Peste 90% din tranzactiile imobiliare care au loc in SUA sunt efectuate prin intermediul unei agentii de intermedieri imobiliare.Tranzactiile imobiliare sunt un domeniu complex de activitate si implica o serie de aspecte legale, fapt pentru care, in unele state (cu precadere pe Coasta de Est a Americii), angajarea unui avocat este obligatorie atunci cand cineva vinde sau cumpara un imobil.Deoarece din punct de vedere juridic “a scrie contracte” inseamna “a aplica legea”, unele state, inclusiv Arizona, California, Oregon si Washington, au anumite dispozitii legale care le confera agentilor imobiliari dreptul de a scrie contracte inerente tranzactiilor imobiliare. In aceste state, implicarea unui avocat “in tranzactie” nu este obligatorie.

 

 

 

Pentru a deveni agent imobiliar in SUA, este necesara obtinerea unei licente emisa de statul in care persoana isi va desfasura activitatea (licenta numita “State license”). Solicitantul trebuie sa aiba cazierul juridic intact si sa urmeze un curs de pregatire de cateva luni. Acest curs trateaza mai multe subiecte din domeniu, printre care aspecte legate de diversele licente care se pot obtine in acest vast domeniu de imobilare. Cursul contine de asemenea, informatii sumare din topografie, legi privitoare la transferul de proprietate, restrictii pentru anumite terenuri, contracte, surse de finantare, informatii notariale din domeniu (escrow), legea impozitelor, raportul dintre chiriasi si proprietari, controlul guvernului federal asupra proprietatii private, despre evaluarea sau estimarea valorii imobilelor (appraisal) si un capitol despre “design”. Acestea sunt doar cateva dintre obiectivele pe care le trateaza acest curs. In ce priveste examenul final (state exam) acesta este sustinut in doua parti. Primul este unul continand legile federale (informatii valabile in oricare stat american), iar al doilea examen este din legi specifice statului in care cursatul doreste sa obtina licenta.

 

Un agent imobiliar (“Real Estate agent”) care este membru intr-o asociatie a profesionistilor din domeniu poarta numele de “REALTOR”. Acesta trebuie sa se conformeze anumitor standarde profesionale impuse de asociatia al carui membru cotizant este. De asemenea, “REALTOR”-ul are obligativitatea sa frecventeze periodic anumite cursuri menite a-l tine la curent cu legile, regulamentele si schimbarile care au loc pe piata imobiliara (sa obtina date recente despre “pulsul pietei”). In general, in SUA, agentii imobiliari sunt membri in mai multe asociatii de profil, atat locale cat si nationale.

 

 

Un agent imobiliar sau un REALTOR nu are capacitatea legala de a actiona in nume propriu, ci el este angajatul unei firme imobiliare ce functioneaza sub licenta unui broker.Comisionul incasat in urma unei tranzactii este incasat de broker. Acesta il plateste pe agent dupa ce isi retine un anumit procentaj, in functie de intelegerea stipulata in contractul de angajare. Agentii licentiati in domeniul imobiliar sunt obligati sa isi faca o asigurare care “acopera” o parte din raspunderea broker-ului pentru eventualele “greseli” comise de catre agent. Asigurarea se numeste “Errors and Omissions Insurance”.

 

 

Agentii imobiliari care doresc sa “avanseze in grad”, prin a obtine si licenta de broker, trebuie sa indeplineasca cel putin doua cerinte. In primul rand, trebuie sa aiba o vechime de minimum trei ani ca agent imobiliar cu norma intreaga (numarul de ani poate sa difere de la un stat la altul). Apoi, trebuie sa urmeze un curs suplimentar de aproximativ noua luni, in urma caruia va sustine un examen la Departamentul de Stat (state exam). Odata intrat in posesia licentei de broker, agentul poate sa-si deschida propria firma de intermedieri imobiliare, devenind astfel, “broker principal” (designated broker), avand dreptul de a angaja alti agenti care sa lucreze pentru el. Pentru a deschide propria firma, insa, e necesar ca broker-ul sa dispuna de un spatiu adecvat, care sa intruneasca cerintele prevazute de lege.

Brokerii care nu au propria firma, ci isi desfasoara in continuare activitatea sub licenta unui alt broker se numesc “brokeri asociati”. Prerogativele unui broker asociat sunt identice cu cele ale unui REALTOR sau agent imobiliar, cu exceptia ca acest nou titlu ii poate da o mai mare greutate in “ochii” clientilor care-l angajeaza.

Pe parcursul carierei, insa, atat agentii imobiliari cat si brokerii paricipa la anumite cursuri pe diverse teme imobilare si de business numite “educatie continua” (continuing education).

 

ArizonaNewHomes@yahoo.com
 

Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem, atunci când deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascău. Răspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au văzut lumina tiparului începând cu anul 1985. „De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.”

 

Aşa cum menţionează în „Introducere”, Petru Lascău ajunge în lumea nouă, în 1985. Aici, acesta locuieşte 16 ani la Chicago. Din anul 2001, autorul se află în Phoenix, Arizona, unde slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com ). Printre creaţiile sale se numără volumul de versuri „Semnătura iubirii”, precum şi “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. „Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.

 

 

Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale.

 

De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”

 

Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.

 

 

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.”

 

Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru.

 

Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică.

 

Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.

 

 

Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”

 

Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.”

 

Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale.

 

Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”

 

 

Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.

 

În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.

 

Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.

 

Octavian Curpaş

Surprise, Arizona

 

La sfarsitul anului 2001, un ziarist ratacit prin Statele Unite ale Americii s-a decis sa puna bazele unui ziar romanesc ce se doreste a fi o punte intre romanii de pretutindeni… S-au scurs de atunci, opt ani, iar “Gandacul de Colorado” apare in prezent, in 4.500 de exemplare tiparite. Gratuit sau prin abonament, ziarul fondat de Lucian Oprea ajunge in majoritatea centrelor comunitatii romanesti, in 49 de state din America de Nord (cele mai importante fiind Colorado, Florida, Illinois, New York, California) si in noua tari.

 

Lucian Oprea s-a nascut pe 5 august 1975, in orasul Campia Turzii, intr-o familie de intelectuali. Licentiat in jurnalism si cu un masterat in studii americane la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Lucian Oprea ia in 2000, drumul Statelor Unite. Ajuns aici, romanul petrece doua zile la New York, dupa care se indreapta spre Colorado. In toamna aceluiasi an, se stabileste in Estes Park, un orasel frumos din acest stat, unde locuieste de altfel, si in prezent. Lucian Oprea este casatorit cu Codruta Mihaela.

 

 

- Sa conduci un ziar romanesc in Statele Unite nu este un lucru usor, dar cu o pregatire jurnalistica adecvata si cu o echipa formata din ziaristi extraordinari, imprastiati prin toate colturile lumii, munca in redactie devine facila.

 

- Un vis din anii studentiei, acela de a avea un ziar al meu, m-a determinat sa fondez o mica publicatie aici, pe taram american, inconstient fiind, in gluma spus, de ceea ce ma asteapta.

 

- Gandacul de Colorado este singura terminologie romaneasca aflata in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane care are ceva in comun cu America. Fiind in statul Colorado, nu mi-a fost greu sa aleg acest nume. Gandacul de Colorado este un daunator, si prin alegerea acestui nume am dorit sa schimb perspectiva acestei terminologii intr-una pozitiva. Toate ziarele romanesti aflate pe teritoriul nord-american la acea vreme aveau nume comune intalnite in presa de zi de zi. Publicatia pe care o fondam la acel moment, se dorea a fi ceva unic si serios, in acelasi timp.

 

- Ziarul a fost fondat in luna decembrie a anului 2001, primul numar a aparut pe o foaie ministeriala fata-verso, scoasa la imprimanta achizitionata, impreuna cu un calculator, cu toate fondurile stranse intr-un an si jumatate pe pamantul fagaduintei. La inceput, ziarul a aparut pentru cele cateva sute de familii de romani din statul Colorado, dorind sa fie o mica publicatie de informare si divertisment.

 

- Ziarul apare o data pe luna, de obicei, la inceputul acesteia.

 

- Www.gandaculdecolorado.com este adresa de web a ziarului.

 

 

 

- Avand la inceput, doua pagini imprimate pe coala ministeriala, curand ajunsese la patru, apoi la opt, iar in vara anului 2004, au fost scoase 16 pagini de “ziar”. Costurile de toner pentru imprimanta si timpul alocat acestui lucru m-au determinat sa ma indrept spre o tipografie adevarata, iar in luna decembrie a anului 2005, a aparut prima editie tiparita a “Gandacului de Colorado”, in format tabloid, cu opt pagini.

 

- Publicatia mea este una independenta, neavand nici o apartenenta religioasa sau politica. Face parte din firma mea de graphic design, Lucky et Co. Design, o afacere de tip sole proprietorship.

 

- “Gandacul de Colorado” este distribuit intr-un tiraj de 4.500 de exemplare, in 49 de state nord-americane si noua tari de pe patru continente. Numarul cititorilor combinat cu cei care doar citesc ziarul pe Internet, trece de 10.000. Este un numar mic deocamdata, din cauza auto-finantarii, dar pe viitor, sper cu ajutorul unor sponsori, sa maresc aria de distribuire.

 

- Ziarul are o structura bine definita, de multi ani. Exista rubrici de politica, economie, evenimente curente, interviuri, sport, opinii, cultura, reportaje de pe pamantul american, cele 24 de pagini fiind de multe ori, insuficiente pentru volumul de stiri adunat in fiecare luna.

 

 

- “Gandacul de Colorado” are in mare, un numar de aproximativ, zece colaboratori permanenti si inca o jumatate de duzina, care scriu in paginile ziarului in mod aleatoriu. Dintre cei care au colaborat cu mine de multi ani, ii amintesc pe Vasile Magradean, corespondent Mediafax, Ciprian Rus, redactor-sef adjunct la revista “Capital”, Marian Petruta din Chicago, actorul Tudor Petrut, filozoful si omul de cultura Mihai Bote, Vavila Popovici, laureata a Uniunii Scriitorilor Romani, Octavian Curpas din Arizona si multi altii.

 

- De cele mai multe ori, reactiile romanilor sunt impartite vis a vis de ziarul pe care il conduc. Exista cititori ce doresc ca aceasta publicatie sa contina rubrici diferite, sa aiba o structura diferita, sa apara mai des si in mai multe pagini, dar de cele mai multe ori, cei care incearca sa il ia ca atare, il considera un ziar independent si diferit fata de celelalte publicatii romanesti de pe pamantul american, si reactiile sunt dintre cele mai pozitive.

 

- Acest lucru va depinde de mai multi factori: evolutia presei scrise in lume, posibilitatile financiare si nu in ultimul rand, interesul romanilor de a citi un ziar facut pentru ei.

 

- Cum am mai precizat mai sus, sper ca acest ziar sa ajunga la un punct in care problema autofinantarii nu se va mai pune, iar in acel moment, publicatia se va putea extinde din toate punctele de vedere.

 

 

- Personal, nu am o parere prea buna despre presa americana, acest lucru datorandu-se lipsei de obiectivitate in elaborarea stirilor. Unul din aceste motive fiind faptul ca, pe plan politic, in America exista doar doua partide politice puternice, acestea fiind cele care de obicei, dicteaza mersul lucrurilor.

 

- Din pacate, in Romania se observa o tendinta intr-o directionare in stilul american, ceea ce nu este de exemplu, jurnalismul invatat de generatia mea, la scoala. Pe de alta parte, se observa aparitia multor publicatii de scandal sau cu un stil jurnalistic extraordinar de neprofesionist, ceea ce denota ca romanul se indobitoceste pe zi ce trece, trecand de la cultura eminesciana la manelismul inculturii.

 

- Ziarele locale incearca sa se mentina pe linia de plutire in ultimul timp, prin a taia multe din costurile redactionale si a se axa mai mult pe aparitia prin Internet. Fiecare publicatie depinde de felul in care este structurata, de politica abordata la nivelul managerial si aparitia acesteia pe un termen mai scurt sau mai lung de timp, va fi impusa de acesti factori, care se adauga la ceilalti, de la nivelul economiei.

 

- Jurnalismul din Statele Unite este intr-un punct critic, in acest moment… Ziaristi ca Walter Cronkite, Bob Woodward, Carl Bernstein sau John Hersey nu se nasc in fiecare zi… Presa americana scrisa, dar mai ales televiziunile se axeaza in ultimul timp, mult prea mult pe subiectivism si pe relatarea stirilor din punctul de vedere al concernului de presa pentru care lucreaza reporterii. Presa online insa, a prins mult avant in ultimii ani si a inceput sa aiba un contur bine definit, in multe situatii surclasand celelalte tipuri de presa.

 

- Lumea va cumpara intotdeauna presa scrisa, fie ca se va afla intr-un aeroport, intr-o sala de asteptare sau pur si simplu, sentimentul de a citi ceva tiparit nu poate disparea… E absurd sa spui ca intr-o buna zi, nu vor mai fi publicate carti, din cauza faptului ca lumea le poate citi pe Ipod-ul personal sau descarca pe Kindle.

 

- Sa incerce sa iubeasca neprevazutul, sa fie obiectivi in tot ceea ce relateaza si sa fie curajosi in a spune lucrurilor pe nume.

 

 

- Din intamplare. Cand am primit o oferta de munca in acest stat, nu m-am gandit nici o clipa cat voi fi de norocos cu ceea ce voi descoperi aici.

 

- Comunitatea romanilor din Colorado este impartita in mai multe biserici si organizatii non-profit, dar este destul de stransa, lucru care se poate observa in cadrul festivalurilor romanesti organizate in acest stat.

 

- In Romania, incerc sa plec in fiecare an, dar uneori, acest lucru nu depinde doar de mine… Din motive personale, nu am fost din anul 2006, dar ultima peripetie pe teritoriu european a fost una de neuitat. De fiecare data cand ma intorc in Romania, incerc sa vizitez si o tara-doua europene in care visam sa ma duc, de pe vremea copilariei.

 

- De fiecare data cand ma intorc in tara, amintirile ma coplesesc si ma gandesc cu nostalgie la vremurile de mult apuse, dar pe de alta parte, redescopar o fata a Romaniei pe care ma bucur ca am lasat-o in urma, acum aproape zece ani.

 

- Printre hobby-urile mele se numara filmele, sportul, filatelia, numismatica, si nu in ultimul rand, arta.

 

- Timpul liber, asa putin cat este, il petrec alaturi de sotia mea, Ela, si de cei doi catei ai nostri, Bella si Luke. Activitatile sunt nenumarate…

 

- Nu incetati niciodata in a crede in voi insiva, in puterea presei scrise de a va educa si de a va deschide noi orizonturi. Nu uitati ca intotdeauna, veti gasi in “Gandacul de Colorado” un prieten in care veti putea avea incredere.

 

 

 

„Vom încerca să pătrundem, împreună, prin labirintul gândului uman, în încercarea de a dovedi, prin Duhul, că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană. Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context măreţ pe care suntem datori să-l citim.”

 

 

 

 

„Vom încerca să pătrundem împreună prin labirintul gândului uman în încercarea de a dovedi, prin Duhul, că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană. Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context măreţ pe care suntem datori să-l citim.”

 

 

Petru Lascău este un poet al fiorului religios. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.

 

Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în „Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, „Portrete”, etc. Stabilit in SUA de peste două decenii, Petru Lascau locuieşte în prezent, în Phoenix, AZ. Drumul său pe pământul făgăduinţei începe mai întâi în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul religios. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)

 

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia religioasă a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului - „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile.

 

Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”)

 

Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea, imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea, exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare.

 

Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”, în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.”

 

Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău, timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul religios, emoţia religioasă sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”.

 

De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul religios le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei religiozităţii sau al unei false religiozităţi. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

 

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă, la fel ca în miturile fundamentale, la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea.

 

Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.”

 

Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular.

 

Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

 

Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm „Semnătura iubirii”.

 

Octavian Curpaş

Surprise, Arizona

 

În una din excursiile organizate cu pelerini români la Locurile Sfinte creştine din Israel, am avut marea bucurie de avea ca şofer, şi, în acelaşi timp, ghid pe autocar, unul din cei mai profesionişti angajaţi ai companiei Egged (se citeşte Eghed), israelian originar din România. Pe când mă aflam în Valea Hozevei din Deşertul Iudeei, am profitat de o pauză şi am stat de vorbă cu şoferul autocarului, licenţiat în istorie. Cu mâna stângă conduce volanul, iar cu mâna dreaptă ţine microfonul. Nu mai vorbesc de faptul că este o enciclopedie, mai ales în cunoştinţe de istorie şi geografie.

 

- Mă numesc Victor Camil şi sunt venit în 1976 în Țara Sfântă, dar, în ”timpul liber”, o fac, cum se spune, pe şoferul – ghid, cu pelerini români. Îmi place ceea ce fac şi fac parte din ceea ce se cheamă un Israel – asociaţie, care înseamnă un Israel frumos. În relaţiile pe care le am, în acest context, cu cei care vin în pelerinaj prin Biserica Română, încerc să redau aspecte din viaţa israeliană cotidiană, mai puţin, să zic aşa, cunoscută de cei care ajung aici. În ceea ce priveşte contribuţia Bisericii Ortodoxe pe acest plan, eu cred că este hotărâtoare. Toate ieşirile care le facem în acest aranjament sunt pelerinaje – efectiv, adică mergem pe urmele Mântuitorului. Mergem de la Betleem până în Galileea şi atingem în două zile ceea ce alţii fac într-o săptămână. Iar, după cum ştim, fără biserică, sau mai bine spus, fără religie, eu zic că nu există cultură. Cum nu poţi să scrii istoria culturii româneşrti fără să începi cu biserica, cu mănăstirile, cu preoţii, cu călugării, deoarece poţi să spui că aceştia au fost primii cărturari, tot aşa, nu poţi să spui că ar exista cultură fără religie. Și aici eu vorbesc şi ca evreu, că n-are importanţă din ce religie faci parte. Pentru că, dacă nu era religia, nu aveai Capela Sixtină, nu aveai cele două degete care se ating, şi nu ale lui Michelangelo; fără biserică nu aveai Sfânta Sofia din Istanbul; fără biserică nu ar fi existat San Pedro din Roma, şi fără biserică, nu aveai Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Și tot aşa, lanţul perlelor de mănăstiri care înconjoară Marea Galilee. Noi vizităm aceste mănăstiri, oamenii primesc explicaţii în detail. În ceea ce priveşte ziua de astăzi, noi am coborât acum la Hozeva şi vreau să vă spun că avem acum 47 de grade, şi asta nu la soare, la umbră, şi totuşi oamenii coboară la mormântul celui mai tânăr sfânt din lumea creştină, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (Românul), de la Neamţ. Când se întorc de acolo (cca 2 km pe jos), sunt uzi, însă mulţumiţi. Dacă oamenii sunt mulţumiţi, şi eu, la rândul meu sunt mulţumit. Vorbind de Hozeva este greu să redai în câteva cuvinte, fără să ai imaginile din faţă. În inima deşertului Iudeii, ai o mică, mică oază de verdeaţă. În această oază se găseşte construită mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan Iacob Românul. Pentru românii care ajung aici este o realizare, cum şi este o realizare faptul că sunt aici.

 

 

- Sunt originar din Satu Mare. Am lucrat acolo la Întreprinderea comunală – secţia transport, şi venind aici în Israel, am intrat la Cooperativa Egged, care este cea mai mare firmă particulară de transport din lume. Spun asta deoarece noi deţinem 5000 de autobuze Mercedes, 236 de Volvo-uri. Dacă o sa-mi spuneţi că Primăria din Tokio sau Bucureşti, are mai multe, o să vă spun da, dar nu sunt particulare.

 

La firma noastră, altceva decât ceea ce cunoaşteţi, directorul general are salariul mai mic ca şoferul. Se ştie că banul se face ieşind la stradă, adică să te urci la volan, sa-ţi iei gentuţa şi să vinzi biletul. De aceea la noi, ore suplimentare în birou nu poţi să faci. Eşti plafonat, mai mult de 25 de ore nu poti să faci. Dacă vrei mai mulţi bani, indiferent ce funcţie ai, te urci la volan şi faci acest ban, sub această formă.

 

În legătură cu organizarea firmei, suntem sistem de cooperativă, iar cooperatorii la noi au salarii frumoase. Ca să fii la noi cooperator, trebuie să îndeplineşti trei condiţii: 1. Să fii sănătos; 2. Să ai permis de conducere pe autobuz; 3. Să ai cei 130.000 de dolari USA, ca să-i depui ca acţiuni. În momentul când eşti acţionar, ai şi dreptul de a fi ales şi a alege.

 

De obicei, la noi din patru în patru ani se schimbă conducerea. Iar dacă astăzi eşti director general, mâine poţi să fii şi şofer pe numărul 18, cum de exemplu este Țvika Pop, fostul director licenţiat la Berna; dacă vreţi, tot aşa licenţiat, Giurgiuman, care lucrează pe autobuzul liniei cu numărul patru, fostul director cu circulaţia în ţară. Deci, astea la noi sunt de comun acord acceptate iar parcul de maşini pe care îl deţinem (întreţinerea acestora) este unul din cele mai bune din lume, ca şi siguranţa de circulaţie.

 

La noi, toţi şoferii sunt înarmaţi, toţi sunt instruiţi. În caz de nevoie ştiu ce să facă cu arma. Toate maşinile noastre, care lucrează pe liniile interurbane, sunt conexate la o hartă electronică prin satelit, iar în caz de nevoie, şoferul este suficient să apese pe un buton cu piciorul sau cu mâna pe alt buton, şi, poliţia, armata, în acel moment ştie la milimetru în ce loc se află autobuzul şi imediat vine la tine. Și dispecerul ştie în orice clipă unde se găseşte autobuzul, dar, asta înseamnă să se folosească de o hartă, şi, orice folosire a ei, costă bani. Aşa că, dacă mergi cu autobuzul acasă, dispecerul n-o să te caute prin satelit niciodată. Toate acestea costă bani, de aceea şi transportul cu firma noastră este puţin mai scump, însă în ce priveşte siguranţa de drum, nu există în toată lumea aşa ceva.

 

- Eu am ajuns aici în Țara Sfântă ştiind foarte puţin despre religia creştină, adică nu ştiam aprofundat. În mare parte aveam cunoştinţe pentru că am avut un coleg de clasă pe care îl chema Știrbu Ioan şi era fecior de preot. Ulterior, tatăl lui devine protopop la Baia Mare, şi, noi fiind colegi de clasă, am mers de multe ori la el în casă unde am ”supt” – cum se spune, de la rădăcină, cunoştinţe de religie creştină. Pe undeva mi-a plăcut… Venind aici în Țara Sfântă, unde fiecare piatră ascunde istorie, dacă o zgâlţâi, am început să citesc mult, şi să ajung la locurile ecumenice, mai ales la Notre Dame, unde se ţin comunicări foarte interesante, chiar dacă aparţin lumii catolice. Aşa am ajuns, încet – încet, să intru într-o horă din care m-am ales cu aceste cunoştinţe în ceea ce priveşte religia.

 

Pe de altă parte, referitor la turismul laic, mi-a plăcut geografia, iar îmreună cu băieţii mei am învăţat şi despre ţară. În ceea ce priveşte cultura pe tărâm istoric, baza o am la istoria romană. În cadrul Facultăţii de Istorie din Israel am făcut doi ani de drept roman.

 

- În România am terminat Scoala Tehnică Auto de la Braşov, pentru întreţinere şi exploatare iar în Israel am studiat la Universitatea din Haifa şi Ierusalim, obţinând Diploma de inginer în semnalizare rutieră.

 

- De fapt, în Ierusalim nu vei întâlni nimic laic. Totul este legat, pe undeva, şi de religie. Însă, revenind la ceea ce aţi vrut să aflaţi, vreau să vă spun că noi organizăm – eu vorbesc de noi, evreii care locuim aici, itinerarii nocturne (pentru străini poate nu-s aşa de plăcute). Noaptea, mergem pe acoperişurile din oraşul vechi. Poate o să vă mire, însă, sunt trasee pe care poţi să mergi în Sfânta Cetate pe acoperişurile caselor în care oamenii locuiesc, şi ei nici nu ştiu măcar că mergi pe acoperişurile lor, pentru că ei dorm, nu te simte, nu te aude. Acoperişurile sunt foarte groase, sunt din piatră, sunt de sute de ani vechime, şi te plimbi efectiv – aici în zona armeană, aici în zona musulmană, aici în zona evreiască… poţi să treci dintr-o zonă în alta, şi este foarte interesant, totul este luminat… Poţi să spui că eşti şi destul de sigur, cu condiţia ca, fiecare să fie înarmat dintre bărbaţi.

 

Fiecare casă peste care treci, îşi are istoria ei. Și mai ales grupurile de case, care sunt împărţite pe raioane, să spun aşa. De exemplu în zona creştină ştiu unde au stat cruciaţii, ştiu unde au avut sediul teutonii, ştiu unde au avut sediul templierii ş.a.m.d. Când facem aceste ieşiri nocturne, coborâm de la Mănăstirea lui Arthur, unde se găseşte şi masa rotundă. Deci, când se cântă ”Cavaleri ai Mesei Rotunde, să gustăm dacă vinu-i bun…”, să ştiţi că există această masă, de facto. De la această mănăstire noi coborâm în jos spre oraşul vechi spre poarta Yaffo. De acolo mergem putin spre Al – Aqsa şi de acolo urcăm pe acoperişuri pentru plimbarea nocturnă, ca şi mâţele.

 

- Mulţumesc!

 

 

Preluare de la adresa: http://www.trilulilu.ro/Dositeea/98dcc3241d5e93

Aproape douăzeci de ani de libertăţi şi debusolare cvasi-totală, timp în care noi forme de poluare au vindecat pînă şi urmele noţiunilor de respect, generozitate, demnitate, adevăr, compasiune, în locul lor fiind susţinute altele, precum: vulgaritate, vedetism, prostie, violenţă, tupeu, senzaţional, sexualitate. Cînd vorbim de poluare, nu ne gîndim numai la apă, aer şi pămînt, ci la o gravă poluare a spiritului, foarte evidentă în ultima vreme. Lumea şi poluarea ei se învîrt în jurul televiziunilor, a televizoarelor sau mai bine spus, televiziunile învîrt lumea pe degete, antrenînd în flux tot mai mulţi doritori de macabru.

 

Ori de cîte ori un act de violenţă devine public, comunitatea tinde să-l încadreze în termenii unei normalităţi, să-l asimileze ca pe o parte a cotidianului. Trăim cu impresia că cel care trece pe lîngă noi, deşi pare individul perfect integrat social, e un posibil Jack Spintecătorul, cu o mînă vorbind la telefon, cu cealaltă lucrînd la procesul de zombificare al lumii. O, da, acestea sînt adevăratele tragedii ale societăţii! Imaginile violente, aceşti monştri, ne-au invadat paradisul terestru în care trăiam pînă mai ieri. Aproximativ aceleaşi preocupări de a surprinde groaza, de a instaura şi de a cultiva viziunea infernului asupra lumii, sînt întîlnite la majoritatea televiziunilor, de parcă nimic bun şi constructiv nu se mai întîmplă pe lume. La antipod, ne sînt servite mofturile: un mare poet contemporan, care a făcut victime printre poetese, şi-a şters nasul într-un aeroport şi sute de camere l-au filmat cînd acestuia i-a scăpat batista; un fotbalist nu a reuşit să doarmă în altă ţară din cauza fusului orar; o VIPĂ a avut greţuri în luna a treia de sarcină; alta şi-a cumpărat un ceas care costă cît un submarin. Parmenide are din nou cuvîntul! Haosul îngrozeşte existenţa, devine de la o zi la alta tabloul stupefacţiei, al spectaculosului şi al spectacularului. Nicio particulă de ridicol sau de violent nu trec neexploatate şi mulţi sînt jurnaliştii care s-au pus de slujbaşi acestor vicisitudini şi se găsesc acum într-o relaţie pasiv-agresivă cu cei de bună credinţă. Parcă ar fi creaţi din înverşunare şi din venin, pentru că zi de zi ne scot ochii cu ţepuşe şi, din păcate, cînd ţi-e sete de linişte, moartea nu mai este de unică folosinţă, este şi ea tot un VIP.

 

Şi tot aşa, spaima continuă… Privitorul care nu mai rabdă, schimbă televizorul cu ziarul, dar stupoare: moarte şi criminali într-un tur de forţă cauzalistă la toate tarabele, „natura îşi caută răzbunarea”. Nu fac aici inven­tarul părerilor potrivnice cu privire la mass-media, pentru că, la această mare cotitură de vreme, semnele sînt clare. Ea are marele merit de a învrednici teoria despre cealaltă faţă a sa, aceea de bielă-manivelă a unei flaşnete cu melodii vulgare şi zgomotoase, gros şi îndesat căptuşită prin adoptarea a tot ce este mizerabil în înţeles. Violenţa se întîlneşte la toate nivelele existenţei. Nu trebuie neglijat rolul imens pe care violenţa l-a avut şi-l are în treburile obşteşti ale unui stat. Aşa numita violenţă politică a devenit şi ea un lucru aproape normal şi acceptat ca parte a modului de a guverna. Structura de putere actuală, intrată în contradicţie cu evoluţia economică, va fi dată laoparte de o altă structură, în pofida instrumentelor sale de violenţă. Acest lucru nu va produce mişcări mari, ci un joc de schimbări: cînd ceilalţi, cînd ai noştri, dar toţi cu acelaşi interes, adică al lor. Se bat cu cărămida în piept: „vom face şi vom drege” – exact aşa zic arondaţii la putere, dar practic îşi fură unul la altul căciula şi discursul. Nu e om perfect întru totul, dar, domnule, fă ceva şi pentru ţară şi pentru cetăţenii ei, pentru că tare greu merg lucrurile în ţară, iar ei găsesc explicaţii la toate. După ce se văd la putere, pun umărul din greu la dărîmat. Cărţile sînt făcute, oricum, mai rămîne să se facă cruce la toamnă.

 

La final, mă gîndeam mai în glumă, mai în serios, la profeţiile indianului Sundar Singh, care afirma că ţara noastră va fi noul centru spiritual al lumii, va fi o nouă Mecca. În mod sigur, potrivit profeţiilor sale, abia peste o mie de ani, nu vom mai auzi de groază, de violenţă şi de mitocănie, iar pe toate canalele de televiziune vor curge din belşug lapte şi miere.

 

 

 

 

- Lucrul cu refugiatii, in cadrul grupului multinational “Medecins du Monde” m-a apropiat de procedurile de emigrare, iar dreptul l-am indragit odata ce am intrat in contact cu sistemul britanic, in Anglia, la facultatea de drept “De Montford University”, unde am studiat un an.

 

- Capacitate de analiza, stapanirea limbii vorbite – cu o gramatica temeinica, nu doar check spelling-ul oferit de computer, “people-people skills”, gandire mobila, o buna pregatire teoretico-profesionala…si nu strica nici una, doua limbi straine cunoscute macar la nivel conversational…

- Mi-am dorit sa imi fac un viitor in lumea noua si cred ca un inceput de drum a fost parcurs deja onorabil…, insa mai sunt multe de realizat…

 

- Ma simt mai legat de locuri precum Florida, New York, California – ca orice emigrant am incercat si eu sa imi pun in valoare atuu-rile mai peste tot, pana am gasit pe cineva sa le aprecieze si sa le promoveze.

 

- Am venit in Las Vegas ca urmare a unei oferte, la deschiderea Complexului Hotel-Casino “Paris Las Vegas”, in 1999. Cei de la complex cautau pentru receptie vorbitori de limba franceza, care sa asiste oaspetii din Franta, Quebec, Belgia, Elvetia si celelalte teritorii unde se vorbeste franceza. Se dorea ca vizitatorii sa se bucure de atmosfera din Vegas si sa se simta “ca acasa” in mediul parizian creat la “Paris Las Vegas”.

 

- Viata de noapte – inegalabila pe intreg teritoriul SUA. De exemplu, si Atlantic City are viata de noapte, insa acolo esti dependent de vreme si incomodat de ploaie, pe cand Vegasul este mereu cald, uscat si primitor !

- Ca pe unul dintre ultimele bastioane ale vestului indepartat. Cu toata supertehnologia din cazinouri, mentalitatea este aici mult mai umana, mai familiara decat la New York, Boston, sau Los Angeles. In plus, o marca distincta este primarul Las Vegas-ului, care invitandu-i lunar la o cafea pe locuitorii orasului, confera acestui loc sarea si piperul ce il fac inconfundabil.

 

- “Orasul Pacatului” – o comunitate incredibil de diversa, in plin avant economic, chiar in mijlocul unei crize financiare economice nationale…, conventii care aduc valori din toate domeniile – timp sa ai sa te duci sa le audiezi, un centru universitar care in ultimii ani rivalizeaza cu cel din Los Angeles sau San Francisco, minunea puterii umane ce a inundat un desert cu viata, buna dispozitie… si mult, mult soare …

 

- Pai, in afara de Rino si Vegas… nu prea ai ce alege …, restul e desert… si nu prea multa civilizatie… , asa ca aleg Vegas-ul !

 

- Vegas is what I call “home”!

 

- Nu chiar asa de eficienta pe cat mi-as fi dorit…, daca mi-ar fi spus cineva acum zece ani ca la momentul acesta nu voi avea inca o licenta in drept…, nu l-as fi crezut…, dar nu e timpul pierdut !

 

- La momentul acestui interviu ma aflu in Romania, unde studiez legile emigrarii Uniunii Europene, insa ani de zile am facut parte din echipa juridica a fostului procuror de emigrari Rolando Rex Velasquez, un avocat de elita, in prezent si presedintele statului Nevada pentru “American Immigration Lawyers Association”.

 

- Vreau sa cred ca sunt un coleg iubit si apreciat si un profesionist pe al carui cuvant se poate pune baza si care nu a dezamagit niciodata! 

 

- Notar public al Statului Nevada si interpret de tribunal/traducator autorizat pentru limbile romana si franceza al Curtii Supreme a Statului Nevada.

 

- Relativ usor – desi am venit aici cu un bagaj foarte bogat de cultura generala si academica, fiind in plina formare ca personalitate – anii de studentie la ASE s-au intercalat in cazul meu cu burse in Europa de Vest, ceea ce m-a pregatit ca sa zic asa, pentru mentalitatea mercantila a Statelor Unite.

 

- Prin evitare – odata intrat in roata sistemului…,“may God have mercy on your soul”! Nu fiti naivi: procurorii nu sunt platiti sa va mingaie pe ceafa…, nu ignorati legile, nu subapreciati urmarile unei arestari, chiar si pentru cea mai neinsemnata neglijenta, nu sfidati autoritatile… pentru ca o sa va coste mai mult, in timp! Totusi, daca ati ajuns sa aveti nevoie de serviciile unui jurist, lasati un profesionist sa se ocupe de cazul dumneavoastra – cautati un avocat de elita, specializat pe problema pe care o aveti si nu il sacaiti nici cu interpretari emotionale, nici cu “dorinta de a intelege procesul”. Ganditi-va ca o abordare emotionala intuneca judecata, iar la avocat nu vii pentru un curs in drept, ci pentru a rezolva o problema. Dupa cum spunea marele Aristotel, “LAW is REASON free from PASSION”.

- Sunt multumit, mai ales ca puteam sa am “sansa” sa lucrez in constructii, ca multi alti licentiati romani sau emigranti din alte tari…, insa nu sunt nici pe departe la capatul drumului…, veti vedea …

 

- Only with the best! L-am mai mentionat pe Rex – fostul procuror INS…, insa vreau sa-i aduc in mod public multumirile mele unui alt profesionist de calibru, dl. avocat Armand Fried. Este un ROMAN – cu majuscule – pentru care am toata admiratia – a plecat pe cand avea paisprezece ani cu familia, la New York, s-a format ca jurist in America si dupa o experienta de peste 25 de ani in tribunalele New York-ului, timp in care a lucrat pentru clientela romana in limba materna, uneori “pro-bono”, are in continuare un suflet de roman si o inima de aur. Sunt mandru si recunoscator ca m-a luat sub aripa lui – profesional vorbind – si m-a ajutat sa inteleg mecanismele sistemului, cu maturitatea profesionistului si cu afinitatea mentorului pentru protejatul sau! De la el am invatat onoarea acestei profesii – credeti sau nu, inca mai exista avocati care fac onoare acestei profesii, in ciuda infinitelor bancuri cu avocati, care circula in toate limbile pamantului. Tot el mi-a aratat ca respectul nu paleste odata cu stramutarea – fiind la fel de apreciat si acum, la New York, desi locuieste de peste patru ani la Las Vegas si este de peste doi ani, membru al baroului din Nevada. Si pentru ca am avut sansa sa lucrez cu oameni de valoare, am ajuns sa ma formez intr-o anumita directie.

 

- Imi place ca ii pot ajuta pe emigranti – nu uit ca si eu am fost in aceasta situatie. Imi place sa lucrez cu legea… pe hartie, legea e foarte frumoasa – poate ca sunt inca naiv sau poate prea optimist, nu am avut de-a face cu tragediile din tribunalele americane, dar legea pe hartie este o provocare de inegalat, atat in interpretare, cat si in aplicare. Doar factorul uman si interesele meschine o pervertesc. Imi dispalce ca ziua are doar 24 de ore si ca esti uneori, pus in situatia sa refuzi sa-ti oferi serviciile unui roman sau unui emigrant necajit, doar pentru ca nu dispune de $$$ ca sa te plateasca, desi din punct de vedere juridic, are caz.

- Nu cred ca la nivel de paralegal se poate vorbi de risc. Daca esti profesionist, daca pastrezi confidentialitatea informatiei, daca esti corect si respecti statutul pozitiei pe care o detii, nu ai nimic de riscat! Obositor – probabil interminabilele discutii in jurul eternului “vreau sa inteleg procesul”, purtate cu cei de etnii est-europene (nu doar cu stimabilii nostri conationali) care insista in acest sens numai pentru ca au pregatire academica in tara de unde provin, uitand insa ca nu dispun de nici un fel de calificare in domeniul juridic. Si chiar daca sa presupunem ca ar fi absolvit studii de drept…, in State nu este valabil nici codul napoleonian, nici sistemul francez de drept, care au fost luate ca model in dreptul roman sau germanic, in majoritatea tarilor est-europene. Avem de-a face cu o interminabila discutie care devine la un moment dat obositoare prin repetitie, in esenta ei!

 

- Lipsa cunoasterii native la nivel de nuanta a limbii engleze! Acesta a fost cel mai mare impedimet …

 

- Am avut sansa sa fiu ales doi ani la rand, evident ca voluntar, in comitetul de organizare al Conferintei Anuale a Avocatilor de Emigrari ai SUA (AILA), in Orlando, 2007, si in Vancouver (Canada), 2008. Mi-am depus si anul acesta candidatura – este inca prea devreme sa se faca nominalizarile, mai ales ca in 2009, “National AILA Conference” va avea loc in Las Vegas – my home town.

 

- Sa devin membru al baroului din Nevada, sa imi deschid un birou de avocatura de unde romanii (si nu numai…) sa plece multumiti de nivelul servicilor oferite prin prestatia mea profesionala si o cariera academica, intr-o universitate de drept…, poate chiar aici, in Vegas…

 

- Am anticipat oarecum raspunsul la aceasta intrebare…, deci chiar cu riscul de a ma repeta, o sa ii mentionez pe cei cu care am avut onoarea sa lucrez si placerea de a fi invat de la ei – dl. av. Aramand FRIED, si av. Rolando Rex VELASQUEZ. Ca personalitati juridice in istorie, pledanti de forta si oratori desavarsiti, ii admir pe Nicolae TITULESCU, MONTESQUIEU, si Abraham LINCOLN. Dintre contemporanii practicieni, ii apreciez pe Bogdan AURESCU, avocatul datorita caruia Romania a cistigat la curtea de la Haga Insula Serpilor si pe Hillary Clinton, care m-a impresionat intotdeauna prin claritatea continutului juridic al expunerilor sale. Convingerea mea personala este ca Hillary Clinton ar fi fost mai potrivita ca procuror general al Statelor Unite, decat la externe.

- Nu la nivel de paralegal… si sincer sa fiu, nici nu am auzit sa existe vreun corp international al paralegal-ilor… sau ceva similar. Si pentru ca am ajuns la acest termen, care ii mira pe foarte multi romani, am sa incerc sa dau o definitie “de bun simt”: incercati sa asimilati notiunea de paralegal aceleia de “subinginer in drept”.

 

- Daca plecam de la premisa ca se tinde catre globalizare, emigrarea are un viitor nebanuit. Ganditi-va ca la fel cum “dreptul familiei” s-a desprins prin complexitate, din dreptul civil, devenind ramura de sine statatoare, la fel dreptul emigrarii a ajuns la o asemenea anvergura, incat a devenit necesara desprinderea lui din dreptul international public, astfel ca a aparut ca o noua ramura distincta in drept, existand tribunale, judecatori si serviciu de procuratura federal, specializate strict pe acest tip de jurisprudenta. Am totodata, convingerea ca progresul in materie teoretica va fi alimentat de necesarul cazurilor din penal, care implica drepturile federale ale emigrantilor si diversifica si complica interpretarea strict penala locala, la nivel de stat.

 

- In campania din 2006, am avut sansa sa fiu introdus de catre doamna Lia Roberts, Consul General Onorific in Las Vegas, in mediile politice ale Nevadei, pana la nivel de guvernator. Si chiar daca la prima vedere, pare o nimica toata sa ai oportunitatea de a-i cunoaste indeaproape de cei care care iti decid viitorul la Carson City, consider ca datorita recomandarii doamnei Lia Roberts, am ajuns sa ma bucur de respect in aceste medii.

 

- Cochetez cu ideea…, insa nu am investit suficient, incat sa pot spune ca am inca ce oferi…, ramane ca o perspectiva de viitor, insa.

 

- “Dura lex sed lex”, cum spuneau inaintasii nostri, romanii, aplicarea legii asa cum este, independent de influente si lobby-uri de tot felul. Din nou, ma repet – pe hartie legea este foarte buna, insa interpretarile uneori, partinitoare sau influentate de factorul uman duc adesea, la erori care se propaga prin tragedii in viata personala. Ca sa il parafrazez pe Churchill, care spunea “stiu ca economia de piata e un sistem prost, dar altul mai bun nu exista ”, adaug – “democratia americana nu e perfecta, dar ofera cel mai democratic sistem juridic si legislativ din lume”. Sa nu uitam ca in Romania si in multe alte tari europene, imunitatea parlamentarilor e inca totala, iar de la un mandat la altul, chiar si sub urmarire penala, parlamentarii sunt reinvestiti si beneficiaza din nou, de protectia imunitatii. In Statele Unite, chiar si presedintele ales, pentru a putea depune juramantul in functie, trebuie sa primeasca avizul favorabil de la FBI/Drept de Justite, cu privire la modul in care a respectat legile statului si pe cele federale, precum si la loialiatea pe care a dovedit-o fata de tara.

 

- Citesc, ma intilnesc cu prietenii, calatoresc…

 

- Ski-ul, activitati in aer liber, excursii, concerte de muzica clasica, teatru romanesc – un teatru de foarte buna calitate !

 

- Licenta in drept si intrarea in barou.

 

- Nu vizitez Romania cu o anumita frecventa, merg cand pot si de fiecare data, cu placere.

 

- Ma aflu in Romania, la momentul acestui interviu si impresiile sunt pozitive in general, si frustrant de lente pe linia stricta a progresului, la toate capitolele – economie, educatie, servicii, decenta omului de pe strada sau eforturile noului guvern de a face mai mult pentru cetatean.

 

- Da, cu siguranta pot spune acest lucru.

 

- Ca mai peste tot in Statele Unite, aparitia a doi inalti ierarhi ai bisericii romane, unul trimis de Bucuresti – Arhiepiscopul Nicolae de la Chicago – si celalalt ramas mostenire de pe vremea cand Patriarhia Romana, sub regimul comunist era plina de securisti in sutana – Arhiepiscopul Nathanael de la Detroit – a creat o diviziune de apartenenta in randul enoriasilor. In acest context, si comunitatea Romana din Las Vegas este una scindata in jurul celor doi preoti, care la randul lor, isi urmeaza in mod onorabil ierarhii. Omul obisnuit, nefiind familiarizat cu structurile ierarhice bisericesti, nu intelege si in consecinta, interpreteaza eronat focalizarea in jurul a doua biserici, ortodoxe amandoua, ca pe o promovare in opinia lui, a ideii de separare intre enoriasi. Sunt motive care tin divizata comunitatea romana din Las Vegas pentru interese nu tocmai de laudat – cotizatiile la biserica, in detrimentul unitatii de valori si de spiritualitate romaneasca. Pacat!

 

- Prima impresie nu o faci decit o singura data.E mai greu sa mentii o pozitie, decat sa o castigi.Sansa ajuta mintile care sunt pregatite – de asta m-am convins in SUA, pe deplin.

 

- Bunicul meu, un fost colonel de artilerie in armata regala, care fiind dat afara de comunisti dupa 1947, cand avea peste 40 de ani si cinci copii acasa, a gasit puterea, dupa cinci ani de front, sa inceapa o noua facultate, matematica, si sa ajunga unul din cei mai apreciati profesori de matematica din Botosani.

 

- Sa isi faca pe cat posibil, o educatie solida si diversificata. Nu le cere nimeni sa fie o enciclopedie ambulanta, dar nici nu e permis sa confunde “occipitalii” cu “occidentalii”, cum fac noii prezentatori TV din mass-media romaneasca a mileniului trei.

 

- Sigur, de nenumarate ori…, Nevada e la granita cu Arizona si practic, intram in Arizona de fiecare data cand mergem sa vizitam Hoover Dam. De asemenea, am fost in Phoenix, langa Florence, la Manastirea Greceasca. Am un foarte bun prieten in Tucson, dr. Alexandru Perrian si familia lui.

 

- Ca are locuri superbe – unde de departe se disting formele impresionante ale Marelui Canion, ca are o clima asemenea Nevadei si ca o multime de clienti intr-ale emigrarii de pe frontiera cu Nevada prefera sa dea interviurile de “green card” sau de “cetatenie” la USCIS in Las Vegas, care e mai aproape, decat in Phoenix.

 - Ai dori sa le transmiti cateva ganduri cititorilor nostri?

- Sa nu uite de radacinile lor romanesti, iar cei care au copii sa ii educe cu basmele lui Creanga, cu istorioarele pline de pilde ale lui “Mos Ion Roata”, cu poeziile lui Eminescu si cu baladele celor de la “Phoenix”. Aceasta este unicitatea lor, aceasta e marca lor de identitate etnica intr-o lume tot mai plina de individualizari.

Precum parintii le dau copiilor lor Radacini, iar scoala le da Aripi, la fel cultura si traditiile romanesti ar trebui sa fie acele Radacini in familiile romanilor din America, iar economia americana locul unde sa isi intinda Aripile si unde doar “the sky is the limit”.

Si as mai vrea sa le urez tuturor multa sanatate, fericire si bucurii, alaturi de cei dragi, intr-o lume in care optimismul cistiga. Sa nu uitam niciodata indemnul lui Mircea cel Batran din “Scrisoarea a III-a“: “Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi”.

 

Octavian D. Curpas

Viata este o aventura continua! Asa se face ca fiecare pamantean are propria poveste, presarata cu nenumarate experiente de tot felul, unele mai bune, altele mai nefericite. Poeta Adela-Adriana Moscu este unul din oamenii carora li s-a facut parte de sansa de a imparti, prin scris, cate ceva din istoria lor, din cum si-au construit destinul.

 

“A city girl” – o clujeanca new yorkeza, cetatean mondial (citizen of the world), cu mare dragoste pentru natura, Adela-Adriana Moscu s-a nascut pe 9 noiembrie 1958, la Cluj-Napoca. In 1976, isi urmeaza tatal, plecat de noua ani, la New York City. Ea si cea care o adusese pe lume abandoneaza totul pentru a emigra pe meleaguri nord americane, la coasta Oceanului Atlantic. Despre cum s-a adaptat in spatiul american, Adela-Adriana Moscu spune ca, uneori, a fost usor, alteori nu, ca a fost dureros de frumos si trist, ca a fost inaltator. La 19 ani, aceasta se muta singura, in apropiere de Brooklyn College, unde studiaza psihologia. Dupa absolvire, isi schimba domiciliul in Richmond Hill, Queens si isi continua pregatirea cu un masterat la New York University din Manhattan. Adela-Adriana Moscu isi finalizeaza educatia si devine psihoterapeut (psychoterapist) la o clinica de sanatate mentala, in cadrul organizatiei Catholic Charities in Ridgewood, Queens. Isi cunoaste viitorul sot, despre care, acum, dupa 17 ani petrecuti impreuna, poeta afirma ca este un om interesant, independent, deseori introvertit, complex si o persoana ce inca reprezinta, uneori, un mister pentru ea. In 1992, se casatoresc, iar Adela-Adriana Moscu paraseste Forest Hills, Queens. Alaturi de partenerul sau de viata, care lucreaza ca “mental health specialist”, se stabileste in Lancaster, Pennsylvania, unde cei doi locuiesc si in prezent.

 

 - Radacinile mele poetice? Ma incearca un zambet… Suna ca o intrebare retorica… Cred ca toti romanii ne-am nascut cu radacini poetice, nu-i asa? Ne-am nascut prin poezie, in poezie, din poezie… fiecare dintre noi este o poezie… dar poate nu oricine ne intelege inca. Sunt sigura ca in curand, din ce in ce mai mult, o lume intreaga va aprecia mai mult cultura romaneasca. Frumusetea si gratia limbii noastre, sufletul cald romanesc, celebra joie de vivre ce insoteste cultura romaneasca, gastronomia complexa si delicioasa, muzica clasica, folclorica dar si cea contemporana, creativitatea noastra, in general.

 

 - Intotdeauna am fost serioasa cand am scris, chiar si la varsta de sapte ani cand am inceput. Seriozitatea mi s-a aprofundat cind sanatatea a inceput sa-mi decline. Am trecut printr-o perioada extrem de dificila, in care nu-mi mai vedeam rostul vietii. Un sentiment lugrubru mi se cuibarise in suflet. Am decis sa public o mica parte din tot ce am scris in ultimii treizeci de ani pentru a ramane o amintire copiilor mei si pentru a-mi impartasi pasiunea pentru iubire, lumina si pace tuturor celor ce m-au indemnat sa-mi aduc creatiile sub ochii cititorilor si, mai ales, in sufletelor lor.

 

- Prima data cand o poezie mi-a fost publicata a fost in jurul anului 1980 intr-o revista din New York. In total, am avut 14 poezii publicate in diferite publicatii literare in limba engleza.

 
In ceea ce priveste poezia publicata pentru prima data in limba materna, s-a intamplat in toamna anului 2003, postand poezii in limba romana pe internet la fosta poezii.ro, actuala poezii.biz. Dupa moartea mamei mele in 2002, am trecut printr-o perioada foarte grea. Tata a decedat cu mult inaintea ei, in toamna anului 1991. Dupa moartea ambilor parinti, m-am simtit extrem de izolata si indepartata de limba romana, de radacinile mele. Anul 2002 fost un an devastator, din multe puncte de vedere. Poate cele mai grele momente din viata vor ramane nespuse. Am scris din durere, disperare… poezia m-a salvat! Daca ma gandesc mai departe, poezia, muzica si dansul… de fapt, artele in general, au fost unii dintre eroii mei de-a lungul anilor. Legatura cu poezia in limba romana, prin intermediul diferitelor cluburi electronice, mi-a alinat suferinta intr-o mare masura. Am publicat, mai apoi, la diferite publicatii pe internet, printre care cel mai important fiind www.romanialibera.com, prin intermediul caruia mi s-a publicat prima carte bilingva de poezii Dansul Dorului/ The Dance of Longing (Editura Ion Creanga, 2006, Bucuresti, Romania).

 

- Imi place sa le numesc “expresii in scris”… Cred ca am aproximativ doua mii de creatii in proza scurta, in versuri, etc. Majoritatea, acestea reprezentand un numar coplesitor, au ramas in faza de ciorna, scrise de mana.

 

- Desi consider ca sunt o persoana organizata, nu-mi ‘organizez’ creatiile cuvintelor scrise pe categorii, exceptand cand conjunctura o cere. Poate voi incepe de azi. In creatiile-mi scrise, pot exista subiecte despre iubire, natura si pace concomitent.. Scriu spontan despre orice, despre egalitate si inegalitate, iubire, ura, iertare, despre flori, dorinta pentru pace si dificultatea de a exista in ambianta suferintei. De exemplu, niciodata nu am fost inca in situatia de a-mi propune sa scriu despre un anume subiect.

 

- Oo, mi-ar place sa-i intrebam pe cei ce ajung sa-mi descopere cuvintele. Mi-ar place sa stiu reactiile cititorului, dincolo de ceea ce vede ochiul. Pentru a nu evita intrebarea voi preciza faptul ca, atunci cand citesc poeziile in engleza aici, in Statele Unite, sunt rugata sa le citesc si in limba romana iar lumea pare sa fie impresionata de frumusetea lor sonora. In Romania, publicul a lacrimat si m-a imbratisat la lansarea cartii.

 

 - Consider ca cititorii creatiilor mele sunt cei mai mari critici. Pot oferi mai jos cateva comentarii:

“Adela-Adriana Moscu adds a breath of charm to our Live Poets Society meetings with her lilting voice and lyrical poetry. We are happy to be able to hold a book of her poems in our hands to reread many times so we can fully appreciate her spirit.” – Lynn Fetterolf – Vice PRESIDENT of PA Poetry Society & facilitator of Live Poets Society Poetry Readings of Lancaster & York, PA, USA

“Celebrating her beloved Romania and her adopted America, Adela-Adriana clearly delights in ordinary events, and is able to articulate her wistfulness and dreams.” – Debberae Streett & Rich Hemmings – Founders of Poetry Brew, USA

“Paseste parca pe valuri de romantism, plutind intr-un dans al trairilor dense, discret presarate cu un voal ce cade lin in urma – amintiri si ganduri de dragoste invaluind si conturand un radical subsiduu: misterul unei femei remarcabile.”  Andrei Ghejan – Poet, ROMANIA

“As spune ca – precum o CLIPA – sufletul poetei Adela-Adriana Moscu marturiseste POEZIA IUBIRII IN LUMINA UNUI VIS… ca o «NEVOIE DE PACE», ca «O ZI ROZ» intr-o «DARUIRE TOTALA» a simtirii si apropierii «PRINTRE STRAINI», pana «LA MARGINEA ALBEI VERI» din «MINUNEA JOCULUI DE CUVINTE»… cand toata «NATURA DANSEAZA CU MINE».” Ing. RATIU IOAN – Poet, Bucuresti, ROMANIA

“Adela-Adriana’s THE DANCE OF LONGING is a poetic refrain, an annotated journal of love and longing continuously implicated in each poem. Weaving images of longing and searching through the hours and seasons of her life, moments of both human tragedy and triumph, her poetic quest is in itself the cure… the panacea.  In the poem «Where I come from», she turns full circle to the utopic consummation of her cravings. Akin to the poetic masterpiece «Gitanjali», by Rabindranath Tagore, Adela-Adriana offers the human crisis of love and longing as the most intimate, sacred and universal expression of the human soul.” – Jan Protopapas – PhD, York, PA, USA.

“Adela-Adriana MOSCU – un nume, un suflet sensibil, un militant pentru inefabilul lumii paravanat de metaforele care fac referire la visurile despre pace si libertate, un reprezentant al românimii din diaspora si, nu în ultimul rând, un om a cărui viziune despre viaţă se împleteşte subsidiar cu multitudinea de calităţi dobândite dimpreună cu experienţele pe care le-a parcurs, dăruindu-i speranţa şi ambiţia de a-si continua «dansul» în lumina generatoare de zâmbet si armonie; printre multe altele, femeia care a purtat în pântecul creatiei rezultatul dragostei pentru cultură, pentru frumos.” – Ing. Dan SÎRBU – Poet, Timisoara, Romania

 

- Daca imi aduc bine aminte titlul acelei creatii era PODUL SPERANTEI. Da, idea este sa invit oamenii la o existenta mai sanatoasa, nu doar sa creez un sunet frumos pentru a delecta doar de dragul sunetului unui cuvant sau a scrie doar o metafora ce creeaza o imagine frumoasa. Daca cineva, dupa ce imi citeste una din creatiile scrise, va avea inspiratia sa respecte mai mult, sa devina mai romantic, sa ajute un copil in suferinta, sa isi aduca aminte de parinti si sa le ofere iertarea si ajutorul, sa faca un gest pentru a crea Pace in lume, atunci voi simti o imensa placere si satisfactie.

 

- Nu-mi dau seama daca ceea ce scriu are un stil anume… nici nu ma gandesc la acest lucru atunci cand scriu. Uneori ma incearca o frustrare lingvistica in ambele limbi dar, cu fiecare cuvint, invat, pentru a putea scrie mai complex si corect. Uneori incerc sa-mi traduc creatiile in diverse limbi si pentru ca nu intotdeauna reusesc o traducere impecabila, apelez la ajutor.

 

- O pasare alba – poate un porumbel…. “white dove”. Am multe imagini. Se schimba mereu. Probabil este o metamorfoza continua… Este evident ca ceea ce am scris acum treizeci de ani are o anumita esenta dar, cu trecerea timpului, nuantele se schimba, precum parul si pielea. Probabil sunt scriitoarea fara un stil aparte, probabil sunt, pur si simplu, femeia ce scrie cu pasiune. Frazele se nasc si devin independente, sculptandu-si imprevizibila forma, apoi ajung acolo unde trebuie, cand trebuie si la cine trebuie.

 

- Uneori, ma trezesc auzindu-mi soaptele si simt ca trebuie scrise imediat. Pe orice: hartie, oglinda, palme, etc. Ideile vin mereu, indiferent daca sunt singura sau inconjurata de oameni, liniste, muzica, murmur de izvor sau simfonia pasarelelor din spatele casei, unde-mi place sa stau pe terasa inconjurata de flori. Uneori iau idei si sugestii din dialoguri cotidiene si le notez repede pe orice imi vine la indemana.

 

- Creionul trebuie sa fie cu mine mereu . Cred ca prima idee si primul suflu a unei creatii este foarte puternic si important. Cand editez sau editez prea mult cred ca devine o alta poezie si uneori este frustrant. Cred ca fiecare creatie are valoarea si importanta acelui minut cand a fost creata. Unele poeme raman neterminate. Alte poeme devin prea lucrate. Si in pictura poate fi o experienta similara. Daca tot corectezi o panza isi pierde din farmecul original, putand chiar deveni a lucrare caraghioasa. Cateodata ma simt chinuita de o poezie… la un moment dat sau intr-un anumit vers nu suna bine, oricat incerc sa o retusez, apoi o las deoparte. Unele le-am rupt. Am fost sfatuita sa nu mai distrug nici o creatie. Acum le pastrez pe toate.

 

- Interesanta intrebare… Da, cred ca da….. Mereu am dorit si m-am rugat sa devin capabila de a avea o contributie benefica pentru omenire, de a crea o diferenta remarcabila in societate. Ar fi frumos si sper ca ceea ce scriu si impartasesc lumii sa atinga sufletele, sa schimbe vietile in mai bine.

 

- Increderea in Dumnezeu este mai presus de orice. Este cel mai pretios dar ivit in drumul meu. Multe persoane m-au incurajat sa scriu, sa cant… n-am ascultat. Mai bine zis n-am ascultat cand ar fi fost mai bine.. Unori am urmat sfaturile tarziu, mult prea tarziu. Prima prietena din SUA, Kathy, a fost prima persoana care m-a incurajat sa public, inca din anul 1977. In anul 1979, profesorul de psihologie, Dr. Mathew Erdelyi, m-a incurajat sa scriu. In anul 2003 trei prietene romance din Lancaster au insistat sa public. Ele mi-au fost de un sprijin poetic minunat: Mihaela Olteanu Alexe, Elena Bibire Damian si Viorica Stoica Trihena. Multi cititori sperau sa-mi vada poeziile intr-o carte. De data asta i-am ascultat. Inca simt ca mai am ceva de spus, de daruit…

 

- Interbarile tale acopera surprinzator de multe fatete ale poetei din mine! Oare voi mai putea pastra vreun mister despre creatiile mele? In mare masura, sentimentele exprimate in poezie ma reprezinta pe mine in totalitatea existentei iar uneori este rezultatul imaginatiei. Alteori, reprezint nuantele si deznadejdile celor ce nu pot fi auziti sau cititi.

 

- Uneori, imi simt creatiile artistice precum proprii prunci. Tot ce am scris, tot ce am creat reprezinta un aspect extrem de important pentru mine, simbolic pentru acel moment al creatiei. La fel de important este si faptul ca a existat aceasta dorinta intensa de a-mi impartasi gandurile, pasiunile. Imi vine sa cred ca ar fi greu sa alegi copilasul preferat, nu-i asa? As spune chiar imposibil.

 

- Toate intrebarile tale ma inspira la raspunsuri atat de complexe! Fiecare din ele ar putea da nastere unui intreg capitol de carte. Nu, nu-mi place sa ma opresc in mijlocul drumului. Zabovesc intr-un loc datorita relativitatii in forma de exprimare, de creare. Imi schimb telul de la un proiect artistic la altul din curiozitate si pasiune dar si (intr-o mare masura) datorita necesitatii imprejurarilor. Sunt momente in viata cand ma pot concentra numai pe o anumita poteca artistica. De exemplu, cand mi-am rupt glezna, nu am mai fost capabila a dansa un timp. De asemenea, o vreme inchisa imi infraneaza mobilitatea si gratia. Cand corzile vocale mi-au fost afectate, nu am mai cantat. Cand am fost afectata de distonia cervicala, nu am mai lucrat in domeniul psihologiei si am hotarit reprofilarea, scriind povestiri scurte, cu scop terapeutic, in loc sa lucrez direct cu pacientii.

 

- Acest interviu . Glumesc, desigur, desi recunosc ca nu-mi este usor. Am avut cel putin doua interviuri emotionante: interviul la Radio din Cluj-Napoca, dupa lansarea de la Cluj si interviul la televiziunea din Brasov, dupa lansarea din acelasi oras. Lumea imi spune ca nu se percepe dar sunt extrem de timida si emotiva. Am plecat din tara natala cu multi ani in urma si am fost inconjurata de vorbitori de limba romana mult prea putin timp, acestea fiind, pentru mine, motive puternice de exprimare oarecum anevoioasa in limba romana. In plus, sunt parte a acelui mare procentaj al oamenilor inhibati la vorbirea in public. Partea optimista este ca nu am lesinat niciodata pana acum. Ma simt stanjenita uneori ca eu insami sa ma numesc poeta. Eu doar scriu ce simt ca trebuie sa existe scris. Cea mai mare realizare a fost cand, dupa ce am citit publicului ceea ce am scris, parte din cei prezenti m-au imbratisat si mi-au spus ca sufletele le-au fost atinse adanc.

 

- Sunt invitata la diferite festivaluri de arta, cenacluri de poezie, programe de radio, le public in reviste electronice.

 

- Aceasta lume si viata intreaga este o inspiratie fara de sfarsit.

 

- Cine e poetul tau preferat?

- Ah, ce intrebare dificila! E ca si cand ai intreba un pictor care-i culoarea lui preferata. Ca pictorita, imi plac toate culorile. Primul poet iubit si preferat a fost, si cred ca va ramane, Eminescu. In acelasi timp, sunt foarte multi care-mi plac foarte mult: Rumi, Ana Blandiana, Ada Milea, Hafez, Andrei Codrescu, Florin Valentin Predescu, Carmen Firan, Sorin Anca, Omar Khayam, Sylvia Plath, Liviu Mircea, Jeff O. Rath, Emily Dickinson, Ioan Ratiu, Bacovia, etc. Cred ca-mi place fiecare poet, atunci cand ii citesc versurile. Fiecare floare are frumusetea ei, fiecare poet mesajul si maiestria lui.

 

- Citeste cat mai mult posibil, traieste-ti viata, urmeaza-ti dorinta inimii, imbratiseaza sinceritatea cu tine insuti, realizeaza ca esti unic si scrie, scrie, scrie, apoi fa-ti curajul sa impartasesti lumii intregi ceea ce scrii. E mai bine ca harul sa fie daruit, la randul lui.

 

- Vizitele-mi sunt insuficient de frecvente. Mi-ar place sa vizitez Romania in fiecare anotimp. In vara anului 1979, am vizitat-o timp de o luna. In toamna anului 2006, dupa treizeci de ani de plecare initiala din Romania, am revenit pe meleagurile natale cu ocazia publicarii primei carti. Am dorit, mai bine zis am insistat, sa-mi public prima carte in Romania, in onoarea radacinilor mele romanesti. De asemenea, mi-am indeplinit puternica dorinta de a-mi imbratisa familia si prietenii ramasi acolo. Am fost tratata minunat. In decursul intregii vizite de o luna in Romania, am avut senzatia ca am plutit pe bratele divinitatii. Pina si oameni necunoscuti m-au tratat deosebit de cald si frumos.

 

- Am inteles ca exista aproximativ o suta cincizeci de romani in Lancaster, PA. II cunosc cam 30 dintre ei. Pe cat posibil, oamenii se intanlesc si se ajuta. Romanii sunt harnici, in general, iar cei de aici muncesc foarte mult sau invata la fel de mult. Exista comunitati de romani in multe locuri din Statele Unite. O comunitate romaneasca de admirat se afla in Atlanta, Georgia. Am acolo o prietena minunata pe care o consider Ingerul meu din Georgia, un personaj ce-si pune amprenta puternic pe intreaga comunitate. Un izvor de bunatate si caldura, Doamna Doctor Liliana Morosanu mi-a fost recomandata de Domnul Parinte de la Biserica Ortodoxa, neomitand specificarea “toata lumea o indrageste”. Dupa ce am intanlit-o, am inteles imediat de ce.

 

- Ah, cum as putea, in doar cateva cuvinte, sa-mi exprim trairile prin care am trecut in fiecare calatorie? Fiecare tara este frumoasa… ar mai fi o pagina intreaga de adaugat la acest interviu: Belgia, Canada, Elvetia, Franta, Germania, India, Italia, Mexico, Morroco, Olanda, Pakistan, Spania, Ungaria, SUA (in care as mai avea multe state de vizitat). Romania ma cutremura prin frumusetea ei naturala, prin amintirile coplesitoare ce-mi navalesc fiinta cand pasesc pe pamantul stramosesc, prin nostalgia in care ma cufund, cu fiecare gind la ea. Dupa fiecare vizita, o perioada lunga sunt intens tulburata si indurerata. O parte din inima mea va fi pe veci in Romania.
 

In masura posibilitatilor, prefer sa calatoresc cand e cald. Frigul imi afecteaza negativ starea fizica si dispozitia. Natura fiecarei tari, obiceiurile, muzica, mancarea cu aromele ei, florile cu miresmele lor, pana si culoarea pamantului, toate ma inspira sa scriu. Fericiti sunt cei ce pot calatori! Am scris impresii despre multe din aceste calatorii, voi incerca sa public cat de curand.

 

- Prima si unica data cind am vizitat Arizona a fost in vara anului 1995. Am vizitat Phoenix-ul si imprejurimile lui, am fost la Prescot, Flagstaff, remarcabila Sedona, spectaculosul Grand Canyon, etc. In calatoriile mele, cu precadere vizitez muzee, galerii de arta, locuri rar calcate de turisti, restaurante, locuri de tamaduire, biserici, temple, ma intanlesc cu localnici si vorbesc cu ei despre viata si visele lor, mancam impreuna, dansam. Iubesc oamenii. Sunt extrovertita si am o mare pasiune de a invata mereu ceva nou.

 

- As dori sa locuiesc pe meleaguri unde nu exista frig si unde florile infloresc tot timpul.

 

- Multe… poate prea multe . Insetata de frumos imi place sa pictez, sa desenez, sa creez aranjamente florale, sa cant, sa compun cantece, sa creez bijuterii, sa scriu, sa vizionez spectacole de dans, sa dansez, sa joc ping-pong, biliard, popice, sa invat a canta la chitara…

 

- Depinde de starea si de posibilitatile momentului. Uneori ascult Gheorghe Zamfir, George Enescu, Ciprian Porumbescu, sau… rapaiala ploii, trilurile pasarelelor. Cand conditiile imi permit, ma bucur de exercitii acvatice, bai caldute, reflexologie, Reiki, bioenergie, care sunt terapeutice pentru mine.

 

- In mod special am o afinitate profunda pentru Maica Tereza din Calcutta, datorita iubirii ei extrem de complexe.. Admir oamenii ce se lasa calauziti de inima, ingemanand respectul pentru sacru. Incerc sa-mi mentin optimismul, in ciuda constantelor dificultati, inclusiv a celor ce apar pe neasteptate. Incerc, atat cat pot de mult, sa pasesc si sa-mi urmez drumul pe poteci sanatoase in viata. Sinceritatea, incepand cu cea fata de mine insami, este un alt aspect major dupa care-mi calauzesc viata. Atat cat reusesc, incerc sa ajut oamenii pentru ca ei sa se poate ajuta pe ei insisi si pe altii, la randul lor.

 

- Nu exista timp liber in viata mea. Timpul meu e mereu solicitat. Timp liber… interesanta idee! Timpul e prizonierul dorintelor noastre, nu-i asa? …al nevoilor noastre, a intelepciunii adoptate de-a lungul vietii, in diferite momente. Sunt mereu ocupata si cred am mentionat deja in cursul acestui interviu. Pentru mine, la momentul actual, cel mai important este timpul petrecut cu familia si cu prietenii, precum si cel petrecut in diverse activitati, mai mult sau mai putin artistice ca, de exemplu: imi place sa citesc, sa dansez, sa vizionez filme dramatice, romantice, documentare si comedii, sa pictez, sa creez de bijuterii, sa calatoresc, sa gatesc, sa vizitez muzee si locuri sacre, imi place muzica si sint convinsa ca am omis, desigur neintentionat, multe alte activitati. O suta de vieti de as avea, nu as reusi sa termin tot ce as vrea sa realizez. Nu am fost niciodata plictisita, nici macar pret de o secunda in viata, si nu am avut nici o clipa plictisitoare in viata mea.

 

- N-as vrea sa dau senzatia ca eu le spun oamenilor ce au de facut. As vrea, mai degraba, sa invit toti romanii din lumea intreaga, nu numai pe cei din SUA, sa ne respectam, sa devenim mai uniti, sa ne ajutam si sa ne iubim mai mult. Sper sa nu ne pierdem niciodata credinta in Dumnezeu si in noi insine! VA IUBESC!!!

 

Alina Arbajter este un om realizat. Lucrează în Germania, ca moderator radio, emisiunile ei au mare audienţă, colaborează la diferite posturi de televiziune şi radio din România, a scris o carte – pereche a unui program radiofonic realizat de ea, are proiecte interesante. Nimic, însă, nu poate egala farmecul copilăriei fără griji petrecute în cartierul bucureştean Berceni, unde s-a 13 noiembrie 1968. Pe măsura trecerii deceniilor, pe lângă coroniţa care-i răsplătea efortul la învăţătură şi serbările de sfârşit de an şcolar urmate de vacanţele petrecute, cu familia, la mare, prilej de plăcute aduceri-aminte au devenit şi uniforma şcolară sau cravata de pionier. Cea care astăzi este un reprezentant cunoscut şi recunoscut al diasporei româneşti, recunoaşte, la rândul ei, că omul care este datorează totul mediului familial deosebit în care a crescut şi vorbeşte cu multă admiraţie despre părinţii ei – model de iubire conjugală, care au dat şi o bună educaţie copiilor lor.

 

 

Etimologia cuvântului Athenais. Numele, de etimologie necunoscută, al unei Zeiţe greceşti – fiica lui Zeus, din care s-a născut complet înarmată. Atena, marea Zeiţă tutelară a antichităţii greceşti, este în acelaşi timp reprezentanta Păcii şi a Războiului, a Artei şi a Ştiinţei, a Inimii şi a Raţiunii. Atena era socotită protectoarea Artelor, a meşteşugurilor, a literaturii şi a agriculturii, a oricărei acţiuni care presupunea ingeniozitate şi spirit de iniţiativă. Ea patroana viaţa socială şi cea statală, era sfătuitoarea grecilor şi apărătoarea lor în războaie.

 

 

Acest post de radio s-a născut din iubirea de oameni, din dorinţa de a aduce în sufletul românilor şi în casa acestora cultura, arta, literatura, oameni de o valoare spirituală remarcabilă, talentele ascunse ale unor oameni obişnuiţi, dar cu o frumuseţe interioară deosebită.

 

 

Emisiunile pe care noi le aducem în casele românilor din Diaspora şi nu numai ale lor, ci şi ale celor din ţară, sunt nişte emisiuni interactive, cu realizatori foarte talentaţi, iar având în vedere distanţele care ne despart – pe prezentator şi ascultător – pe această cale virtuală, pot spune că am reuşit să intrăm în inima şi casa ascultătorului. Iar, pentru noi, Ascultătorul este răsplata muncii noastre.

 

 

Eu lucrez la acest post de radio – Athenais – de câteva luni, pe fondatoarea acestui post, Doamna Elena Mezin de la Paris, cunoscând-o de o bună perioadă de timp, de când mi-am ales această cale, a radioului.

 

 

Pasiunea pentru radio, cred ca am simţit-o de când eram copil, de când a păşit pe culoarele Radioului, la Bucureşti, aceea fetiţă care era dusă de părinţi în fiecare iarnă la serbarea pomului de Crăciun în incinta Radiodifuziuni Române.

 

 

Visul unei femei cred ca s-a născut odată cu mine dar, în trecerea anilor, a prins rădăcini şi, acum doi ani, m-am decis să pun pe hârtie sufletul femeii.

 

 

M-am apucat să aduc în prim-plan femeia – aceea fiinţă uitată de noi. Am vrut să readuc în sufletul ei, acel suflet plin de candoare şi sensibilitate, lumina Iubirii.

 

 

Eu cred că am reuşit să readuc în inima ascultătorului Ţărmul fericirii. Multe dintre doamne se vor regăsi în aceste minute de Iubire.

 

 

Emisiunea pe care eu o realizez la Athenaisradio vinerea şi duminica, ţine două ore, între 21 – 23, şi poate fi ascultă live, din studioul de la Nürnberg.

 

 

Eu spun adesea în emisiunile mele „Fiecare e iubirea vieţii cuiva”.

Iar Femeia este un izvor al frumuseţii, al artei, al înţelepciunii. Femeia are stil şi eleganţă, iar pentru cei ce nu au cunoscut-o încă, niciodată nu este prea târziu. Ascultându-mă oamenii vor înţelege, cred, mai bine omul pe care îl au lângă ei.

 

 

 

 

 

Publicul care mă ascultă nu face parte dintr-o anume categorie de vârstă; auditoriul meu acoperă toate categoriile de vârstă.

 

 

Odată cu cărticica mea – pentru că este o cărticică, nu o pot compara cu un roman – a izvorât dorinţa de a realiza această emisiune, „Visul unei femei”.

 

 

Am prezentat acest vis al meu anul acesta la Bucureşti, la diferite posturi Tv, chiar de 8 Martie, deci ca un cadou pentru toate doamnele şi mămicile. Am fost invitată de Doamna Rodica Elena Lupu în emisiunea Doamnei Lucky Marinescu Show unde am cunoscut oameni foarte naturali şi foarte frumoşi sufleteşte. Am fost în emisiunea Doamnei Iuliana Marciuc la TVR1, la TVRM şi la Radio România International unde a fost o mare surpriză pentru mine să păşesc în lumea adevărată a radioului.

 

 

Pe lângă proiectul acesta, radiofonic, am pornit, în paralel, un proiect Tv aici, în Germania, la un post regional, la Nürnberg FrankenTv, unde, de la mijlocul anului 2010, voi avea onoarea să realizez şi să moderez prima emisiune Tv pentru Diaspora. Această emisiune este un concept propriu de promovare şi integrare a românilor în viaţa şi cultura poporului german. Voi promova mai ales România, valorile ei culturale, români de succes din această zonă şi tot ce înseamnă artă şi tradiţii româneşti. Eu voi reveni în România în septembrie şi sper că ascultătorii şi cititorii revistei mă vor cunoaşte mai bine prin intermediul mass media şi mi-ar face o deosebită plăcere să îţi rupi câteva minute din timpul preţios ascultându-mă pe:

www. Athenaisradio.ning. Com: http://athenaisradio.xplor.ro:9000/listen.pls

 

 

Acum, la încheiere, aş dori să transmit cititorilor revistei, ca şi ascultătorilor postului Athenaisradio, tot binele din lume. Viaţa lor să fie plină de iubire şi dragostea să-i facă tot mai buni.

 

 Octavian D. Curpaş