Conexiuni Creştine Contemporane

De Octavian Lupu

 

„Tot ceea ce suntem reprezintă rezultatul a ceea ce am gândit. Dacă un om vorbeşte sau acţionează având un cuget rău, suferinţa îl va urmări în mod sigur. Dacă o persoană vorbeşte sau acţionează având un cuget curat, fericirea îl va urma, asemenea unei umbre ce nu îl va părăsi vreodată.” – Siddhārtha Gautama Buddha

 

Omul este o fiinţă supusă unei continue transformări în funcţie de alegerile pe care le face de-a lungul vieţii. De aceea, putem spune că suntem într-o mare măsură determinaţi de ceea ce am decis să facem sau să gândim. De multe ori se minimalizează importanţa unei gândiri ancorate în valorile binelui, dar în cele din urmă se va vedea că va trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am exprimat de-a lungul vieţii. Iar în final, ceea ce vom fi nu va fi altceva decât reflectarea a ceea ce am ales să gândim, a valorilor la care am aderat şi a principiilor pe care ni le-am însuşit.

 

Răul atrage întotdeauna suferinţa, fiindcă natura sa este contradictorie, conflictuală şi distructivă. Niciodată nu a ieşit ceva constructiv din simpla acţiune a răului. La finalul istoriei planetei Pământ, se va vedea cât de groaznice au fost consecinţele acţiunii principiilor negative. În timpul de faţă, suferinţa cauzată de acţiunea răului este vizibilă la tot pasul prin conflicte, războaie, turbulenţe de tot felul, boli şi molime, sau altele în felul acesta. Iar faptul că nu se întrezăresc soluţii durabile, se datorează acţiunii unor principii distructive ce nu fac altceva decât să perpetueze suferinţa pe pământ.

 

Fericirea nu poate izvorî din trăirea principiilor rele, fiindcă ea presupune armonie, echilibru şi pace, ceea ce intră într-un conflict adânc cu tendinţele negative. Când facem ceea ce este bine şi drept, de fapt intrăm în rezonanţă cu natura desăvârşită a lui Dumnezeu şi ajungem să ne împărtăşim de energiile Sale creatoare. Dar atunci când încălcăm voinţa divină, ajungem într-o stare de conflict şi de luptă cu întregul univers. Totul devine o brutală confruntare între forţe ce îşi dispută supremaţia, fără a se ajunge niciodată la o pace adevărată, ci doar la armistiţii de moment, urmate de reluarea conflictului.

 

Tot ceea ce facem, vorbim sau gândim, se proiectează ca o umbră asupra a vieţii noastre. Este ca şi cum urma paşilor pe care i-am făcut, rămâne întipărită pe drumul pe care l-am parcurs, fără a putea să o ştergem. Toate aceste consecinţe ale alegerilor noastre vor fi luate în considerare la marea judecată finală. Chiar dacă în timpul limitat al vieţii pe pământ, nu avem parte de o deplină manifestare a dreptăţii divine, totuşi prin prisma judecăţii pe care Dumnezeu o va face la sfârşitul istoriei, fiecare om îşi va primi răsplata, conform cu ceea ce a făcut pe pământ. „Umbra” caracterului nostru nu va putea fi niciodată ştearsă, şi de aceea avem o mare răspundere asupra a tot ceea ce facem în prezent, pentru a alege şi practica binele de fiecare dată, şi pentru a răscumpăra timpul în care am fost de partea răului.

 

Îndemnurile sau sugestiile pe care ni le transmit tendinţele negative implantate în fiecare dintre noi, sunt de natură să ne determine să acţionăm într-un mod greşit şi rău. Dacă le dăm curs, atunci devenim agenţi ai principiilor păcatului, având drept consecinţă suferinţa. Aceste tendinţe nu sunt altceva decât proiecţia naturii căzute a îngerilor care au ales să se despartă de Dumnezeu şi să lupte împotriva Sa. Deşi s-ar putea să nu devenim niciodată conştienţi de impactul cosmic al acţiunilor noastre, totuşi atunci când cedăm în faţa laturii negative, ajungem într-un conflict direct cu Dumnezeu şi cu tot universul creat de El. Iar consecinţele directe asupra unei astfel de condiţii, nu vor întârzia să se manifeste cu prisosinţă, vorbind împotriva noastră la fiecare pas.

 

Pe de altă parte, Dumnezeu a implantat la rândul Său, tendinţe către partea pozitivă, prin intermediul influenţei Duhului Sfânt. Astfel că, în interiorul fiecărui om, se dă o competiţie acerbă între tendinţele pozitive şi cele negative, cu scopul determinării noastre să alegem mereu între bine şi rău. Tensiunea la care se ajunge între aceste principii opuse poate fi de multe ori de-a dreptul sfâşietoare, mai ales că tendinţele negative au avantajul net al transmiterii prin ereditate, în timp ce tendinţele pozitive vin din afara noastră prin comunicarea lor de către Duhul Sfânt. De aceea, este atât de natural şi de simplu să faci lucruri rele, şi atât de greu, de chinuitor chiar, să urmezi partea pozitivă.

 

Nu există siguranţă autentică pentru cei care aleg să împlinească dorinţele negative, iar în final „umbra” faptelor va mărturisi la judecată, având drept rezultat sentinţa morţii veşnice. Legătura cauză – efect este clară într-o astfel de situaţie, fiindcă în final vom culege ceea ce am semănat. Nimeni nu poate scăpa de această lege a cauzalităţii, iar consecinţele sunt evidente. Atunci când urmăm tendinţele negative, de fapt ajungem să ne luptăm cu Dumnezeu, să semănăm moartea şi să ne separăm de viaţa care vine de la El. Însă în afara lui Dumnezeu nu există viaţă, iar când alegem să ne despărţim de El, de fapt ne exprimăm intenţia de a ne separa de singura sursă de viaţă din univers.

 

Când însă alegem să împlinim dorinţele inspirate de către Duhul Sfânt, atunci intrăm în legătură cu sursa vieţii, adică intrăm în atingere cu Dumnezeu. Rezultatul nu poate fi decât intrarea în armonie cu Creatorul întregului univers, să fim umpluţi de bucuria şi fericirea ce însoţeşte manifestarea naturii divine. Într-o astfel de situaţie, „umbra” paşilor vieţii noastre va deveni luminoasă, inspirând şi pe ceilalţi să urmeze calea binelui şi adevărului. În plus, când urmăm pe această cale desăvârşită, conflictul dintre noi şi Dumnezeu se stinge, iar pacea devine o trăsătură dominantă a vieţii pe care o trăim. Ar fi bine să cântărim cu atenţie toate aceste lucruri, fiindcă niciodată nu vom putea să înlăturăm consecinţele faptelor, vorbelor şi gândurilor noastre. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de către Cel Rău, şi să ignorăm cultivarea constantă a valorilor binelui în viaţa noastră.

 

 

Verdictul final al judecăţii divine va permanentiza pentru eternitate consecinţele alegerilor noastre din timpul acestei vieţi. Există un timp de har, în care putem să trecem de la o „umbră” întunecată a faptelor noastre, la o proiecţie luminoasă, care să aducă slavă lui Dumnezeu. Această tranziţie este posibilă în vremea de faţă, dar va veni un moment când oferta de har va fi retrasă. În final, fiecare va rămâne în condiţia pe care a cultivat-o de-a lungul vieţii. Cei care au ales să împlinească dorinţele naturii căzute, vor fi sigilaţi în condiţia neascultării, în timp ce oamenii care au răspuns chemării Duhului Sfânt, vor fi aşezaţi în starea de dreptate pentru totdeauna. Nu putem să continuăm să întinăm templul trupului şi minţii pe care le avem de la Dumnezeu, şi să ne bucurăm de răsplătirea finală.

 

Într-un mod similar, va exista o aşezare definitivă în condiţia binecuvântată, pentru toţi cei care au răspuns influenţei Duhului Sfânt. Orice persoană care a ales să răspundă ofertei harului transformator al lui Dumnezeu, va experimenta această înălţare veşnică. Aş dori ca nimeni să nu rămână în neştiinţă asupra acestor lucruri. În ciuda a tot ceea ce afirmăm că suntem, faptele noastre şi „umbra”, sau consecinţa, alegerilor noastre demonstrează adevărata identitate şi condiţie în care ne-am putea afla. Nu cunoaşterea dogmelor unei religii ne va salva, ci practicarea valorilor adevărului şi binelui, care au o aplicaţie universală, fiind amplu mărturisite prin intermediul Sfintelor Scripturi.

 

Toate aceste lucruri se vor întâmpla la finalul istoriei, dar chiar şi până atunci, judecata divină se împlineşte prin îngăduirea anumitor consecinţe ale faptelor noastre. Scopul lui Dumnezeu este să ne determine să devenim conştienţi de importanţa reformării vieţilor noastre, astfel încât să trecem cu toată puterea de partea binelui. Avem o mulţime de slăbiciuni, dar ele pot fi învinse pas cu pas. Avem neputinţe de tot felul, dar ele pot fi compensate prin acţiunea înnoitoare şi creatoare a Duhului Sfânt. Practic, alegerile din prezent vor determina destinul nostru final, însă prin credinţa în Hristos şi prin ascultare de voinţa divină, putem să avem parte de binecuvântarea vieţii fără de sfârşit.

 

Răsplata pe care o vom primi la final, se referă la aplicarea marii legi a consecinţelor faptelor noastre, a „umbrei” pe care viaţa noastră a lăsat-o în trecerea prin această lume. De aceea, ar trebui să urmăm calea luminoasă pe care trecerea Fiului lui Dumnezeu a lăsat-o în această lume, şi pe care o putem vedea prin citirea Sfintelor Scripturi. Având un astfel de model, ar trebui ca niciodată nu mai alegem să mai dăm atenţie sugestiilor negative, ce ne sunt transmise prin firea noastră căzută, şi dimpotrivă, să ne pregătim cu perseverenţă pentru ceruri.

 

Rugăciune pentru a învinge tendinţele negative ce se luptă pentru supremaţie în interiorul nostru şi pentru a ne ataşa ferm de cauza binelui şi a adevărului, astfel încât la final să avem parte de viaţa veşnică oferită de către Dumnezeu.

De Octavian Lupu

 

„Cel care în mod pasiv acceptă răul, este la fel de vinovat ca acela care ajută la perpetuarea lui. Cel care acceptă răul fără a protesta împotriva lui, în realitate cooperează cu acesta.” – Martin Luther King, Jr.

 

Acceptarea pasivă a răului, înseamnă să nu reacţionezi împotriva lui, să îl laşi să se manifeste în voie, fără ca tu să îţi exprimi dezacordul, iar dacă este oportun, chiar opoziţia faţă de manifestarea lui. Atitudinea de acceptare pasivă a ceea ce este negativ, conduce la extinderea răului, fiindcă orice fel de limită este dată la o parte. În plus, putem vorbi despre o complicitate a celui care tace atunci când ceva negativ se întâmplă în jurul său. Dacă de-a lungul timpului, oamenii s-ar fi opus în masă comiterii lucrurilor rele, atunci lumea în care trăim ar fi fost mult mai bună. Fără a răspunde cu violenţă, totuşi răul nu trebuie să fie tolerat, iar mustrarea lui este obligatorie, dacă dorim să acţionăm în armonie cu conştiinţa morală pe care Dumnezeu a pus-o în interiorul nostru.

 

Orice sistem despotic s-a bazat pe complicitatea celor care îi sunt victime, fapt care i-a împrumutat puterea pentru a putea domni asupra celorlalţi. Dacă ne gândim chiar la ultimul sistem totalitar pe care România l-a cunoscut, dacă nu ar fi existat o colaborare a maselor largi, dacă nu ar fi existat delaţiunea din diferite scopuri, atunci sistemul despotic nu şi-ar fi atins scopul, iar puterea sa ar fi fost drastic limitată. În materie de libertate de conştiinţă, dacă de-a lungul veacurilor oamenii nu ar fi privit pasiv cum biserica îşi extinde influenţa asupra sferei politice, nu s-ar fi ajuns la teribila compromitere a creştinismului prin violenţă şi exercitarea forţei. A te complace înseamnă a fi complice la ceea ce este rău.

 

Uneori este înţelept să se manifeste public dezacordul faţă de ceea ce este rău, alteori este mai bine să se exercite o rezistenţă tacită. În funcţie de situaţie, noi trebuie să nu devenim în vreun fel colaboratori ai răului. De exemplu, dacă oamenii ar fi refuzat în masă să coopereze cu instituţiile de represiune, de-a lungul timpului, atunci sistemele tiranice ar fi fost drastic restricţionate. Tăria unei dictaturi se află în dimensiunea maselor dispuse să coopereze la menţinerea lui. Deşi pare un paradox, fără suportul exprimat şi alteori tacit al celor mulţi, nu ar fi posibil să existe tiranii pe pământ. Dar să nu ne gândim doar la sisteme politice, fiindcă despotismul poate să se manifeste la nivelul locului de muncă, al familiei sau comunităţii, sau chiar al bisericii.

 

În primul rând trebuie să refuzăm orice fel de colaborare cu principiile răului. În acest sens, nu trebuie să răspundem tentaţiei de „a ne plăti poliţele” unii faţă de alţii, ci dimpotrivă trebuie să căutăm să fim gata să ne iertăm semenii şi să dăm uitării ceea ce este rău. De asemenea, nu trebuie să încurajăm pe cei care vin la noi să ne propună lucruri rele. Exemplul oferit prin Psalmul numărul 1 este grăitor prin a nu merge „la sfatul celor răi”, a nu ne opri pe calea celor păcătoşi şi a nu ne aşeza pe scaunul batjocoritorilor. Exemplul vieţii Domnului Isus Hristos este semnificativ asupra acestor lucruri.

 

 

Atunci când mintea noastră va fi adusă în armonie cu Hristos, sau când are loc înnoirea interioară adusă prin Duhul Sfânt, vom primi o putere spirituală capabilă să facă faţă tentaţiei de a deveni complici comiterii răului. Pe de o parte, principiile negative exercită o tentaţie evidentă prin avantajele care ni le oferă în aparenţă. Iar pe de altă parte, există o teamă evidentă asupra consecinţelor respingerii ofertelor răului şi asupra suferinţelor ce pot apărea. Dar în mod clar, suferinţa de a ceda în faţa ispitei este mult mai mare decât cea provocată de alegerile bune pe care le facem în viaţă. Nu trebuie să ne fie teamă de suferinţa cauzată de consecvenţa noastră pentru adevăr, ci mai degrabă de consecinţele veşnice ale alegerii de a deveni părtaşi răului.

 

Prin respectarea poruncilor divine, noi dovedim cea mai eficientă rezistenţă împotriva răului. Practic, prin armonie cu Dumnezeu, ajungem să fim tot mai puternici în a nu colabora cu principiile negative. De exemplu, dacă alegem să respectăm porunca de a ne închina numai lui Dumnezeu, vom ajunge să refuzăm să cedăm tentaţiei de a ne pleca în faţa dorinţelor oamenilor, atunci când au intenţia de a comite lucruri nelegiuite. Dacă alegem să respectăm porunca de a nu minţi, atunci niciodată nu vom lăsa ca numele nostru să sprijine acţiunile de represiune îndreptate împotriva celor care se luptă cu un sistem al răului. Iar lista poate continua cu toate celelalte porunci.

 

Poruncile divine sunt asemenea unui zid ce ne protejează de manifestarea răului, împiedicând ca acesta să ne ia în stăpânire. Dar atunci când asistăm pasivi la dărâmarea fundamentelor conştiinţei morale, prin chiar acest lucru noi devenim complici la nelegiuire. Niciodată nu trebuie să ne lăsăm ademeniţi sau intimidaţi de ceea ce este rău, fiindcă acest lucru va submina în mod inevitabil şi chiar ireversibil relaţia pe care o avem cu Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu au un aspect pozitiv şi transformator, care ne permite să oprim evoluţia principiilor negative, chiar de la începutul manifestării lor. Iar în respectarea lor se află o putere extraordinară de a contracara şi nimici răul.

 

Prima sarcină nobilă a oricărui om este cea de a-şi ţine în frâu tendinţele negative, de a le stăpâni prin intermediul ascultării de voinţa lui Dumnezeu. Când o astfel de deprindere este pe deplin însuşită, ajungem să distingem voinţa divină ca fiind ceva „bun, plăcut şi desăvârşit”. Percepţia pe care o avem asupra lui Dumnezeu este conferită de modul în care alegem să ne conformăm la ceea ce El ne-a poruncit. Noi nu putem să avem o imagine pozitivă asupra cerinţelor divine, dacă vom continua să colaborăm cu ceea ce este rău, dar depinde numai de noi să nu ajungem într-o astfel de situaţie nefericită. Când tendinţele negative ajung să fie învinse, atunci putem să ne bucurăm de biruinţa asupra răului şi asupra principiilor nelegiuite.

 

 

A lupta împotriva „căpeteniilor, domniilor şi stăpânitorilor acestui veac” reprezintă o sarcină nobilă pe care trebuie să ne-o asumăm în lupta împotriva răului. Nu este vorba de a ne angaja în acţiuni destabilizatoare din punct de vedere politic, ci mai degrabă să ne ataşăm cu toată puterea de respectarea poruncilor divine, iar la nivelul nostru să nu cedăm tentaţiei de a coopera cu răul. Fiinţele care ne ispitesc sunt în cele din urmă străine de interesele umanităţii. În spatele fiecărui om care cedează răului se află agenţi nevăzuţi, îngeri căzuţi, care încearcă să ne tragă păcat şi nelegiuire. De aceea, oamenii sunt mai degrabă victime atunci când cedează tentaţiei răului şi trebuie să fim avizaţi asupra acestui lucru.

 

Biruinţa asupra răului din interiorul nostru se câştigă prin intrarea într-o relaţie vie cu Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos. Însă cât timp nu reuşim să dominăm tendinţele din interior, nu vom putea trece mai departe la lucrarea de a-i ajuta şi pe ceilalţi. Dar atunci când domnia tendinţelor negative este înlăturată, vom putea găsi cu uşurinţă căi şi mijloace de a ne împotrivi şi răului exterior. Dacă vom reuşi să dăm la o parte firea pământească de la stăpânirea pe care o exercită asupra vieţii noastre de zi cu zi, vom deveni capabili să înfruntăm orice fel de rele şi pericole ce se manifestă în exteriorul nostru. Trupul şi mintea noastră trebuie să devină un templu al lui Dumnezeu. Abia atunci vom putea vorbi despre o luptă eficientă împotriva răului.

 

Violenţa reprezintă arma Celui Rău în a impune principiile sale negative asupra oamenilor şi de aceea, ea nu poate fi acceptabilă de către un creştin. Chiar dacă justificarea pare onorabilă, prin exercitarea violenţei, principiile rele se transmit asupra celui care procedează astfel. Noi trebuie să ne păzim, ca nu cumva răul exterior să migreze în interiorul sufletului, iar de aceea nu vom putea utiliza decât armele adevărului, binelui şi dreptăţii, care sunt în totul superioare armelor întunericului.

 

Răul din interior poate fi învins prin credinţa în Domnul Isus Hristos, fapt care conduce la naştere din nou. Iar răul exterior poate fi învins prin respectarea deplină a poruncilor divine, care aduce avansarea pe calea sfinţirii vieţii. Astfel, credinţa în Isus Hristos şi respectarea poruncilor divine, în totalitatea lor, ne aduc biruinţa asupra oricărei forme de rău şi se concretizează ca fiind reacţia pe care trebuie să o avem în faţa realităţii lumii în care trăim.

 

Rugăciune pentru a dobândi puterea de a ne împotrivi răului în toate circumstanţele prin care trecem, de a intra într-o relaţie vie cu Dumnezeu prin trăirea naşterii din nou şi prin respectarea tuturor poruncilor divine.

 

„Să ne aducem aminte că de-a lungul întregii istorii, calea adevărului şi iubirii întotdeauna a învins în cele din urmă. Au existat oameni răi şi tirani, ce păreau a fi pe moment invincibili, dar în final toţi aceştia au căzut. Gândiţi-vă că nu numai o singură dată s-a întâmplat acest lucru, ci întotdeauna acest gen de persoane au căzut.” – Mahatma Gandhi

 

Dacă vom studia istoria umanităţii, vom constata cu uşurinţă faptul că toate culturile sau civilizaţiile care s-au degradat moral au încetat să mai existe la un anumit moment. Uneori, chiar şi la atingerea apogeului dezvoltării, dacă degradarea morală depăşea o anumită limită, respectivele civilizaţii dispăreau în mod neaşteptat. Am putea spune că există o lege a istoriei şi a universului ce nu permite ca omul să depăşească o anumită măsură a răului. Nu trebuie să fii creştin pentru a putea vedea toate aceste lucruri, dar dacă ai credinţă în Dumnezeu, atunci îţi vei da seama cu uşurinţă că este vorba de intervenţia Creatorului universului asupra istoriei acestui pământ. Înţelegem că Dumnezeu controlează tot ceea ce se întâmplă pe pământ, astfel încât „calea adevărului şi iubirii” să învingă în cele din urmă, iar răul să fie eradicat pe deplin.

 

În natura noastră interioară există principii bune şi rele ce se luptă pentru supremaţie, fapt pentru care trebuie să fim de fiecare dată atenţi asupra alegerilor pe care le facem. Atunci când principiile negative ne domină, dorinţa de a stăpâni peste ceilalţi începe să se facă simţită, conducând la un comportament corupt şi imoral. Mai mult decât atât, simţământul superiorităţii aduce cu sine şi o degradare a imaginii de sine, astfel încât nu te mai vezi în adevărata lumină. Ai impresia că eşti invincibil, un fel de dumnezeu, ce dictezi asupra celorlalţi şi de fiecare dată nu faci altceva decât să încerci să îţi domini semenii, zdrobind orice împotrivire. Dictatorii din sferele înalte ale puterii au fost de regulă despoţi încă de la începutul avansării lor pe scara socială. Trebuie să fim atenţi pentru a reprima astfel de tendinţe când le depistăm în interiorul nostru.

 

Răutatea şi tirania merg mână în mână, astfel că nu putem spune că una poate fi separată de cealaltă. Însă trebuie să nu uităm că Dumnezeu nu a abandonat planeta Pământ, şi prin urmare, legile pe care le-a pus se împlinesc. Atunci când cineva cedează tentaţiei puterii, în mod clar se pune în afara acţiunii legilor binelui, iar sancţionarea este sigură, chiar dacă ea întârzie o vreme. Acest lucru se întâmplă fiindcă legile pe care Dumnezeu le-a pus în natură şi în societate nu permit un astfel de comportament pe termen lung. Există o perioadă de „graţie”, în care omului i se transmit mesaje să îşi rectifice atitudinea şi faptele, dar dacă nu se întâmplă nici o schimbare, judecata nimicitoare este sigură. Cred că nu trebuie să avem îndoială asupra faptului că Dumnezeu intervine pentru a nimici răul, acest lucru fiind vizibil şi la scara istoriei. Ar fi bine să învăţăm acest principiu, pentru a nu ne trezi în situaţia de a fi nimiciţi la a doua venire a lui Hristos, ba chiar şi până atunci.

 

Există o decădere prezentă ce se întâmplă de fiecare dată când principiile răului conduc pe un om sau chiar o naţiune. Nu există o prosperitate durabilă cât timp se încalcă principiile binelui, ce sunt puse la baza existenţei întregului univers. Pentru o vreme, se pare că nu contează prea mult de ce parte eşti, fiindcă dacă ai putere, poţi face tot ce doreşti. Acesta este mirajul puterii, o înşelăciune căreia îi putem cădea pradă, dacă nu suntem sub influenţa Duhului Sfânt. Dar judecata divină este sigură, atât în aspectele ei prezente prin dureri şi suferinţe de tot felul, cât şi la final, când orice formă de rău va fi nimicită de pe pământ.

 

 

Din context se poate cu uşurinţă constata că persoana descrisă stând pe un cal alb, nu este altcineva decât Domnul Hristos la a cea de-a doua Sa venire. Privind către viitor înţelegem că binele va învinge în cele din urmă, iar toţi tiranii şi oamenii răi vor fi nimiciţi de pe pământ. Această lucrare de la finalul istoriei nu este altceva decât aplicarea judecăţii ce a fost amânată pentru a se oferi timp de întoarcere şi pocăinţă. „Calul alb” semnifică puritatea Celui care judecă, acea curăţie extraordinară a Celui ce stăpâneşte în ceruri şi pe pământ, a Celui dispreţuit de toţi tiranii şi de către toţi oamenii răi de pe pământ. El nu S-a schimbat niciodată, iar faptul că oamenii credincioşi au fost persecutaţi şi aparent înfrânţi, a fost doar o realitate trecătoare, care atunci va fi depăşită.

 

Domnul Hristos este credincios fiindcă Îşi împlineşte făgăduinţele şi nu lasă ca nimic din ce a zis să fie uitat. El este şi adevărat, fiindcă în Persoana Sa sunt întruchipate toate principiile ce stau la temelia întregului univers. Nimic din ce există nu poate să contrazică natura Sa desăvârşită, care se constituie ca reper unic şi indestructibil pentru întreaga eternitate. Domnia pe care o va instaura pe pământ va fi veşnică şi va fi caracterizată de domnia deplină a binelui, răul fiind exclus cu desăvârşire. Putem spune că atunci, legea binelui ce învinge răul se va împlini pe deplin şi pentru totdeauna. Pare incredibil acest lucru, dar împlinirea este sigură, fiind garantată de către Dumnezeu.

 

Domnul Hristos S-a luptat de-a lungul veacurilor cu orice formă de rău ce a existat pe pământ, dar la final El va distruge orice urmă a acestuia, astfel că doar cei care s-au curăţit prin intermediul aplicării planului de mântuire vor mai rămâne pe pământ. Lupta Sa este împotriva oricărui principiu rău ce acţionează pe pământ. El este vrăjmaşul de prim rang al oamenilor răi, al tiranilor, al oricărei forme de nelegiuire. În harul Său a căutat să câştige de partea Sa pe cei ce Îi erau vrăjmaşi, dar dacă se persistă în nelegiuire, harul Său devine foc nimicitor. Să nu ne jucăm niciodată cu Dumnezeu sau cu Domnul Hristos. Judecata Sa este sigură, la fel ca mântuirea Sa. Să nu uităm vreodată acest lucru. Datorită timpului de har pe care îl trăim, avem tendinţa de a amâna întoarcerea deplină la El, dar costul final va fi teribil, iar cei care vor constata acest lucru vor fi îngroziţi.

 

Titlul de „Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor” se aplică şi în clipa de faţă, dar din nefericire conducătorii din lumea noastră nu realizează obligaţiile pe care le au faţă de Dumnezeu. De aceea şi nelegiuirea abundă, iar corupţia se află în locurile înalte. Consecinţele acestei ignorări şi nerecunoaşteri a suveranităţii lui Dumnezeu vor fi teribile, fiindcă judecata divină va fi nimicitoare şi fără milă. Insist asupra acestui aspect, de îndată ce harul divin se va retrage, judecata se va manifesta fără nici un fel de îngăduinţă. Atunci va fi prea târziu pentru a mai face schimbări în viaţa ta.

 

 

Garanţia că în cele din urmă calea adevărului şi a iubirii va învinge este dată de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă vom da crezare acestui Cuvânt, atunci vom înţelege că de fiecare dată această cale a învins. Acum există o biruinţă spirituală de excepţie, pe care toţi cei care au credinţă în Dumnezeu o văd cu prisosinţă. Iar atunci va fi o manifestare cosmică a biruinţei binelui asupra răului. Biblia ne ajută să privim cu nădejde şi dor către acea vreme când Dumnezeu va reinstaura Împărăţia Sa pe pământ.

 

Noutatea esenţială a ceea ce va fi în lumea viitorului, va consta în eradicarea oricărui principiu rău, iar în mod special a violenţei. Nu vor mai exista tirani şi nici oameni nedrepţi. Corupţia nu va mai fi. Iar în locul întocmirilor nelegiuite din această lume, va domni binele, adevărul şi dreptatea. Toate acestea vor fi realizate prin acţiunea puterii creatoare a lui Dumnezeu, care va recrea întreaga planetă şi ne va acorda putere de a trăi într-un univers curat şi binecuvântat. Iar un element central al acestei descoperiri va fi faptul că vom locui în prezenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna. El va fi Marele centru în jurul căruia vor gravita toate lucrurile.

 

În perioada prin care trecem putem vedea prin credinţă acest viitor plin de slavă. Dar pe de altă parte, dacă vom da atenţie vieţii pe care o trăim, vom sesiza urmele paşilor providenţei divine în tot ce ne înconjoară. Conştiinţa prezenţei divine care acţionează deja asupra lumii în care trăim, ne va aduce bucurie şi pace, indiferent de experienţele prin care vom fi chemaţi să trecem. Dumnezeu controlează toate lucrurile, iar aici există o siguranţă deplină, că El nu ne va lăsa să ne pierdem dacă ne-am pus credinţa în El.

 

Rugăciune pentru a urma calea adevărului şi iubirii, aşa cum ne-a fost exemplificat prin viaţa Domnului Isus Hristos, precum şi pentru a privi cu încredere către viitor, când toate lucrurile vor fi înnoite prin puterea lui Dumnezeu.

De Octavian Lupu

„Linia frontului de luptă dintre bine şi rău este trasată prin inima oricărui om de pe pământ.” – Alexander Soljeniţin

 

Nimeni nu este scutit de lupta ce se dă dintre bine şi rău, dintre Hristos şi Cel Rău. Nu există un teren neutru, unde să ne putem refugia. De aceea, ori suntem de partea binelui, ori de partea răului. Această „linie a frontului de luptă” se referă la tot ceea ce facem, gândim sau spunem, astfel că de fiecare dată trecem de o parte sau alta a acestui front. Din acest punct de vedere, cred că trebuie să privim cu maximă seriozitate ceea ce se întâmplă cu noi în decursul vieţii de zi cu zi, pentru a lua de fiecare dată partea binelui şi a adevărului. Cei care cred că se pot sustrage acestei confruntări, se înşeală amarnic, şi chiar prin această confuzie ei dovedesc că sunt de partea vrăjmaşului adevărului.

 

Lupta din interiorul nostru este cea mai teribilă dintre toate câte au existat pe acest pământ. Acest conflict din mintea noastră ne afectează în modul cel mai direct, atât în sens ascendent, către valorile cereşti, cât şi descendent, către valorile minciunii. Cele două tendinţe caută să ne atragă pentru a face alegeri care să consimtă decizia noastră de a aparţine uneia sau alteia dintre taberele aflate în conflict. De exemplu, tendinţele pozitive vor încerca să ne influenţeze prin argumente ce fac apel la raţiune şi la bun simţ, să luăm de fiecare dată poziţie pentru adevăr. În acelaşi timp, tendinţele negative vor căuta prin tot felul de raţionamente, să ne determine să practicăm minciuna, să promovăm valori false, care aparent ne aduc un avantaj imediat. Însă ori de câte ori alegem să trecem de partea răului, conştiinţa noastră va tinde să devină tot mai imună la influenţa binelui şi adevărului.

 

Atunci când credem că suntem imuni la atacul părţii negative, sau când ne îndoim de realitatea luptei dintre bine şi rău ce se dă în interiorul nostru, ajungem să nu mai fim în stare să ne opunem păcatului. Cel mai grav lucru şi cea mai mare înşelăciune se află în a crede că suntem într-o situaţie avantajoasă prin faptul că noi n-am făcut nimic „rău” de-a lungul vieţii, că toate aceste lucruri, privind lupta dintre Hristos şi Satana, nu ne priveşte în vreun fel. Prin chiar acest raţionament dovedim fie că suntem victimele părţii negative, fie că am trecut cu hotărâre de partea răului. Nimeni nu este imun la atacul principiilor nelegiuirii, dar există siguranţa biruinţei pentru toţi cei care Îl urmează pe Hristos.

 

Atunci când înţelegem natura acestei lupte dintre bine şi rău, ce se dă în interiorul fiecărui om, avem şansa de a căuta o poziţie avantajoasă pentru a trece de partea lui Hristos şi de a învinge tot ce este rău. Astfel, vom căuta să urmăm modelul divin, iar apelând la puterea Domnului Hristos vom reuşi să învingem în felul în care şi El a biruit. În ce priveşte pe cei din jurul nostru, vom înţelege că este necesar ca fiecare om să treacă de partea binelui, fiindcă în joc se află destinul său veşnic. Fără a ne sustrage luptei, vom căuta să smulgem pe cât mai mulţi oameni din apatia sau indiferenţa acestui timp, în care se pare că noţiunea conflictului dintre Hristos şi Cel Rău reprezintă ceva depăşit şi nerelevant. Cred că avem datoria de a avertiza pe toţi oamenii asupra marii înşelăciuni de a crede că această luptă nu se referă la noi. Cred că trebuie să aducem la cunoştinţa fiecărui om, că avem datoria de a trece hotărât, în toate lucrurile vieţii, de partea Dumnezeului veşnic.

 

 

Intenţia de a face binele nu este suficientă pentru a ajunge să îl şi practicăm. Pentru a atinge acest obiectiv, este necesară o putere supranaturală, care să acţioneze din interiorul nostru şi să ne susţină fiecare efort spre bine pe care îl facem. Din acest punct de vedere, prin intermediul primirii Duhului Sfânt, orice om care se încrede în Isus Hristos ajunge să se desprindă de această lege nefericită ce ne ţine legaţi de partea negativă. Paradoxul „răului ce stă lipit” chiar şi atunci când vrei să faci bine, exprimă în modul cel mai clar dimensiunea abisală a căderii ce ne marchează pe noi toţi, începând cu Adam. De aceea, fără manifestarea puterii lui Isus Hristos, nu vom putea să ne oprim posedării răului ce acţionează irezistibil asupra minţii şi trupului nostru.

 

Cunoştinţa principiilor Cuvântului divin nu aduce automat şi eliberarea de principiile rele. Simpla informare a unei persoane cu privire la nişte reguli, nu aduce şi puterea de a le respecta. De exemplu, putem să citim cât dorim despre ce înseamnă să practici o anumită activitate. Dacă nu trecem însă la partea practică, sub îndrumarea unei persoane care ne poate sfătui, nu vom putea realiza nimic concret. Tot astfel, dacă religia noastră se mărgineşte la cunoştinţe despre Hristos, fără a transpune în mod practic ceea ce am învăţat, vom ajunge în scurt timp să constatăm că viaţa noastră a rămas aceeaşi. Nu există o înşelăciune mai mare, decât a celui care crede că prin cunoaşterea unor principii, va ajunge să şi le respecte automat, de la sine. Orice transpunere în practică necesită alegere, perseverenţă, efort şi de multe ori o luptă teribilă cu principiile rele.

 

Principiile rele sunt întipărite foarte adânc în noi prin ereditatea pe care am moştenit-o de la părinţi, precum şi prin educaţia pe care am primit-o. Când cunoaştem lucrurile cu privire la Dumnezeu, atunci apare un conflict între ceea ce citim din Scriptură şi experienţa vieţii de zi cu zi. Interesant este faptul că s-ar putea să ştim foarte multe despre planul de mântuire, dar viaţa noastră să rămână sub robia principiilor rele. Acest lucru se datorează faptului că religia noastră la acel moment era doar la nivel de informaţie, fără a avea puterea eliberatoare a lui Hristos. Pentru a trece la această a doua etapă, este necesară intrarea în contact cu Dumnezeu prin rugăciune personală, precum şi prin depunerea unui efort constant în a cultiva latura pozitivă şi de a reprima partea negativă.

 

Robia principiilor rele în viaţa de zi cu zi se reflectă prin suma deprinderilor şi obiceiurilor ce ne marchează în mod nefast, la care nu putem să renunţăm în ciuda celor mai bune dorinţe sau chiar eforturi. O religie în care cunoştinţa asupra lucrurilor spirituale nu este urmată de o practicare a acestora, va ajunge în scurt timp să ne înşele mai mult decât ateismul declarat. Fără manifestarea puterii eliberatoare a Duhului Sfânt, nu vom putea să rupem lanţurile ce ne leagă de tabăra puterilor răului.

 

 

Aşa cum poţi să cunoşti litera unui lucru, dar să nu practici ceea ce deja ştii, este posibil să nu ai ştiinţă asupra părţii de învăţătură, fiindcă nu ai avut ocazii în acest sens, dar pe baza conştiinţei morale să practici ceea ce este bine şi drept. Dacă practicarea binelui ar fi depins de citirea Bibliei, atunci marea majoritate a umanităţii, care nu a ştiut să citească sau nu a avut ocazia de a citi această Carte, ar fi fost pierdută din start. Ori lucrurile nu stau aşa, fiindcă în „firea noastră”, deopotrivă cu partea negativă, există şi mărturia conştiinţei morale, care ne vorbeşte despre adevăr indiferent de loc sau vreme.

 

Nu mă refer acum la cei care au ocazia de a cunoaşte Biblia şi totuşi o ignoră, ci la cei, mulţi la număr dealtfel, care nu se pot bucura de acest privilegiu. Este extraordinar să constatăm că în interiorul nostru, deopotrivă cu firea pământească pe care ne-a inoculat-o Cel Rău, acţionează şi o „vrăjmăşie” împotriva ei, prin intermediul conştiinţei morale, plasată de Dumnezeu chiar de la căderea omului. Prin urmare, nu există justificare pentru comiterea răului, dar există şansa ca oamenii să aibă un anumit simţ al dreptăţii, chiar şi dacă ei nu au avut la dispoziţie partea scrisă a revelaţiei lui Dumnezeu.

 

Având însă avantajul cunoaşterii Bibliei, atunci nu trebuie altceva decât să profităm de acest lucru, şi îmbinând această cunoaştere cu ceea ce ne îndeamnă conştiinţa morală, va trebui să trecem la partea practică, solicitând puterea Duhului Sfânt. În acest sens, trebuie să trăim adevărul pe care îl desprindem prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu. S-au luat măsuri suficiente pentru a putea învinge răul, dintre care aş aminti procesul „naşterii din nou”, prin intermediul căreia tot interiorul nostru este rescris şi reconfigurat pentru a putea să reflecte slava lui Dumnezeu prin chipul lui Isus Hristos. Când acest proces se desfăşoară în noi, atunci putem şti cu siguranţă că am trecut de partea binelui.

 

Versiune audio  
- Este uşor sau greu să transmiţi mesajul pe care Domnul ţi-l încredinţează să îl spui semenilor tăi? Ce se poate spune despre ce a răspuns profetul Mica celui cei îi spunea să vorbească de bine regelui Ahab aşa cum citim în 1 Cronici 22:14 „Mica a răspuns: Viu este Domnul, că voi vesti ce-mi va spune Domnul.”?

- Toţi oamenii lui Dumnezeu, incluzându-i pe profeţi, s-au confruntat cu această dilemă dificilă de a spune sau nu ceea ce le-a fost descoperit, fiindcă deseori mesajul ce urma a fi transmis conţinea elemente dureroase care aveau să supere pe cei cărora le era adresat. Într-o piesă de teatru am surprins o replică ce m-a pus pe gânduri, astfel un actor spunea „Este mare lucru să spui adevărul!”, iar altul îi răspundea „Mai mare lucru este să spui adevărul şi să suporţi consecinţele!”. Aşa a fost şi cazul profeţilor, al apostolilor, al evangheliştilor şi al reformatorilor din toate veacurile, fiindcă ei au trebuit să spună lucruri adevărate, dar nepopulare, având de îndurat o mulţime de persecuţii şi de nedreptăţi.

- De ce rostirea adevărului doare, iar oamenii au tendinţa de a se ridica împotriva celor care îl prezintă având dorinţa de îndreptare şi salvare? De ce nu este bine să ascundem ceea ce este drept şi adevărat?

- Adevărul este o noţiune care provoacă durere pentru o lume străină de Cuvântul lui Dumnezeu şi de puterea Sa vindecătoare, fiindcă astfel sunt descoperite lucruri tainice, care stau la baza multor aşa zise „realizări” pe care oamenii le expun pentru a fi văzute de ceilalţi. În cazul profeţilor, vedem bine că ei vorbeau în numele lui Dumnezeu arătând dezastrul către care se îndrepta întreaga naţiune. Ei nu puteau să tacă într-un timp de primejdie, când distrugerea era la un pas de a fi adusă la îndeplinire.

- Să citim acum contextul celor afirmate de către profetul Mica din 1 Împăraţi 22,3-6 „Ahab, împăratul lui Israel a zis slujitorilor săi: Ştiţi că Ramot din Galaad este al nostru. Şi noi stăm fără grijă, în loc să-l luăm înapoi din mâinile împăratului Siriei. Şi a zis lui Iosafat: Vrei să vii cu mine să luptăm împotriva Ramotului din Galaad? Iosafat a răspuns împăratului lui Israel: Eu voi fi ca tine, poporul meu ca poporul tău, caii mei ca ai tăi. Apoi Iosafat a zis împăratului lui Israel: Întreabă acum, te rog, cuvântul Domnului. Împăratul lui Israel a strâns pe proroci, în număr de aproape patru sute, şi le-a zis: Să merg să lupt împotriva Ramotului din Galaad, sau să mă las? Şi ei au răspuns: Suie-te, şi Domnul îl va da în mâinile împăratului.”. Cum a fost sfatul dat de către Iosafat de a întreba pe Dumnezeu înainte de a merge la luptă?

- În cazul de faţă vedem că Ahab, regele lui Israel, a întocmit un plan de luptă din proprie iniţiativă, fără a întreba pe Dumnezeu, fără să îi pese dacă Domnul va fi cu el sau nu. Nu regăsim oare aceeaşi tendinţă şi în zilele noastre? Dar Iosafat, regele lui Iuda, un om evlavios, a înţeles că nu este bine să se meargă la luptă fără a avea asigurarea că Dumnezeu este cu tine. Lui îi era clar faptul că „orice biruinţă este un dar de la Domnul” şi nu este rodul simplu al planurilor omeneşti.

- În acest caz vedem că Ahab a chemat mai bine de 400 de profeţi, aşadar siguranţa era deplină. Totuş vom citi următoarele versete 7-9 „Dar Iosafat a zis: Nu mai este aici nici un proroc al Domnului, ca să-L putem întreba? Împăratul lui Israel a răspuns lui Iosafat: Mai este un om prin care am putea să întrebăm pe Domnul; dar îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău: este Mica, fiul lui Imla. Şi Iosafat a zis: Să nu vorbească împăratul aşa! Atunci împăratul lui Israel a chemat un dregător, şi a zis: Trimite şi adu îndată pe Mica, fiul lui Imla.”. De ce Ahab considera că profetul Domnului vorbea numai lucruri rele?

- Situaţia era deosebit de critică în Israel, fiindcă Ahab era cel care instigase întreaga naţiune să nu se mai închine Domnului şi să treacă la un alt gen de închinare, idolatră, a zeului fenician Baal. În consecinţă, Mica a rostit multe avertismente împotriva celor care duceau în rătăcire poporul Israel, fapt pentru care a fost condamnat şi închis. Profetul nu avea cum să vorbească de bine în condiţiile în care idolatria făţişă a lui Ahab era cunoscută de toţi. În plus, acei 400 de profeţi, aşa cum a sesizat şi Iosafat, nu erau ai Domnului, ci cu siguranţă erau ai lui Baal. Prin urmare, avem o zeitate  păgână care aproba tot ce spunea împăratul prin intermediul profeţilor lui Baal, şi cuvântul lui Dumnezeu rostit prin Mica, ce se opunea planurilor acestuia.

- Să citim mai departe versetele 13 – 14: „Solul care se dusese să cheme pe Mica i-a vorbit aşa: Iată, că prorocii, într-un glas, prorocesc bine împăratului; să fie dar şi cuvântul tău ca al fiecăruia din ei! Vesteşte-i bine! Mica a răspuns: Viu este Domnul, că voi vesti ce-mi va spune Domnul.”. De ce nu era oportun ca profetul Domnului să aducă un mesaj diferit de al profeţilor lui Baal?

- Am putea spune, folosind terminologia zilelor noastre, că nu era „politic corect” să facă astfel de afirmaţii în locul şi la momentul respectiv, când curentul popular era de partea împăratului, iar acesta se afla în faţa unor demnitari străini. Răspunsul lui Mica însă descoperă faptul că datoria pe care o avem de a rosti adevărul nu cunoaşte excepţii, iar mărturia pe care o dăm din partea lui Dumnezeu trebuie să fie rostită aşa cum a pronunţat-o Cel ce ne-a încredinţat-o.

- Să urmărim ce s-a întâmplat mai departe şi să citim versetele 15-16: „Când a ajuns la împărat, împăratul i-a zis: Mica, să mergem să luptăm împotriva Ramotului din Galaad, sau să ne lăsăm? El a răspuns: Suie-te, căci vei izbândi, şi Domnul îl va da în mâinile împăratului.” Oare Mica a încercat să ascundă mesajul pe care îl primise de la Dumnezeu?

- Cu siguranţă că Mica nu a dorit să facă pe plac împăratului, ci el a redat mesajul profeţilor lui Baal, dar cu siguranţă intonaţia a fost de natură să infirme ceea ce spunea. De fapt, profetul a dorit să exemplifice ridicolul acestei situaţii, fiindcă de fapt Ahab nu dorea să afle sfatul lui Domnului, fiindu-i suficient ceea ce primise de la Baal.

- Ca o confirmare a celor spuse, să citim versetele 16 – 18 „Şi împăratul i-a zis: De câte ori trebuie să te pun să juri că nu-mi vei spune decât adevărul în Numele Domnului? Mica a răspuns: Văd tot Israelul risipit pe munţi, ca nişte oi care n-au păstor. Şi Domnul zice: Oamenii aceştia n-au stăpân; să se întoarcă fiecare acasă în pace.  Împăratul lui Israel a zis lui Iosafat: Nu ţi-am spus că el nu proroceşte nimic bun despre mine, ci proroceşte numai rău?” Ce putem spune despre acest mesaj?

- Aşa cum se poate citi în continuare, Ahab urma să fie atras într-o capcană şi avea să îşi piardă viaţa, iar Israel avea să devină pentru o vreme o naţiune fără conducător. A proroci o înfrângere când toţi se gândesc la biruinţă, este un lucru neînţelept, consecinţele fiind pe măsură. Pe de altă parte, profetul era pus într-o dilemă din care nu putea găsi o rezolvare prin compromis. El fie trebuia să spună la fel ca profeţii lui Baal şi să-l trădeze pe Dumnezeu, având de suportat consecinţele unei astfel de desconsiderări a încrederii acordate, fie să asculte de Domnul şi să rostească adevărul având de suportat persecuţia lui Ahab. Între acestea două, el a ales să rămână alături de Dumnezeu, devenind un exemplu pentru noi şi pentru toţi cei care aveau să treacă prin situaţii similare.

- Să analizăm acum una alt caz, fapt pentru care vom citi din cartea profetului Ieremia 43: 1-4: „Când a isprăvit Ieremia de spus întregului popor toate cuvintele Domnului, Dumnezeului lor, toate cuvintele pe care-l însărcinase Domnul, Dumnezeul lor, să le spună, Azaria, fiul lui Hosea, Iohanan, fiul lui Careah, şi toţi oamenii aceia îngâmfaţi, au zis lui Ieremia: Minţi! Nu Domnul, Dumnezeul nostru, te-a însărcinat să ne spui: Nu vă duceţi în Egipt ca să locuiţi acolo pentru o vreme! Ci Baruc, fiul lui Neriia, te aţâţă împotriva noastră, ca să ne dai în mâinile Haldeilor, să ne omoare sau să ne ducă robi la Babilon! Astfel, Iohanan, fiul lui Careah, toate căpeteniile oştilor, şi tot poporul, n-au ascultat de glasul Domnului, care le poruncea să rămână în ţara lui Iuda.”. De ce mărturia unui profet este atât de greu luată în seamă?

- Tendinţa naturală a fiecăruia dintre noi este de a nu recunoaşte când am greşit şi de a persevera în alegerile făcute, chiar dacă realitatea ne dovedeşte că nu avem dreptate. Această încăpăţânare se constituie ca un obstacol major în a urma calea lui Dumnezeu, ce presupune corecţii şi renunţări în ce priveşte multe dintre proiectele personale şi urmarea călăuzirii divine. Nu oricine este în stare să dovedească o astfel de umilinţă, ci doar cei care trăiesc experienţa regenerării interioare prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

- Dar de ce evreii nu au luat în seama cuvintele lui Dumnezeu comunicate prin intermediul lui Ieremia? Ce anume îi deranja în acest sfat divin?

- Acuzaţia permanentă adusă de evrei lui Ieremia era că ar fi fost un spion al babilonienilor sau un trădător, aşa că el nu avea cum să aducă un mesaj din partea lui Dumnezeu. Să ne gândim puţin la situaţia acelui timp, astfel evreii nu recunoşteau că sunt într-o relaţie greşită cu Dumnezeu, că L-au abandonat, fapt pentru care se agăţau de făgăduinţele intervenţiei divine în caz de primejdie. Din acest punct de vedere, un mesaj care le spunea contrariul era imediat respins, iar mesagerul era adus la tăcere, considerându-se că el vine din partea vrăjmaşului.

- Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mărturia Domnului Isus Hristos? Nu s-a considerat că şi El este un trădător, sau cel puţin, un pericol pentru naţiune, prin faptul că demasca ruperea relaţiei cu Dumnezeu şi dădea un sfat contrar a ceea ce se credea în acele timpuri?

- Soarta unui profet este aceeaşi indiferent de vreme. A recunoaşte că eşti greşit, presupune o descoperire pe care numai Dumnezeu o poate realiza, iar a urma o altă cale decât cea a încăpăţânării şi înălţării de sine, presupune o pocăinţă deplină, lucru rar întâlnit în istorie. Aşadar, a fi profet, sau mesager al Domnului, presupune să întâmpini opoziţiei atunci când mesajul vine în contradicţie cu concepţiile populare, care uneori preiau fragmente de text biblic, dar ignoră învăţătura de ansamblu a Scripturii, ce presupune o relaţie de supunere faţă de Dumnezeu şi de dedicare deplină.

- Să mergem mai departe şi să identificăm sursa mesajului primit de profeţi, conform cu mărturia lor şi de aceea vom citi din Ieremia 1:1-4 „Cuvintele lui Ieremia, fiul lui Hilchia, unul din preoţii din Anatot, din ţara lui Beniamin. Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia, fiul Amon, împăratul lui Iuda, în al treisprezecelea an al domniei lui, şi pe vremea lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, până la sfârşitul anului al unsprezecelea al lui Zedechia, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, până pe vremea când a fost dus Ierusalimul în robie, în luna a cincea. Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: … ” . Ce elemente importante regăsim în aceste versete cu privire la sursa mesajului?

- Din ceea ce am citit putem vedea cu uşurinţă prezentarea personală a profetului, în cazul nostru Ieremia, fiul lui Hilchia, preot din Anatot, din ţara lui Beniamin. Astfel, el enumeră datele de identificare personală, în genere suficiente pentru acele timpuri, fiind un lucru similar prezentării actelor de identitate. Urmează contextul istoric, mai bine zis perioada primirii mesajelor divine, prin menţionarea domniei mai multor regi din Iuda şi a altor evenimente notabile, iar după aceea este expus mesajul.

- De ce era nevoie de atâtea detalii pentru a prezenta mesajul divin? De fiecare dată vom avea nevoie de anumite date de identificare ale mesagerului şi de contextul evenimentelor timpului?

- O regulă de bază în înţelegerea oricărui fel de mesaj este de a vedea cine este mesagerul şi în ce context a vorbit. Dacă vom lua din context cele afirmate, vom obţine un mesaj distorsionat şi de aceea este important să corelăm elementele ce ţin de textul mesajului cu ceea ce este legat de contextul istoric şi de anumite date personale ale mesagerului. O astfel de metodă se numeşte a fi „istorico – gramaticală” şi este de bază în înţelegerea oricărui text biblic. În acelaşi timp, prin menţionarea contextului, ne este mult mai uşor să înţelegem problematica timpului respectiv şi să iasă mai clar în evidenţă adevărul celor afirmate.

- Prin ce ne ajută contextul istoric să înţelegem mai bine cele afirmate de către profetul Ieremia?

- Pentru acest lucru este suficient să citim din cărţile Împăraţilor şi din Cronici evenimentele ce s-au petrecut în timpul menţionat de către Ieremia şi vom vedea că mesajul primit s-a armonizat cu ceea ce s-a întâmplat, corelând astfel mai multe surse cu privire la aceeaşi perioadă. Ne dăm astfel seama că Ieremia a avut dreptate în ceea ce a afirmat, iar dacă regele şi naţiunea ar fi urmat sfaturile sale, dezastrul distrugerii lui Iuda şi a Ierusalimului nu s-ar mai fi întâmplat. Astfel, mărturia lui Ieremia, dublată şi de cele afirmate de cronicari se armonizează, înţelegând că este periculos să neglijezi sfatul divin, chiar dacă acest lucru presupune abandonarea viziunii populare a timpului respectiv.

- Ce putem spune mai departe de ce se afirmă în Osea 1:1 „Cuvântul Domnului, spus lui Osea, fiul lui Beeri, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel.”? De ce este important să înţelegem că Dumnezeu nu a lăsat neavertizat poporul Său, chiar dacă regii trădaseră cauza divină?

- Avem un paralelism al acţiunilor desfăşurate în acea perioadă. Pe de o parte, regii lui Iuda nu mai urmau planul divin şi mergeau pe calea ambiţiilor politice personale şi a alianţelor cu popoarele păgâne, încercând să intre în jocul geopolitic al timpului. Pe de altă parte, Dumnezeu nemaiputând să comunice prin intermediul conducătorilor lui Iuda, a ridicat profeţi, sau mesageri, care să nu lase pe nimeni în necunoştinţă de cauză asupra a ceea ce se întâmpla.

- Putem spune că aceşti profeţi au fost un fel de „măsură de urgenţă” pe care Dumnezeu a luat-o datorită trădării însărcinării sfinte din partea conducătorilor?

- Cu siguranţă că aşa au stat lucrurile. Din cauză că aceşti conducători nu mai aveau relaţie cu Dumnezeu, deşi continuau să exercite autoritate în Numele Său, ei conduceau întreaga naţiune spre ruină. De aceea, era necesar să existe mesageri care să spună lucrurilor pe nume şi toţi să fie avertizaţi, cu dorinţa ca mesajul în cauză să fie primit, iar dezastrul să fie evitat. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat, confirmând cele spuse cu privire la încăpăţânarea şi înălţarea de sine a omului, în general şi a celor ce conduc, în special.

- Să mergem mai departe şi să urmărim ce reacţii aveau profeţii după primirea unei viziuni, fapt pentru care vom citi din Daniel 8:27: „Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia.”. De ce Daniel avea astfel de reacţii după ce intra în legătură cu Dumnezeu?

- Acest verset ne ilustrează că nu era simplu să primeşti o descoperire, sau o viziune, din partea  lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la următorul lucru: profetul avea aceeaşi natură cu a noastră, iar contactul cu puterea supranaturală a lui Dumnezeu depăşea capacitatea susţinerii unei legături directe. De la căderea în păcat, natura noastră s-a degradat tot mai mult, iar a vedea lucruri ce ţin de realitatea cerească presupune un efort greu de suportat. În ziua de astăzi ştim ce solicitant este să lucrezi în faţa calculatorului şi să vehiculezi o mulţime de informaţii care circulă prin intermediul Internet-ului şi mass-media. Solicitarea scoarţei cerebrale este extremă, fapt pentru care multe persoane ajung să intre în stress cronic şi chiar să ajungă epuizate fizic şi psihic. Ce putem spune însă despre solicitarea fizică şi psihică a unui profet care primeşte instrucţiuni chiar din partea lui Dumnezeu, o realitate ce ne depăşeşte infinit!

- Ca o confirmare a acestei idei, să citim şi din Daniel 10:7-8: „Eu, Daniel, am văzut singur vedenia; dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă, şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur, şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă.”. Observăm că se reia aceeaşi experienţă oferindu-se mai multe detalii. Ce se mai poate spune despre acest subiect?

- Detaliile menţionate relevă o cedare a puterilor fizice în faţa unei expuneri informaţionale copleşitoare. Prin intermediul vederii ne sunt comunicate în mod obişnuit cele mai multe informaţii şi nu este un fapt lipsit de importanţă acela că nervul optic reprezintă una dintre cele mai dezvoltate formaţiuni nervoase din organism. Expunerea la informaţiile oferite prin intermediul viziunii au determinat depăşirea capacităţii de prelucrare a naturii fizice şi practic profetul a căzut în leşin. Mai departe se vorbeşte despre pierderea capacităţii respiratorii şi despre necesitate unei întăriri supranaturale pentru ca profetul să primească şi să redea viziunea. Trebuie bine înţeles că lucrurile scrise în cărţile profetice redau parţial ceea ce profetul a văzut cu adevărat, aşa cum cărţile nu pot surprinde totalitatea experienţei prin care trece autorul. De aceea, a primi o viziune nu este un lucru simplu, dată fiind natura noastră degradată din cauza păcatului.

- Să trecem mai departe la înţelegerea unui alt aspect din viaţa unui profet, şi anume mustrarea conducătorilor atunci când greşesc, dar de data aceasta în contextul Noului Testament. Vom citi din Galateni 2: 11-13: „Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.” De ce oare Petru a procedat în felul acesta?

- Aşa cum am mai precizat în alte situaţii, Petru a încercat să fie „politic corect” faţă de evreii creştini şi faţă de prejudecăţile acestora. Nu era un lucru greşit să doreşti respectarea prejudecăţilor celorlalţi, dar în cazul de faţă contextul era altul. Petru nu se afla la Ierusalim, ci în Antiohia, în mijlocul unei biserici formate dintre neamuri şi nu dintre iudei. Aşadar, el poate câştiga pe cei câţiva iudei veniţi de la Ierusalim, dar pierdea o întreagă biserică dintre neamuri. Într-un fel el era „politic corect” faţă de primii, dar greşea profund faţă de ceilalţi, riscând dezintegrarea mişcării creştine, care tocmai atunci trecea la neamuri.

- Cele spuse confirmă reacţia lui Pavel, care a acţionat aşa cum citim în Galateni 2:14-16 „Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor? Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” Recunoaştem prin aceste cuvinte lucrarea unui profet al Domnului?

- La fel ca Mica sau Ieremia în faţa regilor lui Israel, Pavel a atras atenţia lui Petru asupra greşelii pe care o făcuse, trădând practic cauza Evangheliei şi distorsionând mesajul acesteia, al mântuirii prin intermediul credinţei în Hristos, fără faptele Legii. Pavel a dat dovadă de un curaj de excepţie pe toată durata misiunii sale. Pe de altă parte, ştim că el a respectat prejudecăţile evreilor creştini, dar nu atunci când predica între neamuri. El a ales să fie mai degrabă blamat de fraţii săi, decât ca neamurile să piardă privilegiul de a fi mântuite prin credinţa în Hristos. Un mesager adevărat se va dedica cu tot sufletul şi cu toată viaţa prezentării mesajului pe care l-a primit de la Dumnezeu. Să nu uităm că Pavel primise prin viziune conţinutul Evangheliei pe care o predica!

- Să examinăm acum o altă problemă legată de darul profetic şi de aceea vom citi din 1 Petru 1:10-12: „Prorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. … Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească.”. Având în vedere aceste lucruri, putem spune că profeţii au putut înţelege pe deplin mesajul pe care l-au primit?

- Este clar că multe lucruri au rămas ascunse celor care au primit mesajul lui Dumnezeu, astfel înţelegem că misiunea unui profet nu este neapărat de a da interpretări asupra Cuvântului divin, cât aceea de a-l transmite cât mai bine cu putinţă celor cărora le este adresat. Există mesaje ce privesc generaţia contemporană profetului, aşa cum am văzut în cazul lui Mica şi a lui Ieremia, dar există şi mesaje ce privesc generaţiile viitoare, aşa cum vedem la profetul Daniel. Într-o astfel de situaţie, profetului îi rămâne ascuns înţelesul deplin al celor comunicate, dar acest lucru nu scade în vreun valoarea mesajului sau autenticitatea acestuia.

- Dar nu este un lucru frustrant pentru un profet să transmită un mesaj pe care el nu-l poate înţelege pe deplin?

- Tocmai de aceea apostolul Petru spunea că profeţii au făcut din înţelegerea mesajului divin „ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare”. Un astfel de mesaj era cel legat de venirea lui Mesia, un eveniment cu totul excepţional, pe care ar fi dorit să îi fie contemporani. Pot să spun că profeţii Vechiului Testament ar fi fost fericiţi să cunoască ceea ce ştim noi acum din Noul Testament. Cred că ar fi considerat că au de-a face cu cea mai de seamă favoare din partea lui Dumnezeu.

- Să mai examinăm acum şi o altă situaţie redată în 2 Samuel 7,1-7: „Când a locuit împăratul în casa lui, şi când i-a dat odihnă Domnul, după ce l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau, a zis prorocului Natan: Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort. … În noaptea următoare, cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: Du-te şi spune robului meu David: Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: … Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine; … El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui.”. Ce ne spune acest lucru despre misiunea unui profet de a comunica lucruri ce intră în contradicţie cu voinţa conducătorilor?

- Un profet este direct supus autorităţii lui Dumnezeu, fiind responsabil pentru aducerea la îndeplinire a misiunii încredinţate. Orice altă autoritate este secundară, inclusiv când este vorba de conducerea omenească. Deşi iniţial profetul Natan şi-a exprimat acordul pentru planul regelui David, ulterior a fost nevoit să rectifice ce a spus deoarece voinţa lui Dumnezeu era cu totul alta. Ca regulă generală, un profet se află sub călăuzirea divină, fiind necesar să consulte voinţa divină ori de câte ori apar astfel de situaţii când este cerută îndrumarea din partea lui Dumnezeu. De aceea, un profet are datoria de a nu exprima în vreun fel lucruri care ar veni în contradicţie cu voinţa divină sau care ar trebui să fie rectificate ulterior ca urmare a primirii revelaţiei divine. Un profet este doar un instrument umil în mâna atotputernică a lui Dumnezeu.