său. Mai degrabă aş vrea să spun că în primul rând înţelesul este spiritual. Practic, Domnul Hristos a venit să redea adevăratul sens al vieţii, îmbogăţind termenul cu o componentă cerească, ce vine din lumea fiinţelor necăzute în păcat ce face referinţă la modul în care am fost creaţi ca având „chipul lui Dumnezeu” în noi. Viaţa din belşug este de fapt imaginea Creatorului transpusă în inimile noastre, fapt foarte frumos redat de apostolul Pavel mai târziu prin expresia „Hristos în voi, nădejdea slavei”.

Să urmărim acum evoluţia conceptului de „viaţă din belşug” pornind de la ceea ce stă scris cu privire la originea vieţii pe pământ. Pentru aceasta vom citi din Geneza 2:7 „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.”. Cum se înţelege acest verset în relaţia cu tema anterior enunţată?

Citind acest verset distingem cu uşurinţă cele două mari „componente”, dacă este să le numim astfel, care s-au unit pentru ca omul să devină o fiinţă vie: ţărâna pământului, înţelegând trupul, şi suflarea lui Dumnezeu, adică acea putere dătătoare de viaţă ce vine direct de la Creatorul universului. Numai după ce acestea două s-au întâlnit, omul a devenit viu în adevăratul sens al cuvântului.

Să citim acum şi din Ioan 1:1-3 „1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. 2 El era la început cu Dumnezeu. 3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.”. Corelând cu cele spuse despre modul în care a fost creat omul, cum înţelegem rolul pe care Domnul Hristos L-a avut în crearea omului?

Răspunsul este evident şi anume că Fiul lui Dumnezeu a fost prezent în toate lucrările făcute de Tatăl ceresc şi prin urmare înţelegem că în crearea omului El a fost activ implicat. De fapt, dacă vom citi versetul 4 vom avea o percepţie şi mai clară a acestui lucru: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.”. Cu alte cuvinte, în Hristos se află viaţa în sensul ei primordial, iar suflarea de viaţă ce a venit asupra trupului omenesc nu a realizat altceva decât împărtăşirea acesteia asupra întregii umanităţi. Suflarea de viaţă redă legătura care există între noi şi Fiul lui Dumnezeu care realizează posibilitatea ca noi să ne mişcăm, să vorbim, să gândim, adică într-un cuvânt: să trăim.

Dat fiind acest lucru, putem spune că ideea locuirii lăuntrice a lui Hristos în inimile noastre este un lucru nou, adus de Evanghelia predicată de apostoli?

Nu este nimic cu adevărat nou, ci lucrurile sunt vechi de la întemeierea lumii. Principiul vieţii enunţat de Hristos nu aduce nimic în plus faţă de realitatea ce noi o avem descrisă în cartea Genezei. Dar aceste învăţături au fost mistificare, distorsionate sau chiar uitate, şi de aceea Evanghelia pare a fi ceva nou. Dar de fapt nimic nu este nou şi astfel avem de-a face cu o întoarcere la planul pe care Dumnezeu L-a avut de la început cu omul şi anume ca acesta să poarte chipul Său, fiind părtaş vieţii ce Îşi are sălaşul într-un sens cu totul special şi deosebit în Fiul Său preaiubit, Domnul Isus Hristos. Să nu iubim cu toată inima, cu toată puterea şi cu tot sufletul pe Cel prin care trăim?

Să citim acum din Psalmul 139: 13-16: „13 Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: 14 Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! 15 Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. 16 Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.”. Ce spune David despre modalitatea în care Dumnezeu ne oferă viaţă?

În cuvinte relativ simple, dar deosebit de profunde, întocmirea trupului omenesc este asemănată cu realizarea unei „ţesături” realizată într-un loc tainic, ca în adâncimile pământului. De fapt, nimic nu poate explica taina vieţii şi chiar ştiinţa modernă nu poate decât să pună în evidenţă rezultatul, dar nicidecum cauza care se află în spatele proceselor ce stau la baza existenţei fiinţei umane. Totul este cunoscut de către Dumnezeu chiar de la început! Nici cel mai mic detaliu nu este ignorat şi de aceea noi nu putem decât să ne plecăm înaintea unui Creator omniscient şi atotputernic.

De ce totuşi oamenii nu dau slavă lui Dumnezeu văzând toate aceste lucruri ce ne sunt puse la dispoziţie prin intermediul biologiei şi a ştiinţei medicale? De ce contemplarea naturii, precum şi a tainei naşterii fiinţelor pe acest pământ, nu conduc la închinarea în faţa Creatorului?

Nu va fi dificil să dăm răspuns la o astfel de întrebare dacă vom înţelege că noi Îl putem vedea pe Dumnezeu în spatele lucrărilor Sale doar în măsura în care vom avea credinţă în Cuvântul care ne-a fost încredinţat prin intermediul Sfintelor Scripturi. Viaţa oferită de Isus Hristos este deopotrivă spirituală şi fizică, dar conştiinţa acestui lucru presupune primirea şi adâncirea cuvintelor ce ne-au fost transmise prin Biblie. Necredinţa este cea care ne orbeşte asupra Creatorului, ca sursă pentru tot ce există pe pământ.

Să examinăm acum câteva situaţii în care Isus Hristos a acţionat în favoarea fiinţelor omeneşti. Vom citi acum din Marcu 5: 2 Când a ieşit Isus din corabie, L-a întâmpinat îndată un om care ieşea din morminte, stăpânit de un duh necurat. 3 Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un lanţ. 6 Când a văzut pe Isus de departe, a alergat, I s-a închinat, 7 şi a strigat cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te jur în Numele lui Dumnezeu, să nu mă chinuieşti! 8 Căci Isus îi zicea: Duh necurat, ieşi afară din omul acesta! 15 Au venit la Isus, şi iată pe cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci, şezând jos îmbrăcat şi întreg la minte; şi s-au înspăimântat.”. Ce putem spune despre această vindecare miraculoasă? Ce învăţătură putem desprinde din aceasta?

Este îngrozitor faptul că omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu a ajuns să fie sub stăpânirea puterilor demonice, coborând la nivelul de rob neputincios în împlinirea poftelor Celui Rău. Dar prin intermediul lucrării Fiului lui Dumnezeu, toate aceste lanţuri ce ne ţin legaţi de prinţul întunericului sunt rupte, redându-se statutul ce ne-a fost acordat la început. Vindecarea oferită de Hristos presupune eliberarea spirituală de dependenţa ce ne ţine într-o stare decăzută şi mizerabilă.

Dar nu toţi oamenii se află în situaţia tragică a persoanei despre care se vorbeşte în acest fragment biblic. Cum putem aplica învăţătura ce se desprinde din această experienţă?

Posesiunea demonică descrisă în acest fragment avea un caracter extrem prin modul ei de manifestare, dar aceasta nu înseamnă că învăţătura se aplică doar unor astfel de persoane. Fiecare om se află într-o situaţie de dependenţă de păcat şi de îngerii răi, fără a fi neapărat conştient de acest lucru şi fără a putea să se elibereze prin puterea proprie. Numai atunci când Domnul Hristos ne eliberează dintr-o astfel de condiţie înţelegem cât de groaznică era situaţia noastră. Legătura cu Cel Rău poate îmbrăca aspecte diferite de la caz la caz, în genul violenţei nestăpânite, a vorbirii de rău, a manifestării unui comportament necorespunzător, a imoralităţii, precum şi în orice alt lucru ce se constituie ca o violare a codului moral prevăzut de către Creatorul nostru.

Să citim acum din Matei 11: 28 „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. 29 Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. 30 Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”. La ce se referă odihna pe care Domnul Hristos ne-o oferă?

Odihna pe care ne-o oferă Domnul Hristos reprezintă o abandonare completă a îngrijorărilor de orice fel având la bază faptul că Dumnezeu va purta de grijă în baza credinţei pe care o avem în El. Atunci când noi alegem să fim „înjugaţi” împreună cu Hristos la „jugul” lucrării de mântuire, vom experimenta o relaxare deplină de toate problemele vieţii, fiindcă alături de noi mereu va merge Cel Atotputernic. Această odihnă este o proiecţie a vindecării spirituale pe care a venit să ne-o ofere Fiul lui Dumnezeu chiar aici pe pământ, cu făgăduinţa vieţii viitoare.

Să mai citim despre un eveniment cu totul ieşit din comun în Marcu 6: 41 „El a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer, şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Asemenea şi cei doi peşti, i-a împărţit la toţi.

42 Au mâncat toţi şi s-au săturat; 43 şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu fărâmituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti.”. Ce ar putea însemna pentru noi, astăzi, aceste lucruri ce s-au întâmplat acum 2000 de ani?

Aici distingem miracolul providenţei divine ce se realizează prin Isus Hristos. În fiecare zi noi beneficiem de această „frângere” minunată a resurselor de care avem nevoie pentru a trăi pe pământ în genul sănătăţii, timpului, locului de muncă, banilor etc. Nu există altă raţiune pentru care o lume atât de rea poate să mai existe pe faţa pământului, decât purtarea de grijă a Creatorului, furnizându-ne prin intervenţia Sa, toate lucrurile de care avem nevoie. Este o minune atât de comună încât nu mai sesizăm caracterul ei supranatural.

Să mai vedem acum un alt aspect al vieţii oferite de către Domnul Hristos, citind din Marcu 2: „27 Apoi le-a zis: Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; 28 aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.”. La ce se referă această învăţătură?

Am parcurs secvenţa: vindecare, odihnă şi providenţă, dar toate acestea trimit în cele din urmă la ziua pe care Creatorul Şi-a rezervat-o pentru o relaţie specială cu umanitatea. „Fiul lui Dumnezeu este Domn al Sabatului” în sensul că El este Cel prin care această legătură dintre om şi Dumnezeu se poate realiza. Astfel, Sabatul devine o mărturie a lui Hristos care să ne amintească mereu despre viaţa care vine prin El către noi. „Omul nu a fost făcut pentru Sabat” în sensul în care scopul nu este Sabatul, ci mântuirea omului, lucru ce presupune recunoaşterea Creatorului care ne-a adus la existenţă şi care ne-a pregătit un plan de mântuire. De aceea, Sabatul, sau ziua de odihnă, este un timp special destinat cugetării la oferta divină şi conformării cu aceasta.

Vom examina acum un alt verset şi anume 2 Corinteni 5:17 „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”? Cum se poate realiza acest lucru?

A fi o făptură nouă, de fapt o „creaţie nouă”, presupune trăirea unei experienţe transformatoare prin intermediul căreia este dată la o parte toată condiţionarea pe care o avem în a păcătui. Mai concret, se produce o schimbare în interiorul nostru, astfel încât lucrurile rele apar în adevărata lor lumină, iar în noi se manifestă dorinţa de a scăpa de dominaţia lor. Similar, noi trăiri încep să se manifeste, orientate către bine şi adevăr, adică spre Dumnezeu.

Pare totuşi idealistă această perspectivă. Se ştie cât de greu este să educi pe oameni în a face ce este bine şi în a se abţine de la rău. Cum se poate realiza acest lucru pentru un creştin?

În cazul de faţă nu este vorba de educaţie, ci de un proces creator care transformă interiorul nostru. Aşadar, nu ne referim la ceea ce se poate obţine prin simpla exercitare a voinţei, ci de o realitate ce se produce prin acţiunea Duhului Sfânt asupra inimii noastre. Credinţa creştină are acest aspect ce ţine de intervenţia factorului supranatural asupra vieţilor noastre.

Cu toate acestea, vedem că multe persoane care au o credinţă creştină au dificultăţi în a asculta de Dumnezeu şi în a trăi o viaţă nouă. Care ar putea fi explicaţia?

Cheia transformării interioare se află în ceea ce se numeşte a fi „predare de sine”, adică o încredinţare deplină a ceea ce suntem şi a tot ceea ce dorim în mâna lui Dumnezeu. Dificultăţile apar atunci când noi punem limite lucrării Duhului Sfânt şi astfel lucrarea este parţială în loc de a fi totală. În acest caz, se ajunge la o frustrare interioară ce ne determină să ne gândim că este o utopie să mai credem în idealul pus înaintea noastră de către Sfintele Scripturi.

Să zicem însă că o persoană are toată dispoziţia de a-L urma pe Isus Hristos şi în mod conştient îşi dedică întreaga sa fiinţă acestui scop. Cu toate acestea, ea nu experimentează nici bucurie şi nici vreo realizare notabilă în lupta împotriva păcatului şi a firii pământeşti. Care ar putea fi cauza?

Sunt multe persoane care cred că prin privarea de bucuriile vieţii şi un ascetism extrem vor putea să ajungă să placă lui Dumnezeu urmându-L pe deplin. În astfel de situaţii se ignoră un fapt esenţial şi anume că predarea completă de sine este ea însăşi o lucrare a Duhului Sfânt. Există un aspect conştient, dar pe de altă parte există o parte asupra căreia nu avem un control deplin ce ţine de ceea ce este în sufletul nostru. Concret, noi trebuie să urmăm pas cu pas ceea ce ne spune Biblia, dar fără a ignora limitările naturii noastre, ce ţin de firea fiecăruia dintre noi. Predarea în mâna lui Dumnezeu presupune o dedicare continuă, dar ea însăşi este perfectibilă şi trebuie să aşteptăm mâna providenţei pentru a avansa astfel încât să nu fim nevoiţi să facem „un pas înainte şi doi înapoi” din cauza neputinţei noastre.

Să citim acum din Ioan 3: 3- 6 „3 Drept răspuns, Isus i-a zis: Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. 4 Nicodim I-a zis: Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască? 5 Isus i-a răspuns: Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. 6 Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.”. Cum se manifestă naşterea din nou?

Naşterea din nou presupune o regenerare interioară sub acţiunea Duhului Sfânt, o experienţă la fel de dramatică în consecinţe precum este naşterea unui copil. Practic, se intră într-o nouă existenţă în care lucrurile acestei lumi apar sub o cu totul altă înfăţişare. Fără această experienţă este cu neputinţă să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, fiind singura cale pentru a înţelege valorile acelei lumi nespus mai bune decât a noastră. Duhul Sfânt este agentul activ în realizarea naşterii din nou, fiind un lucru cu totul diferit de ceea ce se poate obţine prin educaţie şi stăpânire de sine.

Am putea spune că naşterea din nou ar putea conduce la un nou gen de „educaţie creştină”, ca să-i spunem astfel?

Adevăratul scop al unei educaţii creştine stă tocmai în experimentarea continuă şi cu succes a naşterii din nou, o metaforă frumoasă pentru procesul sfinţirii vieţii. Simpla prezentare de reguli şi prescripţii nu va realiza schimbarea celor ce le ascultă. Acesta era nivelul învăţăturii fariseilor şi saducheilor din toate veacurile. Prezenţa Duhului Sfânt realizează însă o inscripţionare interioară a chipului divin şi astfel suntem conectaţi la o nouă viaţă, ce îşi are originea chiar la tronul lui Dumnezeu. Prin urmare, educaţia creştină presupune transmiterea puterii de viaţă a lui Dumnezeu ca urmare a acţiunii supranaturale a Duhului Sfânt.

Să urmărim acum ceea ce spunea apostolul Pavel în Filipeni 2: 1- 5 „1 Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, 2 faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. 3 Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. 4 Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. 5 Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:”.” Ce învăţături practice privind viaţa creştină ne sunt oferite prin aceste rânduri?

Succesiunea „o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând” ne oferă cheia înţelegerii relaţiilor pe care un creştin trebuie să le aibă cu cei ce împărtăşesc aceeaşi nădejde în Isus Hristos. Dacă avem aceeaşi credinţă, atunci este normal să existe o armonizare a gândurilor între cei credincioşi, iar relaţiile să fie de unitate deplină. Ca o consecinţă vedem expus principiul de „a privi pe altul mai presus de sine însuşi”. O astfel de atitudine este contrară tendinţelor fireşti de a ne considera mai presus decât ceilalţi.

Putem spune că în mijlocul comunităţii celor credincioşi, adică al bisericii, ar trebui să se vadă puse în practică principii ce sunt opuse celor care sunt practicate de către lumea din jurul nostru?

Cu siguranţă că biserica este chemată să pună în evidenţă principiile Împărăţiei viitoare, ilustrând faptul că un principiu nou, divin, se află la lucru prin intermediul celor care cred în realitatea expusă prin Evanghelie. O astfel de mărturie este destinată să înalţe pe Dumnezeu şi se constituie ca fiind mijlocul cel mai eficient de predicare a mesajului mântuirii către această lume. Aceasta înseamnă să avem în noi „gândul lui Isus Hristos” transpus prin intermediul lucrării Duhului Sfânt.

Care ar fi caracteristicile unei vieţi animate de principiile creştine aşa cum le-am citit din versetele anterioare?

Viaţa creştină este de natură de a ne oferi posibilităţi nebănuite în explorarea universului în care trăim. Nu trebuie să ne gândim că un creştin renunţă la lucrurile acestei lumi, izolându-se într-o existenţă anostă şi lipsită de perspectivă. Dimpotrivă, atunci când Îl urmăm pe Isus Hristos vom experimenta o viaţă spirituală ce ne va oferi o satisfacţie ce trece dincolo de orice limită pe care am putea să ne-o imaginăm. În acest sens, vom dobândi sensul existenţei noastre în această lume, vom trăi o pace interioară ce nu poate fi comparată cu nimic din această lume şi vom lucra pentru înaintarea Împărăţiei cerurilor pe pământ.

În final vom citi din 2 Corinteni 4:16 – 18 „16 De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. 17 Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. 18 Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice.”. Ce făgăduinţă găsim în aceste cuvinte dătătoare de speranţă?

Asigurarea dată prin Cuvântul lui Dumnezeu se referă la faptul că indiferent de ceea ce ni se întâmplă în viaţă, înaintea noastră există intrarea în Împărăţia cerurilor, unde toate nedreptăţile şi suferinţele ne vor fi răsplătite cu o slavă veşnică. Dar există o condiţie pentru a trăi o astfel de experienţă ce constă în a ne uita la „lucrurile care nu se văd”, adică la realităţile spirituale descrise în Scriptură şi promise de către Isus Hristos.

Ce este necesar să se întâmple cu noi pentru a experimenta viaţa din belşug oferită de către Domnul Isus Hristos chiar de acum?

În 2 Corinteni 5: 17 stă scris: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”. Aşadar, este necesar să dispară tot ceea ce era vechi, şi aici includem toată viaţa ce decurge din firea noastră pământească, iar deopotrivă să apară trăsăturile de caracter ale Domnului Isus Hristos, ceea ce implică naşterea din nou. Nu este vorba de o lucrare pe care o facem noi, ci de ceea ce Dumnezeu doreşte să realizeze în noi.