Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

Afişare articole în Recenzii de carte

O lucrare de anatomie clinica in limba engleza scrisa de Doctor Horia Muresian

septembrie 29, 2009 admin Niciun comentariu
De Maria Diana Popescu
„The clinical anatomy of the coronary arteries”, Editura Enciclopedică, Bucureşti
 
De-a lungul unui deceniu, contabilizîndu-şi eficient timpul între Milano, Bucureşti şi alte ţări, doctor în medicină Horia Mureşian reuşeşte să-şi onoreze exemplar obligaţiile profesionale pe care şi le-a asumat. Este şeful secţiei Chirurgie Cardiacă a Spitalului Universitar Bucureşti, iar în paralel desfăşoară o bogată activitate de cercetare şi publicistică. Incontestabil, mediul riguros în care s-a format ca medic îşi spune cuvîntul. Autor strălucit a numeroase studii şi lucrări de cercetare de înaltă ţinută în ţară şi în afara graniţelor, într-o cadenţă demnă de aprecieri, doctor în medicină Horia Mureşian aduce cu demnitate, cu eficienţă şi fără infatuare, contribuţii fundamental-valoroase în cercetarea ştiinţifică medicală românească şi internaţională, dar şi în folosul social.
 
Doctor în medicină, Horia Mureşian, chirurgul de numele căruia este legată, cu doi ani în urmă, o premieră medicală românească – operaţia pe artera carotidă numai cu anestezie loco-regională – este acum autorul unei premiere editoriale româneşti şi internaţionale: sub semnătura domniei sale, apare în 2009, la Editura Enciclopedică, Bucureşti, strălucita lucrare „The clinical anatomy of the coronary arteries” – studiu anatomic pe o sută de inimi umane, care reprezintă bilanţul cercetărilor medicale proprii ce acoperă un deceniu de studii şi aprofundări, o monografie unică în literatura medicală românească şi internaţională, prin aria de documentare, prin valoarea studiilor şi prin realizarea grafică de excepţie. Cartea răspunde unei mereu adresate întrebări la congresele internaţionale de anatomie şi de chirurgie cardiacă, şi anume dacă mai există aspecte necunoscute sau incomplet descrise ale anatomiei cordului uman, şi acoperă domenii mult mai largi decît stricta prezentare clasică de pînă acum. În prolog, prof. A. T. Ispas declară: „lucrarea de certă originalitate a doctorului în medicină Horia Mureşian are ca obiectiv rescrierea anatomiei arterelor coronare într-un nou stil, care utilizează concepte moderne, atrăgînd atenţia asupra unor detalii mai puţin abordate şi clarificînd aparentele discrepanţe dintre anatomia clasică şi practica medicală curentă”. Efortul de peste zece ani de studiu, de practică medicală şi chirurgicală se materializează în acest volum redactat în limba engleză, care poate fi socotit ca fiind o lucrare-document, intregitoare a patrimoniului ştiinţific românesc.
 
Folosind fotografii medicale originale, alături de date din embriologie, chirurgie, cardiologie şi ecocardiografie, în contextul consultării literaturii moderne în domeniu, autorul atacă aspecte ascunse sau încă puţin cunoscute ale anatomiei inimii umane, concentrîndu-se pe arterele coronare, care reprezintă substratul anatomic al patologiei infarctului miocardic şi al anginei pectorale. Practic, studiul uneşte două domenii din ştiinţele medicale: anatomia şi practica medicală, bazîndu-se pe principiul corespondenţei dintre o leziune anatomică şi boala consecutivă. Orientat spre domenii moderne de analiză, scopul monografiei este de a fundamenta un limbaj comun pentru specialiştii din diferitele domenii vizate şi pentru a servi ca instrument de informare şi de perfectare pentru anatomişti, cardiologi şi chirurgi cardio-vasculari. Prin incursiunea făcută asupra inimii, cît şi prin sinteza realizată asupra cercetării, autorul vastei lucrări oferă informaţii extrem de importante pentru conturarea unor date reale, oferind de asemenea ocazia iterării unor descoperiri de ultimă oră, racordate la bibliografia de specialitate. Sintetizarea tuturor informaţiilor obţinute prin cercetare şi experienţă oferă o imagine inedită şi de un real folos asupra specificului acestui domeniu medical.
 
Autorul declară în Prefaţă că intenţia domniei sale este de a-i face conştienţi pe specialişti de utilitatea lucrării şi de a le furniza numeroase detalii de anatomie clinică a inimii. Propriile realizări pe plan medical, precum şi cele din planul activităţii ştiinţifice şi de cercetare, au făcut ca doctor în medicină Horia Mureşian să se bucure de recunoaştere naţională şi internaţională, iar personalitatea sa să se înscrie între acei români valoroşi ai generaţiei sale, între capetele luminate ale României.
 
Maria Diana Popescu
Recenzii de carte nimic
Citeşte mai mult

Cum să veghezi pentru a avea viaţă deplină. Despre „Lupta cu somnul” în biserică, într-o carte de eseuri creştine semnată Petru Lascău

septembrie 21, 2009 admin Niciun comentariu
De Octavian Curpas, justitia@justice.com 

Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.” 

Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem, atunci când deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascău. Răspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au văzut lumina tiparului începând cu anul 1985. „De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.”
 
Aşa cum menţionează în „Introducere”, Petru Lascău ajunge în lumea nouă, în 1985. Aici, acesta locuieşte 16 ani la Chicago. Din anul 2001, autorul se află în Phoenix, Arizona, unde slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com ). Printre creaţiile sale se numără volumul de versuri „Semnătura iubirii”, precum şi “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. „Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.
 
Obişnuinţa cu cele sfinte
 
Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale.
 
De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”
 
Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.
 
Dacă îţi iei ca aliat, Iubirea
 
Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.”
 
Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru.
 
Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică.
 
Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.
 
Cardinalul şi poetul ţăran
 
Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”
 
Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.”
 
Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale.
 
Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”
 
Astăzi S-a născut Christos
 
Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.
 
În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.
 
Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.
 
Octavian Curpaş
Surprise, Arizona
 
Recenzii de carte, Romani din Statele Unite ale Americii nimic
Citeşte mai mult

“Tragedie si triumf” de Ligia Seman, sau exemplul unei iubiri ce tinde spre desavarsire

septembrie 2, 2009 admin Niciun comentariu
By Gabriela Petcu
 
„Acum dar, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13)
 
Se spune că Dumnezeu îşi pune cuvântul în glasul oamenilor. Trebuie doar să avem ochi ca să vedem acest lucru, urechi ca să ascultăm şi mai ales loc în suflet ca să putem primi şi astfel să învăţăm cum să dăruim.
Mesaje minunate venite din Cer, se aştern în rândurile scrise ale Ligiei Seman prin cartea „Tragedie şi triumf”. Şi cum să nu fie o lecţie deschisă despre dragoste, când în paginile acestei cărţi, avem reţeta de vindecare a tuturor rănilor lăsate de relele pământului, prin însăşi Iubirea?

Ligia Seman, reuşeşte să surprindă pe scena vieţii, personaje reale, oameni pe care îi întâlnim zilnic la colţuri de stradă, în locuri în care milostivirea ar putea trezi în fiecare din noi, un gând bun, atunci când o mână este întinsă cu scopul de a primi. De cele mai multe ori, judecăm. Uneori, lăsăm ceva în acea palmă, fără să privim ochii celui care cere, celui care este oropsit. „Tragedie şi triumf” ne ajută să înţelegem că de fapt, nu mâna ne este întinsă ci sufletul. Cine are puterea să lase într-un astfel de vas, iubirea? Cine înţelege că iubirii i se răspunde cu iubire? Furaţi de vâltoarea vieţii, mulţi dintre noi am uitat care ne este rostul. Citind această carte, descoperi sensuri, găseşti multe răspunsuri şi cu acestea, afli rostul existenţei.


În paralel, familia Marcu, îşi creşte cei trei copii, Magda, Adrian şi Edi, în condiţii materiale şi mai ales spirituale optime pentru ca ei să se dezvolte armonios la trup şi suflet. Au tot ce e mai bun, un suport genetic perfect şi iubirea transmisă şi înmultită. Vlad şi Magda sunt de aceeaşi vârsta şi primul lor contact, are loc după ce Vlad, a fugit din orfelinat. Era flămând, murdar, singur şi speriat de o viaţă pe care încă nu o cunoştea, cea de stradă într-un oraş străin. Magda, deşi avea doar unsprezece ani, era cochetă, iar frumuseţea şi atitudinea ei, o faceau să semene cu un înger. Vlad a simţit pentru prima dată fiorul dragostei neînţelese atunci, când fetiţa l-a mângâiat pe obraz şi i-a oferit jumătate din langoşul din care ea, mânca. Nu va uita niciodată aceste momente. Deşi, primise cea mai frumoasă dovadă a bunătăţii, reacţia băiatului a fost una de revoltă, furându-i păpuşa şi „ucigând-o” cu brutalitate.

În scrierea Ligiei Seman, avem două lumi diferite, două drumuri paralele care uneori, se întretaie prin înfruntări directe. Pe de o parte, o lume mizeră la trup şi la suflet pe de cealaltă parte, o lume deosebit de frumoasă şi curată. Prima te coboară, celaltă te ridică. Iubirea, este singura care reuşeşte să unească aceste lumi şi mai mult decât atât, să tragă spre victorie, acea parte deznădejduită, umilită de ironia destinului. Da, este un hazard să te naşti într-o familie educată, cu potenţial material, cu resurse de a dărui. La naştere, fiecare din noi primim un dar genetic. Oricât de mult ne-am dori să depăşim o stare, această ampretă genetică, îţi marghează drumul. Vlad, Ana şi cei doi frăţiori mai mici, nu au avut şansa vieţii. Au apărut pe lume, din părinţi degradaţi, fără voinţa de a schimba cursul neajunsurilor. Tatăl lor, un beţiv care stârnea teamă şi repulsie, mama lor o femeie slabă, care renunţase la luptă, pierzânduşi minţile şi sufletul. Sărăcie, mizerie, durere, revoltă, lipsa credinţei.
 
Acestea erau elementele de bază cu care micuţii au pornit în viaţă. În loc de educaţie, ei primeau pedepse aspre, vorbe grele, erau trimişi la cerşit fiind umiliţi de cei care nu aveau în suflet bunatatea dragostei. Drama lor, se adânceşte odată cu moartea mamei ucisă de tatăl căzut în patima beţiei. Ajung la orfelinat unde cei mici, nu fac faţă şi mor sufocaţi de prea multă durere, de neiubire. Aici, Ana şi Vlad separaţi fiind, trăiesc clipe cumplite, zbucium lăuntric, maturizarea lor înainte de vreme. Cei slabi, se rătăcesc. Cei puternici, devin aprigi. Ei rezistă doar călcând unii pe alţii. Este o luptă pe viaţă şi moarte. În orfelinat, Vlad îşi pierde prietenul cel mai bun, pe Călin Barbu care deşi mic, a reuşit să înţeleagă ce înseamnă sacrificiul în numele iubirii. Tot aici, îşi face cel mai de temut duşman, pe Doroftei care îi va marca toată existenţa.

 


Viaţa străzii, se spune că este una „liberă” însă este extrem de dură. Copiii trăiesc în canale şi sunt chinuiţi de cei mai mari care le impun reguli şi pedepse drastice. Ei cerşesc, fură sau muncesc iar câştigul, trebuie dat celui mai puternic care apoi, împărte însă, niciodată cinstit.

După patru ani, destinul îi pune din nou fată în faţă pe cei doi copii, care între timp ajung adolescenţi. Magda, creşte în numele iubirii lui Dumnezeu şi are educaţia de a ajuta pe cei năpăstuiţi. Întreaga familie Marcu, luptă să aducă bucurie în sufletele oamenilor necăjiţi. Vlad o recunoaşte după aluniţa pe care o avea pe degetul inelar dar, nu spune nimic. Îndrăgostit, sufletul lui este chinuit de diferenţa dintre ei şi ar face orice pentru fata cu chip de înger. În această întâmplare, baiatul primeşte pentru prima dată o Biblie şi este hotărât la îndemnul Magdei, să-i pătrundă tainele. Însă, nu apucă. Pentru că nu a respectat regulile străzii, i-a fost înjunghiat câinele care era cel mai bun prieten al său şi apoi, i se dă foc canalului în care se adăpostea. Biblia arde fiind la pieptul lui şi cu ea, o parte din faţa băiatului.
 
După această nenorocire, ajunge un monstru la trup şi suflet, devine de o răutate feroce încât, se poartă fără milă cu cei mai slabi, chiar mai rău decât s-au purtat alţii cu el. Loveşte copiii, fură, violează, chinuie animalele. In aceste condiţii, îl regăseşte sora lui, Ana. Nici ea nu reuşise să treacă dincolo de lumea canalelor, prostituându-se pentru o farfurie de mâncare. Din aceste fapte, s-a născut fetiţa ei Maria pe care a părăsit-o în spital şi care curând, a ajuns tot la orfelinat. În Ana, se dă o luptă cruntă între instinctul matern şi cel al legii junglei din stradă. Este derutată şi îngrozită de viţa pe care o are. Încearcă să-şi împlinească visul de a avea o casă în care să-şi poată aduce fetiţa şi se agaţă cu disperare de un bărbat fragil emoţional şi cu un caracter facil, bazat pe filozofia „trăieşte cum vrei, fă ce-ţi place”. Deşi o primeşte în casa lui împreună cu copilul, el o tratează dur şi o aduce până în pragul nebuniei încât aceasta să vrea moartea fetiţei. 
  
 
Are tăria să recunoască în faţa Magdei, tot răul pe care l-a făcut, toate nenorocirile care-şi găsiseră loc în sufletul lui, cu o sinceritate debordantă. Magda îl iartă şi îi arată drumul. Un drum pe care el nu-l ştiuse iar acum, descoperise că niciodată nu a fost singur şi că a fost iubit cu o dragoste desăvârşită. În Vlad, înflori iubirea şi odată cu aceasta, chipul lui sluţit, se transformă în lumină. Cu această putere nouă, el a reuşit să o aducă pe drumul bun şi pe Ana. Iubirea iartă, nu judecă, nu pizmuieşte, iubirea răspunde cu iubire. Raul, Magda, Edi şi amintirea lui Adrian care şi-a dat viaţa în numele iubirii, pentru credincioşii din Afganistan, au reuşit să-i aducă pe Vlad şi Ana, pe cele mai frumoase culmi.

În ajunul Crăciunului, cei doi orfani, cei doi oameni ai străzii, cei doi renăscuţi la viaţă, aveau o casă, aveau haine bune pe ei şi bucuria de a împărţi celor săraci, daruri. Era noapte, ger, zăpadă şi totul avea un sens. Drumul spre acasă şi un suflet plin de recunoştinţă şi iubire, o minune!

Când Vlad s-a împiedicat de un beţiv căzut în zăpadă, aproape mort, ştia că trebuie să-l salveze riscându-şi propia viaţă. Ce nu aflase încă, era faptul că acel ratat, purta numele de Doroftei, cel mai de temut duşman al său. În sufletul lui Vlad, se dă o luptă între a-l lăsa acolo să moară ori a-şi da viaţa în numele iubirii salvându-şi duşmanul de la moartea prin îngheţ. Şi a ales iubirea. N-a fost în zadar acest sacrificiu pentru că Doroftei, a tras învăţăminte şi s-a reabilitat, întorcându-se la soţie şi copii şi trăind cuvincios. Vlad s-a urcat la Cer încununat cu iubire.

La slujba de luat rămas bun, i-au fost alături Magda, Raul, familia lui Edi, Ana cu fetiţa ei şi însăşi Doroftei cu familia. Nu au fost mulţi însă în acele momente, iubirea a triumfat.
 
Ligia Seman, are un talent remarcabil în descrierea stărilor sufleteşti, a luptei psihologice care se dă în fiecare personaj din medii diferite de viaţă, a gândurilor şi faptelor, viselor şi împlinirilor. Scriitoarea, face o trecere de la un personaj la altul abia simţită iar în finalul fiecarei acţiuni lasă loc de suspans, de aşteptare atfel încât cartea, devine uşoară la citit şi implicit incitantă prin dorinţa de a afla adevărul. La fel de bine descrie natura, diverse locaşuri, imagini şi acţiuni din vise. În rândurile cărţii, găsim o parte din inima autoarei care devine mesager al Inimii lui Dumnezeu. Strecoară citate din Biblie şi chiar dacă nu ai citit Cartea Sfântă, aici găseşti o sursă a credinţei şi un îndemn către cunoaştere. De asemenea, Ligia ne încântă cu frumoase versuri puse în seama personajelor, versuri de înălţare, de recunoştinţă, de mulţumire.

„Tragedie şi triumf” este ghidul prin care poţi ajunge să cunoşti taina iubirii, poţi atinge culmile cunoaşterii şi a adevărului. Tragedia te ajută să înţelegi mai bine triumful. Un mesaj care ar putea fi o lecţie deschisă de iubire în desăvârşire.
 
Gabriela Petcu – jurnalistă
Recenzii de carte, Valori româneşti nimic
Citeşte mai mult

„Domnind peste împrejurările vieţii” – un manual de învăţătură creştină pentru femeile care vor să se bucure de o viaţă deplină în Hristos

august 21, 2009 admin 1 comentariu

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

„Domnind peste împrejurările vieţii, un studiu devoţional despre: valoare, putere, scop şi psihoterapie feminină”, li se adresează femeilor, în dorinţa de a le ajuta în depăşirea problemelor personale. Cartea vorbeşte despre aplicarea unor metode de psihoterapie creştină şi cu siguranţă, că pentru multe cititoare va fi un lucru cu totul deosebit faptul că Biblia le poate ajuta să facă faţă nevoilor curente, de zi cu zi. Într-o lume ce le propune femeilor tot felul de trucuri, tabieturi şi reguli surogat pentru a rezista la serviciu, în familie şi în biserică, „Domnind peste împrejurările vieţii” le va convinge că prin Cuvântul lui Dumnezeu pot să obţină vindecare spirituală, cu implicaţii pozitive asupra vieţii lor. Acelea care vor deschide acest volum, vor vedea că autoarea a îmbinat într-un mod fericit, studiul Cuvântului cu metode psihoterapeutice de o certă valoare.
 
„Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia – vine după alte trei romane de succes ale Ligiei Seman. Cartea a apărut în 2006, la editura Cetate, Deva. Cunoscută cititorilor pentru romanele sale creştine, “Funiile dragostei” (1995), “Handicapul conştiinţei” (1999) şi “Tragedie şi triumf” (2004), autoarea urmăreşte să demonstreze în volumele pe care le-a scris că dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile Ligiei Seman, dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi redobândi identitatea – rămâne obiectivul de bază, firul călăuzitor.
 
„Domnind peste împrejurările vieţii” le propune cititoarelor o sistematizare a metodei de studiu biblic, care să le conducă la vindecare interioară. Pe parcursul a 11 săptămâni, acestea pot traversa un itinerariu spiritual menit să le îmbogăţească sufleteşte şi să le ofere puterea de a domni peste diferitele circumstanţe ale vieţii. Fiecare capitol se încheie cu un verset de memorat şi cu concluzii recapitulative. „Spunea un om înţelept: „Dumnezeu Se plimbă cu chibritul printre casele noastre şi aprinde pentru binele nostru ceea ce am zidit, uneori, cu trudă şi renunţări. Şi-o face de mai multe ori…” Noi plângem şi ne simţim dezorientaţi, nemaiavând puterea de a construi ceva. De fapt, numai atunci am înţeles lecţia: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc.” (Ps. 127:1) Cartea de faţă le învaţă pe cititoare cum să îşi zidească o casă pe stâncă, pentru ca şuvoaiele împrejurărilor vieţii să nu aibă puterea de a le lăsa fără un adăpost spiritual.
 
Începutul acestei călătorii de vindecare interioară este fundamentat pe ideea că orice femeie are preţ în ochii lui Dumnezeu. Lucrul acesta este esenţial, pentru că de obicei, se întâmplă ca tocmai femeile să fie privite în societate ca având o valoare inferioară bărbatului. Şi de aici, se nasc o serie de lucruri nefericite, aducătoare de probleme. În prima săptămână, pe parcursul a cinci zile, orice femeie care studiază ajunge să înţeleagă că „oglinda cerului, Cuvântul lui Dumnezeu, arată imaginea întregii făpturi a femeii.” Înţelegem deci, că slăbiciunile” unei femei „indică faptul că are nevoie ca puterea Lui să se adauge puterii” ei limitate.
 
Mai departe, vedem că lui Dumnezeu Îi pasă de fiecare femeie, venind în întâmpinarea nevoii de protecţie cu care aceasta a fost creată. Câte categorii de femei sunt? Din ce categorie faci parte şi cum să îţi asiguri protecţia pentru viitor, iată doar două din întrebările cărora autoarea le răspunde folosind Biblia şi metode eficiente de consiliere creştină. Rezultatul este că nici mai mult, nici mai puţin, „umblarea cu El, încrederea deplină în El”, le-a schimbat femeilor pe care Ligia Seman le prezintă ca exemple, pe deplin, viziunea asupra vieţii. În continuare, în a treia săptămână de studiu, constatăm că El împlineşte nevoia de iubire ce a fost sădită la creaţiune, în inima oricărei femei. „Cum să pornim în căutarea adevăratei iubiri alături de partenerul nostru? Acest tip de iubire presupune efort şi disciplină”, ne spune Ligia Seman în cartea sa. Evoluând de la particular către general, aceasta extinde ideea şi se întreabă: „Să fie oare asemănător şi în relaţia cu Domnul? A sufocat oare stilul nostru „feminin” ceea ce trebuia să ne aducă frumuseţe, motivaţie şi putere de luptă?”
 
Nu este suficient însă, ca femeie, doar să primeşti iubire, ci trebuie să o şi dăruieşti şi de aceea, în săptămâna a patra, studiem modul în care o femeie poate să dăruiască iubire pe calea indicată de Dumnezeu. Viaţa este complexă şi să nu uităm că „frământările, eşecurile, tragismele, bucuriile, câştigurile sau pierderile fac parte din viaţa noastră.” Mai poţi dărui deci iubire, când ai parte de suişuri şi coborâşuri? Când ţi se pun beţe în roate şi trebuie să faci faţă la tot felul de situaţii şi presiuni exterioare, te mai simţi capabilă să oferi iubire? Cum să ai o stare de spirit bună, încredere în ceea ce eşti, în ceea ce poţi şi în ceea ce ştii să faci, când totul îţi este parcă, împotrivă? Soluţia? Legea Duhului de viaţă.
 
Pe drumul devenirii spirituale, observăm cum Duhul lui Dumnezeu le dăruieşte femeilor acea putere de a domni peste o fire rebelă, ce generează probleme la orice pas. „Dacă şi tu vei înţelege cu adevărat soluţia, vei fi schimbată şi odată cu tine şi lumea din jurul tău. Dumnezeu nici nu-ţi cere mai mult!” Astfel, trecem la o latură biruitoare şi pricepem cum începe să devină realitate ceea ce promite Cuvântul, şi anume, că orice femeie poate domni peste împrejurările vieţii. „Soluţia este să-L lăsăm pe Dumnezeu să trăiască viaţa Lui în noi. Sfârşitul nostru este începutul lui Dumnezeu! Salvamarii ştiu că nu poţi salva un om de la înncec, decât după ce a renunţat să se mai zbată pentru a face el însuşi ceva.”
 
Să nu ne imaginăm că firea pământească va ceda atât de uşor şi de aceea, în următoarea săptămână, ni se arată modul în care Duhul o ajută pe fiecare femeie să aleagă ascultarea de Dumnezeu, mai degrabă decât ascultarea de păcat. Cum se va realiza acest lucru? „În loc să caute rezolvarea în mijloacele posibile care nu au condus la îmbunătăţirea relaţiei”, orice femeie ar trebui să se prăbuşească în genunchi „cu lacrimi şi cu inima deschisă până în cele mai profunde cămăruţe ale ei, zicând: „Da, Doamne, am crezut că pot iubi prin propriile forţe, dar iubirea nu este aşa cum am vrut eu s-o arăt. Eu nu am iubit aşa cum am văzut că sunt atributele dragostei din 1 Corinteni 13; am vrut să amestec cu iubirea egoismul de a-mi cere drepturile. Nici acum nu pot altfel, dar Tu poţi să iubeşti prin mine.” Şi astfel, Cuvântul Său devine în oricare femeie rhema, adică un Cuvânt viu, lucrător.
 
În săptămâna a şaptea, cititoarele învaţă ce înseamnă să fie beneficiare ale legământului pe care o femeie credincioasă îl face cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, află cum se poate să primească o inimă de carne. Vinovăţia noastră şi neprihănirea Lui este una din realităţile pe care ar trebui să o avem necontenit în minte. „Îţi dai seama că El, care şade la dreapta lui Dumnezeu, cunoaşte atât de bine lupta ta cu tine însăţi, domeniile încă necâştigate, înfrângerile tale, piedicile tale, rigorile societăţii? Îţi dai seama ce înseamnă a fi în legământ cu EL?” Dacă orice femeie este conştientă că Dumnezeu îi ştie toate problemele, că o vede, de ce nu ar învăţa să I se închine prin laudă? De ce nu ar fi prin laudă, o beneficiară a legământului?
 
În următorul interval de şapte zile, se discută despre un concept ce poate părea dificil, dar este necesar – acela al jertfirii de sine, al zdrobirii, care formează în orice femeie „calităţile de blândeţe, smerenie şi dependenţă totală de Dumnezeu.” Cuvântul cheie al acestui capitol este zdrobirea, pe care Ligia Seman o defineşte „ca pe o operaţie în care Dumnezeu scoate inima noastră de piatră şi ne dă o inimă nouă. Numai cu această inimă, în străfundurile căreia Dumnezeu scrie legile Lui, noi vom putea să-L ascultăm, să-L iubim, să trăim în prezenţa Lui.” În acelaşi capitol, autoarea abordează şi subiectul misiunii femeii. Misiunea şi viziunea reprezintă cele două chei de boltă ale unei slujiri autentice. „Ar fi un lucru extraordinar dacă femeile ar înţelege că lucrarea lor pe pământ nu este să schimbe oameni, nici împrejurări, nici un soţ dificil, nici un adolescent rebel, nici mentalităţi greşite ale celor din jur. Dacă ar înţelege că lucrarea lor cea mai mare este să colaboreze cu Dumnezeu, astfel încât comoara cea mai de preţ din ele să poată fi pusă în valoare, cât de multe lacrimi şi-ar găsi sensul real la picioarele Lui, câte case şi biserici nu ar fi pline de… mireasma Duhului Său?”
 
De la creionarea misiunii, autoarea le conduce pe femei să primească viziunea Sa pentru această viaţă, în ceea ce priveşte rolul de soţie, pe care orice femeie şi-l doreşte. Ce înseamnă, de fapt, viziune? Ligia Seman ne oferă o definiţie proprie, menită să le ajute pe cititoare să reuşească să treacă dincolo de circumstanţe şi de aparenţe. „Viziune înseamnă a vedea scopul lui Dumnezeu pentru pentru viaţa ta, dincolo de tot ceea oferă prezentul.” Care este scopul? „Avem nevoie de o înţelegere specială a unicităţii scopului pentru vieţile noastre ca să fim motivate chiar în lucrurile mărunte pe care le facem, pentru că altfel, nu putem fi fericiţi.” Ca soţie, te poţi confrunta de multe ori cu situaţii mai puţin plăcute, iar Ligia Seman are meritul de a fi pus accentul tocmai pe latura practică a vieţii. „Cum te împaci cu faptul că în căsnicia ta…, mai întâi de toate, tu trebuie să te schimbi?” Poţi să ierţi? „Inima mea de femeie nu poate ierta în orice situaţie pe cei care m-au rănit sau respins, dar inima lui Hristos a iertat pe acei care L-au batjocorit, umilit şi răstignit.”
 
Iată de ce, în ceea ce priveşte viziunea pe care trebuie să o aibă o soţie, totul depinde de propria alegere. „Dumnezeu îţi dă pacea perfectă în familie, dacă vei alege drumul încrederii în El, astfel încât, cu ajutorul tău, soţul să nu piardă semnificaţia pentru care merită să lupte în viaţă. Urmează provocarea, care înseamnă să reuşeşti să îţi descoperi, ca femeie, capacitatea de a trăi fiecare zi alături de soţul tău, ca pentru cer. „Te provoc la viziunea lui Dumnezeu pentru viaţa ta, căutând să valorifici ceea ce încă nu e pus în valoare în soţul tău, ceea ce poate nu a fost spus în anii de căsnicie, ceea ce nu a fost trăit în puţinul timp pe care vi-l puteţi rezerva să fiţi doar voi doi.”
 
Dacă ţi-ai însuşit viziunea lui ca soţie, prozatoarea te invită să mai faci încă un pas. Apropiindu-ne de finalul cărţii, vedem ce înseamnă pentru o femeie să fie mamă şi ce viziune a avut Dumnezeu când a instituit familia. Este tulburătoare afirmaţia că „Dumnezeu consideră o mamă cea mai potrivită fiinţă de pe pământ cu care El să colaboreze în materializarea planului Său pentru copiii ei.” Mai mult, El a creat-o pe mamă cu instinctul de protecţie. Dacă în orice femeie există nevoia de a primi iubire şi protecţie, la rândul său, această este chemată să le ofere pe amândouă, în familie. „Atunci când Dumnezeu face legământ cu noi, în acest legământ include întreaga familie. Ai scopuri autentice pentru copiii tăi sau ele sunt influenţate de limitările tale, de lupta firească pentru protecţie, de pretenţiile tale, de perfecţionism sau ambiţii egoiste?”
 
La final, în ultima săptămână, ne este conturat rolul femeii în familia lui Dumnezeu, adică în mijlocul bisericii. Biserica vine ca un moment de apogeu, ca o împlinire a tot ceea ce s-a spus până acum. Femeia, soţie şi mamă nu poate atinge desăvârşirea pentru care a fost creată, în absenţa părtăşiei oferite de biserică. Planul Său pentru viaţa ei este o părticică din planul Său pentru Biserică. „Viziunea Lui pentru tine este încadrată în Marele şi Eternul Scop privind Biserica.” Şi astfel, ajungem să înţelegem pe deplin semnificaţia Cuvântului viu, rhema, pentru că „numai în ambianţa părtăşiei putem descoperi acel rhema, acea cale a binecuvântării pentru famila noastră şi familia lui Dumnezeu.”
 
În încheierea acestei călătorii spirituale, fiecare femeie este îmbogăţită cu un arsenal în a duce luptele vieţii şi în a domni peste împrejurările vieţii, care vin asupra ei neîncetat. Cartea Ligiei Seman rămâne un volum de valoare, ce o va îmbogăţi spiritual pe cea care va avea dorinţa de a o parcurge şi de a aplica recomandările oferite aici. „Un cuvânt spune Domnul şi femeile aducătoare de veşti bune sunt o mare oştire.” Fie ca Dumnezeu să împlinească făgăduinţa aceasta şi ea să devină cât mai curând , o realitate pentru Biserica Sa şi pentru familiile creştine.
Recenzii de carte nimic
Citeşte mai mult

“La malul Mării Imbrium” există un singur anotimp – “Doar primăvară!”. Poezii de Daniela Voiculescu, în turcoazul etern al cifrei doi

august 20, 2009 admin Niciun comentariu

By Octavian Curpas, justitia@justice.com

Motto: “Zarurile au fost aruncate/ între răsărit şi apus…” (Giving Up at All)
 
Autoare a opt volume, între care se remarcă “Nsoromma”, “Doimea materiei” (carte dedicată celui mai mare poet religios al neamului, Vasile Voiculescu), “Indigo şi portocaliu” şi “Orphika”, Daniela Voiculescu debutează pe 9 septembrie 1989, cu poezii, în revista “Argeş”. Deţinătoare a „Premiului Special al Palatului Culturii din Piteşti”, aceasta este colaborator la o serie de publicaţii naţionale şi din străinătate, cum ar fi “Ecoul”, “Tânărul scriitor”, “Luceafărul românesc”, “Oglinda literară”, “Phoenix Magazine”, “Destine Literare”, “România, Liberă în viitor”.
 
În august 2008, alături de alţi autori români de pretutindeni, Daniela Voiculescu semnează în volumul II din „Mărturisirea de credinţă literară”, ce face parte din seria depoziţiilor colective iniţiate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi Asociaţia Scriitorilor Creştini din România. Mărturisirea ei de credinţă literară este de fapt, aşa cum afirmă poeta însăşi, cheia adevărului. La Daniela Voiculescu, “nemăsurata iubire, măsura vieţii…” se concretizează într-un mesaj puternic, ce are la bază o filosofie simplă. “Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”
 
La începutul acestui an, pe 11 februarie, are loc lansarea celui de al cincilea volum de poezii al Danielei Voiculescu, „Zeiţa de turcoaz”. Scrierea îi este dedicată singurului alpinist român care a escaladat aşa numita „Zonă a morţii” din Everest, Alex Găvan. Două săptămâni mai târziu, pe 24 februarie 2009, la editura Tiparg, vede lumina tiparului cel de al şaptelea tom al Danielei Voiculescu, „Indigo şi portocaliu”. Cu o prefaţă semnată de redactorul şef de la „Destine Literare”, Dan Vulpe, şi având pe copertă pictura „La querrera” (Războinicul), realizată de Marisol Hume, cartea vine să întregească experienţa poetică a autoarei.
 
De numele Danielei Voiculescu se leagă şi volumul „In memoriam ARTUR SILVESTRI”. Într-un eseu şi un poem, poeta îşi exprimă regretul pentru faptul că nu a reuşit să îl cunoască pe marele om de cultură decât prin firul unei lumi virtuale… Şi  ca un tribut adus amintirii sale, pe care o va păstra mereu vie, Daniela Voiculescu îşi propune să scrie, să trăiască şi să iubească adevărul.
 
“La malul Mării Imbrium”, cel de al nouălea volum scris de Daniela Voiculescu, îmbină într-un mod cât se poate de fericit, simplul cu senzaţionalul, într-un stil original. Universalizând propria experienţă de viaţă, autoarea prezintă lupta sa pentru a fi înţeleasă, iubită şi preţuită, ce devine, în simbol, lupta oricărei femei… Cartea debutează sub semnul certitudinii. Primul poem, “Nicio nedumerire”, vorbeşte despre o descoperire cu valoare iniţiatică, atât pentru poetă, cât şi pentru cel pe care îl iubeşte: “ieri, am înţeles că nu există nicio nedumerire, nicio fărâmă de negru între noi… şi plictiseala, despre care tu vorbeşti, nu va veni niciodată, pentru că noi suntem inventatorii cuminţi ai cuvântului, mângâierii, sărutului şi timpului cu îngeri!”. De altfel, gândul plictisului, al spleen-ului, teama de acel azi sau mâine în care nu se întâmplă nimic, i-a copleşit dintotdeauna pe cei ce scriu, indiferent de timpul în care au trăit şi de curenul literar căruia i-au aparţinut. Probabil că tocmai această spaimă de o stare sufletească apăsătoare ce s-ar putea instala cândva, între ea şi cel drag, o determină pe poetă să se raporteze la “ieri”. Trecutul rămâne un reper stabil, pe când prezentul şi viitorul nu oferă siguranţă.
 
Timpul în sine este format din clipă, clipă cu valoare de simbol, pe care Daniela Voiculescu îşi doreşte să o dumnezeiască. În “Nesocotind logica”, aceasta ia o decizie esenţială: “nu mai plâng de neîmplinire,/ nu mă mai uit după albul/ pantofilor de mireasă…/ plâng de fericire, calc liber,/ lângă pasul tău roşu…”. Prea multe renunţări, prea multe negaţii, iar de aici şi până la a ajunge la ideea că “există un scenariu de soartă” (Protestul îngerului) nu mai este decât un pas. Iată de ce, aşa cum este şi firesc, poeta conştientizează efemerul existenţei: “eu sunt un vis…/ şi visul ţine puţin!/ eu sunt un vis frumos…/ şi visul frumos ţine şi mai puţin!”. De altfel, starea de tristeţe persistă şi devine emblematică pentru paradisul pierdut al Danielei Voiculescu: “lacrimile mă definesc. seamănă cu un vers scris la vremea când portocalii se scutură de floare… iubirea mă părăseşte! din nou… a stat puţin lângă mine! el nu crede în dragostea mea, în verdele senin al inimii mele… şi acest indecis sfârşit de aprilie îmi zguduie presimţirea!” (Prin întuneric). Lucrurile merg atât de departe, încât într-un final, în acelaşi poem, autoarea reuşeşte să frapeze prin sinceritate şi fermitate absolute, recurgând la soluţia extremă: “voi abandona jocul.”
 
Odată cu poemul “Sweet Basil”, Daniela Voiculescu găseşte “formula unei singurătăţi acceptate”. Ea înţelege că “oamenii nu se mai complică/ să iubească…” (Via Dolorosa), de aceea, timpul “trece/ pe drumul suferinţei,/ acolo unde stau doar sufletele/ care cred în Dumnezeu…”. Timpul îşi păstrează aceleaşi valenţe, chiar dacă poemul este diferit. “…timpul nu o să mă asculte… şi îmi va aduce alte amintiri! şi iubirea mea va rămâne tot pe hârtie, pustie!” (Mi ama pensare, per favore!). Peste tot, Daniela Voiculescu rămâne aşa cum o ştim – experimentează azi, acel ieri ce îi conturează profilul şi dragostea: “mă uit la ceas şi văd trecutul./ fluturi de mai, vibrând pe inima noastră.” (Ultima dublă). “In extremis”, poeta se vede obligată să penduleze “între taină şi delir, picurând alchimic un fir pe care se vor strânge inimi de perle”. Această echilibristică sfărşeşte în recunoaşterea plină de francheţe a unei nelinişti existenţiale, ce are ca rezultat destrămarea universului ce o ţine captivă: “m-am tot luptat cu îndoiala, cu moartea care îmi pândea numele… şi-acum pot să evadez cu liniştea unei nopţi albe!” (Scoicile îşi caută locul).
 
Acest univers, amintind de spaţiul lui Dostoievski, în care viaţa este văzută ca închisoare, la Daniela Voiculescu este viu şi în expansiune. “şi închisoarea mea va creşte ca un turn din vise, poveşti şi speranţe… cât voi mai continua? poate… o veşnicie! trăind din poezie. firavă ca o frezie, minunată iluzie!” (Protestul îngerului). Obsesia timpului se proiectează asupra celui iubit, perechea alături de care poeta află sensul echilibrului bărbat-femeie: “eşti timpul meu…/ lecţia pierdută de tristul profesor,/ ca să simtă dulcele mister al jocului/ din rai… şi toţi, citind acest poem,/ îşi vor dori să moară… hai-hui…”. (A, da, iubesc!). Şi totuşi, Daniela Voiculescu sfidează moartea. Ea are puterea să spună: “am murit… şi mă bucur!” Pentru că “de fapt… am învins timpul!“ (Un mesaj de iubire). Însă Cronos nu poate fi biruit decât metaforic. Iar poeta înţelege acest lucru.
 
În celălalt taler al balanţei se află sentimentul sacrului. Dialogul poetei cu divinitatea este nostalgic, cu valoare de experiment, dovedind vulnerabilitatea fiinţei ei: ”ce caut eu, Doamne,/ în pustiul lumii?/ mângâie-mă, Doamne,/ cheamă-mă la Tine!” (Black wind). În poezia Danielei Voiculescu, nimeni şi nimic, în afara divinităţii, nu are legătură cu viitorul. ”aş vrea… să evadez în viitor! să patinez pe refrenul unui cântec portughez… şi să te găsesc pe portocaliul inimii mele… luptând pentru filozofia simplă a unui licurici, căutând drumul ce duce spre veşnicie!” (Unio Mystica). În ”Fire de jasp”, zbaterile şi căutările acesteia se finalizează din păcate, ca şi până acum, cu o concluzie având valoare de verdict: ”şi nu mai ştiu să-mi privesc viitorul!”. Starea ei este una incompletă, pentru că nicio fiinţă nu poate fi întreagă, atunci când nu are parte de bucurie. Din nou, în ”Oriental Sweetness”, aceasta Îl invocă pe Dumnezeu, de care depinde ca unică opţiune viabilă: ”Doamne, câtă dezamăgire mă împinge de la spate, câtă tristeţe mă întâmpină!”.
 
Durerea poetei nu este o mască: ”este ca şi cum ai începe direct cu sfârşitul… gata, trebuie să mori!” (Un număr prea mare). Incursiunea în propria existenţă începe la Daniela Voiculescu cu un punct terminus. 

Povestea ei de viaţă are gust de ”sare de lacrimă amară”, iar fericirea este elementul lipsă în poezie. Autoarea ştie un singur lucru – ”trebuie/ să accept viaţa… nefericirea.” (Sadness). Tocmai din acest motiv, cu o ironie stinsă, ea se separă de experienţele obişnuite, cotidiene: ”nu mai vreau să mă privesc în oglindă… nu pentru că nu aş fi frumoasă, ci pentru că este prea multă durere în ochii mei!” (About immortality). Lucrurile evoluează, până când aceasta se adânceşte în ”cea mai neagră noapte”: ”sunt în mlaştină… până la gât! atâta mi-a mai rămas… privirea disperată!”, se confesează Daniela Voiculescu în ”Roving Eye”. Aceiaşi dezamăgire marchează şi momentele ce ar trebui să fie de bucurie. La aniversarea zilei de naştere, autoarea recunoaşte cu luciditate că îşi va ”sărbători suferinţa şi-atât. un tort în formă de inimă şi un pahar de şampanie pentru tot circul… pentru prostia de a crede că fericirea este simplă! simplu este să dăruieşti şi să deschizi mereu braţele sufletului! nu ai cum să fii fericit, atunci când deschizi uşa şi timpul îţi trece prin faţa ochilor, singuratic…” (Vine vremea să plec!).
 
“Prostia de a crede că fericirea este simplă” face ca trăirile emoţionale ale Danielei Voiculescu să fie încărcate de dramatism. Declaraţiile ei vădesc o sensibilitate acută, cu o rezonanţă afectivă ce aminteşte de tragediile antice, aşa cum este în ”Tristeţea”: ”moartea s-a hotărât, demult…/ să mor mai mult decât trăiesc!”. Lacrimile şi moartea au în poemele Danielei Voiculescu culoarea unui vis roşu. La malul mării ei, “cerul nu se vede…/ şi răstignirea se face pe scena/ unei vrăjitoare cu ţipăt/ de mandragoră…/ totul e o sfâşiere de suflet,/ o halucinaţie de dor…” (În orezărie). În aceste condiţii, devin cât se poate de fireşti întrebarea şi mirarea din acelaşi poem mai sus amintit: ”ce haz mai au aceste lacrimi?/ sau această moarte!”. Într-un astfel de joc, ce aminteşte de simbolismul lui De L’lsle Adam – ”şi tu mă vei pierde,/şi eu mă voi pierde/ căci eu sunt cea pierdută/ de îndată ce a fost găsită” – poeta se întreabă retoric: ”la malul mării mele,/ cine mă va mai găsi,/ dacă eu nu mă mai găsesc?”.
 
Pentru autoare, iubirea ar trebui să fie elementul dinamic, menit să îi asigure comunicarea, libertatea, să destrame întunericul. Ea îşi exprimă credinţa în perfecţiunea cuplului edenic, primii părinţi, Adam şi Eva, revenind mereu la ei, în versurile pe care le scrie. ”cred în aerul domnesc al perechii, cred în semne şi tipare… da, ăsta e tâlcul! noi ne punem, unul pe altul, în rânduială, în lumină! şi Dumnezeu se va bucura de această lucrare-mesaj!” (Passiflora). Divinitatea Însăşi e chemată să Se bucure de unirea ei cu cel iubit, aşa cum S-a bucurat, de prima nuntă, în Eden. Iată de ce, cu atât mai neagră, venită din semiobscuritate, cu străfulgerări oculte, este decizia omului pereche de a pune capăt iubirii. Vinovat de crimă, răspunzător pentru o situaţie fără ieşire, el este cel ce ar fi trebuit să aducă şi nu să ucidă lumina: ”m-ai ucis, iubitule, tocmai când lumina/ îmi pătrunsese în suflet, cu luna…” (În orezărie). 
 
Un element luminos în versurile Danielei Voiculescu este faptul că dincolo de această tristeţe ancestrală, poeta nu traversează o criză de identitate. Divinitatea o ajută să depăşească momentele de cumpănă. ”vom spune tuturor că timpul trebuie trăit în sensul că Dumnezeu este mereu prezent… singura clipă în care putem să folosim timpul în favoarea noastră este prezentul!” (Celebrul ”Acum”) sau ”Dumnezeu îmi păşeşte în ochi, liber” (A şasea fericire). Spectacolul poeziei Danielei Voiculescu pune în valoare frumuseţea sufletească a autoarei şi vorbeşte despre şansa noastră, ca oameni, de a trăi într-o lume de calm şi echilibru. Condiţia este ca fiecare să gândească şi să trăiască, urmând modelul iubirii, modelul primordial: ”nu pot să urăsc pe nimeni, nu mai pot să urăsc… simplu! ce voi face? aş vrea să schimb ceva, să ies în stradă şi să strig! să trezesc lumea din întuneric, să o mângâi… cine se va mai lupta cu diavolul, dacă se îngroapă viaţa, trăirea adevărată?” (Protestul îngerului).
 
Sobrietatea stihurilor sale arată că Daniela Voiculescu îşi trăieşte poezia pe care o creează şi îi confirmă stilul inimitabil. Poeta produce o stare, concretizată în aspiraţii şi năzuinţe ce provin dintr-o altfel de lume, din lumea ei interioară, ce a rămas curată, neatinsă totuşi, de dezamăgirile trăite: ”sunt un copil./ tresar şi sper…/ iubesc şi visez…/ rostesc, cu dor albastru,/ seninul unei inimi.” (Pneuma). Într-o lume în care tinerii au început să privească romantismul ca pe o bizarerie, poezia Danielei Voiculescu ne propune un univers paralel cu cel real, în care fiecare poate parcurge un drum ascendent, spre absolut. Acesta este drumul înţelepciunii, este soarele unui anotimp al belşugului: “vreau…/ să miros a pământ înţelept,/ a toamnă însorită de belşug!” (Khawwa). Imaginea profanată a iubirii este salvată de la dispariţie, prin aceeaşi înţelepciune: ”noi ne iubim ca necuvintele,/ prin înţelepciunea amânării…” (Insolaţia spirituală). În ”Tristeţea unei iubiri”, Daniela Voiculescu se întreabă retoric: “ce se va alege de filosofia mea? chiar nu-mi va cunoaşte nimeni numenul? chiar nu-mi va înţelege nimeni visul?”. Natura feminină a versurilor din volumul “La malul Mării Imbrium” relevă un spaţiu al sinelui ce păstrează dorinţa după frumuseţea şi perfecţiunea edenică: “mă duc în altă grădină,/ să îmi culeg narcise şi lalele,/ să te aştept cu vers transparent!/ şi pe banca din suflet, rotundă,/ voi asculta simfonii pierdute/ în zâmbet…” (Un mesaj de iubire).
 
Daniela Voiculescu iubeşte şi respectă literele, crede în lumea lor. Versurile ce îi poartă numele se detaşează ca o pledoarie pentru şlefuirea unei emoţii esenţiale – iubirea – emoţia sfântă a sufletului. La fel ca toate volumele ei, “La malul Mării Imbrium” reuşeşte să uimească plăcut, atragând prin sinceritatea trăirilor, prin grija pentru detaliu. Mesajul cărţii se îndreaptă spre iubire, cel mai frumos sentiment, cel mai frumos dar în viaţa unui om. Poezia sa nu este un marş triumfal, ci un argument pentru acel soi de discreţie încărcată de dramatism, în care iubirea, tristeţea, perechea edenică, Dumnezeu sunt piese ale unui puzzle ce aminteşte de “o combinaţie de vis” (Doi adolescenţi). Viaţa este surprinsă nefardată, iubirii i se aduce un elogiu profund, impostura în dragoste este demascată. Poeta mărturiseşte deschis, fără ascunzişuri de prisos, fără pudori inutile, ceea ce se întâmplă în interiorul sufletului ei. Starea de tristeţe a Danielei Voiculescu prinde, cu fiecare vers, un contur nou. Imaginile se îmbină natural, într-un amestec perfect de modern şi romantic.
 
“La malul Mării Imbrium” este o carte a trăirilor dinamice, a unui apogeu erotic, în care Viaţa şi Iubirea îşi dau întâlnire într-o metaforă. Chiar dacă “viaţa nu mai ţine cont de nimic, ea aranjează cărţile, ea trişează!” (Symbol of the Power of Love), Daniela Voiculescu este în continuare, în căutarea dragostei.

Volumul de faţă se dovedeşte o incursiune în prezentul devenit pe negândite, trecut, în care balansul poetei “se întreabă ce iubire să aleagă… reală sau virtuală?” (Symbol of the Power of Love). Volumul se încheie, aşa cum era de aşteptat, cu un gând despre iubire. Experienţa descrisă este una reală, trăită, risipită cu generozitate. Dragostea se transformă la Daniela Voiculescu, într-o capodoperă, în singura investiţie de suflet cu valoare. Taina stihurilor sale izvorăşte şi alunecă “pe firul timpului în doi/ mai sus de viaţa amânată…” (Tristeţea). Daniela Voiculescu percepe puterea ascunsă a destinului implacabil, dar are totuşi, tăria să mai creadă în iubire, în bine, în împlinire. Experienţele potrivnice, vrăjmaşe – “Doamne, câtă dezamăgire mă împinge de la spate, câtă tristeţe mă întâmpină!” (Oriental Sweetness) –   nu i-au răpit puterea de a crede în dragoste. Concluzia la care ajunge Daniela Voiculescu, stând “La malul Mării Imbrium” este că “eternitatea nu poate exista fără iubire!” (Twinflames song), că “iubirea nu dispare niciodată!!!” (Respiraţia seminţei). De azi înainte, Marea Imbrium îşi va purta şi pe mai departe, valurile, dinspre larg către ţărm şi poate că odată, într-un final, poeta care i-a cântat frumuseţea va găsi nu doar idealul mult visat, ci şi răspunsul la o întrebare ce pare retorică, în momentul de faţă: “cine este Regina din Saba?” (Roving Eye).
 
Octavian D. Curpaș
Phoenix Magazine, Arizona
        www.phoenixmission.org
Recenzii de carte nimic
Citeşte mai mult

Pietricelele se fac stele

august 11, 2009 admin 1 comentariu
by Angela Monica Jucan
 
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” – şi, după fermecata traducere din Noul Testament de la Bălgrad, „Fericiţi surumanii sufleteşti, că acelora iaste Împărăţiia ceriurelor” – (Matei 5, 3). Departe de a fi „proşti”, ei au sufletul curat, sărac de impurităţi, foarte compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu.
 
E seara de Crăciun, în care, pe la case, umblă colindătorii şi «Moşul». E seara când se reface traseul spre Adevăr. E seara în care se dă şi se primeşte. Iisus a venit pe pământ cu darul Mântuirii şi a primit, la rândul Lui, închinarea magilor – călători nu întâmplător conduşi de stea (iar darurile lor exprimă trei mari gusturi omeneşti). „Suntem creaţi să iubim, să dăm ce avem mai bun în noi, dar şi să primim de la cei din jur” – scrie Ligia Seman, în romanul „Tragedie şi triumf”.
În case, e lumină, e cald şi e căldură, e bună dispoziţie şi e pace. Dar sunt şi excepţii. „Prostit” de sora lui mai mare, un băieţel sărac îşi umple buzunarele cu pietricele, CREZÂND că sunt steluţele de la artificii transformate la contactul cu solul. Şi… „Cred că e prost tare”, va spune, despre el, peste mulţi ani şi peste multe pagini, un personaj. Vlad rămâne un „prost” incurabil, un neprefăcut, care, de unde începuse prin a aduna, cu ÎNCREDERE, miraje, sfârşeşte prin a dărui, cu CREDINŢĂ, bucurii concrete.
 
În romanul Ligiei Seman, apare, de mai multe ori, o afirmaţie exprimată în câteva variante: „Dumnezeu există poate numai pentru cei ce au ce mânca şi îmbrăca, iar pentru noi nu…” „Dacă există Dumnezeu, e bun doar cu unii, cu alţii nu… Cu noi nu”. Magda trezea în sufletul Anei „un fel de revoltă faţă de nedreptatea Celui care a pus atât de multe calităţi în unele femei, iar în altele mult mai puţine”.
 
Ei, da. Pare că Dumnezeu nu a făcut lumea cu „dreptate”. Nicio clipă, un orb din naştere nu va vedea. Tot el, tot el, un om născut cu handicap motor nu va putea merge câţiva paşi în cadenţă, în timp ce alţii vor deveni dansatori sau sportivi. Şi ieri, şi azi, şi mâine, cel care nu a primit har muzical va cânta (dacă va cânta) fals. Unii sunt bogaţi, alţii săraci; unii, frumoşi, alţii urâţi. Sunt, pe lume, abili şi naivi; extravertiţi şi introvertiţi; norocoşi şi ghinionişti; iubiţi şi urâţi; apreciaţi şi desconsideraţi; „observaţi” şi ignoraţi; profitori şi păgubaşi. Există dreptate?
 
Dintr-o perspectivă teoretic-literară, romanul are toate datele unei creaţii naturaliste. Ca „film”, imaginile se realizează după norme expresioniste, în tonuri intense, contrastante, trasate în forţă. Suferinţa este dusă, fără milă, până la apogeu. Dar trebuie să ne amintim că apogeul este punctul celei mai lungi bătăi, relaţia cea mai îndepărtată a pământului în Cer – relaţia, în distanţă, cu o stea. Trăim într-un rai pe care nu-l recunoaştem. Ni se pare rezervat altora, plasat la mare distanţă faţă de noi şi inaccesibil. Foamea extremă, însă, îl relevă şi într-o coajă de pâine. („Dar eu am văzut cât se bucura de ceea ce are, mai mult decât ne bucurăm noi de mese îmbelşugate”.) În lumea promiscuă în care trăiesc sau din care, rareori, scapă, eroii cărţii descoperă raiul în senzaţii aievea şi îl văd în volume palpabile, de pe-aici, de pe la noi: „Fără bătaie, viaţa e «rai»”; „Casă, casă şi iar casă, / Rai pe pământ cine-o are”; „Aici ai vană, ai chiuvetă, ai prosoape… e rai, Maria”; „acum înţeleg de ce îţi plăcea să fii bolnav când erai mic”.
 
Descurajarea atinge paroxismul, însă acest stadiu maximal va secunda performanţa. Din punga cu aurolac – punga învinşilor – se inhalează, totuşi, vise. „Din multe pe care le visăm, multe vor deveni realitate… Dar dacă nu visăm, ce ar putea deveni realitate?”. Realitatea-realitate e prezentă, e cotidiană, e banală. Dar «devenirea», realitatea devenită realitate, comportă realizare – este o reuşită, un «triumf», o sărbătoare. „Şi nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare?”
 
Mai sunt, în carte, furtuni de sensibilitate vexată („Cucoanele alea ziceau [...]: «Două saltele ajung… atâtea conserve… atâtea pături…»”), umilită („Hă! Hă! Râdeau băieţii. E bâlbâit! Hă! Hă! E bâlbâit!”), reprimată („Ei, zile!… Luni de zile!”; „Tare aş vrea să-i pot spune că nu am mai vrut şi gata… că nu mi-a păsat…”; „[tată-meu] ăl bun s-o aruncat de la etaj când eram mic”), torturată („Pe mine mă bătea tată-meu vitreg [...]. Odată m-o luat şi m-o pus cu gâtul pe buturuga unde tăia lemne, iar pe mama n-am auzit-o să zică nimic” – aceasta din urmă, indiferenţa mamei, fiind tortura propriu-zisă, persistentă şi neacceptată, evidentă şi care, undeva, în subconştient, nu vrea să se lase crezută), respinsă („Că dacă nu ne descurcăm noi singuri cum putem, cine să ne ajute?”; „Se vede când la un om îi pasă de tine cu adevărat”).

Şocul emoţional nu se amortizează. Conflictul interior face corp cu presiunile anturajului agresiv şi frustrant. Cât va trăi, Vlad va fi logonevrotic şi enuretic – indicii sigure ale tulburărilor sale afective şi nervoase. Sensibilitatea, însă, este focarul cunoaşterii, al înţelegerii, al puterii de apreciere. Tocmai pentru că ea le este foarte accentuată, personajelor cărţii, cuvântul biblic nu le va fi inaccesibil, deşi internii orfelinatului sau „rezidenţii” canalelor au o cultură foarte precară. Vlad (ca şi ceilalţi din „Tragedie şi triumf”) îl va găsi pe Dumnezeu tocmai în neînţeles – în cvasiobscurul, pentru el, cuvânt biblic, exact în Taina lui Dumnezeu, în verbul sacru, pentru care iniţiatul nu are nevoie de traducere, ci de intuiţie – la fel cum orbii „intuiesc” natura, obiectele, persoanele, fără să le fi văzut vreodată aparenţele.

Nu i-a trebuit lui Vlad o constituţie de cascador ca să-şi salveze semenul. L-a salvat şi fizic, i-a salvat şi sufletul, pe ger, cu propriul palton şi cu propria-i viaţă. Nu o putea face şi dintr-un cărucior? Vlad cânta cât se poate de distonant, dar inima îi bătea atât de armonios, încât iertarea dată lui Doroftei nu a fost falsă. Şi e sigur că rugăciunea pentru viitorul soţ al Magdei a fost cea mai sinceră cu putinţă: legăturile lui cu Magda şi Raul erau prea strânse să nu fie aşa, fuseseră înnodate, de Vlad, în sentimentele şi resentimentele lui omeneşti; de printre mari suferinţe, aspiraţii neîmplinite şi rare mici bucurii, Vlad „a ales din tot sufletul calea Adevărului: a ales să iubească în lumea aceasta ce-i fusese ostilă”.

„Erau şi oameni care pe pământ avuseseră resurse fizice limitate, oameni cu deficienţe. Unii n-au putut din pricina muţeniei sau surzeniei să înalţe vreodată un imn de slavă, dar încremeneau îngeri consternaţi de vibraţiile ce umpleau cerul când astfel de inimi cântai pe pământ. Alţii fuseseră atât de limitaţi fizic, încât nu se ridicaseră nicicând din paturile lor, dar acolo, în ascunzişurile cămăruţei, făcuseră lucrări la fel de mari, în ochii lui Dumnezeu, ca cei mai spirituali oameni pe care i-a avut omenirea, pentru că s-au rugat pentru mulţi şi au binecuvântat pe Dumnezeu pentru toate momentele vieţii lor, compătimite de mulţi. Erau oameni care nu văzuseră vreodată lumina soarelui, dar în inima lor Soarele Iubirii strălucise cu o lumină ce a rămas şi va rămâne peste veacuri. / Toţi aceştia îşi înţeleseseră chemarea şi scopul pe pământ. Ceruseră lucruri mari de la un Dumnezeu mare şi li s-au dat.”
Dumnezeu, „pentru noi nu”, „Cu noi nu”? – Vald ajunge la răspuns. Şi cititorul. Nimeni nu se naşte perfect. Sunt frecvente defectele fizice, intelectuale, morale, dificultăţile conjuncturale. Sufletul, însă, nu lipseşte nici geniului, nici retardatului, nici favoritului sorţii, nici nenorocosului. Creştinismul, fiind religia care se cultivă în suflet şi cultivă sufletele, este şi religia universală, a tuturor „neamurilor” (nu numai etnii, ci şi caractere, temperamente, intelecte etc.). Este loc, în această religie, nu doar pentru preotul Mihai Stâncă, ci şi pentru Miron Gură. Se va găsi loc şi pentru Vlad, şi pentru Doroftei, iar Edi, ajuns capelan, va putea ocupa un loc mai „în faţă” începând să considere oamenii după alt rang decât cel social. Este religia perfecţionării sufletului. Traseul este mai scurt sau mai lung, mai direct sau mai sinuos.

Călin va avea parte mai devreme de Naşterea Domnului în inima lui, pentru că, în ciuda circumstanţelor (aceleaşi, pentru toţi cei din cămin), el şi-a cultivat capacitatea de a radia răul: „Şi atunci, lacrimile lui îngheţară pe gene. Durerea lui se transformă, sublimată într-un episod scump şi adorat pe care şi-l va aminti mereu”. Chiar dacă şi-a dorit nespus să fie cu mama lui, el nu a emis pretenţii. A aşteptat, cu răbdare, şi a prelungit termenele până la… infinit. „Călin numai dăduse… în felul lui… totul”. Vlad şi Doroftei, în schimb, vor face mari ocoluri fiindcă ei sunt egocentrici. Fie că se prezintă ca un mod verbal sau realizează un raport gramatical, condiţionalul este expresia exigenţei. Doroftei îl rumegă la nesfârşit pe „dacă”, dar nu raportează niciodată ipoteza la propria persoană. „Dacă i-ar fi păsat cuiva de mine… dacă i-ar fi păsat…” şi numai «dacă», «eu» aş fi un alt om, gândeşte el în tot romanul şi are nevoie de gestul ultim al altuia ca să poată înţelege: „Îi pasă cuiva de mine… Acum ştiu că-i pasă!… Căci a murit pentru mine!…”. Dar nu a fost nimic zadarnic.

Doroftei devine, într-adevăr, „alt” om. Vlad, care, de mic, şi-a cultivat frica („Teama ajunsese să se infiltreze în cele mai banale activităţi şi gânduri ale lui”) – sentiment concentrat asupra propriei persoane – şi, din cauza groazei, s-a pretat la umilinţă, cu nuanţele ei de docilitate, slugărnicie, asumarea stării de inferioritate etc., apoi la alte forme ale laşităţii – terorizarea celor mai mici şi mai slabi decât el, furt, cerşetorie, realţii perverse, drog -, după ce-I face iesle lui Hristos în inima lui, dă egocentrismul pe altruism (de multe ori, consumat în anonimat), comunicat în gestul rugăciunii pentru altul, în gestul sacrificiului material, în gestul protejării altora, în gestul periclitării vieţii sale, în gestul iertării şi îşi schimbă viciile în virtute. „- Cred că e prost tare. Că odată Mişu a vrut să-i bage cu de-a sila ţigarea în gură, sau să-l facă să ia aurolac, dar el mai bine a suportat să-l lovească… să-l bată până i-a curs sânge pe nas şi pe gură. E nebun: că pe deasupra, după toate astea, i-a cumpărat un pachet de cafea! I le pune sub haine… Nu zice nimic, dar toţi ştim că sunt de la el”. Un „prost”, în ochii descurcăreţilor, atât de „prost”, încât nici nu-i invidiază.

Este, din nou, seara de Crăciun. „Şi Vlad şi Ana, mergând spre casa lor, auzeau colindători pe drum. Şi în sufletul lor era multă linişte. Nu se mai uitau cu jind pe la ferestre cu sufletul gemând de povara cuvintelor deznădăjduite ale mamei: «Dumnezeu e bun numai cu cei care au… pentru ceilalţi nu există». Fusese nevoie să renunţe mai întâi la aceste gânduri, ca Dumnezeu să le arate contrariul”.
Romanul se încheie într-o scală apolinică. Înainte de retragerea lui din această lume, ca demult, la începutul cărţii, în copilărie, Vlad „Aduna cu nesaţ de pe jos perluţă cu perluţă, ciobuleţ cu ciobuleţ, ceea ce i se dăduse prin cuvintele bătrânei” (care îi citise din Biblie). Sunt, acum, alte «pietre», dar aceeaşi capacitate de credinţă, despre care, mulţi ani, Vlad nu a ştiut nimic. Pietricele, pietre, bolovani, perluţe, ciobuleţe din care amnarul credinţei aprinde stele. E nedrept Dumnezeu cu cei „proşti” sau părtinitor cu cei „deştepţi”?
E seara de Crăciun. În suflete, e lumină, e cald şi e căldură, e bună dispoziţie şi e pace. Aici, nu sunt excepţii. „Hristos se naşte! Măriţi-L!”

„Tragedie şi triumf” este cartea Naşterii Domnului în inimi, fără deosebire între locuirea în palat sau în cocioabă. Şi scrie în ea despre cum bolovănosul păcat se poate preschimba în strălucitoare, ca-n cel mai stelar vis, Mântuire.

Numai SĂ CREDEM şi SĂ DĂRUIM IUBIRE.

Recenzii de carte nimic
Citeşte mai mult

“Tragedie şi triumf” – un roman al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, în care întrebările existenţiale îşi află răspunsul

iulie 29, 2009 admin 1 comentariu
De Octavian Curpas, justitia@justice.com
„Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori. Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ” Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste, de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate, datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea.  De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie. Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă, alături de El.
 
Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. Prin antiteză, în “Tragedie şi triumf”, registrul tematic se schimbă radical. Acţiunea este extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, Ligia Seman dând viaţă unor poveşti încărcate de dramatism, relatate într-o notă gravă, dureroasă. Asistăm la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâşietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercări, de situaţii limită, pe care nu le pot depăşi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate că tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomină, cartea are un deznodământ apoteotic. Biruinţa binelui asupra răului aduce cu sine regăsirea sensului iniţial, primordial al vieţii. Se aşterne pacea şi asistăm în sfârşit, la triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor.
 
Cu toate că în carte are întietate tragismul, răsturnarea de situaţie căreia îi suntem martori la final, defineşte şi contrabalansează întâmplările zguduitoare ce marchează întreaga scriere, de la prima până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama, Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate. Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel, începe cu adevărat, tragedia.
 
Casa de copii unde nimereşte Vlad, un băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă, umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada. Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani, acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistă cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni. E rai viaţa când nu te bate nimeni.”
 
Vlad încearcă să se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate, înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă. Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel, cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot.
 
Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva. Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată, pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile din împrejurimile instituţiei.”
 
Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”
 
La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară. Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”
Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintă acel tip de slujitor care se bazează pe abilităţile proprii şi chiar se mândreşte cu ele. El este tipul creştinului dornic a face lucruri înalte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar care nu e încă zdrobit. Oamenii nezdrobiţi acţionează prin puterea intelectului şi a abilităţilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarcă prin blândeţe, iar lucrul acesta se vede în relaţiile cu semenii. Raul dovedeşte abnegaţie faţă de cei pierduţi, dar are şi o anumită doză de aroganţă. Nu îi tratează pe toţi cu aceeaşi măsură, ci le oferă mai mult interes şi timp persoanelor pe care le consideră mai importante. „Răspunsese cu mai multă atenţie şi meticulozitate întrebărilor puse de personalităţi din conducerea oraşului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaţi le acorda mai puţin timp, uneori chiar fără să-şi dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteză cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toţi, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserică – simţeau că se află în faţa unui om care îi înţelege, care le va spune cu blândeţe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul să-i destăinuie eşecurile lor, fără teama că ar putea fi judecaţi.”
Mai mare însă, decât contrastul dintre Adrian şi Raul este cel dintre Raul şi Vlad. Speranţele ultimului se năruie încă o dată, atunci când află de relaţia dintre Magda şi Raul. La ce altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur dreptate?De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează asupra Fiului lui Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice, energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad – o relicvă diformă, o imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era… Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi avut acelaşi Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.”
 
Dar tocmai pentru că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul. În sufletul lui Vlad mai există încă intactă o fărâmă de iubire şi astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare, renunţând în ultima clipă la ideea diabolică de a înfăptui omorul. Raul însă – cu toată măsura înaltă de iubire pe care o primise de-a lungul vieţii – nu este capabil să-şi învingă „egoismul de a-şi trăi tinereţea şi a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând să se protejeze. În consecinţă, îl părăseşte pe Vlad, deşi acesta rănit, se zbate între viaţă şi moarte.
La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte, şi abia în acest context se evidenţează în mod special orgoliul lui Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte a lui Adrian - îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată, zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere. „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa acestui tânăr dotat şi elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad insistase, nu se dădu înapoi…” 
Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”
Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce mai încercaţi de viaţă? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că năzuinţele sale nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că şansa autentică înseamnă o viaţă desăvârşită în Hristos, în care nu ţi se interzice să trăieşti bucuria. Judecată doar din unghiul dimensiunii perceptibile şi efemere – viaţa lui pare a fi o catastrofă, iar Dumnezeu ar putea fi considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul că a îngăduit să se nască într-o anumită familie, prin oportunităţiile oferite, prin inteligenţă sau frumuseţe… În carte, modul în care Dumnezeu judecă şi semnificaţia pe care o dă El adevăratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi.
La rândul ei, Ana ia hotărârea să renunţe la traiul de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de durere, marchează un moment de răscruce în viaţa acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi fiica ei nu mai au de ce să se teamă.
« Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze.” Toată această tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii să înţeleagă ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformă într-un adevărat apel pentru ca pământenii să fie motivaţi a-L sluji cu dăruire. Creatorul nu apreciază mai mult lucrările aparţinând semenilor noştri răsfăţaţi de soartă, în detrimentul celor venind din partea copiilor Săi mai neînsemnaţi, care I-au pus totul la dispoziţie, cu credinţa că El poate să înmulţească. Lucrarea cea mai mare pe pământ este dragostea. În ochii Tatălui, martir nu este cel care îşi dă doar o singură dată viaţa pentru El, ci cel ce zilnic trăieşte o existenţă de renunţare, pentru alţii.
Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.
 
Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieţi noi, în Hristos.
 
Stilul romanului « Tragedie şi triumf » este intelectual şi echilibrat, dovedind o documentare serioasă şi o maturitate literară. Tema narativă nu este complicată. Analiza psihologică şi introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experienţelor relatate, perspectiva largă asupra realităţii transformă « Tragedie şi triumf » într-o carte a soluţiilor. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai mult… Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie.”
 
« Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine, răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială. “Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi formez un stil propriu: roman creştin psihologic.”
 
Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona
 
Recenzii de carte nimic
Citeşte mai mult

Angela Monica Jucan isi gaseste un refugiu in cartile pe care le “risipeste”

iunie 19, 2009 admin 1 comentariu

De Octavian Curpas, justitia@justice.com
Povestea scriitoarei Angela Monica Jucan începe cu o amintire frumoasă şi în acelaşi timp, nostalgică. Aceea a teiului ce creştea în faţa curţii casei modeste în care a copilărit, undeva la periferia Clujului. Copacul acesta ieşea în evidenţă şi reprezenta un reper pentru ea şi alţi câţiva micuţi din vecini alături de care se juca. Crengile teiului le ţineau loc de leagăn, iar din mugurii şi frunzele lui cu gust bun, se înfruptau cu poftă. Primăvara târziu, îi culegeau florile, pe care bunica le punea la uscat. În luna mai, priveau fascinaţi, cu o nesfârşită curiozitate naivă, la cărăbuşii ce îl invadau, transformându-l în sălaş al lor.  Chiar dacă pe atunci, sentimentul de reverie îi era necunoscut, teiul copilăriei, cu parfumul său inconfundabil, a rămas în sufletul Angelei Monica Jucan pentru tot restul vieţii. Au urmat anii de şcoală şi vorbind despre această perioadă, mărturiseşte că n-a fost un elev model. Adolescentă fiind, preferinţele ei s-au îndreptat în liceu, spre „română”, aşa că a dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj, secţia rusă-română. Nu a existat cineva care să o fi influenţat în alegerea făcută, dar hotărârea i-a fost bine primită şi încurajată (decisiv) de dirigintă – un dascăl de neuitat, la ale cărei sfaturi recurge imaginar, şi acum. După absolvire, a lucrat ca profesoară şase ani, într-un sat foarte pitoresc, de lângă Năsăud şi apoi ca registrator medical. În prezent, este bibliotecară la   Biblioteca Judeţeană din Baia Mare. De altfel, pasiunea Angelei Monica Jucan pentru carte s-a concretizat şi în cele două volume ce îi poartă semnătura – “Optimismul bacovian”,şi «„Patologia” lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii». De asemenea, numele ei apare şi într-o serie de lucrări colective: “Eminescu în actualitate”, “Paşi în iarba ninsă”, şi “Biruirea de sine”. Angela Monica Jucan s-a născut pe 2 decembrie 1952, la Cluj şi are doi copii. Fiica sa, Ioana Cosânzeana, 29, locuieşte la Chicago, iar fiul, Amza Mihail, 26, se află la Cluj.

- Unde ai studiat şi între ce ani? A existat vreun moment de referinţă în perioada studenţiei, ai avut vreun model despre care ai dori sa ne povesteşti? În ce masură ceea ce ai invăţat pe băncile facultăţii te-a ajutat în ceea ce ai scris?

- Am urmat, între anii 1972-1976, cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj. Am fost o studentă ştearsă. Nu-mi place să „iau cuvântul” şi să se uite lumea la mine. Nu suport să fiu expusă şi, dacă vrei să ştii, în clipa asta, sunt deja refugiată în cabinetul unui profesor (pe atunci, asistent), unde mă luau cu ei, la nişte consultaţii, doi colegi ai mei. A fost aproape singurul loc în care m-am afirmat, pentru că era, cu mine cu tot, un confortabil anturaj de patru. De aceea sintaxa limbii române – îmi dau seama acum – este, pentru mine, punctul de referinţă al studenţiei. Deşi rămase departe, în timp (am debutat foarte târziu: publicistic – după vârsta de 40 de ani, editorial – după 46), datorez, dintre „băncile facultăţii”, băncilor examenelor susţinute în scris o anumită independenţă de gândire care mi-a fost încurajată. La „scris”, am luat totdeauna cu cel puţin un punct mai mult decât aş fi meritat după cât învăţasem, pentru că ce nu ştiam completam de la mine şi era acceptat. Tot mai mult lingviştilor datorez acest lucru, la literatură, examenele fiind, atunci, de obicei, orale. N-am îndrăznit nici să trimit ceva vreunei reviste, deşi exista „Echinoxul” studenţesc şi deşi făceam, pentru mine, din când în când, câte o compoziţie literară.

- Care au fost gândurile, visele, aspiraţiile cu care ai absolvit facultatea ? Ce s-a întâmplat după absolvirea facultăţii, cum ai evoluat?

- N-am avut vise mari. Mă gândeam numai la o carieră cuminte, didactică; nu ţineam morţiş la Cluj. Dar şi aşa evoluţia de care mă întrebi a fost o involuţie. Am fost profesoară doar şase ani. Prin repartiţie, am ajuns într-un sat foarte pitoresc, de lângă Năsăud. După trei ani, mi-am dat definitivatul, am încercat, apoi, fără rezultat, un transfer şi am rămas alţi trei ani acolo. Păstrez amintiri frumoase satului; la vârsta aceea naveta (o făceam săptămânal) îmi şi plăcea, era, de fapt, o excursie. Între timp, însă, mă căsătorisem şi aveam un copil. Îl aşteptam pe al doilea când am plecat de acolo părăsind învăţământul, pentru a fi cu familia mea. La Cluj, am lucrat, ca registrator medical, întâi într-o clinică, apoi, cu trei doctori, în două cabinete stomatologice, până după revoluţie. În 1990, am obţinut, prin concurs, un post de bibliotecar la o filială de cartier a bibliotecii judeţene. Printre cărţi, mă simţeam, în sfârşit, mai acasă şi, printre bibliotecari, mai printre de-ai mei. Dar nu mă simt bibliotecar adevărat, pentru că n-am făcut o facultate biblioteconomică, ci numai nişte cursuri de câteva săptămâni, în total. Am deprins meseria mai mult din mers. Când am împlinit o jumătate de secol de existenţă, m-am mutat, subit, în Baia Mare. Lucrez, aici, tot la biblioteca judeţeană.

- Eşti autoarea mai multor articole şi studii literare de substanţă, publicate în diferite reviste de specialitate. De asemenea, volumele “Optimismul bacovian”, Cluj-Napoca, 1999 şi «„Patologia” lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii», Baia Mare, 2006 îţi poartă numele. Ambele au titluri extrem de interesante. Ai vrea să le explici cititorilor noştri cum şi de ce ai ales să vorbeşti despre optimismul unui pesimist? Ce răspunsuri te aştepţi să descopere cititorul în dreptul acestui simbolist pur, care a fost Bacovia, după ce parcurge cartea ta?

- La „cum şi de ce”, răspunsul este: întâmplarea. N-am vorbit despre optimismul unui pesimist, ci despre optimismul unui optimist care nu ştia că e optimist. Tocmai pentru că este, cum spui, simbolist pur, la Bacovia „plouă, plouă, plouă”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă şi comasează, masiv, ideea în numai câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol.
Am analizat, în carte (de fapt, o broşură de 50 de pagini), şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia şi trei din cele mai frecvent cultivate de el simboluri (ftizia, clavirul, culoarea gri) şi am dat, cititorului, răspunsuri de-a gata. În interpretarea literară, nu am obiceiul să-mi scriu propriile impresii de lectură, nu fac altă creaţie literară pe lângă cea despre care vorbesc, privesc rece, nesentimental, textul şi mă străduiesc să păstrez distanţa atât faţă de scriitor, cât şi faţă de cititor. În această situaţie, nu am dreptul să aştept nimic. Ci doar să accept sentinţa.

- În ce a constat cercetarea fenomenului Păcală, ai abordat personajul lui Petre Dulfu din punct de vedere al hermeneuticii?

- A fost o altă întâmplare că am scris cartea cu Păcală şi nu consider că mă reprezintă. Am propus unui medic să o scrie, însă el a refuzat, nici n-a prea înţeles ce vreau, mie mi-a părut rău şi aşa am hotărât să o fac eu. Patologie nu este un termen metaforic. M-a interesat dacă s-ar putea descoperi, la Păcală, o boală, mai ales psihică. Am citit, la întâmplare, diverse lucrări, predominând cele de psihologie, psihiatrie, psihanaliză, dar nu am nicio pregătire în acest domeniu care nu mă preocupă nici cel puţin amatoristic. De aceea, n-am îndrăznit să mă îndepărtez de ceea ce am citit şi, în toată cartea (nu are decât o sută de pagini), este o abundenţă de citate. Originală este grafica realizată de colega mea, Mara Pop (Babiciu), care a ilustrat volumul.

- Cum percepe Angela Monica Jucan lumea interioară a lui Păcală şi cum o descrie? Se doreşte acest volum a fi şi o analiză sociologică sau un mod original de a vorbi despre specificul naţional?

- Lumea interioară a lui Păcală nu are multe complicaţii. El nu stă să ofteze sau să filozofeze. I-am precizat, în patru capitole, „aptitudinile” (de a sta, de a fugi, de a acţiona cu economie de efort şi de a râde), apoi, cu aceste date strânse şi pe baza unor tipologii aparţinând mai multor autori, am încercat o reconstituire a fizionomiei, a constituţiei şi a predispoziţiilor maladive. Din punct de vedere „patologic”, a ieşit că Păcală a fost sănătos tun, dar bătrâneţele, dacă le-ar fi ajuns, i-ar fi putut aduce câteva afecţiuni grave. Volumul nu este o analiză sociologică şi nici nu atinge specificul naţional. Din contră, l-am prezentat pe Păcală drept personaj singular, nu „tip”.

- Contribuţia ta literară se regăseşte şi în volumele colective – “Eminescu în actualitate”, Cluj-Napoca, 2000, “Paşi în iarba ninsă”, Cluj-Napoca, 2000, si “Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcănescu”, Baia Mare, 2004. Cine sunt cei alături de care ai publicat?

- Volumul „Eminescu în actualitate” a fost realizat de Dan Brudaşcu – în calitate de editor şi coordonator. Domnia sa este şi autorul a două comunicări ştiinţifice care apar în această carte. Se cuvine să spun, aici, că în paginile revistelor conduse de Dr. Dan Brudaşcu am fost bine primită încă de când nu ne cunoşteam, iar eu abia aveam câteva articole publicate. A fost o surpriză să mă văd cuprinsă şi în acest volum (despre care am aflat abia la câteva luni de la apariţie), alături de nume importante: George Anca, Alexandru Cristureanu, Constantin Cubleşan, Rajiv Dogra, Vasile Fanache, Ion Itu, Mircea Itu, Achim Mihu, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Radu Săplăcan, Octavian Şchiau, Horst Schimmel Treu, Mihai Ungheanu, Libuše Valentova.
„Paşi în iarba ninsă” este o antologie a Cenaclului Literar-Artistic „Octavian Goga” Cluj, al cadrelor didactice. Cuprinde poezii, proză, critică literară. Apar, în carte, nume consacrate, dar şi debutanţi. Sunt 55 de semnături (aproape tot cenaclul) – prea multe pentru a le enumera aici şi o selecţie mi-ar fi greu să fac. O amintesc doar pe poeta Ioana-Roxana Mureşan, care, la apariţia volumului, avea… zece ani. Mă simt mai în rând cu ea decât cu ceilalţi pentru că suntem singurele necenacliste din carte. Dar frecventam, din când în când, cenaclul.
Volumul omagial dedicat lui Mircea Vulcănescu, „Biruirea de sine”, a fost editat de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare şi l-am coordonat împreună cu un coleg – Corneliu Oneţ (acum, decedat). Am reuşit să obţinem texte special scrise pentru acest volum de: Ştefan J. Fay, Măriuca Vulcănescu, Marin Diaconu, Valer Hossu, Oana Mitrea, Marin Oprea, Iulian Patca, Vasile Vetişanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Latiş, Gheorghe Marcaş, Nicoară Mihali, Adrian Pop, Florian Roatiş, Nuţu Roşca, Traian Tr. Velea, Mugur Voloş. Coordonatorii au şi ei articole în carte.

- Vorbind despre Eminescu, Mircea Eliade spunea că “Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu.” În ce măsură ai reuşit să îl reactualizezi pe marele poet altfel decât apelând la clişeele al căror efect este exact opusul celui inţentionat de cei ce le folosesc?

- În „Eminescu în actualitate”, mi-a fost inclus un mic eseu pe marginea „Luceafărului”. Nu am repere să pot stabili măsura în care am reuşit să-l reactualizez pe poet; după ce s-a scris atâta despre acest poem, comentariul meu nu se prezintă, probabil, cu nu ştiu ce noutăţi, dar nu cred să conţină clişee. Cu umilinţă spun (numai ca să nu se creadă că mă autosupraestimez, altfel, nu am obiceiul să vorbesc despre „lauri”) că acest text a primit un premiu.
În „Paşi în iarba ninsă”, contribuţia mea constă mai mult în readucerea în atenţie a unei poezii aproape uitate, datând din anul debutului poetului. Poezia are titlul: „Asta vreau, dragul meu!”, iar ceea ce am scris am intitulat: „Porni Luceafărul”. Încercam să disting, în ea, semne eminesciene (la publicarea ei, poetul avea 16 ani).

- M-a impresionat în testamentul lui Mircea Vulcănescu, acea unică propoziţie – “Să nu ne răzbunaţi!” În ce constă omagiul pe care Angela Monica Jucan i l-a adus acestui adevărat creştin?

- Am făcut o scurtă evocare, pe care am intitulat-o „Abel”. M-am folosit şi eu, în ea, de cuvintele pe care le-ai citat. Ele au fost reproduse şi de alţi autori care au participat la realizarea volumului. Şi titlul „Biruirea de sine” constă din cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu. În aceeaşi carte, mai am un text care vine puţin în continuarea ideilor exprimate de Mircea Vulcănescu, în „Dimensiunea românească a existenţei”, despre genul gramatical românesc – în special genul neutru.

- Ai o muncă nobilă, lucrezi cu cărţile. Din păcate, omul contemporan este atras mai mult de Internet şi de televiziune, decât de carte. Se mai poate face ceva, din perspectiva unui bibliotecar pentru a reânvia atracţia publicului faţă de cartea tipărită sau aceasta va avea soarta discului de vinil? Care este după părerea ta, rolul cărţii în societatea contemporană?

- Nu cartea tipărită va avea soarta discului de vinil, ci cartea imprimată în format electronic, în sistem magnetic sau în ce se va mai inventa. Discul şi banda magnetică s-au degradat, ori s-au uzat, fizic, iremediabil, în timp record comparativ cu cea mai proastă hârtie folosită la tipar. Pentru ce a scăpat, deocamdată, uzurii, nu mai există aparate. Dacă s-au păstrat aparate, nu mai este cine să le ştie pune în funcţiune. Înainte de a se ajunge aici, informaţia ar fi putut fi transpusă pe alt suport, care să permită, în continuare, decodificarea. În biblioteci publice, asta înseamnă, pe lângă costuri băneşti şi operaţiunea propriu-zisă de „mutare”: luare în evidenţă, inventariere, clasificare, cotare, catalogare, aşezare în locul de depozitare, poate şi procurarea unui nou mobilier, dacă dimensiunile nu mai corespund; mai înseamnă casarea şi radierea documentului înlocuit. Decât să se facă atâtea, nu se face nimic. La fel se va întâmpla, peste ani, cu informaţia stocată în formate care acum sunt în vogă. Primesc, prin Internet, imagini pe care calculatorul meu nu le poate vizualiza. M-am obişnuit. Le şterg şi gata, că altfel, ar fi prea complicat. Cu greu, însă, renunţăm la o carte tipărită pe hârtie, ferfeniţă de-ar fi. Oare nu pentru că suntem legaţi afectiv de ea, pe când, faţă de celălalt tip de păstrare şi prezentare a informaţiei, nu avem sentimente, ci numai interese?
Bibliotecile organizează tot felul de manifestări, mai ales cu copiii, dar eu sunt sceptică în privinţa lucrurilor forţate. Publicul trebuie lăsat să revină în mod natural la carte. Organismul intelectual va lupta singur împotriva febrei calculatoarelor – care nu vor fi desfiinţate, dar îşi vor preciza mai bine rostul.
În societatea contemporană, cartea este indispensabilă. Până la finalizarea studiilor, ea e obligatorie (chiar dacă nu ţi-o pretinde nimeni, ea îţi trebuie, nu te poţi descurca fără ea). Dar, când poate fi considerată încheiată învăţătura? Industria lucrărilor plagiate (din Internet) nu va putea cunoaşte o dezvoltare „înfloritoare”, pentru că se va ajunge la saturaţie. Acum, tot mai puţini fac lucrări originale, dar cât va ţine răbdarea de a citi, la nesfârşit, aceleaşi fragmente aşezate în diverse „colaje”? Omul contemporan trăieşte sub presiunea urgenţei. Cartea îi oferă un refugiu, un moment de relaş şi pe vreme bună, şi pe vreme rea; ea vindecă stresul, în timp ce calculatorul îl accentuează. Multele obligaţii fac, din omul de azi, un însingurat şi un înstrăinat. Cartea este, pentru el, un asociat, un tovarăş, creează o relaţie de proximitate; calculatorul, mult mai rezervat, este numai un mjlocitor şi ne este infidel, prin natura lui mereu schimbătoare. Cartea este prietenul discret care la nevoie se cunoaşte. Avem, vom avea nevoie de ea, o căutăm şi o vom căuta.

- Ce îţi place cel mai mult în munca ta? Dar cel mai puţin?

- Cel mai mult îmi place că am, acum, destulă libertate să mi-o aleg sau, dacă e o muncă impusă, că pot să o fac („concepţie şi execuţie”) cum vreau. Nu cel mai puţin, ci absolut deloc nu-mi place  să fiu presată de termene (dar nu prea sunt).

- Cum arată biblioteca ta de acasă? Ce autori preferi din literatura română? Dar din cea universală? Ce citeşti acum?

- După gustul meu, „biblioteca” pe care o am arată bine. După al altora, probabil, ca ceva de speriat. De când am ajuns să lucrez ca bibliotecar, am descoperit avantajele aranjării alfabetice şi am făcut la fel şi acasă. Problema este că, ce iau de pe raft, nu mai pun la loc, cu anii. Deci, biblioteca mea arată „risipit” – pe sus, pe jos, pe unde nu te-ai aştepta. Mai degrabă nu-mi place că sunt destule cărţi şi pe rafturi. Semn că nu le-am răsfoit cam de multă vreme.
Tot atâta dezordine mi-ar ieşi dacă aş face o listă cu autori preferaţi şi precis aş dezamăgi cititorul acestor rânduri, pentru că nu beletristica ar predomina.
Acum citesc vreo zece cărţi insipide. Abia aştept să scap de ele.

- Privind retrospectiv, ce ai dori să schimbi, dacă ar fi să o iei de la capăt? Ai vreun vis care a rămas neîmplinit?

- La visuri neîmplinite, nu stau rău. Am destule. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, pe ele le-aş schimba. S-au dovedit nerealiste. (Ţi-am spus că nu-mi place ficţiunea.)

- Ce planuri de viitor ai?

- La vârsta mea, planurile riscă să devină alte vise neîmplinite. Totuşi, am şi planuri, şi şantiere deschise. Deocamdată, ele se confundă cu obligaţiile de serviciu. Trebuie să finalizez o monografie dedicată lui Gheorghe Chivu – pictor, poet, profesor dobrogean-maramureşean. Apoi, aş vrea să fac interpretări la poeziile lui Vasile Latiş (care a dorit acest lucru, dar cât a trăit, nu mi-am făcut timp) şi să iasă un volum din ele. În paralel, mai adun câte un articol într-un dicţionar biblioteconomic pe care, dacă îl termin până la pensie, bine, dacă nu, îl voi abandona. Mi-ar plăcea să pot realiza o carte a figurilor de stil (prezentate puţin mai neobişnuit). Aş vrea să fac (tot te aşteptai la o abordare hermeneutică a lui Păcală), pentru presă, nişte comentarii la câteva parabole biblice. De-oi trăi.

- Ce hobby-uri ai, cum îţi petreci timpul liber?

- Sunt prea leneşă ca să-mi pot permite hobby-uri. Stau închisă în casă, ocupându-mă cu scris-cititul sau invers. Mi-aş lua un animal, dar am impresia că mi-ar da prea mult de lucru. Îmi ajunge Clarisa, care nu e pretenţioasă – broscuţa ţestoasă pe care mi-a lăsat-o în grijă Cosânzeana. În schimb, am plante. Nici de ele nu se mai poate trece, la mine, prin casă: tot o carte şi-un ghiveci. De unde se vede că nu au devenit chiar un hobby.

- Ce mesaj ai dori să le transmiţi cititorilor noştri?

- Unul albastru, de pace.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Recenzii de carte, Vindecare spirituala deplina nimic
Citeşte mai mult

Un fost pictor al Casei Regale din Romania mi-a acordat candva, un interviu

iunie 19, 2009 admin 1 comentariu

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Daca ar fi sa poata da timpul inapoi, Lucretia Berzintu ar alege sa isi faca din jurnalism o profesie. A practicat toata viata gazetaria ca pe inca o pasiune, alaturi de fotografie si calatorii. Nu ii displace nimic in ziaristica si daca ar fi sa spuna ce o atrage cel mai mult, ar fi interviurile. Poarta intotdeauna cu ea aparatul de fotografiat si reportofonul… Pentru ca nu stie niciodata cand se iveste prilejul sa intalneasca oameni deosebiti. Iar cand sansa ii scoate in cale asemenea persoane, le propune imediat o discutie ad hoc.  De-a lungul timpului, Lucretia Berzintu a relatat printre altele, despre evenimentele revolutionare din Basarabia din perioada 1990 – 1991, dar si despre framantarile ce au marcat Chisinaul in aprilie anul acesta sau despre pregatirea Romaniei pentru intrarea in NATO. A purtat dialoguri pe diverse teme cu personalitati precum Ala Mandacanu, Presedinta Comunitatii Moldovenilor din Quebec, scriitorul Al. Mirodan, dramaturg, publicist, editor si directorul – proprietarul revistei lunare israeliene de limba romana ”Minimum”, Dumitru – Dorin Prunariu, primul si singurul cosmonaut roman din lume sau Eduard – Ovidiu Ohanesian, fost ziarist la Romania Libera, rapit in Irak. Lucretia Berzintu locuieste din 1997 in Israel, stat pe care l-a ales pentru ca aici are numerosi prieteni, evrei originari din Iasiul copilariei ei, ce  s-au oferit sa o ajute. Israelul a surprins-o frumos, tara este minunata, iar faptul ca a calcat pe locurile mentionate in Biblie a emotionat-o in mod deosebit. In patria mama, i-au ramas o fiica maritata la Oradea, o nepotica si trei surori -  una la Botosani si doua la Bacau, plus alte rude si prieteni. Ea insasi afirma ca nu a parasit definitiv Romania, ci doar pana cand va sosi momentul ca si la noi sa se poata trai in coditii de normalitate. Lucretia Berzintu s-a nascut in judetul Bacau.

- Care au fost impresiile despre Israel cu care ai plecat din Romania? In ce masura coincideau cu ceea ce ai gasit la fata locului? A existat ceva ce te-a surprins in mod special sau la care nu te asteptai ?
- Stiam multe lucruri despre Israel de la prieteniii cu care corespondam. Am citit despre Tara Sfanta, asa ca multe informatii  au coincis cu cele gasite la fata locului, dar am gasit si lucruri mult mai interesante fata de ceea ce ma asteptam. In primul rand, m-a uimit vegetatia, palmierii, plantele exotice, pe care in Romania le vedeam doar la Gradina Botanica, in sere, apoi animalele Israelului, aceleasi inca din timpurile biblice; m-a uimit sistemul de irigatie, inventie israeliana, prin care fiecare planta isi primeste apa, picatura cu picatura, dupa un program computerizat bine pus la punct; m-a uimit Institutul de renume mondial ”Dr.Chaim Weitzmann”, infiintat in 1944, care isi dezvolta cercetarile in toate domeniile si unde isi desfasoara activitatea numerosi savanti de pe glob (circa o mie de savanti si cercetatori, inclusiv laureati ai premiului Nobel). Stiati ca in cadrul institutului este o scoala speciala care recruteaza tineri supradotati din Israel si din intreaga lume, incepand cu varsta de zece ani? Marea mea  bucurie a fost cand, prin anul 1999, am vizitat acest institut si interesandu-ma si de romani, am gasit doi studenti la matematica – fizica, iar unul era chiar din Iasi, orasul meu. Asa ca pot spune cu toata convingerea ca Israelul m-a surprins frumos, tara este minunata si faptul ca am calcat pe locurile mentionate in Biblie m-a emotionat in mod deosebit. Am avut si altfel de sentimente, mult mai profunde, dureroase chiar. Am aflat din presa israeliana de limba romana, de la supravietuitorii Holocaustului, de la rudele lor in viata, de la Muzeul Holocaustului Yad – Washem din Ierusalim, adevarul despre un capitol din istoria neagra a regimului antonescian din Romania, capitol care trebuie stiut si insusit de fiecare roman.

- Ti se pare o tara nesigura Israelul, avand in vedere evenimentele de aici? Cum este perceput conflictul din fasia Gaza de cei care traiesc in Israel?
- Israelul nu mi se pare o tara nesigura. Din contra, avand in vedere ca exista o armata puternica, cu militari foarte bine pregatiti, in orice moment gata sa-si apere cetatenii, imi da o oarecare siguranta. Armata israeliana este una din cele mai moderne si perfectionate din lume. Aici, baietii la majorat (18 ani) sunt incorporati si fac armata trei ani, iar fetele doi ani. Aproape ca nu exista familie in Israel care sa nu fi avut un membru inrolat in armata. Daca vorbim despre pericolul terorist, el exista in orice loc de pe Terra, nu numai in Israel. Asa ca, oriunde ne-am afla, nu putem vorbi despre o siguranta absoluta. Totul este relativ.
Cei care traiesc aici, logic, percep conflictul din Gaza, ca pe un drept de aparare a tarii si a cetatenilor sai, conform Cartei ONU, avand in vedere atacurile neancetate ale gruparii Hamas si Hesbollah, si nu numai, timp de opt ani de zile, chiar daca Israelul s-a retras complet din teritorii, de ceva vreme.

- Cat de usor ai reusit sa te adaptezi la cultura acestui stat? Daca ar fi sa redai intr-o fraza ceea ce defineste esenta culturala a Israelului, care ar fi aceasta?
- Ca  esenta culturala, Israelul este tara poporului Cartii, popor a carui istorie coincide cu Biblia (Vechiul Testament) – Cartea vietii. Si daca ne referim la istoria si religia rasei albe, acestea s-au nascut si au pornit din Israel, evreii contribuind esential la dezvoltarea civilizatiei. Primul mare dar pe care l-a facut poporul evreu omenirii a fost religia monoteista. De fapt, in Israel intalnesti mai multe culturi, avand in vedere ca sunt imigranti  din peste o suta de tari, care vorbesc foarte multe limbi, inclusiv romana. Si toate aceste limbi continua sa imbogateasca tezaurul cultural al  Israelului prin creatia unor scriitori de seama, grupati in asociatii pe criterii de limba, cum este Asociatia Scriitorilor Israelieni de limba romana, sau cea de limba franceza,  de limba araba, de limba rusa, s.a.m.d.
In perioada anilor 1990 – 1996, au venit foarte multi imigranti din fosta Uniune Sovietica, circa un milion, astfel ca astazi peste tot auzi vorbindu-se ruseste. Dar limbile oficiale in Israel sunt ebraica – ivrit – si araba. Se foloseste in mod curent engleza care este limba de studiu obligatorie in scoli, incepand cu clasele elementare.
Traind in mijlocul unei culturi, te adaptezi din mers, respectand traditia poporului respectiv, chiar devii patriot, pentru ca patria este acolo unde te simti bine. Pentru mine a fost, relativ  usor, fiind bine primita de Comunitatea evreilor din Romania, comunitate care numara la un moment dat peste 400.000 de cetateni. Si chiar daca astazi limba romana nu mai este a doua sau a treia limba folosita in Israel, exista la chioscuri numeroase publicatii in limba romana (un cotidian, cateva reviste saptamanale, o revista lunara, cat si alte publicatii locale). De asemenea, functioneaza un cenaclu literar, infiintat in casa unei familii de scriitori, originari din Romania (fam. Solo si Mariana Juster). Se stie ca in Israel se intalnesc cele trei mari religii, mozaismul (iudaismul), crestinismul si islamul. Iudaismul este predominant, avand in vedere ca evreii formeaza majoritatea populatiei israeliene. Asa ca, traind printre evrei, le respect traditia, dar nu ma opreste nimeni sa nu-mi respect si traditia mea crestina. Ceea ce am invatat bun de la evrei, printre multe alte lucruri, este alimentatia sanatoasa, fara carne de porc, in primul rand, cu multe salate si fructe, fara bauturi alcoolice, doar simbolic la sarbatori si fara a manca impreuna produse de carne cu cele lactate.
M-am adaptat si cu limba ebraica, limba care, la inceput, mi s-a parut foarte grea, acum o vad foarte frumoasa si interesanta.

- Cum este sa traiesti intr-o tara in care istoria ti se descopera la orice pas, se poate afirma ca fiecare zona din Israel are un specific, o atmosfera unica, din acest punct de vedere? In ce oras locuiesti in prezent?

-Da, este adevarat ca in Israel te intalnesti cu istoria mai la tot pasul, o istorie mai recenta sau de peste patru mii de ani vechime, ceea ce te stimuleaza sa cunosti istoria fiecarui loc. Cred ca este o binecuvantare pentru cel care ajunge sa viziteze Israelul.
Eu locuiesc intr-un oras nou, Ramat Gan, numit si Orasul Gradinilor. Cu toate ca a fost  atestat in 1921 si declarat municipiu in 1950, orasul cu o populatie de peste 150.000 de locuitori, veniti din 70 de tari, detine recordul la educatie pentru excelenta in programe de informatica si ramane un model pentru alte municipii. Tot aici se afla Bursa de diamante, Stadionul national, spitalul Tel Ha-Shomer, unul din cele mai mari si performante din tara, Universitatea Bar Ilan, teatru, auditorium, muzee si galerii, scoala pentru activitati culturale, gradini si parcuri si multe altele. Ramat Gan se margineste la nord si sud cu Tel Aviv-ul, cu Ghivataim in vest si Bnei-Brak, Kiryat-Ono si Kfar Azar in est. Peste 25% din suprafata orasului Ramat Gan este ocupata de Parcul National, Safari Park – Gradina zoologica centrala.

- De unde provine pasiunea ta pentru jurnalism? A existat un anumit eveniment sau o anumita persoana sau orice altceva care ti-a format convingerea ca trebuie sa alegi jurnalismul?
- Jurnalismul este pentru mine un hobby. Il practic din dorinta de a cunoaste oameni, fapte, de a lamuri un eveniment, o atitudine, de a afla adevaruri vis-a-vis de viata sociala, politica si economica a unei societati, s.a.m.d.  Eu n-am ales jurnalismul ca o profesie, este o pasiune a mea, ca de altfel si calatoriile si fotografiile. Tot timpul port la mine aparatul de fotografiat, reportofonul… fiindca pot intalni oameni deosebiti, pe care-i pot intervieva ad-hoc, asa cum s-a intamplat cu pictorita Marta Indig-Leopold, pe plaja Marii Mediterane din Tel Aviv. Bineinteles ca inainte, port o discutie pregatitoare.
Nu m-a convins cineva sau ceva anume pentru jurnalism, asta a venit de la sine, n-as putea sa explic cum.

- Ai facut jurnalism si in Romania? Cum si cu ce ai debutat ca jurnalist ?
- In Romania mai putin, avand in vedere ca in timpul comunismului aveau voie sa faca jurnalism numai cei platiti pentru asa ceva, care erau acceptati de conducerea P.C.R., s.a.m.d. Doar se stie, nu exista libertate de expresie, chiar daca la invatamantul politic ce se practica in fiecare institutie, pe langa altele, se vorbea si despre existenta principiului democratic. Dupa evenimentele din decembrie 1989, incepand cu anul 1990, avand incredere in democratie, mi-am deschis o afacere proprie in turism, editura (la care a fost director, poetul Cezar Ivanescu), comert exterior, un cabinet medical bioterapeutic, si chiar daca timpul imi era limitat nu am neglijat si acest hobby. N-as putea spune despre un debut anume, dar am avut dialoguri cu mari personalitati, care, din pacate, n-au fost  publicate. De exemplu, cu pictorul Aurel Bordenache, fost pictor la Curtea Regala, pentru care m-am dus special de la Iasi la Codlea, unde locuia atunci, in 1985. El a facut grafica la volumul de Poezii al lui Eminescu, aparut in anul 1944, la Cartea Romaneasca. Grafica sa, la fiecare poezie eminesciana din acel volum, este de o finete extraordinara! Distinsul pictor nu se mai  afla printre cei vii, din 1987 dar eu am ramas cu o mare bucurie in suflet, fiindca am avut onoarea sa-l cunosc. M-a invitat in camara – atelierul lui de pictura -  unde pe toti peretii erau expuse lucrari de-ale sale. Se oprise la portretul in ulei al unei fete si mi-a ralatat ca ea este din Franta si a pictat-o in jumatate de ora. Era atat de distins, si vorbea atat de impresionant, incat nu am cuvinte potrivite sa ma exprim.

- Sa scrii pentru reviste, pentru ziare sau online, care dintre aceste variante ti se pare optima pentru un jurnalist aflat la inceput de drum?
- Eu cred ca poate sa scrie oriunde, nu conteaza daca publicatia este online sau tiparita, fiecare isi are specificul ei. Important e ca jurnalistul sa aiba ceva de spus, sa capteze atentia cititorilor. Daca ne referim la interviu, ca gen ziaristic, acesta presupune existenta unui interlocutor. Daca acesta lipseste, tema poate fi realizata prin articol sau oricare gen publicistic.

- Numeste-ne cateva dintre personalitatile marcante ale diasporei, dar si din Romania cu care ai realizat interviuri. Cum obisnuiesti sa iti abordezi potentialii subiecti pentru un interviu?
- Din Israel, l-am intervievat pe scriitorul Al. Mirodan (dramaturg, publicist, editor),  directorul revistei lunare israeliene de limba romana ”Minimum”, pe poetul Shaul Carmel  (presedintele Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Romana), pe scriitoarea Mariana Juster, pe Felix Caroly (actor, mim, poet, prozator, pictor),  pe scriitorul dr. Slomo Leibovici – Lais, presedinte ACMEOR (Asociatia Culturala Mondiala a Evreilor Originari din Romania) fost functionar superior in cadrul Ministerului de Externe al Israelului, pe poetul Andrei Fischof, pe scriitorul dr.Dorel Schor, s.a.
In vara anului 2003, cu ocazia Zilelor Culturale Romanesti in Israel, cand la Casa Scriitorilor din Tel Aviv a avut loc acordarea de premii literare, inclusiv Premiul International ”Felix Aderca”, i-am intervievat pe unii scriitori din Romania si din Israel, prezenti la acest eveniment, de exemplu: Ileana Andrei Cudalb (onorata cu Premiul ”Felix Aderca”), Sandu David (Premiul special decernat de Uniunea Scriitorilor din Romania), Eugen Uricaru (Presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, care a decernat premiile).
Din Canada, pe Ala Mandacanu, Presedinta Comunitatii Moldovenilor din Quebec.  Din Romania, i-am intervievat pe primul si singurul cosmonaut roman, Dumitru – Dorin Prunariu, pe Cassian Maria Spiridon, redactor sef al revistei “Convorbiri Literare”, din Iasi. Cand am fost in Austria (1996), la invitatia unei companii, le-am intervievat pe Simion Giurca, seful Biroului de Informatii Turistice al Romaniei la Viena, pe mezzosoprana Ruxandra Donose de la Opera de Stat din Viena, pe Atena Munteanu – fost reprezentant TAROM la Praga si Viena, pe Luminita Nielsen – Hofbauer (reprezentanta firmei de turism ”Dona-Nielsen-Hofbauer”) care mi-a oferit si o invitatie la Konzerthaus unde era dirijor, sotul ei. In timp ce ma aflam la Casa Scriitorilor din Chisinau cu o anumita ocazie festiva, l-am intervievat pe Ambasadorul Ungariei in Republica Moldova – fiind prezent la acea actiune, cu tema despre intrarea Romaniei in NATO, cand a afirmat cu mare deschidere pentru sustinerea tarii noastre. El a absolvit studiile superioare in Romania, iar in timpul misiunii din Republica Moldova, isi facea cumparaturile din tara noastra, inclusiv mult apreciata apa minerala ”Borsec”. Apoi am intervievat scriitori romani basarabeni, pe Dorin Chirtoaca, primarul general al municipiului Chisinau, pe Eduard – Ovidiu Ohanesian, fost ziarist la Romania Libera, rapit in Irak, pe Aliakbar BARMAYOUN, presedintele clubului Rotary din Timisoara s.a.
Cum abordez subiectul pentru interviu? Simplu! Daca din punctul meu de vedere consider ca are ceva de spus in interesul cititorilor sau pentru oficialitati sau si pentru unii si pentru altii, ma gandesc la o tema de discutie,  contactez subiectul si-i propun interviul. Inainte de interviu, am o convorbire pregatitoare, pentru a crea o  ambianta cat mai placuta. Intre timp, ma documentez cu privire la domeniul de activitate al interlocutorului, pentru a sti ce intrebari sa-i pun. Rolul jurnalistului este acela de a evidentia personalitatea si opiniile interlocutorului si nu de a-si prezenta , ostentativ, propria sa personalitate. Dupa finalizarea interviului, il public. Au fost situatii cand am luat interviuri ad-hoc, fara vreo documentare si fara vreo verificare prealabile. Important este ca interviul realizat sa-si atinga scopul urmarit.

- Care sunt cele mai importante evenimente despre care ai relatat?
- Cronologic, mentionez: evenimentele revolutionare din Basarabia anilor 1990 – 1991, pregatirea Romaniei pentru intrarea in NATO, Simpozionul scriitorilor romani de pretutindeni, ce avea loc la Neptun, saloane internationale de carte, despre Holocaust, festivaluri, razboiul din Gaza, evenimentele revolutionare de la Chisinau (aprilie 2009).

- 2008 a fost Anul European al dialogului Intercultural, ocazie cu care Institutul Cultural Roman din Tel Aviv a organizat cea de-a doua editie a Festivalului Noptile Romaniei in Yafo in perioada 11 – 14 septembrie. Cum se vedea tara noastra din Israel, cu aceasta ocazie?
- O Romanie ce-si pastreaza traditiile populare.

- Ce iti place si ce iti displace cel mai mult in munca de jurnalist? Exista si aspecte riscante si obositoare? Ce impedimente ai intalnit pana acum?
- Imi place totul, dar mai mult imi plac interviurile. Imi displace nereusita publicarii la timp,  din diverse motive, independent de persoana mea. Sigur ca exista si aspecte neplacute, ca in viata de toate zilele, dar nu-i cazul la mine. Nu prea am impedimente, avand in vedere ca jurnalismul este un hobby si nu o obligatie de serviciu, ca sa fiu pusa in situatii dificile.

- Te rog sa numesti trei din urmatoarele tale obiective ca jurnalist.
- Obiectivele apar pe parcurs, in functie de evenimentele cotidiene. Insa, as avea ceva de spus daca ma gandesc la urmatorii intervievati, planificati in memorie, si anume ca nu-mi place sa vorbesc despre intentiile mele. Odata dezvaluite, imi creeaza obligatii si nu ma simt libera, iar daca nu reusesc sa-mi realizez obiectivele deja facute public, ar fi o prapastie pentru mine si atunci, mai bine tac.

- Exista jurnalisti din Israel pe care ii admiri pentru ceea ce fac, ai putea sa ne dai macar doua nume?
- In Israel sunt multi jurnalisti pe care-i admir, dar daca ar fi sa dau nume, le dau nu pentru ca ar fi vorba de cei mai buni, ci pentru ca imi vin acum in memorie, si mi-au ramas in suflet pentru ceea ce au scris si publicat. Ingaduiti-mi, sa dau patru nume: este vorba despre Al. Mirodan (pe care il admir in mod special), Doina Meiseles (editor, “Jurnalul Saptamanii”), Nando Mario Varga (Redactor sef la cotidianul ”Viata Noastra”) si I.Stiru (scriitor, ziarist), colaborator la ”Jurnalul Saptamanii”.

- La ce lucrezi in prezent?
- La documentare pentru viitoare interviuri. Am spus mai inainte ca nu dezvalui persoanele ce urmeaza sa fie intervievate.

- Privind retrospectiv, ce ai dori sa schimbi, daca ar fi sa o iei de la capat? Ai vreun vis care a ramas neimplinit, ca jurnalist?
- Da, din jurnalism mi-as fi facut o profesie.

- Tii legatura cu comunitatea romana din orasul in care locuiesti? Cum ai caracteriza aceasta comunitate?
- Da, insa doar cu prietenii apropiati. A, era sa uit, anul trecut, in 2008 am initiat un proiect cultural, de infratire a orasului Ierusalim cu orasul meu drag, Iasi. Astfel, am purtat cateva corespondente cu primarul Ierusalimului si cu cel al Iasului. Am gasit deschidere la ambele primarii, ajungand in stadiul  in care cei doi primari urmau sa se intalneasca la Iasi, in toamna anului 2008, cu ocazia Festivalului International de Teatru Idish, avand in vedere ca in acest oras a fost infiintat primul teatru evreiesc din lume, in 1876.

- Ce planuri de viitor ai?
- Sa le fac bucurii oamenilor.

- Cum te relaxezi la sfarsitul unei zile lungi si obositoare?
- Citind.

- Ce (alte)hobby-uri mai ai?
- Asa cum am spus, in afara de jurnalism, turismul si fotografia.

- Ce mesaj ai dori sa le adresezi cititorilor nostri?
- Sa fie optimisti si bine informati!

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Recenzii de carte nimic
Citeşte mai mult

Singularitatea unor „Tablete contra disperării”. Interviu cu Melania Cuc despre poezia faptelor cotidiene

iunie 14, 2009 admin 1 comentariu

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Cu scriitoarea şi jurnalista Melania Cuc, viaţa s-a dovedit generoasă. Chiar dacă nu i s-a oferit şansa de a-şi începe cariera de scriitor ca la carte, nu a regretat niciodată, nimic. Şi aceasta pentru că a făcut doar ceea ce a crezut că merită cu adevărat. Drumul pe care l-a parcurs a fost unul sinuos, dar a acumulat astfel, o experienţă diversă, utilă mai târziu, ca romancier. Ca jurnalist, s-a situat întotdeauna printre cei mai buni, ştiind din instinct, să stea pe verticală. La începutul anilor 70 devine colaborator la Radio Romania şi la cele mai importante reviste literare ale vremii. Tot în aceeaşi perioadă, scriitoarea începe cursurile Universităţii ,,Ioan Dalles,, din Bucureşti, la Secţia Literatura Română şi Universală şi debutează în Luceafărul, la… Poşta Redacţiei. Autoare a douăzeci de volume, printre care „Fructul oprit”  „Miercurea din cenusa”, „Graal”, „Dantelă de Babilon”, Melania Cuc s-a născut pe 22 iunie 1946, la Archiud, un sat micuţ din Câmpia Transilvaniei, într-o familie de ţărani înstăriţi.

- ,,Numele scriitoarei Melania Cuc…  este un nume care mi-a retinut atentia prin  unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare  ce au impus-o in peisajul  literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, in ,,Sapatamana” din 21 aprilie 1989, facand referire la volumul dvs. de debut, „Peisaj launtric”. Vorbiti-ne despre acest debut, in ce circumstante s-a produs? Cat de simplu era sa scrii si sa publici in timpul regimului comunist? Cum ati descrie cu ochii de acum, peisajul launtric din sufletul dvs. de atunci?
- Prima carte, primul copil… Imi amintesc că am primit cele 30 de exemplare,,semnal,, ale cărţii mele şi le-am dus acasă, le-am aşezat pe rafturile bibliotecii si nu mă mai săturam să le privesc. Eram fascinată de miracolul care  schimbase sensul pomelor mele odată ce intraseră într-o carte.
Era o perioadă în care debutul editorial se făcea cu mare greutate atunci când nu doreai ca în cartea ta să intre şi poeme care să preamărească sistemul politic, preşedintele în funcţiune. Eu nu am scris niciodată astfel de versuri. De ce? Nu ştiu. Nu eram ceea ce se numeşte un dizident, nu eram nici un activist de partid. Imi trăiam viaţa firesc, aşa cum îmi era dată. Să nu uitam că eu nu avusesem prilejul să învăţ Istorie adevărată, făceam parte din generaţia căreia i se inoculase încă din faşă, picătură cu picătură, ideea că socialismul este benefic.
În lumea literară de atunci, poeţii care preamăreau sistemul erau cât să-i numeri pe degete. Redactorii revistelor serioase îi solicitau la fiecare număr, le publicau textele pe prima pagină. Printre numele acelea se strecurau şi numele noastre. Era între noi, autori si redactori, o înţelegere tacită. Scriitorii cu adevărat talentaţi debutau, publicau, chiar dacă nu chiar pe prima pagină.

- Sunteţi o scriitoare prolifică, aţi scris şi aţi publicat numeroase cărţi de versuri, eseuri, tablete, poezie pentru copii, romane, proză autobiografică. Vă rugăm să ne enumeraţi câteva dintre cele mai importante titluri şi să faceţi o scurtă descriere a temelor abordate.
- E greu să povestesc despre toate cele 20 de carţi ale mele. Fiecare are viata ei, destinul şi vibraţia care am considerat  că i se potrivesc. De referinţă pentru opera mea mi se par a fi cărţile de proză, dar şi cele cu tablete. În romane, fiecare carte are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii,,. Dacă în „Impozit pe dragoste” mă cantonez în perioada imediat premergătoare Marii Uniri a României, undeva într-o Transilvanie care după sute de ani  ieşea de sub stăpânirea străină, în „Fructul oprit” scot în evidenţă starea de fapt din Bucureştiul anului 1989. Iau pulsul societăţii româneşti de dinaintea Revoluţiei din decembrie.
Istoria mă fascineză şi în  romanul „Dantela de Babilon” încerc să redau starea de fapt acutală, reverberaţiile unui măcel uman fără frontiere, terorismul. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu” mă aplec spre civilizaţia  Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  fac şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi.
„Graalul”… este un graal al meu, personal. O căutare prin destin şi obârşie a unei  lumi pe care sigur că am avut-o, dar am pierdut-o din neştiinţă  sau nepăsare.

- La lansarea volumului „Tablete contra disperării”, Constantin Cubleşan afirma că „tablete nu pot scrie decât cei care au în ei talentul de a mânui cuvântul şi Melania Cuc are acest talent”, iar Artur Silvestri, în „Mărturisire de credinţă literară”, adăuga: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. De ce sunt atât de speciale tabletele în general, de ce nu se află la îndemâna oricărui scriitor? Ce formulă specială au „Tabletele contra disperării” ale Melaniei Cuc, încât devin „un tip singular de tablete”?
- Cred ca tablete mele sunt ,,speciale,, prin formă şi conţinut în ideea că sunt lăsate slobode să  iasă în lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geană de meditaţie şi tehnică literară proprie, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou,  şocant pe alocuri, face ca acest gen de literatură să fie considerat unul nou şi care îmi aparţine.

- Două dintre romanele dvs. de referinţă sunt „Fructul oprit” şi „Miercurea din cenuşă”. Vorbind despre primul, Lucia Verona spunea: „Atmosfera bine reconstituită, personaje memorabile, iată numai două motive pentru care  va fi gustat de cititori”. Cum aţi reuşit să recreaţi, să simţiţi atmosfera, prin ce devin memorabile personajele acestui roman?
- Perioada aceea am trăit-o pe viu. Nu mai era literatură. Sigur, în roman totul este ficţiune, personaje complexe care au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectivă. Oamenii mei sunt ca şi reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt trădători, sunt oameni normali în adevăratul sens al cuvântului. De aici credibilitatea cărţii. Ei nu se lamentează, nu dau test de curaj,  pur şi simplu îşi trăiesc viaţa ca indivizi, ca societate.

- „Un roman tragi-comic care reprezintă alegoria condiţiei umane contemporane în marşul ei triumfal spre apocalipsă”, astfel caracteriza Lucian Gruia, „Miercurea din cenuţa”. Despre ce apocalipsă este vorba, ce înseamnă această abordare tragi-comică într-un astfel de context? Să tragem de aici concluzia că în viziunea Melaniei Cuc, apocalipsa este în mod obligatoriu luminoasă şi sângeroasă, tocmai pentru a nu fi întunecată şi sângeroasă?
- Da, aici e altceva. „Miercurea din cenuşă” este romanul în care încerc sa redau marasmul care face să-i crească adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obişnuim, ne desfătăm facând uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, ne întrecem în a ne exploata unii pe alţii, făcând abstracţie de mediul înconjurător, lumea care poate exploda din neglijenţa noastră, în fiecare secundă.

- Cum aţi defini volumul „Graal” – este proză autobiografică, jurnalism, o simplă confesiune sau câte puţin din toate? Unde se află Graal-ul Melaniei Cuc şi ce valenţe „conspirative” şi „esoterice” are? Nicolae Baciut vede „Graal-ul” ca pe ,,o carte despre travaliul/ aventura/ bucuria scrisului’’. Aţi reuşit odată cu acest volum să vă găsiţi propria identitate în scris, să lăsaţi în urmă căutările?
- În Graal, cele două componente ale fiinţei mele – ţăranca nativă şi citadina făcută, nu născută, ajung la o oarecare înţelegere. Scrisul  se dovedeşte a fi liantul care ţine cele două emsifere ale eului, ale întregului care sunt pe bucăţica asta de tină denumită Terra.
Cât despre căutări, idenitate… sunt doar noţiuni despre care ştim extrem de puţin. Atunci când crezi că ai descoperit, şti totul despre tine ca ins, constaţi cu stupoare că de fapt, nu şti nimic. Omul, scriitorul  este un Ceva extrem de complex.

- Ce înseamnă în concepţia dvs. să scrii despre un „Destin”?
- În „Destin” am scris despre o voce de aur a cântărilor transilvane , despre Valeria Peter Predescu. Între timp, Vali, cum îi spuneam eu, a plecat  să le cânte o ,,ţâră,, şi îngerilor. Pe pământ, semn că a trecut pe aici au rămas  60 de CD-uri si cartea „Destin”. Am sris-o pe când Valeria nu credeam să înveţe şi a muri…să parafrazez Poetul.

- “Cinând cu Dracula” –un titlu misterios, într-o abordare clasică, gotică a celebrei poveşti sau din contră, legendara cruzime a personajului principal este atacată dintr-un unghi cu totul nou?
- Ha, de acest roman uitasem. L-am scris dupa ce am revenit dintr-o vacanţă în Canada. Voiam să fie un roman ,,americănesc,, să fac prin el promovare zonei Bistrita-Piatra Fântânele, unde şi-a plasat Bram Stoker acţiunea romanului lui celebru. Nu sunt foarte mândră de această carte, putea fi şi mai rueşită. Prea i-am dat în partea  a doua, o turnură comercială, horror… care nu mi se potriveşte. Oricum, pecetea medievalului întunecat, transilvan,  îşi spune şi acolo cuvântul.

- Aţi primit pentru acest roman Premiul Special al Juriului, în 2001, la Saloanele “Liviu Rebreanu”,  Bistriţa. Prin ce s-a remarcat cartea dvs.? Ce a însemnat acest premiu pentru cariera dvs. literară ulterioară?
- Sunt om şi premiile mă bucură întotdeauna, dar  nu îmi iau minţile. Am  circa 30 de premii, distincţii pentru literatura, din ţară şi din străinătate. Unele sunt pe merit, altele… aşa s-a nimerit să fie. Pentru cărţi mult mai bune, care meritau  fie şi numai o menţiune, nu am primit diplome, nici cine ştie ce elogii. Critica literară de azi  nu este întodeauna pe recepţie din varii motive.

- Sunteţi membru al Asociaţiei Internaţionale “Dracula” care doreşte să contribuie la dezvoltarea turismului în zona Bistriţa , prin promovarea mitului Dracula -Bram Stoker şi reabilitarea mitului istoric al lui Vlad Ţepeş. Cât din ceea ce v-aţi propus aţi şi reuşit să realizaţi? Aţi primit susţinere din partea autorităţilor în această activitate? Aţi participat la vreunul dintre congresele internaţionale Dracula?
- Din păcate, ca în multe alte domenii şi aici s-a pornit cu surle şi trâmbiţe, apoi, oamenii au obosit să se mai tot lupte pentru ceva anume. Ideea nu a fost susţinută de autorităţi şi cred, nici de cetăţeanul de rând. Asimilarea lui Dracula cu duhul rău este încă evidentă, nu este doar literatură. Totuşi, turismul zonei Bistriţa mai atrage  câteva duzini de turişti cu apetenţă pentru legendă, ei vin de peste Ocean dar şi din opulenta, bătrâna şi plictisita Europă. Mi-aş fi dorit să traduc această carte, s-o adpatez. Cine ştie, poate viitorul  va fi de partea ei. Până atunci, să nu uităm că a fost prezentată în cea mai celebră emsiune  naţională de promovare a Cărţii, drept Cartea săptămânii.

- “Vine Moş Crăciun”, „Versuri scrise pe zăpadă”, „Căsuţa cu poveşti” – de ce având atâtea volume serioase, adevărate piese de rezistenţă, aţi simţit nevoia să scrieţi şi literatură pentru copii? Cât de dificil este să te adresezi acestui segment de vârstă, în aşa fel încât să nu devii prea familiar sau să fii acuzat că deşi iniţial, ai creat pentru copii, totuşi, cărţile tale sunt considerate ca fiind pentru adulţi?
- Am scris pentru copii sporadic şi sub influenţa bucuriei de a fi bunică. Nu stiu alţii cum scriu, eu când scriu pentru copii, mă transpun categoriei de vârstă respective. Încerc să gândesc cum ar gândi un copil.

- Sunteţi deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii, medalii, printre care Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obţinut la  Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul naţional de proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. Aţi primit anul acesta Diploma şi Titlul de Femeia Europeană, pentru Muncipiul Bistriţa pentru Cultură europeană. Care este distincţia cea mai dragă dvs. şi de ce?
- Indiferent dacă sunt recunoscută sau sunt doar o anonimă, continui să fiu eu însămi, eu cea obişnuită. Nu ma influenţează nici un titlu, onor, sau faimă efemeră. Responsabilitatea pentru ceea ce fac ca  scriitor şi om al cetăţii îmi aparţine. Tot ce derivă de aici, fac din bucurie şi cu bucuria creaţiei. În viitor, din perspectivă, cărţile mele vor pleda , vor vorbi despre mine.

- Vă pasionează de asemenea, pictura. Cum v-aţi descoperit acest talent? Când şi unde aţi expus? Ce pictaţi cu precădere?
- Pictura mă relaxează, este un ,,altceva,, şi totuşi este o parte din creaţie. Pictez pe ferestre de la casele vechi, pictez în sitlul vechilor iconari de la Nicula. Asta mă apropie de tradiţia din zona mea natală. Mai pictez la şevalet – diverse. Nu sunt un pictor cuminte, nici tenace,  fac acest exerciţiu spontan şi temele vine ele singure, nu mă cantonez într-un singur spaţiu de creaţie, nici într-o tehnică anume. Tot ce lucrez dăruiesc prietenilor. Recent, am avut un vernisaj cu pictură pe sticlă la Casa România din Barcelona, Spania. Lucările, toate, le-am donat acelui locaş de cultură, cu speranţa că românii care vor trece pe acolo vor vedea icoanele lucrate de mine , să îşi amintească de acasă, de tradiţiile pe care trebuie să le ducem mai departe, fiecare cum poate.

- Cine poate face parte din Clubul Amazoanelor Bistriţene? De când sunteţi membră a acestui club şi în ce activităţi caritabile aţi fost implicată?
- Oricine doreşte să susţină, fie şi numai prin prezenţa sa, lupta împotriva cancerului, oricine poate fi membru al acestei organizaţii. Eu particip la activitaţile de la Bistriţa de câţiva ani încoace şi le-am donat amazoanelor bistriţene toate lucrarile din expozitia de pictură pe care am avut-o la Bucureşti, în ianuarie 2008. O activitate similară a avut loc şi la Braşov, în 2007.

- Vorbiţi-ne despre Kilometrul Zero al ecologiei, activitate iniţiată la Bistriţa, în anul 2000. În ce constă? Ce rol are Melania Cuc în această muncă de voluntariat? Cu cine colaboraţi şi ce realizări aţi avut până în prezent?
- Gata cu ecologia!!! De ceva vreme, liderii ecologişti au devenit oameni politici sadea. Au abandonat acest tronson şi fac politică dură, adevărată. Cine mai are timp de ecologie în România?!!! Glumesc cu amărăciune nedisimulată. Mi-e dor de etapa aceea în care ieşeam în parc, cu mic cu mare, adunam  hartiile, pliveam florile…

- V-aţi demonstrat interesul faţă de valorificarea patrimoniului cultural local, prin înfiinţarea unui Muzeu ţărănesc în satul Archiud, judeţul Bistriţa Năsăud. Ce presupune să “clădeşti” un muzeu, să îl porneşti şi apoi să îl pui pe roate? Cum aţi rezolvat problema finanţării? Cum aţi promovat acest proiect?
- Am pus Proiectul pe hârtie, apoi, cu sprijinul celor de la Inspectoratul Scolar, s-a găsit şi finanţarea, prin concurs, desigur. Şansa a fost ca locaţia respectivă să fie chiar în spaţiul scolii din sat. Un castel medieval cu ziduri groase şi  ferestre înguste, numai potrivit pentru un astfel de muzeu. S-au implicat dascălii, copiii, părinţii… Am umblat cu căruţa de la o casă la alta, am adunat vechi costume populare, obiecte care ţineau de vechiul habitat. Comori. Istorie. Lecţie civică.

- La ce lucraţi în prezent ?
- Am încept o lucrare care… mi-e şi frică s-o spun, aş vrea să fie o trilogie, o saga, poveste de familie pe mai multe generaţii, din secolul 14 spre 21… Ştiu ce aş vrea, dar nu ştiu cum se vor lăsa ispitite personajele să mi se alăture în acest demers. Eu lucrez fără schiţe, notiţe, etc. Totul vine , se aşează, îşi face loc în întreg. Vorbim peste un an despre acest proiect. Sper să nu mă dezamăgesc singură.  Vrei şi un titlu? Hersen! Este numele de familie al bunicilor mei dinspre mamă. De aici am pornit. Oare poate un nume singur să spună povestea, una  europeană, a unefi famiii, fie şi doar imaginar? Nu ştiu, dar sper.

- Cum arată viitorul pentru Melania Cuc?
- Viitorul meu personal ţine de copiii mei şi de cărţile mele viitoare. Daca ei vor fi bine, sunt fericită şi eu. Să am sănătate, să nu-i trag pe cei dragi după mine în deznădejde, la greu. Altminteri, viitorul personal se integrează în viitorul general, comun. Va trebui să facem exerciţii de iubire de semeni. Chiar dacă nu ne stă în fire, să încerăm să zâmbim în fiecare zi. Uneori, ştiu pe pielea mea că  şi zâmbetul doare. Doare ca orice lucru pe care îl faci de mântuială. Eu cred în oameni, dacă nu aş crede, nu aş fi aici!

- Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?
- Să citească mai întâi! Meseria de scriitor e mai mult fiere decât miere. Asta aş vrea să conştientizeze şi dacă vor constata că pentru asta au fost trimişi pe Pământ, să biruie lenea, comoditatea, să scrie, să scrie…

- Ce hobby-uri aveţi?
- Sunt un om fără năravuri. Nu colecţionez chibrituri, şerveţele, nici clopoţei… Nu practic nici un joc de societate. Nu am  nici tabieturi pe care să nu mi le pot înfrânge la timp. Sună banal? Normal. Asta până mă aşez la tastatură, scriu.

Octavian Curpaș
Phoenix, Arizona

Recenzii de carte nimic
Citeşte mai mult

Calendar

septembrie 2010
Lu Ma Mi Jo Vi Sâ Du
« Aug    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Arhive

Căutare

Meta

Categorii

Powered by WordPress Web Design by SRS Solutions © 2010 Conexiuni Creştine Contemporane Design by SRS Solutions
SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline