Conexiuni Creştine Contemporane

 

Laura Pop, medic cardiolog, vorbeste cu dragoste despre profesia ei, din care si-a facut un adevarat crez. Pentru ca si-a propus inca din copilarie sa urmeze medicina, Laura Pop a muncit dintotdeauna, cu seriozitate si dedicatie pentru a-si implini visul. In prezent, aceasta este medic titular la Serviciul de Cardiologie din cadrul spitalului regional de la Lauteur –Wissembourg din Franta.

 

Laura Pop s-a nascut la intai de cuptor 1974, in Craiova. Desi a incoltit in pamant oltenesc, a inflorit in Banat, in orasul de pe Bega, Timisoara. Dupa ce promoveaza cu succes examenul de admitere la Facultatea de Medicina Victor Babes, din urbea natala, Laura se simte atrasa, in primii ani de studentie, de obstretica. Pe parcurs insa, isi descopera pasiunea pentru cardiologie si decide sa se specializeze in acest domeniu. Laura Pop isi ia licenta in 1988, iar in 2005, paraseste Romania, pentru Franta. In prezent, ea locuieste alaturi de fiul ei, in varsta de 12 ani, in orasul Wissembourg.

 

- In urma cu patru ani, rezidenta de cardiologie fiind, mi-am depus CV-ul in mai multe centre universitare din Franta, nu foarte sigura ca as dori sa plec. La doar cateva zile, am primit raspunsul ca eram asteptata in Serviciul de Chirurgie Cardiaca Toulouse, pentru a incepe activitatea in urmatoarele zece zile. In timpul ramas, mi-am facut valiza in graba, am tras o fuga Timisoara-Bucuresti si retur, pentru a obtine o viza de student de la Ambasada Frantei si mi-am cumparat un bilet de autocar pentru destinatia dorita. In 2005, Romania nu era in CE, fapt pentru care angajarea mea in spitalul universitar era in calitate de FFI ( facand functia de intern), in cadrul AFS. Aceste abreviatiuni mi-au fost relativ straine la depunera actelor, dar am avut o incredere oarba ca erau poarta spre o alta lume.

Dupa sase luni petrecute in sudul Frantei, m-am mutat la Strasbourg, unde am lucrat timp de un an in Serviciul de Cardiologie. Inceputul a fost greu, si fiecare emigrant poate confirma, adaptarea la alt sistem, comunicarea, rezolvarea actelor, dorul de casa;… a fost dificil, dar cu incredere in Dumnezeu am fost intotdeauna sigura c-am ales calea cea buna. La plecare, baietelul meu a ramas in grija parintilor mei. Ca mama, mi-a fost cel mai greu, insa cand esti tanar si motivat, lucrurile se intampla repede.

Odata cu integrarea Romaniei in Comunitatea Europeana si confirmarea mea ca medic specialist, lucrurile au luat alt curs. Apreciata pentru eforturile depuse si confirmata Practicien Hospitalier, in urma examenului national de la Paris, din acest an, am fost titularizata in spitalul regional de la Lauteur -Wissembourg, unde lucrez de doi ani, in Serviciul de Cardiologie.

 

- Mi-am dorit sa pot deveni cat mai repede independenta profesional. Mirajul strainatatii si dorinta de a vedea cum se petrec lucrurile in ograda vecinilor, m-au determinat sa plec. Dar nu m-am gandit niciodata, la mai mult de o experienta. Am avut posibilitatea in Romania, la Timisoara, sa lucrez intr-un institut de cardiologie de rang european, cu medici extrem de pregatiti si competitivi, insa sistemul medical romanesc este bolnav, iar saracia creeaza monstri. M-am gandit ca in absenta mea, lucrurile se vor schimba in bine, dar n-a fost sa fie asa, fapt pentru care si planurile mele s-au schimbat pe parcurs si am decis ca nu-i momentul sa ma mai intorc.

 

- Multumitor, cu efort, dar munca mi-a fost rasplatita.

 

- Ca si cardiolog, lucrez cu inima oamenilor si cand spun asta, ma refer la un tot unitar cord-suflet, inclusiv la sentimente, trairi, emotii. Este fascinant si nu cred ca exista ceva similar. Cand faci lucrurile cu pasiune, nu stiu ce ar putea sa-ti displaca, eventual ca nu reusesti sa faci mai mult si mai bine.

 

- Boala implica riscuri. Lucrand cu vieti omenesti, nu-ti poti permite riscuri majore; fiecare decizie trebuie sa fie cea corecta, iar balanta risc-beneficiu trebuie sa incline intotdeauna in favoarea celui din urma. Meseria de medic trebuie s-o faci cu daruire, fara sa calculezi energia depusa sau timpul petrecut pentru binele aproapelui tau, motiv pentru care se ajunge la stari de surmenaj si oboseala. Personal, imi pare rau cand situatia este evident pierduta si trebuie sa accept sfarsitul, sa accept ca moartea face parte din ciclul de viata al omului.

 

- Sistemul medical romanesc nu este pregatit sa primeasa tineri formati in strainatate.

 

- La numeroase conferinte si congrese legate de specialitatea de cardiologie, evident.

 

- Imi admir profesorii ce m-au instruit, colegii si intreg personalul medical – si cand spun asta, ma refer inclusiv, la infirmierele si asistentele medicale cu care lucrez si am lucrat. Ii admir pentru devotamentul si daruirea lor.

 

- Sunt membru al Societatilor Franceze si Europene de Cardiologie si ecocardiografie.

 

- In ultimii ani, tehnicile de imagerie, precum si cele invazive s-au dezvolat foarte mult si trend-ul exista inca; se vor pune la punct tehnicile de transplant celular si cordul artificial complet.

 

- Eu si fiul meu suntem stabiliti la Wissembourg, oras situat pe frontiera de nord-est a Alsaciei, amplasat strategic pentru nevoia noastra de deplasare – la 150 km de Frankfurt, 125 km de Stutgart si 70 km de Strasboug.

 

- Craciunul in aceasta regiune este o poveste de basm. Imi place de asemenea, aceasta zona pentru ca este extrem de verde si frumoasa. Oraselul este renumit pentru muscatele ce impodobesc geamurile. Istoria tumultoasa a Alsaciei si a Lorenei a creat aici, un amalgam de culturi si obiceiuri, ce imbina rigurozitatea germana cu spiritul boem francez. Dialectul zonei este alsaciana, germana vorbita de francezi.

La Ligne Maginot, cel mai impresionant sistem fortificant din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, este atractia turistica a zonei. Acesta traverseaza Alsacia de la nord la sud, pe o lungime de 200 km.

 

- Sa plantez pomi si flori in curtea casei mele. Dar mai intai, sa-mi cumpar casa.

 

- In general, de trei ori pe an imi vizitez parintii, iar ultima data, am fost in vacanta de Pasti. Sarbatorile religioase petrecute in tara muma sunt incomparabile. Romania este foarte frumoasa, dar pacat ca nu stim s-o aratam lumii. Care strain are curajul sa o viziteze, daca nu exista autostrazi? Dupa 20 de ani de la Revolutia inceputa la Timisora, as fi dorit sa vad altceva, o tara cu adevarat prospera.

 

- Da. Membrii acestei comunitati sunt medici tineri, suntem colegi la spital. Comunitatea romana locala este mica si recent infintata, cu aspiratii si preocupari comune.

 

- Care este filosofia ta de viata? Cine este modelul tau in viata? 

- Sa fiu impacata cu mine insami in tot ceea ce fac. Nu am un model clar, am incercat sa invat de la fiecare cate ceva.

 

- Satisfactiile merita efortul. Deci, sa incerce.

 

- Timpul liber il petrec in general, cu fiul meu si in activitati sportive.

 

- Sa calatoresc si sa pictez.

 

Locul de desfasurare al Campionatul Mondial Feminin WWC 2009 a fost Cashman Center, sala de expozitii amenajata pentru bowling cu 60 de piste, unde s-a desfasurat si cel mai mare concurs de bowling din lume – USBC Open, intins pe o durata de154 de zile si cu participarea a zeci de mii de concurenti.

Fetele au fost admirabile, s-au straduit in fiecare zi sa dea tot ceea ce au mai bun, in conditii dificile. S-au luptat cu fusul orar, cu ungerile  de concurs, de care nu avem parte in tara, si cu propriile lor emotii. In plus acomodarea cu bilele, cu ungerile si  cu concurenta deosebita si-a pus amprenta asupra performantelor.

 

La începutul anului trecut, Ioana Dumitriu este diagnosticată cu cancer metastatic. Boala debutează, însă în 2001, când în urma unei mamografii, violonista află că are un nodul tumorar în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indică o înrăutăţire a situaţiei, iar verdictul medicilor este nici mai mult nici mai puţin decât cancer mamar. Fire optimistă, aceasta nu se lasă intimidată de suferinţă şi de aceea, în 2008, refuză chimoterapia. Mai mult, se apucă să studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament. O dată pe săptămână, merge în Mexic, pentru a urma terapii alternative. Are încredere în viitor şi din acest moment, nu mai luptă pentru drumul ei în viaţă, ci pentru viaţa însăşi.

 

Ioana Dumitriu, în persoana căreia am pierdut o prietenă, nu a abandonat nici o clipă, speranţa. Am cunoscut-o pe violonista româncă la un concert al orchestrei “Phoenix Symphony”. I-am propus atunci, un interviu şi ne-am întâlnit apoi, la restaurantul Mimi’s Cafe, din Glendale. Aici mi-a depănat istoria vieţii ei. Fără a fi urmărită de obsesia bolii, a zâmbit, a râs, a vorbit într-un ton pozitiv, timp de trei ore, cât am stat cu ea la taifas. Mărturisesc că mă aşteptam să aud clasica poveste de succes, despre un om cu o evoluţie normală, într-o ascensiune programată încă din copilărie. Am fost surprins să descopăr că lucrurile erau diferite, că se dezvoltase în condiţii neobişnuite. Născută pe 20 iunie 1950, într-o familie săracă din Dărmăneşti, Ioana Dumitriu cunoaşte neajunsurile materiale de la o vârstă fragedă. Când împlineşte şase ani este adoptată de o familie de intelectuali maghiari din Bucureşti.  În paralel cu şcoala normală, frecventează şi şcoala elementară de muzică, unde studiază vioara. Unei copilării nefericite i se adaugă traumele din timpul adolescenţei. Odată ce află cine îi sunt părinţii naturali, le face o vizită. Contrastul izbitor dintre mediul de viaţă cu care era obişnuită şi ceea ce vede acum, o determină să se gândească la faptul că rădăcinile nou descoperite o vor trage în jos şi îi vor afecta viitorul. Se apucă serios de studiu. După multă muncă, în 1973, Ioana Dumitriu este proaspăt absolventă a Conservatorului de muzică “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Se căsătoreşte în acelaşi an, cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la violă, pe care îl cunoaşte în timpul studenţiei, în 1969. Împreună, au trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) şi Robert Daniel (1988). În 1979, Dan îşi îndeplineşte visul şi reuşeşte să părăsească România, pentru Statele Unite. Soţia şi fiica îl urmează în 1980. În 1981, având deja un masterat în vioară, Ioana Dumitriu se angajează la Phoenix Symphony Orchestra. În 1986, membri familiei Dumitriu primesc cetăţenia americană.

 

Ioana Dumitriu va rămâne la Phoenix Symphony Orchestra până în ianuarie anul acesta. Printre pasiunile ei se numărau gătitul, counseling-ul, tricotatul şi îngrijirea celor două animale de companie – o căţeluşă, Lala şi Noah Bird. După momentul interviului, am revăzut-o pe Ioana Dumitriu la o întrunire românească creştin-culturală, în Surprise. De asemenea, am mai discutat cu ea, din când în când, la telefon. La fel de prietenoasă cum o ştiam, mă invita de fiecare dată, la concerte.

 

Din nefericire, cancerul a curmat acest destin frumos împlinit. Ioanei Dumitriu îi supravieţuiesc soţul, Dan, membru la aceeaşi Phoenix Symphony Orchestra, cei trei copii şi singurul nepot, Zion Noah Henderson. Serviciul divin de înmormântare va avea loc vineri, 24 iulie 2009, ora 1:00pm, la Desert Hills Mortuary, 6500 E. Bell Rd., Scottsdale, AZ.

 

 

Viata ne fixeaza repere si ne redefineste in functie de imprejurari. Cateodata, ne redescoperim pe noi insine si comparam cu ochii de acum, situatiile de atunci. Ne dam seama ca suntem deja altfel si daca mergem pana la detaliu, intelegem ca acest altfel inseamna sansa de a fi ajuns la maturitate si de a fi depasit un mod superficial de a ne raporta la realitate. O poveste vie despre cum este sa te intelegi pe tine insuti, sa-ti exprimi ideile, sa-ti asumi faptele, sa-ti gasesti locul care ti se potriveste, sa-ti definesti un “canon” pentru mai departe, sa dovedesti ca pricepi semnificatia armoniei interioare este si cea a Elsei Easton. Desi s-a nascut in Statele Unite, parintii ei au decis din motive personale si financiare sa abandoneze pamantul fagaduintei pentru Noua Zeelanda, la vremea cand fiica lor abia invata sa faca primii pasi. Anii au trecut si au adus cu ei la un moment dat o transformare dramatica pentru Elsa, un eveniment ce i-a schimbat stilul de viata de pana atunci si i-a refacut si reasezat prioritatile, dandu-i sentimentul ca asista la restaurarea propriei existente. Fiecare zi ce a urmat a fost pentru ea o sansa de a aduna mai multa lumina in suflet, de a se simti implinita, de a-si pretui si a-si respecta semenii. Elsa Easton locuieste in prezent la Christchurch, in South Island, insa distanta nu o impiedica sa poposeasca destul de des in America, mai precis in Arizona, unde o asteapta bunicii si rudele din partea mamei. Ori de cate ori ajunge aici, se delecteaza facand shopping si savurand mancarurile specifice bucatariei din aceasta zona, iar pe americani ii considera un popor extrem de generos si de ospitalier, cu principii si valori crestine profunde si solide.

 

 

 

- Tatal meu este zeelandez si a cunoscut-o pe mama in timpul studiilor la Colorado University, unde venise cu o bursa. Impreuna s-au mutat in California, iar eu m-am nascut la Santa Barbara. Cand am plecat in Noua Zeelanda, abia invatam sa merg. Mama suferea de cancer, iar parintii mei au hotarat sa abandoneze America, din motive financiare.

 

 

 - Asa este. Familia mea este formata in proportie egala din americani si zeelandezi, ceea ce imi ofera un motiv in plus de a calatori. Trebuie sa recunosc insa, ca ar fi mai bine daca ne-am afla mai aproape unii de ceilalti.

 

 

- Noua Zeelanda este o tara foarte frumoasa, cu plaje aurii, munti cu crestele acoperite de zapada, paduri exuberante si ape limpezi. Populatia nu depaseste patru milioane de locuitori si cred ca unul din cele mai bune lucruri care ne caracterizeaza, ca zeelandezi, este acela ca suntem relaxati si avem un simt al umorului unic. Nu suntem atat de dinamici ca americanii, in sensul ca nu ne intereseaza la fel de mult aspectul material al lucrurilor, nu tanjim sa detinem tot ce este de ultima ora pe piata. De asemenea, ne remarcam prin creativitate si prin atractia pentru calatorii.

 

 

 - Americanii sunt un popor extrem de generos si de ospitalier! Pot sa spun ca m-au coplesit intotdeauna, cu felul lor de a fi. Zeelandezii sunt cunoscuti pentru faptul ca stiu sa fie prietenosi, insa nu cred ca depun un efort special de ai invita pe altii (cunostintele) la ei acasa.

 

 

- Christchurch este un oras frumos, cu 340.000 de locuitori, situat pe coasta de est a South Island. Eu locuiesc la zece minute de mers pe jos de plaja si la 90 de minute de condus fata de partia de schi. Avem multe parcuri si cladiri vechi, remarcabile. Verile sunt toride si secetoase, iar iernile aspre si insorite. In oras, nu ninge mai mult de o singura data pe sezon, insa pe dealurile din imprejurimi cade mereu zapada.

 

 

- Am lucrat ca logoped si invatatoare si pot sa spun ca mi-au placut ambele profesii. In iulie 2008, biserica de care apartin mi-a propus sa ma angajeze, mai ales ca eram deja implicata in slujire/leadership, fiind destul de familiarizata cu oamenii si cu proiectele din comunitate. In octombrie am devenit asistenta personala a pastorului nostru si consider ca pentru mine, este cea mai buna slujba din lume.

 

 

- In aprilie 2009 s-au implinit zece ani de cand biserica noastra a devenit parte a miscarii Vineyard. Cu aproape doua mii de membri, se pare ca am devenit una dintre comunitatile cu cel mai mare spor din tara, ceea ce i-a surprins pe multi. Anul trecut am adoptat o biserica mai mica si aceasta s-a dovedit a fi o ocazie de umilinta, dar si de incantare, totodata. In prezent, avem un staff mult mai numeros si un mare numar de voluntari si ne bucuram sa Ii dam slava lui Dumnezeu cu resursele financiare si personale cu care El ne-a binecuvantat.

 

 

 - Am devenit crestina – m-am nascut din nou si L-am urmat pe Isus din toata inima – in urma cu patru ani. Pana la convertire am fost pierduta in lume, de aceea a trebuit sa duc o lupta serioasa cu dependenta de alcool si cu problemele privind imaginea de sine, care era la pamant. Am trecut printr-o perioada dificila, cand sanatatea mea a avut de suferit de pe urma consumului de alcool, insa Dumnezeu m-a vindecat in mod supranatural si atunci am inteles ca El nu este sever si distant, asa cum credeam. Ii sunt atat de recunoscatoare pentru ca nu a renuntat la mine si mi-a auzit strigatul inimii.

 

 - Cat de des vii in Statele Unite? Ce iti place sa vizitezi in Arizona?

 

- In America incerc sa vin o data la doi sau trei ani. Bunicii mei locuiesc in Sun City si sunt persoane foarte speciale pentru mine. Mi se pare important sa petrec un timp cu ei, mai ales ca inainteaza in varsta. Imi place sa fac cumparaturi si ma declar incantata de bucataria de aici, asa ca probabil, faptul ca locuiesc in alta parte ma avantajeaza din acest punct de vedere.

 

 

- In Noua Zeelanda, majoritatea locuitorilor au o vacanta de doua sau trei saptamani, in perioada dintre Craciun si Anul Nou. Aproape toti sarbatoresc Craciunul, insa putini sunt constienti de semnificatia nasterii lui Isus, un asemenea eveniment ajunge sa fie mai degraba o ocazie de a petrece timp cu familia. Pentru ca la noi este vara, obisnuim sa mergem la plaja si organizam si un barbeque. Chiar daca locuintele nu sunt excesiv impodobite nici in interior, nici in exterior, un astfel de obicei incepe sa devina tot mai popular si in Noua Zeelanda. 

 

 

- Nu am avut ocazia sa vizitez prea multe comunitati din America, asa ca nu sunt in masura sa fac o comparatie. Un procent foarte mic dintre zeelandezi frecventeaza in mod regulat biserica, de aceea nu beneficiem de o mostenire crestina la fel de puternica, in comparatie cu cea din Statele Unite. Chiar daca numarul membrilor din comunitati scade, Dumnezeu ridica oameni ce poarta in suflet flacara pasiunii pentru Numele Lui. Cred ca in general, urmasii lui Hristos isi doresc o miscare crestina autentica sau nimic! Propria mea comunitate se confrunta in mod constant cu provocarea de a-L prezenta pe Isus locuitorilor din orasul nostru, un oras pierdut, de a fi autentici si reali si de a purta cu noi prezenta lui Dumnezeu si in afara cladirii bisericii, dincolo de ziua de duminica, acolo unde se afla cei rataciti. Ce imputernicire infricosatoare si minunata avem.

 

 

- M-am bucurat cu adevarat sa asist la serviciul divin de la biserica « Apele Vii ». Muzica a fost frumoasa – imi place sa va aud cantand in romaneste si m-a impresionat modul in care v-ati rugat impreuna, ca biserica. Am simtit prezenta lui Dumnezeu si am apreciat felul in care fiecare oamenii au venit la mine si s-au prezentat. Am intalnit o comunitate foarte prietenoasa si capabila sa ofere incurajare.

 

 

- In North Island clima este in general, mai calda, in special iarna. Nu cred ca oamenii sunt diferiti, desi am descoperit ca in Christchurch ne simtim cu totii mai relaxati in comparatie cu persoanele pe care le-am cunoscut in zonele din nord unde am locuit. In privinta situatiei economice, imi pare rau, insa nu stiu sa va spun prea multe!

 

 

- Nu pot sa afirm ca exista ceva ce mi-ar displace in Noua Zeelanda, din contra, mi se pare un loc minunat! Ma nelinisteste insa cresterea infractionalitatii fata de perioada copilariei mele, desi probabil ca acest lucru se intampla in majoritatea statelor lumii. America o percep cateodata, ca pe o lume superficiala… Cred ca mi-ar fi greu sa fiu sincera cu mine insami, daca ar fi sa locuiesc aici.

 

 

- Mi se pare grea intrebarea! Am auzit ca americanii au doar doua saptamani de vacanta pe an…, ceea ce mi se pare insuficient! 

 

 

- In Noua Zeelanda avem patru saptamani de vacanta, iar ca invatatoare am fost rasfatata, vacanta era de aproximativ zece saptamani pe an.

 

 

- Cred ca avem un sistem de invatamant de calitate, obligatoriu pana la varsta de cincisprezece ani, dupa care studiile costa, astfel ca cei ce urmeaza univeristatea se dovedesc a fi in general, foarte dedicati, tocmai din acest motiv. Dupa parerea mea, inca te poti descurca destul de bine atunci cand vine vorba sa iti gasesti un job, chiar daca nu ai urmat o facultate si cred ca acest lucru conteaza. Nu toti excelam la invatatura. Doua dintre universitatile noastre sunt cotate foarte bune in raport cu standardele internationale. 

 

 

- Universitatea din Auckland este considerata peste tot in lume, cea mai buna din Noua Zeelanda, iar Universitatea din Canterbury a obtinut calificativul “bine” pentru cercetare. Acestea fiind spuse, parerea mea este ca poti realiza o estimare statistica intr-o maniera pozitiva! Taxele sunt probabil, extrem de rezonabile, conform standardelor internationale, asa ca nu se impune sa renunti la stilul tau de viata obisnuit, pentru a te descurca cu banii.

 

 

- Nu.

 

 

 - Australia este minunata! Cred ca locuitorii de acolo nu se deosebesc prea mult de cei din Noua Zeelanda. Tara este mult mai intinsa si clima mai calda. Merg in vizita la sora mea o data la doi sau trei ani.

 

 

- Australienii sunt mai deschisi (nefiind vorba de o atitudine de corectitudine politica).

 

 

- Majoritatea zeelandezilor emigreaza in Australia pentru ca exista mai multe sanse de a gasi un job bun. Relatiile dintre cele doua state sunt de calitate si dateaza din vremea razboaielor mondiale, in schimb este un lucru stiut ca ne tachinam reciproc.

 

 

- Nu inca.

 

 

- Anul acesta intentionez sa merg in Tailanda, intr-o calatorie misionara, cu un grup din Christchurch. Mi-ar place sa ajung cat de curand si in Tanzania. Din pacate, nu am suficienta vacanta pentru a ma putea deplasa in toate locurile pe care as vrea sa le vad!

Cititorilor nostri, Elsa Easton le recomanda sa nu inceteze sa creada in Dumnezeu si sa vada in El pe Cel ce Se ingrijeste de orice nevoie, cu atat mai mult cu cat datorita crizei economice, Statele Unite trec printr-o perioada de mari provocari. Rugaciunea ei este ca toti sa se apropie si mai mult de Creator, indiferent de ce le va aduce viata.

 

 

 

Dupa revolutia din decembrie 1989, la care participa activ, se vede nevoit sa emigreze in Occident, pentru ca vechea-noua putere nu il agreeaza. Asa ajunge in Germania, unde locuieste si in prezent. Zece ani de tacere, in care publică totuşi, articole pe diverse teme, la ziare din ţară şi din străinătate, dupa care, in 2001 ii apare prima carte. Este vorba de romanul “Rezistenta vesela sau d’ale balcanismelor”. Urmeaza altele sase… Eugen Cojocaru s-a nascut in 1965, la Vaslui.

 

- Toti colegii de an la Filologie si-au facut practica la arhive, biblioteci, scoli, etc. Eu am fost singurul ce am optat pentru jurnalistica, ale carei taine am inceput sa le “decodez” si invat cu o profesionista din echipa de redactie a cotidianului de pe atunci, al judetului Cluj – “Faclia”. Articolele mele au fost apreciate de la prima “incercare” si am ramas colaborator. Pana in 1990 am scris, asadar, pentru ei, in plus, la cunoscutele reviste literare “Steaua” si “Tribuna”, cea studenteasca, mentionata “Napoca Universitara”.

Dupa 1990, am colaborat la “Romania Libera”, “Curierul National”, “Evenimentul Zilei”, “Familia”, “Poesis”, “Astra”, etc. si in strainatate – USA, Germania, Canada, Danemarca, Franta, s.a. la “Origini”, “Observator”, “Dorul”, “Cuvantul romanesc”, “Lumea romaneasca”, “New York Magazin”, s.a.

 

- In articole, reportaje, interviuri, povestiri, poezii, critica de teatru si film, studii de istoria si teoria artei; multe dintre ele au fost traduse in franceza, germana si engleza.

 

- Revista este “copilul” unui om de mare suflet si cultura, Radu Badila, pe atunci secretar literar al Teatrului National din Cluj. In noaptea Revolutiei eram si eu la sediul Comitetului Judetean de Partid, pe care il asaltasem cu cateva ore inainte, impreuna cu multi participanti, mai ales tineri, cand dl. Badila a venit pe acolo sa caute redactori la un nou ziar liber si independent. Ma stia prin articolele mele apreciate de la “Faclia”, “Tribuna” si “Napoca Universitara” si a strans astfel, nucleul acestui puternic jurnal din acea vreme. Numarul inaugural a aparut chiar in noaptea de 22 decembrie si ne mandrim ca este printre primele, daca nu chiar primul dupa era comunista rusa. Era singurul care avea curajul sa spuna adevarul si am luptat la “iluminarea” multor cititori transilvaneni impotriva propagandei totale a televiziunii si presei aflate inca in mana vechii puteri. Eu am ramas in august in Occident, au plecat si alti colegi, multi timorati si amenintati de regimul neo-comunist al lui Iliescu, si am aflat cu mare regret ca din tomana lui 1990, nu mai reusea sa fie ce a fost o data.

Dar eu cred ca si-a facut din plin datoria jurnalistica in acele vremuri grele, aducandu-si un aport substantial la victoria opozitiei democratice in judetele transilvane, la crearea unei atmosfere democratice si a unui spirit de dialog deschis si obiectiv.

 

- Am fost invitat in SUA pentru o luna de zile – iulie-august 1990 – la un schimb de experienta in plan jurnalistic. Eu traiam deja sub teroarea amenintarilor securitatii si a noului guvern neo-comunist pe care il sustineau din rasputeri: se intentasera doua procese inscenate impotriva mea si eram pe punctul de a fi arestat si “neutralizat” – asa am luat decizia de a “intoarce spatele” unei Romanii cazute din nou, in mainile celor ce au distrus-o si inainte de 1990.

 

- Am mentionat mai sus, ca elitele puterii germane nu sprijina deloc cultura straina, mai ales a celor din Estul Europei, considerata aproape pe fata ca “inexistenta ori de joasa calitate”! Raspunsul meu standard la intrebarea “Ce face un om de cultura roman in Germania?” este: “Ati auzit sa-si fi facut aici – cum e cazul in Franta, Spania, America, etc. – un nume mare, vreun roman?” Si incepand cu marele nostru Caragiale am avut personalitati de talie internationala la nemti – au fost cu totii ignorati…

 

- Am marea bucurie si satisfactie sa fi fondat Parohia ortodoxa romana din Stuttgart “Nasterea lui Isus Cristos” – 1997 – impreuna cu, pe atunci, preotul Corin Condrea, azi Mitropolitul Nicolae al ortodocsilor con-nationali din SUA.

 

- Debutul cu romanul « Rezistenta Vesela sau d’ale Balcanismelor », lansat la Uniunea Scriitorilor – filiala Cluj – prezentat de cunoscutul critic Mircea Muthu.

Recenzii laudative: Traian Stef, „Familia” – Nr. 3/martie 2001, Marcel Turcu – „Orizont”, ianuarie 2003, Timisoara, Titu Popescu – „Dorul”, Copenhaga, Danemarca, Dan Romascanu, aprilie 2002.

 

- Primul studiu de teoria artei mi-a aparut inca din timpul studentiei, in revista culturala « Tribuna” – 1987, cred ca in aprilie, si constituie cristalizarea preocuparilor mele din ce in ce mai profunde de filosofie si arta, incununate cu Lucrarea de Diploma “Arta – Concept si istorie”, o istorie a artei moderne, ce sta la baza volumului ce va apare in 2003.

 

 - Constituie un studiu oferit si publicului interesat de cultura si arta – consacrat istoriei artelor, bazat pe o noua conceptie asupra culturii si artei, ce simplifica intelgerea evolutiei lor. Se incheie cu doua capitole dezvoltate despre arta moderna si post-moderna/contemporana.

 

- In primul rand, din cauza drepturilor de autor, dar asa mi-a reusit un titlu relevant: desi Jim Morrison a murit si The Doors nu a mai sustinut concerte, ei au “castigat”: The Win-Doors! Idealurile pentru care a luptat generatia Flower-Power – liberate, pace, iubire si democratie stapanesc spiritul contemporan in Occident!

 

- Cei care au citit BBB-ul, cum imi alint eu acest copil literar, stiu: in viata noastra si a societatii au loc, uneori, evenimente de mare importanta pentru viitor, ce ne “proiecteaza” pe o cu totul alta traicetorie – de multe ori, neasteptata. Paralela cu Big Bang-ul Universului e clara: si noi traiam asa ceva… De cateva ori intr-o viata.

 

- O culegere de articole publicate intre 1992-2006: situatia Romaniei in lume, cum este vazuta din Occident, politica Occidentului fata de ea, eseuri despre Zeitgeist-ul actual, despre situatia internationala, viitor, etc.

 

- In anul doi de facultate – si de atunci am tot colectionat cate o perla lirica atunci cand “ma vizita muza” cu darul acesta nepretuit… Asa s-a nascut volumul “Exercitiilor de mers” ale omului prin spiritul acestei cumpene de veacuri. O impresie finala este de factura sisifica pe linia lui Albert Camus (celebrul sau eseu: “Mitul lui Sisif”): umanitatea e si ea la o rascruce primordial-vitala de drumuri – pentru a ne salva trebuie sa ne ducem povara constient si sa luptam in fiecare zi, in fiecare moment, pentru a nu lasa ca cei “rai/mutantii humanoizi” sa distruga umanitatea si valorile ei perene.

 

- Din pacate, nu tot ce imi doresc sa realizez devine sau are sanse sa devina realitate: de exemplu, am venit cu propunerea de a acorda premii literare pentru romanii din diaspora, deoarece sunt, din pacate, destul de ignorati de comisiile din tara. Dar de unde bani in aceasta criza mondiala? Nici inainte nu era usor de gasit sponsori, dar acum… Am scris la multe intreprinderi din Romania, ce se implica si in exterior, cum ar fi Dacia, directorului de acolo, insa nici un raspuns, ca si altii! De asemenea, conducerea Institutului Cultural Roman nu a raspuns niciodata (!!), desi i-am contactat de mai multe ori, in ambele calitati.

In schimb, pot sa spun ca initiativa particulara a multor romani inimosi din tara si strainatate a facut posibila transpunerea in viata a multor proiecte de “transfuzii literar-artistice” reciproce, pentru a face cunoscute personalitatile ce ne reprezinta – de exemplu, la Atheneu si Simeza Radiodifuziunii.

 

- In special in domeniul artei, am mereu placuta surpriza de a descoperi adevarate talente, in mare parte venind din tara.

 

- Sunt prezent cu povestiri si poezii, dar nu la nivelul la care mi l-as fi dorit, din cauzele pe care le-am enumerat. O antologie de scriitori romani in Germania - anul 2006 – contine povestirea “Racoarea ultimului tablou”.

 

- Eu conosc bine nivelul celor din romana in germana si pot afirma cu parere de rau, ca o mare parte a lor este de calitate maximal medie. Cauzele: majoritatea sunt realizate de traducatori din tara, care nu stapanesc bine limba si nici nu sunt la zi cu rafinamentele si gustul publicului german contemporan. La aceasta se adauga multele greseli de gramatica, editoriale, etc.

 

- Un traducator de calitate este si un”tradator” in sens bun: de multe ori trebuie gasita o “solutie in spiritul” operei respective si nu “in litera” ei. Ultima forma trebuie verificata totdeauna, cu un lector nativ al limbii in care s-a tradus.

 

- Anul acesta trebuia sa fi aparut deja in limba germana, “Big Bangs Back-ul”. Din pacate, traducatoarea – eu nu am timp, si sunt, de fapt, un tip creator – nu s-a tinut deloc de cuvant: termenul de predare era decembrie 2008, iar ea nu facuse decat 30 de pagini din 260! Am preluat eu, atunci, munca translatorului si luna aceasta se poate preda editurii – sper sa apara inca in acest an.

Exista propuneri de traducere a cartii ISUS in italiana si spaniola – astept sa prinda viata cat de curand.

 

- Este foarte multa munca de organizare, publicitate, etc. Mi-au reusit expozitii frumoase in sudul Germaniei, la Stuttgart si Heidelberg, in Belgia si in Romania – Atheneu, Simeza Radiodifuziunii, etc.

 

- Sunt in stadiu destul de avansat cu noul roman – un fel de « politist stiintifico-fantastic » – eroul e autorul “Micului Print”, Saint-Exupery. Protagonistul principal abscons este, insa timpul, tineretea, cum si de ce imbatraneste omul.

 

- Nu numai supravietuirea intr-o lume post-industriala de consum a-culturala, chiar anti-culturala, ci si impunerea unei oferte literare si artistice de mare nivel, care sa se impuna si financiar in aceste conditii mai mult decat vitrege spiritului elevat si valorilor perene ale umanitatii.

 

- O data, de doua ori pe an. Dupa sufletul meu si mai des si mai de lunga durata ! Daca as avea independenta financiara, as pleca imediat pentru cateva luni in tara… In fiecare an!

 

- Sa creada in ei si in valorile spiritului uman – numai aceasta ne poate salva la ora actuala de o neandarthalizare si barbarizare fara precedent a societatii omenesti.

Traim vremuri mult asemanatoare caderii Imperiului Roman – sper sa nu ajungem si noi la o mie de ani de neagra epoca pentru cele mai frumoase si mai nobile trasaturi social-umane.

 

 

 

- Am scris de mică, din şcoala elementară, primele poezii au apărut în antologiile de poezie realizate de copii Freamăt şi Muguri, scoase la Craiova. Şefan Augustin Doinaş m-a prezentat într-o emisiune TV dedicată tinerelor talente literare, am debutat apoi în revista Limbă şi literatură pentru elevi şi mai târziu în revista Ramuri. Fiind singură la părinţi, am urmat tradiţia din România acelor timpuri, familia s-a ocupat mult de educaţia mea, de la cinci ani aveam ore de franceză, pian, balet…pe multe le-am abandonat cu timpul, dar formaţia acelor ani a însemnat mult în evoluţia mea. Cu un tată profesor de literatură şi o mamă bibliotecară, am trăit între cărţi, citeam mult şi ca orice copil care are tendinţa mimetică, am început şi eu să scriu, poezii, basme, povestiri…scriam şi în franceză, îmi ţineam şi un jurnal. Scrisul era mai mult decât o pasiune, era o ocupaţie zilnică, venită firesc. Cu timpul, pasiunile se schimbă, însă în datorii, „chemarea” se transformă în misiuni, uneori, chinuitoare. Ajungi să te simţi vinovat dacă nu scrii cât ia vrea…

 

- A fi membru într-un consiliu editorial al unei reviste presupune nu doar afinitate şi solidaritate cu profilul publicaţiei, dar şi susţinerea ei permanentă în recomandarea de autori noi, obţinerea unor permisiuni de traducere şi publicare a autorilor străini, promovarea revistei în diverse cercuri şi înlesnirea organizării de evenimente literare în jurul autorilor şi colaboratorilor ei.

A fi membru al PEN Center sau PSA presupune mai degrabă a te bucura de anumite facilităţi, de la promovarea propriilor cărţi, la participarea la evenimente literare colective, accesul la burse de traduceri, etc. PEN Center militează pentru libertatea cuvântului în zone politice totalitare ori unde libertatea presei este limitată şi rolul membrilor lui este de a susţine proteste ori de a crea proiecte de promovare pentru scriitori din zone defavorizate. Un timp, am făcut parte din comitetul de primiri al PEN şi am avut ocazia să susţin scriitori şi traducători români ori emigraţi din alte ţări ale Europei de Est, spre a deveni membri ai clubului scriitorilor profesionişti americani.

 

- Nu mă pot numi traducătoare, chiar dacă am semnat singură ori împreună cu traducători experimentaţi traduceri din câţiva poeţi americani. Am coordonat şi editat în schimb, câteva antologii de poezie contemporană, română şi americană. A fi traducător este o meserie în sine, care cere dedicaţie totală, extrem de complicată de mare responsabilitate. Încerc acum să fiu traductoarea propriilor mele poezii în engleză şi descopăr de fiecare dată, că rezultatul este o poezie nouă, oarecum diferită de cea originală, că există tipuri de sensibiliate specifice fiecărei limbi şi că transpunerea, cât de fidelă, produce o mutaţie nuanţată în interiorul unui univers lingvistic şi cultural nou.

 

– Căutarea divinităţii, cum o numiţi, ori a sensului trecerii noastre este o preocupare subconştientă şi permanentă, chiar dacă nu de cele mai multe ori explicită în scrierile mele, cum cred că se întâmplă la foarte mulţi oameni care trăiesc “conştient”, încercând să înţeleagă de unde venim, rostul existenţei şi al devenirii, ce se vrea de la noi, unde ne ducem, cât e menire şi cât fatalitate, cât e întâmplare şi cât calcul în această trecere… În poezie, tema divinităţii e concentrată şi voalată de metafore, dar şi eroii prozelor mele sunt marcaţi de întâlnirea cu divinitatea sub o formă sau alta, se confruntă cu provocările obişnuite ale existenţei, recunoscând, însă marea provocare care le ghidează, simbolic, devenirea.

 

- În călătoria în India, făcută în toamna anului trecut, am învăţat multe. În primul rând, mi-a fost reformulată ideea de timp, una dintre obsesiile mele încă de foarte tânără. Acolo, timpul nu trece, nu curge, ci este o entitate energetică imobilă. Percepţia timpului ca dimensiune se supune matricei culturale, este diferită în funcţie de civilizaţie, de mentalitate şi de dominanta religioasă. Dacă în America time is money, dacă aici el are o latură galopantă, amestecând cu repeziciune prezentul în viitor, în India timpul îngheaţă, este static şi greu, păstrând spaţiul spiritual intact de mii de ani, putem vorbi mai degrabă, de calitatea lui de păstra şi a salva istoric şi cultural tradiţii, credinţe, un mod de viaţă instaurat, definind poate cel mai bine o altă idee puternică, eternitatea, în sensul continuităţii spirituale nealterate de evoluţia iminentă a lumii. India este tocmai de aceea, un loc special, care se ridică împotriva cuvintelor obişnuite, impresiilor ori aşteptărilor, greu de înţeles pentru un occidental care va dori să o decodifice prin structurile mentale şi referinţele lui culturale. Acolo, timpul s-a oprit, ai senzaţia de exemplu, că Varansiul , cel mai vechi oraş locuit, alături de Roma şi Ierusalim, este acelaşi de mii de ani şi va rămâne acelaşi încă alte mii. Înţeleg de ce mari învăţaţi, credincioşi, artişti, au dorit să ajungă o dată în viaţă, în India. Este locul unde natura şi cerul sunt mai aproape, neinterferate de “facilitatea” civilizaţiei care îndepătează de adevăr şi divinitate, tocmai în încercarea de a descifra misterul…

– Dacă mă tem de oglindă? Nu. Dar subiectul poate fi dezvoltat. Femeia în oglindă poate o fi o temă filosofică, după cum poate fi expediată în tentaţii narcisiste. Totul e ca reflexia în oglindă să nu fie un exerciţiu de infatuare, ci încercarea unei reglări fine între realitate şi aspiraţie.

Cât despre oglinda criticilor, mărturisesc ca nu mă mai interesează. Când eram tănără, eram sensibilă la “ce se spune” sau la “ce scriu criticii”, lumea exterioară conta mai mult şi eram preocupată de imagine, fără să fiu prea sigură de mine. Nici acum nu sunt sigură, dar am ajuns la o stare de împăcare (fără aroganţă sau trufie), în sensul unei înţelegeri acceptate, a unei stări de convieţuire calmă cu reuşita şi abandonul, cu limitele şi neodihna de a le înţelege, măcar, dacă pe unele nu le poţi depăşi.

 

– “Vorbitorul” este o nuvelă pe care nu am publicat-o încă, în volum. O consider neterminată. Îi va veni odată timpul, probabil. Este o povestire satirică la adresa unui tip, tot mai răspândit, de impostor cu morgă, inconfortabil în pielea lui, oportunist şi cabotin, un histrion care trăieşte din imagine şi din discursuri sforăitoare, un tip superficial care reuşeşte să manipuleze prin cuvinte preţioase şi pompoase auditoriul, sa-i seducă pe cei care nu-i pot controla divagaţiile. Trăim într-o lume în care manipularea maselor prin cuvinte bine alese face legendă, de la politicieni la predicatori…

 

– Mi-a plăcut să scriu teatru, chiar şi în proza mea dialogul are un rol important, se pare că am “instinctul replicii”, esenţial pentru creaţia dramatică, dar din păcate nu am scris prea multe piese. În toamna acesta, sper să am premiera piesei Lumina din pod la Teatrul Naţional din Craiova, eveniment care mă poate stimula să reiau teatrul în mod mai serios. Realitatea scrierilor mele este mereu fracturată de fantastic, aşa după cum în existenţa obişnuită simţim de multe ori, nevoia interveţiei miraculosului. Suntem dependenţi de miracol, măcar pentru a ne întreţine iluziile, aspiraţiile, partea plină a sticlei pe jumătate goale. Cât de seacă poate fi viaţa în absenţa magicului… Cât despre Eugen Ionescu, dramaturg excepţional! El a produs combinaţia perfectă între oglinda realităţii întoarse şi fantastic, farsă tragică, comedie satirică, suferinţă, exaltare, disperarea de a trăi răsturnată şi recitită în cheia absurdului care le unifică şi le absolvă pe toate. Tocmai am scris o cronică dramatică la spectacolul Exit de King (Regele moare) care se joacă lunile acestea cu mare succes la New York pe Broadway, avându-i pe Geoffrey Rush şi Susan Sarandon în rolurile principale.

 

- Am publicat patru cărţi de versuri pentru copii între anii 1985 şi 1989. Motivaţiile sunt diferite. Odată, pentru că în 1984 s-a născut fiul meu, Răzvan, eroul real al acelor poezii şi tot în acel an, am primit interdicţia de a mai publica din partea cenzurii, după volumul Îmblânzitor de vieţi furate apărut la Editua Albatros. În România acelor ani, cenzura devenise din vigilentă, absurdă, vâna orice fel de trimitere ori aluzie voită sau nu, reală sau nu, la dictatură şi la cuplul de dictatori. Până la revoluţie nu am mai avut permisiunea să public decât cărţi de copii…, dar a fost o experienţă pe care nu o regret, un exerciţiu proaspăt, în care am descoperit că poţi face şi dintr-o poezie pentru copii o scriere profundă, încărcată de sens… Cărţile de copii publicate, în special Nopţi senine pentru tine apărută la Editura Ion Creangă în 1986, mi-au adus multă satisfacţie şi foarte mulţi cititori, volumul acesta s-a tipărit în 100.000 de exemplare, mi-a adus şi un venit nesperat de mare pentru timpul acela, plus că aveam bucuria să întâlnesc copii (şi mame) care ştiau poeziile mele pe dinafară.

 

– Am scris mai multe scenarii de film, dar doar unul dintre ele, Proprietarii de stele, s-a materializat într-o producţie cinematografică, în regia lui Savel Stiopul, cu Dan Bitman şi Luminiţa Anghel în rolurile principale. Din păcate, însă un film nereuşit. Să scrii un scenariu e frumos, ce se întâmplă după aceea, e altă poveste, ai foarte puţin control ca autor şi da, trebuie să faci parte din această industrie, de cele mai multe ori cu scopuri comerciale, lucru mai puţin pasionant.

 

- De planuri n-am dus niciodată, lipsă. În fiecare zi îmi mai vine o idee, dar multe rămân doar la nivelul de aspiraţie sau sunt amânate pentru mai târziu…, un timp neclar şi pentru mine. Nu îmi pun mari speranţe în viitor, dar încerc să profit cât mai mult de prezentul fulgurant. Scriu acum la un roman, în toamnă îmi apare la prestigioasa editură Sheep Meadow Press o colecţie de poezii alese, Rock and Dew, am în proiect o piesă de teatru, o carte nouă de versuri în română şi un volum de povestiri.

 

- Mă duc în România în fiecare an, am parte din familie acolo, în plus, fie lansez o carte (ca în acest iunie, când am avut prezentarea volumului de eseuri Miracole mici şi mijlocii, la Târgul de carte Bookfest) sau particip la Festivalul Internaţional de Literatură “Ovidiu”, de la Neptun. Anul acesta am fost chiar de două ori, în luna aprilie am fost la Bucureşti cu Kerry Kennedy, preşedinta Fundaţiei Kennedy şi autoarea volumului Spune adevărul puterii, publicat în variantă română la Editura Curea Veche, volum de a cărui editare m-am ocupat şi în jurul căruia am sprijinit oraganizarea la Bucureşti, de colocvii pe tema drepturilor omului, o expoziţie de fotografii a lui Eddie Adams şi un spectacol de teatru cu piesa lui Ariel Dorfman. Continui să public în România şi să scriu despre fenomenul cultural de acolo.

 

– Îmi place să călătoresc, să citesc şi să merg la spectacole, concerte, expoziţii. Cred că e cel mai frumos mod de a-ţi petrece viaţa.

 

– La fel de nesigur şi de fragil ca şi noi. Dar ce e timpul, pentru Măslinul de piatră? Încă un cerc, încă un cer dintr-o infinitate de altele asemenea. Doresc cititorilor dv. înţelepciune, seninătate şi răbdare, cu cele ştiute sau misterioase. Există, totuşi, un tâlc al trecerii noastre…

 

Motto: ”Spre deosebire de majoritatea oamenilor politici, eu nu m-am folosit de demnitatea ce mi-aţi încredinţat-o pentru a jefui economia naţională, pentru a vă face viaţa şi mai grea şi amară sau spre a mă îmbogăţi”.(Dan Brudaşcu către alegătorii din Cluj, 2008).

 

Scriitorului Dan Brudaşcu îi place să comunice cu oamenii, cu contemporanii săi din toată lumea, să le cunoască preocupările, să se îmbogăţească spiritual din creaţiile de pretutindeni.

 

 

- Orice om are ca repere majore ale trecerii sale prin lume locul unde vede lumina zilei, locul sau locurile unde a învăţat şi s-a format şi abia după aceea celelalte legate de alte evenimente sau momente care i-au marcat existenţa. Este firesc, aşadar, că oricât de mult timp a trecut, să se simtă mereu legat, ataşat de locul de naştere. Aceste sentimente le nutresc şi eu. Am străbătut o bună parte din lume, dar de fiecare dată m-am simţit ca aparţinând şi satului meu natal. Simţeam un fel de mândrie că, iată, un ciucean, a ajuns şi acolo şi acolo, a întâlnit sau a discutat, de la egal la egal, cu miniştri, deputaţi, senatori, preşedinţi de state, alţi înalţi demnitari ai ţărilor respective. Aş fi vrut să ştie despre asta şi cei alături de care am trăit un timp, în mijlocul cărora am copilărit şi pe care îi preţuiesc, necondiţionat, oricând şi oriunde mă aflu. În interiorul meu, oricâte demnităţi sau poziţii importante mi-a fost dat să am până acum, m-am simţit mereu ca aparţinând Ciucii, locul meu de obârşie.

 

- Provin din una din cele mai vechi familii de la Ciucea. În testamentul pe care Horea l-a dictat unui preot de la Sibiu, înainte de a fi ucis pe roată, el a menţionat că datora o anumită sumă de bani şi unui înaintaş al meu, pe numele lui Mihai Brudaşcă, din Ciucea. Horea, datorită activităţii sale, fusese adus, cu un fel de domiciliu forţat, pe raza localităţii Ciucea, înaintea începerii propriu zise a răscoalei. Aici, ca să poată trăi, construia case şi biserici, iar vara lucra la coasă pentru familiile avute din sat. Familia acestui înaintaş al meu, care a fost şi primar aici, a fost una dintre cele pentru care a lucrat Horea. Ca să ajungă la o asemenea stare de bunăstare, trebuie să fi avut, vreme de mai multe generaţii, înaintaşi. Aşadar, familia mea a exiastat în Ciucea cu mult înainte de secolul al XVIII-lea. Ştiu că bunicul meu dinspre tată a făcut şi el politică şi a fost şi primar. A fost un om foarte înstărit. Ceea ce, tatălui meu şi familiei noastre i-a creat multe necazuri după 1945. El a fost declarat chiabur, dar murind la scurt timp, toate obligaţiile de plată au revenit tatălui meu, care era cel mai în vârstă dintre băieţiii familiei lui. De aceea, de multe ori, la Crăciun, în loc să tăierm noi porcul, venea preceptorul de la Primărie, care îi amintea tatălui meu că este restant la impozitele şi dările obligatorii şi, prin urmare, ne lua porcul din bătătură. Îmi mai amintesc şi faptul că, la treierat, care se făcea la comun, tata îl ruga insistent pe tractorist să folosească nişte site cu ochii mai mari. Ulterior, luam, puneam în saci şi duceam acasă pleava şi, cu nişte ciurururi mari, pe care abia de puteam să le ţin în mână, vânturam pleava şi scoteam câte un săcuţ sau doi de seminţe cu care greu ieşeam din iarnă. În vreme ce, de Paşti sau Crăciun, la multe case, copiilor li se dădeau dulciuri şi prăjituri, pe masa noastră, a foştilor bogaţi de altă dată, aveam doar mălai cu zahăr. Singura delicatesă pe care o gătea bunica mea dinspre mamă pentru mine şi sora mea.

La noi, la ţară, se obişnuia ca pentru astfel de praznice, părinţii să cumpere copiilor câte o hăinuţă nouă, ca ei să se bucure şi mai mult de sărbătoarea respectivă. Mie nu reuşeau niciodată să îmi cumpere mai mult de un singur obiect. Aşa că întâmpinam sărbătoarea respectivă cu cămaşă nouă, dar cu pantaloni vechi şi pantofi scâlciaţi. Primul meu costum, de fapt uniforma şcolară, l-am avut, cu greu de imaginat azi dificultăţi, din partea alor mei, abia în clasa a IX-a, când am mers la liceu, la Cluj.

Iată doar câteva din amintirile, dulci-amare, pe care le am despre locurile mele natale şi despre copilărie.

 

- Sunt o fire extrem de voluntară şi accept cu mare greutate modele. În absolut orice domeniu. Ba chiar încep să intru la idei atunci când cineva insistă să fie model pentru cineva, impunând, direct sau indirect, modul său de a gândi, trăi sau scrie. Aşadar, nu cred că m-a influenţat cineva anume şi în mod decisiv.

Am debutat, prin 1968, în revista ABC a Liceului nr. 1 „Ady-Şincai” din Cluj-Napoca, revistă editată sub egida poetului Petre Bucşa, directorul respectivei instituţii. În anul 1971, am debutat cu poezie în paginile revistei „Steaua”, condusă pe atunci de poetul Aurel Rău, pe care îl cunoscusem cu mulţi ani înainte.

 

 

E adevărat ce spuneţi. Aşa cum am arătat, am debutat cu versuri în 1971, în revista clujeană STEAUA. Ulterior, am publicat versuri în diverse reviste din ţară şi de peste hotare. De asemenea, am prezentat versuri în programe de radio şi televiziune. Dar nu am avut curajul de a le scoate în volum. În anul 2007, mi-a apărut primul volum de versuri, cu titlul Kohorte sjena (Cohorte de umbre), în limba croată, la Zagreb. Volumul a fost tradus de domnişoara Clara Căpăţână, o bună cunoscătoare a acestei limbi şi o înzestrată traducătoare în şi din această limbă slavă.
 

Cu destulă greutate m-am hotărât să public şi un volum în limba română. I-am dat titlul Degetele timpului. El cuprinde o parte din poemele traduse deja în limba croată, dar şi altele noi. Volumul s-a bucurat de o bună primire din partea criticii literare, deşi, chiar şi acum când răspund întrebării dvs., eu mai am încă îndoieli. Ce să fac? Aşa sunt eu construit. Şi nu mă pot schimba după conjuncturi sau ca să fiu pe placul cuiva.

 

De ce ziua de 7 mai? Pentru că este data morţii lui Goga. Şi cum, cel puţin la Cluj-Napoca, dar şi la nivel naţional, nu a avut loc nici un fel de manifestare comemorativă, nici măcar la instituţiile care poartă numele poetului, dar nici în satul lui natal, am considerat potrivit să planific această lansare de carte atunci. Asta cu atât mai mult cu cât una dintre cărţile amintite conţinea şi texte de istorie literară referitoare la poet şi la viaţa lui[1].

 

 

- Foarte multe şi diverse. Colaborarea mea cu radioul datează din perioada studenţiei. După 1990, am participat la un concurs de redactor pentru Postul de Radio Cluj-Napoca şi m-am situat pe locul întâi între candidaţi. Vreme de mulţi ani, am realizat emisiuni literare şi religioase. Multe dintre ele au fost preluate şi difuzate şi pe postul naţional de radio şi respectiv cel de TV. Am făcut, totodată, transmisiuni directe din diverse centre din Transilvania de la evenimente cultural-artistice sau religioase importante[2]. Mi-a placut foarte mult activitatea respectivă şi am încercat să o fac cu dăruire şi profesionalism. Am străbătut toată Transilvania şi ţara şi am mers chiar peste hotare[3], ca să ofer radioascultătorilor şi telespectatorilor materiale de calitate, variate, noi despre spaţii cât mai ample. Aveam deseori bucuria de a constata că emisiunile realizate şi semnate de mine se bucurau de interes, erau urmărite şi apreciate. Nu o dată, în oraşe şi locuri unde ajungeam prima oară, aveam surpriza ca oamenii să-mi spună pe nume, pe stradă sau la diverse manifestări, să se ofere să mă ajute etc. Nu mi-am dezamăgit, cred eu, niciodată publicul. În plus, am încercat întotdeauna să fiu obiectiv, echidistant şi cât se poate de profesionist. Nu am făcut jocul nimănui, ca om de presă, nici nu m-am lăsat influenţat de diverse orientări politico-doctrinare. M-am aflat exclusiv în slujba publicului şi a adevărului, considerând că aceasta trebuie să fie, de fapt, misiunea – singura – a presei într-o ţară ce se vrea civilizată şi democrată.

Evident că am şi alte feluri de amintiri. Spre exemplu, pe la începutul anilor 90 s-a readus fonoteca studioului de radio Cluj, dusă după întreruperea activităţii postului, din ordinul lui Ceauşescu, la Doftana, unde fusese arestată de vechiul regim, fiind ferită de orice cercetător curios. Unii dintre foştii redactori şi angajaţi au trăit atunci adevărate momente de panică. Îmi amintesc cum s-au repezit să îşi caute benzile compromiţătoare pentru ei, adică pentru ceea ce vroiau ei să convingă pe alţii că n-au făcut în calitate de ziarişti selectaţi şi plătiţi de regimul anterior. Le-au luat şi le-au distrus sau le-au dus, pur şi simplu, acasă, fiind convinşi că existenţa acelor materiale radiofonice i-ar fi compromis definitiv şi mai ales nu ar mai fi justificat deţinerea funcţiilor pe care, pe sistem de gaşcă, şi le-au atribuit reciproc. Detalii despre această perioadă şi despre personajele respective în memoriile la care lucrez. Deci, mai e un pic de aşteptat de către cei curioşi[4].

 

- Uriaş. Dacă ambele sunt făcute cu responsabilitate şi pricepere. Ceea ce nu pot afirma, în totalitate, despre ceea ce se întâmplă în prezent, precum şi de câţiva ani buni, la noi. Din păcate, aici colcăie tot felul de mediocrităţi, de neveste şi amante, cu singurul merit că sunt frumoase şi trebuie să mănânce şi ele o pâine. În marea lor majoritate posturile de televiziune cultivă trivialul şi mediocritatea, violenţa, chiar şi în materialele destinate educaţiei tinerei generaţii şi copiilor. Te îngrozeşti ce filme sunt oferite, de exemplu, copiilor, de la cele mai fragede vârste.

Iar cinematografia română a intrat într-o fază extrem de delicată[5]. O serie de pelicule submediocre, discutabile sub aspect estetic şi ca mesaj, dar cu excesivă încărcătură politică, sunt băgate în seamă la diverse concursuri internaţionale. Desigur, şi datorită unei reţele de relaţii personale sau de familie ale regizorilor respectivi[6]. Asta îi afectează negativ, în mod direct, şi pe regizorii şi scenariştii serioşi, buni şi adevăraţi profesionişti, care iau exemplul unor odrasle, modeste intelectual, scoase, însă, în mod agresiv în faţă de activitatea zgomotoasă a unor părinţi cu pile pe plan extern, chiar dacă producţiile lor sunt modeste estetic.

Sper că voi ajunge vremea când aceste experienţe triviale şi lipsite de valoare în televiziunea şi cinematografia română vor înceta, iar adevăraţii profesionişti vor fi din nou preţuiţi şi sprijiniţi în munca lor nobilă, lăsaţi să-şi împlinească, fiecare, opera lui. Pentru că, din fericire, în România mai există oameni cu adevărat valorioşi, în aceste domenii, dar care nu pot ieşi în evidenţă din cauza unor hahalere, a unor demagogi şi neo-păşunişti.

 

- Este adevărat că am am o activitate de peste 40 de ani ca ziarist. Cu luminile şi umbrele ei, desigur. Sincer să fiu cu dvs. nu ştiu ce să răspund la această întrebare. Poate că recomandând cititorilor dvs. să revadă activitatea jurnalistică a unui Sadoveanu, Goga, Călinescu, Stancu, Bogza etc., ca să amintesc doar câteva nume cu activitate semnificativă în ambele domenii, ne apropiem un pic de esenţa întrebării. Trebuie oare să existe, neapărat, o graniţă între cele două domenii? Amândouă sunt domenii de creaţie, deci nu văd de ce trebuie făcute delimitări de genul: de aici până aici jurnalismul, de aici încolo … Mănăşturul[7].

 

- Publicaţiile din România nu au fost niciodată libere. Cel puţin, dacă le raportăm la o serie de indivizi veroşi, fără scrupule, ajunşi în fruntea unor organe de presă, pe căi (nu o dată dubioase) doar de ei (şi de cei pe care îi reprezintă) ştiute, care le-au folosit şi le mai folosesc discreţionar, în interese ce nu au nimic de a face cu morala, legea sau mai ales cu democraţia şi deontologia profesiei de ziarist, cu nevoia informării opiniei publice. În presa din România, din păcate, nu se poate vorbi despre deontologia profesională, despre dreptul la imagine al cuiva sau despre adevăr şi lege. Spun acest lucru şi ca victimă, timp de aproape 20 de ani, a unor adevărate campanii murdare, jegoase, de presă care nu au urmărit doar compromiterea mea, ci şi distrugerea mea fizică. S-au scris foarte multe minciuni şi neadevăruri despre mine. Între altele, am fost acuzat, tocmai de către foşti turnători sau colaboratori ai vechii Securităţi, că eu aş fi colaborat cu instituţia respectivă. Anterior unor campanii electorale, la care am luat parte, de fiecare dată, înainte de acceptarea candidaturii mele, CNSAS trebuia să declare care dintre candidaţiii inscrişi în liste a fost colaborator al Securităţii. Nu o dată, ci de patru ori, dosarul meu de candidat s-a aflat pe masa CNSAS. Au fost frecvente cazurile când instituţia respectivă a dat publicităţii date concrete privind apartenenţa unor candidaţi la structurile fostei structuri de poliţie politică. Dar niciodată duşmanii mei n-au avut satisfacţia ca şi numele meu să se afle printre ale candidaţilor respectivi. Însă, anterior, iar unii o fac chiar şi azi, am fost (şi mai sunt) acuzat şi terfelit, aducându-mi-se şi astfel de mincinoase injurii. Doar de dragul de a mă discredita. Şi, de ce nu, poate chiar de a mă împinge la gesturi disperate. Mi-au zdruncinat sănătatea şi mi-au creat foarte multe necazuri, mie şi familiei mele, aceşti ticăloşi, din care unii au fost chiar ei înşişi colaboratori şi turnători dovediţi la Securitate. Niciunul dintre ei, dar nici fiţuicile care le-au publicat mincinoasele acuzaţii nu mi-au cerut vreodată, în mod firesc, scuze pentru suferinţele morale şi de imagine pe care mi le-au pricinuit. Pentru că, din nefericire, ziaristului român, cel puţin dacă ne ghidăm după mulţi dintre cei ce fac azi presă, îi lipseşte sau îi este extrem de atrofiat simţul răspunderii profesionale.
 

Iată de ce am pledat şi voi continua să pledez pentru introducerea unei legi a presei, care să-mi permită mie, simplului cetăţean, să mă apăr de abuzurile iresponsabile ale unor mânuitori de pix, care cred că, din postura de ziarist, sunt mai presus de lege sau că lor, ca ziarişti, li se permite orice, inclusiv să facă ţăndări demnitatea şi bunul renume ale unor persoane publice.

Nu mă surprinde tratamentul aplicat poetului. Regret că n-a găsit puterea de a face faţă acestor meschine şi abjecte atacuri. Nu mă miră nici atitudinea CNSAS. Din păcate, el, în România, este departe de rostul pe care ar fi trebuit să-l aibă, adică acela de a spune românilor adevărul despre unele dintre persoanele ce deţin încă demnităţi publice după 1990. Aici, acest organism, excesiv de bugetofag, a devenit o ruşine, un organ de răfuială dintre cei de la Putere[8] şi diverşi adversari. (E foarte posibil – şi nu ar fi nici primul caz, ca după aceste afirmaţii mai curajoase ale mele să mă trezesc şi eu curând cu cine ştie ce dosare inventate de slujbaşii sus zisei instituţii de răfuială şi răzbunare[9]).

 

- Este o muncă foarte grea, dar şi foarte nobilă. Este în realitate o punte necesară cu lumea sau între diverse zone ale acesteia. Am parcurs sute de mii de pagini de cărţi, antologii, reviste din întreaga lume. Este destul de greu deseori ce să alegi, ce e mai reprezentativ pentru arta poetică a unui autor sau ce e mai reprezentativ pentru literatura sau poezia unei ţări. Nu poţi fi, în opinia mea, un bun traducător, dacă nu ai şi o cultură pe măsură. Şi nici dacă nu ştii cum se cuvine limba din care şi cea în care traduci. În plus, munca de traducător are şi o componentă de creaţie propriu-zisă. Pentru că nu faci o simplă redare, cuvânt cu cuvânt a unui text. Trebuie să alegi sintagmele potrivite spre a reda şi spiritul unui text literar, pentru a nu ştirbi nimic din specificul cultural-spiritual al textului în discuţie.

Din acest punct de vedere cred că avem relativ puţini traducători de calitate, dar foarte mulţi trădători de texte literare. Ca şi în alte genuri, şi aici avem foarte puţini traducători cu har, dar şi destui veleitari.

 

- Titlul exact al antologiei la care vă referiţi, şi la care am trudit vreo 10 ani, este, în româneşte, „Voci ale poeţilor români contemporani”. Frecventarea asiduă, ca cititor şi traducător, a poeziei universale, m-a convins că şi în România se scrie o poezie de nivel mondial. Adică la fel de valoroasă ca poezia altor spaţii. Dar, datorită handicapului lingvistic, a ajuns să fie puţin cunoscută.
 

Am avut în vedere reprezentarea tuturor marilor centre culturale ale ţării şi cuprinderea celor mai reprezentative nume ale ultimilor 35-40 de ani. Spre deosebire de majoritatea antologiilor, concepute pe criterii de gaşcă, eu am exclus de la început o astfel de practică. Sunt mulţi poeţi pe care nu-i cunosc personal şi nu i-am întâlnit niciodată. Am reţinut poezia lor, nu considerente extraliterare, care pur şi simplu nu m-au interesat şi nici nu mă interesează.

Văzând lipsa de interes a unor traducători sau edituri străine faţă de poezia românească, am dorit să sprijin poeţii români, din care şi foarte mulţi tineri şi foarte tineri, de a ajunge în atenţia unor publicaţii etc. Antologia respectivă, adăugându-i-se varianta în limba coreeană a poeziilor, a apărut în 2008, în Coreea de Sud, cu exact acelaşi nume. Anul acesta va apare, tot la Suwon, oraş înfrăţit cu Cluj-Napoca, o nouă antologie, în română şi coreeană, în care vor fi prezenţi o parte din poeţii incluşi în antologiile anterioare. Este serviciul pe care, ca universitar şi om de cultură, am decis să îl fac poeziei şi literaturii române, complet dezinteresat şi fără a mă aştepta la vreo recompensă de orice fel, în dorinţa de a-i facilita accesul la un dialog internaţional necesar şi pentru reconfirmarea valorii şi unicităţii sale.. Cât am reuşit şi cât nu o puteţi spune doar dvs., cititorii.

 

- Sunt de mai puţin de un an în fruntea acestei instituţii. Am găsit foarte multe lucruri bune aici, dar şi numeroase neîmpliniri şi neajunsuri. Unele ţineau de concepţie, altele de sistemul de organizare. Plus enorm de multe lipsuri materiale. Datorită unui management destul de defectuos, instituţia a reuşit performanţa de a deveni cvasi-anonimă, deşi nu este lipsită de potenţial uman valoros. (De ani de zile, pe scena acestei instituţii mai organizau spectacole de divertisment doar grădiniţele, la Crăciun, de Iepuraş sau la terminarea anului şcolar.)
 

Am reînfiinţat sau înfiinţat o serie de formaţii noi, proprii, respectiv o formaţie de teatru, alcătuită din tineri elevi şi studenţi, o formaţie de muzică uşoară, un grup de recitatori şi două cenacluri literare. Au reînceput, aşadar, spectacole, diverse, organizarea sau implicarea în festivaluri de teatru, curând un festival internaţional de chitară clasică etc.

În plus, am conceput casa de cultură ca loc unde, prin activităţile realizate, să se regăsească majoritatea cetăţenilor acestui mare oraş, indiferent de vârstă, opţiune lingvistică, alte criterii etc. Am dat un conţinut mai adecvat şi activităţilor din cadrul Universităţii Populare, atrăgând colaboratori cunoscuţi şi valoroşi. De exemplu, aici a conferenţiat chiar şi preşedintele Academiei Române, dl. academician prof. univ. dr. Ionel Haiduc. Iar în acest an, lui i s-au mai adăugat alţi patru membri ai Academiei Române, inclusiv cunoscutul prof. Basarab Nicolescu, preşedintele C.I.R.E.T de la Paris, iar de curând doi universitari din Coreea, respectiv  prof. univ. dr. George A. Furst, de la Korea Advanced Institute of Science and Technology şi Oh Duck-kyun, fost preşedinte al Uniunii de Credit din Coreea de Sud. În luna iulie, tot aici va conferenţia şi scriitorul israelian G. Mosari şi va avea loc lansarea cărţii sale Almanahul călătoriilor mele, apărută de curând la o editură bucureşteană.

Trebuie, însă să vă informez că, în prezent, din păcate, mă confrunt cu tot felul de dificultăţi, absurde, abuzive şi nejustificate, din partea unor funcţionari de la nivelul municipalităţii, care nu înţeleg nici atribuţiile lor proprii, dar nici rosturile unei instituţii de cultură. Dacă ele vor persista, mă gândesc serios să revin la catedră şi să renunţ la acestă funcţie. Îi voi lăsa pe alţii, poate chiar pe oprimatorii instituţiei şi ai mei de acum, să facă dovada că ei sunt în stare de mai mult decât de neacceptarea la plată a unor facturi pentru participarea formaţiilor Casei de cultură la diverse evenimente culturale de ţinută în afara municipiului.

 

- Anual, Şcoala Populară de Arte „Tudor Jarda” din Cluj-Napoca organizează tabere de creaţie în diverse zone ale judeţului. Elevi de la secţiile de pictură, grafică şi sculptură realizează o serie de lucrări, expuse ulterior în Cluj-Napoca, la Ciucea sau în ţară. Anul acesta, am fost invitat şi eu să vorbesc participanţilor despre foştii locatari de la Ciucea: Octavian şi Veturia Goga. Am făcut-o cu multă plăcere, cu atât mai mult cu cât întîlnirea avea loc doar la câteva zile de la împlinirea a 30 de ani de la trecerea la cele veşnice a celei numită „Privighetoarea Ardealului” ca semn de respect pentru excepţionalul ei talent muzical – Veturia Goga.

 

- Enormă. De calitate, în primul rând. Sunt pe lumea asta destui grafomani. Unii, făcând parte din diverse găşti şi beneficiind de susţinerea unor „critici” nu o dată zgomotoşi şi agresivi, sunt greu de evitat sau de pus la locul ce li se cuvine.
 

Scriitorul adevărat trebuie să aibă talent şi har, pentru că el crează, iar creaţiile adevărate sunt, adeseori, sortite nemuririi. E adevărat că puţin din ceea ce se scrie într-un secol este cunoscut sau acceptat ca valoros şi demn de rememorat în secolul următor. Că foarte puţini scriitori realizează performanţa de a rămâne în memoria posterităţii. Nu doar din cauza puţinătăţii talentului sau lipsei de valoare. Oricum, în general, rămân doar operele celor care sunt mai puţin zgomotoşi, ale celor care au preferat să se dedice operei, mai puţin treburilor lumeşti sau orgoliilor personale şi intereselor de gaşcă.

 

- Cu siguranţă că va rămâne ceva din ea pentru viitorime. Sunt câteva nume care conving că au talent real, nu doar pentru că sunt asimilabili unei grupări extrem de zgomotoase şi vanitoase. Sunt mulţi din această generaţie care nu au înţeles că valoarea şi prestigiul unei literaturii este dat şi de continuitate, nu de rupturi şi de zgomote infantile. Este clar pentru orice om de bună credinţă că literatură bună a existat în România şi înaintea acestei generaţii, că ei nu au inventat „roata”. Deşi sunt destui care contestă totul, inclusiv opera eminesciană, dar nu numai. Generaţia optezecistă este, în realitate, o reacţie târzie a ceea ce s-a întîmplat în SUA şi Europa Occidentală cu cel puţin 20-30 de ani înainte.

Un alt aspect de avut în vedere este lipsa de unitate, dar şi de coerenţă a unor „opere” create de optzecişti.

Ca unul care citesc poezie din lumea întreagă, pot, argumentat, susţine, cred eu, că poezia scrisă în România şi în ultimii 20-30 de ani este una extrem de valoroasă, de nivel european, dar nu numai. Mai mult chiar, spre deosebire de alte popoare, inclusiv de unele vecine, risc să afirm că avem mult mai mulţi poeţi valoroşi, autentici.

- Exprimaţi un adevăr usturător, pe care, din păcate, nu îl iau în seamă de mult cei direct vizaţi. La noi, orice critic sau pseudocritic literar crede că fără el s-ar produce o criză de proporţii în cultura şi literatura română. Nimic mai fals. Avem critici mari, numai pentru că am avut poeţi, scriitori şi dramaturgi de mare valoare. Un critic nu are valoare în sine, ci doar prin ceea ce scrie pe marginea unor opere. E un lucru demult dovedit că acei critici care au ridicat în slăvi opere sau autori minori, indiferent de talentul lor, s-au înscris, la rându-le, în rândul mediocrităţilor, fiind, pe bună dreptate, înghiţiţi de uitare. Ei contează, în prezent, doar cu titlu de inventar. În rest, nimeni nu îi mai aminteşte.
 

În prezent, asistăm la un adevărat război. În publicaţii, cândva prestigioase, încăpute pe mâna a diverşi neopolitruci literari, susţinuţi, direct sau indirect de diverse partide politice, apar texte critice nu despre cărţi cu adevărat importante, ci despre lucrări, discutabile, ca să nu le denumesc mediocre, doar pentru faptul că autorii lor sunt într-o anumită gaşcă politică sau de interese. Se scriu, de pe aceleaşi păguboase poziţii partizane, inclusiv studii de sinteză sau pseudo-istorii literare. Unele semnate chiar de nume ale unor indivizi care au o părere exagerată despre ei şi importanţa ce le revine cu adevărat în cultura română.

Este, dacă vreţi, o prelungire, absurdă şi gratuită, a confruntărilor din viaţa politică. Dacă cineva este doar bănuit că ar face parte dintr-o anumită grupare politică, i se interzice accesul în unele publicaţii şi este, fie trecut sub tăcere, fie desfiinţat ca autor. Nu ştiu dacă o asemenea situaţie se mai întâlneşte şi în alte culturi. Dacă şi în alte ţări neoculturnicii post-revoluţionari mutilează cu aceeaşi furie literatura şi cultura ţărilor respective.

Şederea mea în Iran, aproape 2,5 ani, într-o perioadă extrem de dificilă, m-a ajutat să cunosc şi să preţuiesc istoria şi cultura acestei ţări. O consider utilă de cunoscut de către cititorii români de azi şi nu numai de către ei. De aceea, am şi realizat această culegere de studii, pe care le-am tradus în română sub titlul respectiv. Este o lucrare din proprie iniţiativă, nu la comanda cuiva. De altfel, ea nu a fost agreată de Ambasada Iranului la Bucureşti şi pentru că am refuzat să ţin cont de observaţiile lor. Nu am vrut să fie un material de propagandă şi nici la comanda cuiva, indiferent despre cine ar fi putut fi vorba.

 

 

Este vorba despre o editură cu o activitate mai redusă. Publicăm cel mult 25 de titluri pe an, cu tiraje de maxim 2.000 de exemplare pe titlu. Avem greutăţi enorme şi permanente legate de desfacerea defectuoasă, dar şi de recuperarea banilor datoraţi de diverşi vânzători. Publicăm cărţi diverse, tematic, inclusiv studii datorate unor universitari, dicţionare, cărţi de poezie şi proză, traduceri din diverse literaturi etc. Avem colaboratori din ţară şi de peste hotare. Inclusiv din SUA, Franţa, Germania, Croaţia, Coreea etc.

 

- De câţiva ani revista o scot doar pe speze proprii, într-un tiraj lunar de maxim 250 de exemplare. Este o publicaţie, care, iniţial, respectiv în anul 1998, a apărut sub egida Primărie şi cu finanţarea asigurată de Consiliul local. În cursul anului 2003-2004, în timpul marilor bătălii, absurde, inutile, motivate doar de orgolii, dintre fostul edil şef al Clujului şi Consiliul local, acesta din urmă, fără să se obosească să vadă că era vorba de o revistă de cultură, fără obedienţe doctrinare, politice sau ideologice, fapt recunoscut de numeroase personalităţi din ţară şi din cele peste 65 de ţări din întreaga lume care au semnat în paginile ei de-a lungul anilor, a decis aplicarea unei inadmisibile cenzuri, respectiv încetarea subvenţiei[10]. Vreo 2-3 numere, într-o nouă serie, am publicat din fonduri proprii, ca deputat. Văzând că nu există vreo şansă să obţinem din nou finanţarea de la bugetul local, am luat decizia reluării apariţiei revistei, în cea de-a III-a serie a ei, complet pe cheltuiala mea. Cu sincopele menţionate, revista apare, calendaristic, de 11 ani. Urmăreşte publicarea de texte literare de calitate, eliminând ideea şi practica publicării pe criterii de gaşcă sau de clientelă politică, aşa cum se întâmplă cu majoritatea publicaţiilor literare din ţară. Suntem, deopotrivă deschişi spre literatura şi cultura universală, beneficii lună de lună, de colaboratori din diverse ţări. Afirm, cu bucurie, că avem şi foarte mulţi colaboratori din Israel, în majoritatea lor scriitori evrei originari din România.

Nu am urmărit şi nu vom urmări niciodată practici neo-staliniste de interzicere a accesului vreunui autor de texte valoroase. Nu au avut şi nu vor avea niciodată acces grafomanii sau ţucălarii unor grupări politice sau de interese politico-ideologice. Noi vrem să facem cultură, nu politica vreunui partid sau altul. De aceea suntem incomozi şi nu beneficiem de niciun sprijin material şi financiar din partea cuiva. Intenţia noastră este de a apărea cel puţin până la realizarea a 100 de numere. Dacă vom putea, din punct de vedere financiar, vom continua şi după aceea.

 

 

- Din faptul că m-am născut în satul în care îşi doarme somnul de veci acest mare politician şi important om de cultură român. În plus, Veturia Goga m-a ajutat foarte mult. Datorită ei, eu, nepot de chiabur, am reuşit să păcălesc vigilenţa regimului şi să pot urma liceul. Dar nu la Huedin, cel mai apropiat oraş de satul meu natal, ci la Cluj, „să mi se piardă urma”, cum a ţinut să precizeze Veturia Goga părinţilor mei.

 

- Pe nederept neglijată de Academia Română şi institutele de cercetări subordonate acesteia, ca şi de universităţi şi de institutele superioare de învăţământ. Este regretabil că, nici până în acest moment, nu s-au realizat publicarea operei lui complete, dar nici studii obiective, critice, pe criterii exclusiv ştiinţifice, pentru receptarea artei sale poetice, ca şi pentru completa prezentare a vieţii şi activităţii lui.

 

 

- Informaţia dvs., deşi exactă, este incompletă şi unilaterală. Şi anume, i se pune responsabilitatea lui Goga ceea ce, în realitate, a făcut regele Carol al II-lea şi acoliţii lui. Şi Legea la care vă referiţi, dar şi alte legi vădit antisemite, au fost impuse de acest rege criminal.
 

O cunoaştere completă a vieţii şi activităţii lui Goga ar scoate în evidenţă şi ajutoarele acordate de el, de cele mai multe ori din buzunarul propriu, multor scriitori, actori sau oameni de cultură evrei, ca şi colaborarea lui, inclusiv în consiliile de administraţie a numeroase companii private, alături de o serie de evrei destul de cunoscuţi în epocă. Nu întâmplător, în 1922, în antologia în idiş a lui Segall, apar şi poezii de Goga. Aşa cum preciza un scriitor român, Goga nu a urât pe nimeni. El a avut, însă, aprige dispute cu oameni politici sau ziarişti veroşi, inclusiv din rândul minorităţilor etnice. Ulterior, fără o suficientă aprofundare a realităţii, unii istorici literari îndoctrinaţi sau aserviţi politic, au formulat false acuzaţii de extremist sau naţionalism la adresa lui. Deci, cred eu, nu trebuie să ne grăbim să formulăm acuzaţii grave, până nu este cunoscut adevărul, sine ira et studio, cum spuneau latinii.

Eu, personal, nu am urmărit niciodată să-i găsesc scuze sau justificări sau să îi fac uitate unele fapte sau greşeli. Dar nici nu pot admite proferarea la nesfârşit a unor neadevăruri sau minciuni. Nu doar despre el, ci, în general, despre orice alt moment sau personalitate din istoria noastră naţională. Cred că, dacă suntem realişti şi oneşti, putem să ne scriem noi istoria punând pe fiecare în locul ce îl merită cu adevărat, pentru toate faptele lui.

Admit orice observaţii, susţinute de dovezi certe, nu de sloganuri de inspiraţie doctrinară, de orice fel ar fi ea. Goga a făcut, e adevărat, multe erori ca om politic. Dar în cazul la care vă referiţi, dvs. să nu uitaţi cine era şeful statului. Citiţi şi interviurile date în epocă de Carol al II-lea unor importante publicaţii vest europene. Dacă el nu ar fi dorit acest lucru, ca şef al statului, avea posibilitatea de a respinge orice decizie sau act normativ cu valoare antisemită. Nu uitaţi, vă rog, nici relaţiile lui personale şi ale fiului său, Mihai I de Hohenzollern cu Garda de Fier, participarea lor, frecventă, la unele manifestări sau reuniuni legionare.

Ca om politic, lider al unui partid mărunt, ca să se poată afirma, Goga avea nevoie de îngăduinţa şi sprijinul regelui. Iar după încredinţarea demnităţii de prim ministru, trebuia să admită şi măsuri aberante gândite şi dispuse la Palatul regal, de monarh şi camarila lui. Asta era atmosfera din România momentului. Evident că, admiţând astfel de aberaţii, şi Goga devine automat vinovat. Dar măcar acum să avem curajul să rostim tot adevărul. Iar adevăraţii vinovaţi de toate aberaţiile şi abuzurile acelor vremi să fie cunoscuţi şi sancţionaţi de posteritate, fiecare după faptele lui personale. Altfel, riscăm să perpetuăm aceeaşi optică defectuoasă, de ordin doctrinar, deci unilateral sau

dezinteresat,care a făcut atâta rău pe aceste meleaguri.

 

 

- Cred că în răspunsul de mai sus, găsiţi explicaţii suficiente. În plus, un element care nu a mai fost menţionat. După renunţarea la calitatea de francmason, Goga a făcut mari erori politice, nemaibeneficiind de sprijinul şi recomandările Francmasoneriei.

 

- Se referă la una din cele mai dramatice perioade din Istoria ţării. Are în vedere multe din faptele ce au făcut posibilă revenirea în ţară, în 1930, a aventurierului şi morganaticului rege Carol al II-lea. Este extrem de critic şi chiar neîndurător cu acest individ fără scrupule. El radiografiază şi comportamentul principalelor personalităţi şi partide politice faţă de Carol înainte şi după revenirea lui în ţară. E un text extrem de util cunoaşterii unor adevăruri grave.

După cum cunoaşteţi, am reuşit să public, la Timişoara, un singur capitol. Apoi a intervenit cenzura vremii, care a interzis complet tipărirea. În plus, poate la recomandarea Securităţii, jurnalul original a dispărut efectiv. La acel moment am bănuit, pe nedrept un istoric literar bucureştean de acest lucru. Mult mai târziu mi-am dat seama că fapta aparţinuse altcuiva.

 

- Nu uitaţi că eu provin din zona Apusenilor, dintr-o familie cu rădăcini de peste 300 de ani pe aceste meleaguri. Deci, eu nu puteam face orice fel de politică. Dacă veţi analiza cu obiectivitate activitatea mea politică, veţi putea constata că nu îmi veţi putea aduce nici una din acuzaţiile formulate mai sus. Ca deputat, eu am ajutat şi români, indiferent de opţiunea lor politică, dar şi ţigani, unguri, evrei etc. Pentru mine a contat întotdeauna omul şi necazul pe care îl avea. Cât am putut, întotdeauna cu respectarea strictă a legii, am ajutat pe toată lumea, fără a pretinde absolut nimic. Mi-am înţeles rostul aşa cum ar fi trebuit să şi-l înţeleagă orice parlamentar român. În plus, aş vrea să mai precizez că, în Coreea de Sud, spre exemplu, am colaborat în cei mai amiabili termeni şi cu doi deputaţi din Knessetul israelian. Am propus atunci, de exemplu, propunere însuşită de participanţi, includerea unui reprezentant al Israelului într-un organism internaţional constituit la Seul în anul 2001. De asemenea, fiind invitat, în iunie 2001, de un senator, de origine evreiască nord american în SUA, m-am întâlnit acolo, la Capitoliu, şi cu congresmani evrei. Pentru că, în ce mă priveşte, nu voi putea fi niciodată acuzat de antisemitism sau de extremism. Eu cred că orice naţie trebuie respectată şi ajutată. Nimeni nu are dreptul de a prigoni pe un individ pe criterii de rasă, de apartenenţă la o anumită etnie. Făcându-l să sufere, aduci atingere umanităţii în ansamblul ei.
 

Eu sunt critic nu la adresa unui neam, a unui popor, ci, eventual – asta destul de rar -,  a unor indivizi care sfidează sau încalcă legea, aduc atingere intereselor unei comunităţi sau unei ţări.

- Am fost secretar al Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor, membru al Comisiei de integrare europeană, al Comisiei mixte U.E.- România, membru în grupul parlamentar de prietenie cu Coreea de Sud şi preşedinte al grupului parlamentar de prietenie România-Iran.
 

Am avut multe întîlniri cu ambasadori acreditaţi la Bucureşti, cu delegaţii parlamentare şi guvernamentale străine, am participat la numeroase deplasări peste hotare. Am militat întodeauna pentru materializarea obiectivelor politice şi diplomatice ale României în acele momente. În mod concret, am intervenit, ca deputat, la Praga, în timpul întâlnirii cu primul adjunct al ministrului de externe al Cehiei pentru ca această ţară să amâne impunerea obligativităţii vizelor pentru români până după întrunirea Comitetului J.A.I., care urma să decidă în privinţa liberei circulaţii a românilor. Din fericire, intervenţia mea a fost susţinută, neafectând interesele noastre ca popor.

 

 

- Modul de organizare şi desfăşurare a alegerilor la care faceţi referire sunt aberante şi absurde. Nu s-a urmărit deloc înnoirea clasei politice, aşa cum s-a pretins. Şi nici nu s-au eliminat o serie de practici de tip fanariot întâlnite la toate partidele politice din România, fără excepţie. În afara cazului amintit de dvs., mai adaug unul. Am candidat pentru un post de deputat în zona de munte, zonă cu un absenteism ridicat. A câştigat, din această cauză, tot un candidat maghiar, votat de cetăţenii din circa două comune şi trei sate. În plus, să nu se uite că acesta a ajuns să reprezinte în Parlamentul României pe urmaşii moţilor, care au avut atât de multe de suferit, în perioada odiosului imperiu dualist, din cauza politicienilor unguri. Dar aşa a fost trocul partidelor politice, care s-au angajat ca, în judeţul Cluj, UDMR să câştige, în orice condiţii, cel puţin două locuri de deputaţi şi un senator. Şi au câştigat două locuri de deputaţi, iar fostul senator Peter Eckstein Kovacs a fost, ulterior răsplătit cu o funcţie de consilier prezidenţial.

Să sperăm că acea lege penibilă va fi amendată corespunzător, în interesul democraţiei şi nu al unor jocuri murdare ale unor indivizi, dornici să nu piardă beneficiile imense pe care le deţin după 1989.

 

- Pentru a complica şi mai mult lucrurile, pentru a împiedica orice candidatură individuală. La fel s-a întâmplat şi cu mine.

 

 

- Absolut deloc. Ci dimpotrivă. Din păcate, ea a devenit, cam de mult timp, anexa unor interese politice. Nu mai reprezintă deloc, în opinia mea, interesele societăţii civile. Găsiţi pe net un text de al meu pe această temă, cu toate argumentele aferente.

 

- La fel ca în perioada interbelică, există permanent riscul unei noi dictaturi. Sunt, din nefericire, atrase, chiar implicate, şi unele partide politice. Sau lideri politici, cu apetit, vizibil, pentru dictatură.

 

 

De altfel, întreaga campanie electorală a fost extrem de defectuoasă. În mod intenţionat, tocmai atunci o serie de partide politice s-au trezit să-şi anunţe candidaţii pentru prezidenţiale. Asta şi pentru că aveau serioase probleme cu mesajul de transmis. Absolut nici un candidat nu părea să fie conştient că, pe lângă apărarea şi promovarea intereselor naţionale, îi revenea şi o obligaţie extrem de onorantă de a contribui la remodelarea viitoarei Europe, la stabilirea priorităţilor de dezvoltare, la nivel european, în următorii 4 ani. Deci, nici unul nu avea conştiinţa că trebuia să nu fie un simplu votant, un banal yesman, ci un politician cu obligaţii de ministru de externe, ba chiar de preşedinte al ţării. Evident, la scară redusă. Adică, nici unul nu se reprezintă pe sine, ci o ţară, într-o Europă, ea însăşi aflată într-o perioadă deloc favorabilă, simplă şi comodă. Cum vor reuşi ei, în atari condiţii, să facă ceea ce este nevoie pentru a onora un astfel de mandat, rămâne un mister. Din păcate, nici un partid politic nu a stabilit, în acest sens, mandate clare, coerente, europarlamentarilor lor pentru a-i obliga la o muncă sistematică, cu obiective bine precizate.

- Şi în acest caz, m-am pronunţat printr-un text pe care îl găsiţi tot pe internet. Consider grav faptul că autorităţile italiene, incapabile să soluţioneze propriile probleme interne, preferă acuzaţii, complet nefondate, la adresa unui întreg popor. Spre onoarea noastră noi, românii, nu am acţionat atât de paranoic faţă de crimele şi ţepele săvârşite, după 1990, de numeroşi italieni, veniţi în România cu 50 de dolari, dar deţinători azi, pe căi nu o dată ilicite, de importante proprietăţi.
 

Eu am mai insistat şi insist şi acum să nu se confunde calitatea de cetăţean al României, cu calitatea de român a unor făptuitori de ilegalităţi şi crime. Ştiu că s-au aflat şi români între infractorii din Italia, dar majoritea infracţiunilor din acea ţară nu au fost săvârşite de români, ci de cetăţeni de altă origine etnică ai acestei ţări. Nu e corect ca faptele abominabile ale altora să fie atribuite, fără discernământ, românilor.

În plus, este complet absurdă şi de neînţeles campania dusă, adesea cu implicarea şi concursul autorităţilor italiene, împotriva ţării noastre şi a poporului român. Dar nu este prima dată când autorităţile italiene dovedesc atitudine ostilă faţă de români. Nu putem uita că odiosul Diktat de la Viena, din 30 august 1940, care a produs numeroase şi grave suferinţe românilor ardeleni(deopotrivă însă şi evreilor, ţiganilor şi altor minorităţi etnice trăitoare în teritoriul smuls din trupul ţării), poartă şi semnătura contelui Ciano, ministrul de Externe al Italiei în acel moment. Forţele extremist fasiste din politica italiană au avut, deci, înanintaşi de tristă amintire care au produs suferinţă şi nedreptăţi României.

 

- Ba da. Sunt întrutotul de acord cu o astfel de abordare. În România, UDMR este cel mai totalitar şi mai stalinist partid. O serie de politicieni unguri, unii chiar foşti colaboratori apropiaţi ai Elenei Ceauşescu, au nevoie de astfel de partide etnice pentru a-şi apăra propriile interese şi beneficii uriaşe.

Dar, în felul acesta, se întârzie, sine die, instalarea adevăratei democraţii în această ţară. Orice cetăţean al acestei ţări trebuie să se regăsească în partidul care îi reprezintă cel mai bine interesele şi ideologia. Din păcate, un rol nefast joacă aici şi bisericile minorităţii respective care se implică, neadmisibil de mult în terorizarea şi controlul electoratului. Ar trebui, având în vedere faptul că îşi trădează rostul, ele să nu mai beneficieze de ajutor financiar din partea statului român. Pentru că preoţii minoritari respectivi trebuie să decidă dacă vor să muncească în calitate de preoţi sau de agenţi politici şi electorali.

Când vor dispare partidele pe criterii etnice, în România se va putea vorbi cu adevărat de democraţie şi de existenţa încrederii între toţi cetăţenii, indiferent de etnie. Altfel, vor fi încurajate mereu derapaje şi atitudini extremiste, complet contraproductive pentru un sistem cu adevărat democratic.

 

 

- Pentru că în România nu a avut loc un proces autentic de privatizare, ci de jaf sistematic, cu concursul guvernanţilor, a economiei şi avuţiei naţionale. Principalii beneficiari, mogulii şi baronii regimurilor politice de după 1990.
 

În România, oricine era dispus să plătească şpăgi emisarilor Puterii, a avut acces la absolut orice firmă sau afacere, la preţuri de sute de ori mai mici faţă de valoarea reală. O conducere incompetentă şi coruptă, de după 1990, a României a încurajat distrugerea, cu bună ştiinţă, a economiei. Multe firme au fost cumpărate doar spre a fi închise şi a elimina orice concurenţă internă pentru produse şi servici de care populaţia avea nevoie. Iar efectele sunt dezastruoase. Azi România nu mai are capacitate de export, nici pentru a acoperi nevoile interne. Economia, industria şi agricultura sunt la pământ. Sunt milioane de şomeri, iar statul, în absenţa unor venituri minime, nu mai e capabil nici de investiţii, nici de finanţarea învăţământului şi sănătăţii.

Din păcate, procesul distrugerii sistematice a României este departe de a se fi încheiat. Românii vor mai trăi, mulţi ani de acum înainte, multe umilinţe, iar procesul de pauperizare se va accelera în următorii ani, generalizându-se.

 

- E greu de spus. Dacă vom mai avea vreuna distinctă. Atâta vreme cât se pune un accent minim pe cultivarea valorilor cultural spirituale proprii. Avem sute de monumente de patrimoniu cultural universal, vreo 28.000 numai în judeţul Cluj, dar numai 3 sunt admise pe listele UNESCO. În fiecare an se distrug obiective şi situri de mare valoare, iar autorităţile se fac că fac ceva, dar în realitate nu fac nimic. Nici la nivel central, nici local.

 

- Da. Aplicarea riguroasă a legii. Indiferent de cine este făptuitorul. Doar aplicarea legii mai poate salva România şi elimina cazurile de intoleranţă ce apar. Altfel, lucrurile se vor înrăutăţi şi mai mult.

- M-au marcat pentru troată viaţa atrocităţile petrecute în timpul Revoluţiei iraniene din 1979. De altfel, acolo, am albit într-o singură zi, fiind martor la crimele oribile săvârşite de militarii loiali şahului împotriva locuitorilor din Tabriz sătui de dictatură şi de sărăcie.

- Orice muzică de calitate. Indiferent de gen. Ascult multă muzică populară românească, având în vedere faptul că soţia mea este o cunoscută şi apreciată interpretă de muzică populară românească.

 

- Nu-mi doresc o astfel de demnitate. Dar dacă, prin absurd aş ajunge într-o astfel de postură aş urmări o totală schimbare a politicii interne din ţară. Prin logică şi bun simţ, nu prin confruntări periculoase şi infructuoase. Apoi aş regândi politica externă a ţării şi aş fixa obiective realiste în consens cu adevăratele interese ale poporului român. Mi-aş fixa ca obiective strategice, refacerea industriei şi agriculturii, recâştigarea unor pieţe externe strategice. Dar în acelaşi timp, aş lupta pentru ca instituţiile statului să recâştige încrederea cetăţenilor dar şi credibilitatea. Aş elimina orice tensiuni şi certuri în viaţa publică şi aş acţiona exclusiv cu respectul Constituţiei şi al legilor acestei ţări. În plus, aş evita crearea, după model interbelic, a unei păguboase Camarile în jurul Palatelor Victoria şi Cotroceni, redând independenţa de acţiune Preşedintelui şi Primului ministru în raport cu diverse grupuri de interese mafiote care atentează nu doar la bugetul de stat, ci şi la independenţa şi siguranţa acestei ţări.

 

- Îmi place competenţa, hărnicia, disponibilitatea pentru implicare şi dăruire pentru cauza societăţii şi comunităţii. Dispreţuiesc lipsa de sinceritate, minciuna şi lipsa de scrupule. Le consider vinovate şi de situaţia critică în care a ajuns în prezent România. La fel detest demagogia şi populismul găunos ale multor politicieni români de azi, din toate partidele politice.

 

- Sunt întrebări pe care mi le pun şi eu mereu. Nu am certitudinea că am găsit, cu adevărat, răspunsuri adecvate. Uneori mă gândesc că nu m-am născut când trebuia. Sunt, de asemenea conştient că, dacă m-aş mai naşte o dată, multe lucruri nu le-aş mai repeta, pe altele le-aş face altfel, de altele m-aş feri, pe altele le-aş exclude cu fermitate. Un singur lucru sunt sigur că aş face oricând: aş munci la fel de mult dacă nu chiar mai mult pentru binele semenilor mei, pentru această ţară. Fără să cer vreodată vreo răsplată.

 

Am, desigur, multe alte proiecte. Unele, puţine, e drept, deja începute. Dar nu prea îmi place să vorbesc despre proiecte.

 

- Le doresc tuturor pace, prosperitate şi bunăstare. Fie ca Dumnezeu, indiferent de cum se numeşte el în diverse limbi şi la diverse popoare, să elimine războiul, suferinţa, foamea şi boala din existenţa popoarelor lumii. Iar cititorilor români, de limbă română sau originari din România, le cer să nu uite şi să iubească întotdeauna această ţară şi să contribuie şi pe viitor la sporirea contribuţiei ei la patrimoniul cultural şi spiritual al umanităţii. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi cu harurile şi mărinimia Lui nemărginite!

Iar dumneavoastră vă doresc din tot sufletul satisfacţii şi împliniri în munca nobilă ce desfăşuraţi, sănătate şi bucurii familiei dvs. Şi să ne revedem cu bucurie, aici, în România, sau oriunde va fi cazul în lume.

 

Lucreţia Berzintu

Iulie 2009, Israel  

---

Odată ce te-ai decis să te stabileşti într-o altă ţară, trebuie să iei în calcul că orice adaptare la o nouă cultură este o provocare ce presupune ani de zile de muncă susţinută. Cu o astfel de provocare s-a întâlnit şi poetul şi eseistul român Lucian Hetco, editor şi redactor şef al revistei “Agero”. Acesta ajunge în 1990 în Germania, unde i se deschide un nou orizont. Fiind dintotdeauna, un om corect şi disciplinat, reuşeşte să adopte mai uşor decât alţi etnici români aflaţi aici, valori şi deziderate ce pun pe primul loc ordinea, perseverenţa şi calitatea. Ca dovadă stă şi faptul că de 20 de ani, Hetco este angajat al trustului german TELEKOM, unde în prezent, deţine funcţia de şef de proiecte în domeniul informatic, cu atribuţii manageriale. Lucian Hetco s-a născut în 1963, la Oradea, este căsătorit cu Renate şi are doi fii, Bruno (22) şi Patrick (12). În 1986, acesta şi-a luat licenţa la Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara.

 

- Am scris mai multe cărţi, într-adevăr. După părerea mea, cea mai bună carte ce îmi poartă semnătura este volumul de poeme, Dreptul la culpă (2004), urmată de o apariţie recentă la editura Carpatia Press, Românul planetar. Blestemul lui Brâncuşi este o antologie a poeţilor români din străinătate, ediţie pe care am îngrijit-o şi a cărei apariţie a facilitat-o prietenul Ion Drăguşanul, din Suceava, pentru care am o mare admiraţie, ca autor, om de caracter şi jurnalist de excepţie. Premiera a fost la Suceava, în 2004, la Festivalul „Labiş”, unde am cunoscut-o şi pe sora poetului, cu care am vizitat Casa Memorială Labiş. Iată aşadar, o amintire cu o deosebită vibraţie spirituală şi emoţională.

 

 

- Sincer să vă spun, am apărut în nenumărate publicaţii, este greu să vă ofer o listă întreagă. În principal, am apărut în revistele de cultură din ţară: la Hunedoara, Focşani, Bucureşti, Galaţi, Cluj, Brăila, Oradea, Suceava, Iaşi, Râmnicu-Vâlcea, Târgovişte, ş.a.m.d. Am fost inserat în toate marile antologii ale prezentului, editate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prezidată, până în octombrie anul trecut, de regretatul dr. Artur Silvestri, în diferite cărţi: Modele pentru urmaşi, Mărturii tulburătoare,  etc.

 

- Revista „Agero” este creaţia mea de-a lungul anilor şi a peste şase sute de corespondenţi valoroşi, printre care vă număraţi şi dvs. Revista „Agero” s-a născut acum nouă ani, prima în Germania, ca simplă pagină informaţională, care a selectat după criterii valorice, cele mai bune materiale. Colegii mei de breaslă, de odinioară, au dat bir cu fugiţii, aşa ca am continuat să mă ocup singur de revistă. Revista a demarat ca parte informaţională a cenaclului „Agero”, pe care l-am condus ani la rând, precum şi ca expresie calitativă, pe Internet, a comitetului de cultură, de pe vremuri, al Asociaţiei Deutsch-Rumänischer Verein, E.V. din Stuttgart, pe care tot eu l-am organizat şi condus. Cu timpul, revista s-a dezvoltat ca autentic brand cultural, cu o foarte bună percepţie naţională şi internaţională. Redacţia este actualmente completă şi este formată dintr-un colectiv internaţional de prestigiu, cum s-ar spune în Banat, “tot unul şi unul”: George Roca, scriitor, Australia, Melania Cuc, romancier, România, Diana Popescu, jurnalist, poet, România, şi Cezarina Adamescu, jurnalistă şi poet, România.

 

 

- Revista „Agero” are cel puţin zece mii de cititori pe zi, dar în zilele bune, trecem de 12 mii de accesări. Ca un fapt interesant, cifrele oscilează, în funcţie de zile, weekend-uri, concediu, timp liber. Cu zece mii de accesări zilnice, suntem la nivelul unui cotidian românesc de anvergură, ceea ce ne-am şi dorit, de altfel. Ne putem permite să afişăm articole din stocul nostru de materiale, câte 25 pe săptămână, deci o mie pe an, însoţite de cea mai bună fotografie posibilă.

 

 

- Redacţia „Agero” adună şi selectează cele mai bune materiale, pe teme istorice, de jurnalistică, filozofie, artă, cultură, eseistică, dar şi reportaje, simeze, comentarii, analize, poezie. Redacţia corectează şi vizează cele mai bune articole, pe care apoi, mi le prezintă. În calitate de redactor şef, eu aleg, în final, apariţiile şi coordonez toată activitatea redacţională a unui colectiv de excepţie.

- În 2006, v-a fost acordată festiv, de biblioteca „Gh Şincai “şi Societatea “Pro GOJDU” la Universitatea din Oradea, Medalia „Emanuil Gojdu”, pentru susţinerea cauzei Gojdu şi a recuperării Patrimoniului Fundaţiei Gojdu pentru români. Ce rol a jucat revista “Agero” în acest context?

- Revista „Agero” prin persoana mea şi a redacţiei a promovat la momentul respectiv, orice informaţie şi orice articol prestigios despre moştenirea Gojdu. Nimic mai simplu, la o adică, fiind român şi fost elev al Colegiului Naţional Gojdu din Oradea, a fost pentru mine o datorie să mă ocup de aceasta problemă de drept şi de suflet în acelaşi timp, pe care am susţinut-o aşa cum era nevoie. Cred eu, s-ar fi putut face mai mult.

 

- Asociaţia a preluat un nume (Agero), pe care l-am propus eu, în anul 2000. Personal, mă leagă de această asociaţie o serie de amintiri plăcute, mai ales în ceea ce îi priveşte pe unii membri ai asociaţiei, aşa cum menţionaţi şi dvs. De pildă, serile de cultură, cenaclurile, alte manifestări sunt amintiri dragi. Dar, actualmente, am hotărât sa mă retrag din asociaţie din motive personale, pe care nu am să le comentez aici. Toate la vremea lor!

 

 

- Ani de zile am fost ba vice-preşedinte, ba responsabil cu resortul de cultură, permanent cu cel de Internet. Funcţiile sunt ceva de afişat pe perete. Nu m-au interesat funcţiile, aşa că i-am lăsat pe unii să dea cu capul în zid, să-şi rezolve orgoliile ori problemele de victimizare, însă pe alţii i-am susţinut. O funcţie într-o asociaţie nu este nimic deosebit, este vorba doar de efortul comunitar, acolo este unitatea de măsură. Nu funcţia face şi drege lucrurile, ci oamenii pe care poţi să-i mobilizezi. Dar după cum vă spuneam mai sus, retrăgându-mă din asociaţie, am continuat activitatea de editor şi redactor şef pe domeniul http://www.agero-stuttgart.de  care îmi aparţine ca pagina personală şi care este corespunzător înregistrat ca proprietatea mea. În consecinţă, activitatea mea pentru asociaţia Deutsch-Rumänischer Verein e.V. a luat sfârşit în acest an, cu toate consecinţele de rigoare. Şi cum nimeni nu e bătut în cuie pe un scaun sau  o poziţie, am predat ştafeta şi sunt curios cine o va prelua.

 

- Diploma de excelenţă a Patrimoniului Românesc, dar şi  duzina de premii cu care am fost onorat de-a lungul anilor sunt pentru mine o expresie a recunoaşterii publice. Dar aici nu e vorba de tăbliţele de pe perete, fiindcă expresia de fond a muncii mele sunt miile de scrisori de recunoştinţă pentru promovarea culturii româneşti pe toate meridianele, gratuit şi cu idealism, pe care le-am primit de-a lungul anilor. Un premiu mai mare decât o scrisoare de mulţumire adresată mie sau redacţiei mele, nu există, vă asigur. Sigur că toate premiile şi diplomele de excelenţă cu care unii au încercat să mă răsfeţe, alţii să-şi exprime admiraţia ori invidia, după caz, pornesc de la faptul că sunt o persoana publică, o persoană care polarizează. Sunt obişnuit să mi se poarte sâmbetele, aşa cum sunt obişnuit să-i ignor pe toţi invidioşii ori nebăgaţii în seamă şi asta este o calitate, care se câştigă în ani. Aşa că le-am preluat cu mulţumire şi am înregistrat atenţia publică. Sunt mulţumit de ceea ce fac şi cum fac şi cred că am reuşit să creez un curent literar, demarând iniţiative diverse de-a lungul anilor. Restul să-l comenteze urmaşii, mie-mi este indiferent ce se spune despre mine şi pe ce ton.

 

 

- Premiul Ion Grămadă, l-am obţinut pentru volumul de poeme Dreptul la Culpă, care a apărut la editura Eikon, la Cluj, in 2005, cu prefaţa domnului Cubleşan. Cartea a fost nemaipomenit de bine primită de către public, am văzut poemele mele pe Internet, preluate de te miri cine. Sper că au plăcut, aşa cum eu la rândul meu, am promovat poezia tuturor talentelor ce au bătut la uşa mea, cu dărnicie şi recunoştinţă pentru faptul de a mă fi considerat nu doar factor de sprijin, ci şi mentor de nădejde, fiind într-adevăr, o mare mulţumire să poţi face bine atâtor persoane, care au avut nevoie de energia şi de sfatul meu.

 

 

- Activitatea mea ca membru în societăţile menţionate este legată în principal, de corespondenţa pe care o am cu cele mai importante personalităţi culturale şi politice ale vremii. Ca redactor şef al unei publicaţii de anvergură, ce vine din ţara ordinii şi a disciplinei, am sute de contacte cu zeci de redacţii şi personalităţi culturale ori politice ale momentului. Cele mai dragi mie au fost şi sunt pe mai departe cele cu reputatul regizor si prieten, dl. Corneliu Leu, redactorul şef şi editorul publicaţiei „Albina românească”, dar şi cu regretatul dr. Artur Silvestri, fondatorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP), cu revistele de cultură din străinătate, cu poetul şi filozoful Eugen Evu, filozoful Sorin Borza, muzicologul Oleg Garaz, regretatul Andrei Vartic (Basarabia), Ion Măldărescu, scriitorul şi prietenul George Roca, poeta Angela Baciu, istoricul dr. Viorel Roman, etnologul Julia Maria Cristea (Viena), poetul Dimitrie Grama (Danemarca), Ion Drăguşanul şi încă mulţi alţii, dar şi cu publicaţii româneşti prietene, ca „Romanian Vip”, „Observator”, precum şi cu reviste de renume din ţară, ca de pildă, „Provincia Corvina”, „Familia”, „ARP”, etc.

- Liga LARG s-a înfiinţat în 2002, la Stuttgart. Am prezidat liga între 2004-2006, aşa cum aţi menţionat. Am optat doar pentru un singur mandat, spre a mă putea dedica special revistei „Agero”, pe care o conduc de mai bine de nouă ani. În acest răstimp, am organizat o serie de manifestări, printre care manifestarea de anvergură de la Ambasada României, din decembrie 2004,  cu scopul evident, de a demara acţiuni culturale şi pro-România, care din păcate, au eşuat. Am încercat, fără să reuşesc, să reaşez liga după modele de succes, ca de pildă cel al organizaţiilor evreieşti din Germania, adică pe o linie bisericească şi una civilă. Am încercat să nu politizez activitatea ligii, dar nu am avut fonduri, iar statutul nostru nu permite activităţi politice. Relaţiile mele cu departamentul românilor de pretutindeni au fost de slabă calitate, promisiunile guvernanţilor români s-au dovedit a fi doar paie pe foc. N-a ieşit nimic, liga nu este o societate de viitor, noi, românii, ne vom pierde în Germania, în masa germană, aceasta este evident. Românii, fie ei chiar teologi,  sunt din păcate, greu de unit ori de condus, fiindcă există multă invidie şi balcanism de cel mai prost gust, chiar în cele mai aşa-zise elevate cercuri. Lucrurile sunt aşa cum sunt şi trebuie să acceptăm realitatea. După mandatul meu, Liga a continuat să existe, alţi şefi, alte modele…

 

 

- Este ceva normal, dacă accepţi răspunderea, munca, dar şi critica din exterior ori din interior. Oferi însă, ca persoană publică, o suprafaţă de atac. Dacă poţi şi rezişti la toate atacurile, ca individ, biologic ori social sau  cum ar zice neamţul, dacă ai “răsuflarea lungă, (langer Atem) şi te poţi impune ori certa, după situaţie, cu mai toţi cei care au păreri contrare, atunci este o poziţie de invidiat. Dacă nu poţi să faci ceea ce am descris mai sus, atunci e mai bine sa o laşi baltă. În rest, e o funcţie din palmares care ar avea loc pe tăbliţa din hol, dar pe care n-am afişat-o niciodată.

 

 

- Mai nimic deosebit, de ce să mă laud, funcţia aceasta nu mi-a adus decât bătaie de cap. În afara unui eveniment pe care l-am descris mai sus, nu m-a bucurat deloc, a fost o decepţie. Îmi pare bine că unii mai au noroc ori curaj să se înhame la aşa un travaliu, să vedem ce ne va aduce viitorul.

 

 

- Am predat editura publicaţiei LARG de o vreme şi nu regret aceasta. Este mai bine aşa, fiindcă mă pot dedica revistei „Agero”, în totalitate. În principiu, nu este nimic semnificativ de relatat despre LARG, de aceea cred că ar fi bine să-l întrebaţi despre succese ori eşecuri pe plan politic şi social, pe actualul lider al comunităţii. Sincer, de o vreme, manifestările Ligii nu au făcut parte din orizontul preocupărilor mele, fiindcă pentru mine sunt un capitol încheiat. Ligii îi doresc pe mai departe, succesul cu care a rămas până acum datoare celor peste cinci sute de mii de români nativi şi altui milion de etnici germani din România, pe care nu a reuşit nicidecum, să-I coopteze în activităţile sale. Nici n-are cum, mijloacele materiale sunt modeste, iar cele morale demult epuizate. Personal, nu mai cred în ligă şi cred că nu sunt singurul.

 

- În primul rând, să rămân sănătos şi alor mei să le meargă bine. Planuri de viitor concrete, raportate la activitatea mea culturală nu am, toate vor rămâne aşa cum sunt, voi acorda premii culturale şi voi face jurnalism de calitate pe mai departe, ceea ce consider eu că mă motivează şi are un scop ori un rezultat vizibil, mai ales pentru cei care mă însoţesc în acest demers cultural şi mi-au rămas loiali.

 

 

- În primul rând, cu fotbalul; fiindcă sunt suporter al echipei germane VfB Stuttgart, urmăresc toate meciurile sale, sunt deseori pe stadion. Altfel, joc tenis de masă, fac fitness la sală, ca orice intelectual care îmbătrâneşte şi simte că-l lasă puterile (fizice). Apoi, citesc ”în draci”, dacă vreţi aşa, mai tot ce-mi cade în mână şi are de-a face cu religia, evoluţionismul, neurobiologia, poezia, filozofia şi sociologia. Citesc mai toate materialele ce vin pe adresa redacţiei „Agero”, pe cele vizate pentru calitate şi publicare, plus pe cele scrise mai puţin profesional. Vă daţi seama că am dezvoltat în ani o rezistenţă naturală la lucrul făcut prost. Aleg deci, rapid şi eficace. Timpul meu este scurt, eficienţa trebuie menţinută la maximum, şi aceasta este o artă, care se învaţă pe parcurs.

 

- Să fie autentici şi să aibă curaj social. Să promoveze cinstea şi corectitudinea, nu ca bigoţii după slujba de duminică, pentru un ceas, ci să o aplice în viaţa de toate zilele. Să aplice morala noastră naturală, ce este parte a intelectului nostru şi rod al unei evoluţii de milioane de ani. Să îi respecte pe cei din jurul lor şi să nu uite niciodată, că suntem cu toţii muritori. Orice faptă bună este un indiciu că lumea aceasta poate fi ori poate fi făcută mai bună decât ceea ce ni se oferă la momentul actual. Să fim români, oriunde am fi, pentru noi, pentru limba noastră, pentru ţara noastră, să apărăm numele nostru şi să ieşim din mediocritatea în care ne bălăcim de decenii, să fim în sfârşit, recunoscuţi pe plan european, ca o naţiune cu o economie bine pusă la punct  şi mai puţin prin imigraţie, orgolii, ţigănie ori munca de jos. Locurile de muncă trebuie îngrijite şi păstrate acasă şi nu la străini, altfel se duce naţia de râpă! Se pare că unii dintre liderii politici au început să priceapă că în 20 de ani, nu vor mai fi bani de pensii. Apelul meu este:  creaţi noi locuri de muncă în ţară, să ne vină mamele şi taţii acasă, să nu creştem copii cu probleme psihice, ci copii mulţumiţi… Domnilor guvernanţi, deşteptarea! Bine-ar fi să se întâmple ceva, dar sincer, nu mai cred în capacităţile bucureştene, căci de fiecare dată când miticii o dau în bară, vine un ardelean să le pună geşeftul la punct. Of!