Conexiuni Creştine Contemporane » Valori româneşti

Despre prezentul si viitorul jurnalismului romanesc si american, in dialog cu Lucian Oprea, fondatorul ziarului “Gandacul de Colorado”

admin — Fri, 18 Sep 2009 10:43:42 +0000

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

La sfarsitul anului 2001, un ziarist ratacit prin Statele Unite ale Americii s-a decis sa puna bazele unui ziar romanesc ce se doreste a fi o punte intre romanii de pretutindeni… S-au scurs de atunci, opt ani, iar “Gandacul de Colorado” apare in prezent, in 4.500 de exemplare tiparite. Gratuit sau prin abonament, ziarul fondat de Lucian Oprea ajunge in majoritatea centrelor comunitatii romanesti, in 49 de state din America de Nord (cele mai importante fiind Colorado, Florida, Illinois, New York, California) si in noua tari.

Lucian Oprea s-a nascut pe 5 august 1975, in orasul Campia Turzii, intr-o familie de intelectuali. Licentiat in jurnalism si cu un masterat in studii americane la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Lucian Oprea ia in 2000, drumul Statelor Unite. Ajuns aici, romanul petrece doua zile la New York, dupa care se indreapta spre Colorado. In toamna aceluiasi an, se stabileste in Estes Park, un orasel frumos din acest stat, unde locuieste de altfel, si in prezent. Lucian Oprea este casatorit cu Codruta Mihaela.

Un ziar cu un nume inedit

- Cum este sa conduci un ziar romanesc in America?

- Sa conduci un ziar romanesc in Statele Unite nu este un lucru usor, dar cu o pregatire jurnalistica adecvata si cu o echipa formata din ziaristi extraordinari, imprastiati prin toate colturile lumii, munca in redactie devine facila.

- Ce te-a motivat sa incepi “Gandacul de Colorado”?

- Un vis din anii studentiei, acela de a avea un ziar al meu, m-a determinat sa fondez o mica publicatie aici, pe taram american, inconstient fiind, in gluma spus, de ceea ce ma asteapta.

- De ce ai ales acest titlu?

- Gandacul de Colorado este singura terminologie romaneasca aflata in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane care are ceva in comun cu America. Fiind in statul Colorado, nu mi-a fost greu sa aleg acest nume. Gandacul de Colorado este un daunator, si prin alegerea acestui nume am dorit sa schimb perspectiva acestei terminologii intr-una pozitiva. Toate ziarele romanesti aflate pe teritoriul nord-american la acea vreme aveau nume comune intalnite in presa de zi de zi. Publicatia pe care o fondam la acel moment, se dorea a fi ceva unic si serios, in acelasi timp.

- A aparut deja numarul 91 al ziarului. Cand a fost fondat “Gandacul de Colorado”?

- Ziarul a fost fondat in luna decembrie a anului 2001, primul numar a aparut pe o foaie ministeriala fata-verso, scoasa la imprimanta achizitionata, impreuna cu un calculator, cu toate fondurile stranse intr-un an si jumatate pe pamantul fagaduintei. La inceput, ziarul a aparut pentru cele cateva sute de familii de romani din statul Colorado, dorind sa fie o mica publicatie de informare si divertisment.

- Care este frecventa de aparitie a ziarului?

- Ziarul apare o data pe luna, de obicei, la inceputul acesteia.

- “Gandacul de Colorado” poate fi citit si online?

- Www.gandaculdecolorado.com este adresa de web a ziarului.

Un ziar independent, cu stiri diverse

- Ne poti descrie pe scurt evolutia acestui ziar?

- Avand la inceput, doua pagini imprimate pe coala ministeriala, curand ajunsese la patru, apoi la opt, iar in vara anului 2004, au fost scoase 16 pagini de “ziar”. Costurile de toner pentru imprimanta si timpul alocat acestui lucru m-au determinat sa ma indrept spre o tipografie adevarata, iar in luna decembrie a anului 2005, a aparut prima editie tiparita a “Gandacului de Colorado”, in format tabloid, cu opt pagini.

- Care este modelul de business dupa care functioneaza “Gandacul de Colorado”?

- Publicatia mea este una independenta, neavand nici o apartenenta religioasa sau politica. Face parte din firma mea de graphic design, Lucky et Co. Design, o afacere de tip sole proprietorship.

- Ce zone acopera aceasta publicatie? Cati cititori are cu aproximatie? Cum este asigurata finantarea ?

- “Gandacul de Colorado” este distribuit intr-un tiraj de 4.500 de exemplare, in 49 de state nord-americane si noua tari de pe patru continente. Numarul cititorilor combinat cu cei care doar citesc ziarul pe Internet, trece de 10.000. Este un numar mic deocamdata, din cauza auto-finantarii, dar pe viitor, sper cu ajutorul unor sponsori, sa maresc aria de distribuire.

- Ce ne poti spune despre continutul ziarului? Care sunt principalele rubrici?

- Ziarul are o structura bine definita, de multi ani. Exista rubrici de politica, economie, evenimente curente, interviuri, sport, opinii, cultura, reportaje de pe pamantul american, cele 24 de pagini fiind de multe ori, insuficiente pentru volumul de stiri adunat in fiecare luna.

“Sper ca acest ziar sa ajunga la un punct in care problema autofinantarii nu se va mai pune.”

- Cati colaboratori ai la “Gandacul de Colorado”? Ii poti numi pe cativa dintre ei?

- “Gandacul de Colorado” are in mare, un numar de aproximativ, zece colaboratori permanenti si inca o jumatate de duzina, care scriu in paginile ziarului in mod aleatoriu. Dintre cei care au colaborat cu mine de multi ani, ii amintesc pe Vasile Magradean, corespondent Mediafax, Ciprian Rus, redactor-sef adjunct la revista “Capital”, Marian Petruta din Chicago, actorul Tudor Petrut, filozoful si omul de cultura Mihai Bote, Vavila Popovici, laureata a Uniunii Scriitorilor Romani, Octavian Curpas din Arizona si multi altii.

- Ce reactii primesti din partea cititorilor? Cum a intampinat comunitatea romana “Gandacul de Colorado” ?

- De cele mai multe ori, reactiile romanilor sunt impartite vis a vis de ziarul pe care il conduc. Exista cititori ce doresc ca aceasta publicatie sa contina rubrici diferite, sa aiba o structura diferita, sa apara mai des si in mai multe pagini, dar de cele mai multe ori, cei care incearca sa il ia ca atare, il considera un ziar independent si diferit fata de celelalte publicatii romanesti de pe pamantul american, si reactiile sunt dintre cele mai pozitive.

- Cum crezi ca va evolua “Gandacul de Colorado” in urmatorii ani?

- Acest lucru va depinde de mai multi factori: evolutia presei scrise in lume, posibilitatile financiare si nu in ultimul rand, interesul romanilor de a citi un ziar facut pentru ei.

- Ce iti doresti pentru viitor, in general? Ce planuri ai pentru “Gandacul de Colorado”, in special?

- Cum am mai precizat mai sus, sper ca acest ziar sa ajunga la un punct in care problema autofinantarii nu se va mai pune, iar in acel moment, publicatia se va putea extinde din toate punctele de vedere.

“Jurnalismul… este intr-un punct critic, in acest moment.”

- Cum ai descrie peisajul jurnalistic actual din Statele Unite?

- Personal, nu am o parere prea buna despre presa americana, acest lucru datorandu-se lipsei de obiectivitate in elaborarea stirilor. Unul din aceste motive fiind faptul ca, pe plan politic, in America exista doar doua partide politice puternice, acestea fiind cele care de obicei, dicteaza mersul lucrurilor.

- Dar din Romania?

- Din pacate, in Romania se observa o tendinta intr-o directionare in stilul american, ceea ce nu este de exemplu, jurnalismul invatat de generatia mea, la scoala. Pe de alta parte, se observa aparitia multor publicatii de scandal sau cu un stil jurnalistic extraordinar de neprofesionist, ceea ce denota ca romanul se indobitoceste pe zi ce trece, trecand de la cultura eminesciana la manelismul inculturii.

- Foarte multe publicatii importante si-au incetat aparitia in ultimii ani. Este posibil sa se intample acelasi lucru si cu ziarele locale?

- Ziarele locale incearca sa se mentina pe linia de plutire in ultimul timp, prin a taia multe din costurile redactionale si a se axa mai mult pe aparitia prin Internet. Fiecare publicatie depinde de felul in care este structurata, de politica abordata la nivelul managerial si aparitia acesteia pe un termen mai scurt sau mai lung de timp, va fi impusa de acesti factori, care se adauga la ceilalti, de la nivelul economiei.

- Cum vezi viitorul jurnalismului pe termen lung, in Statele Unite?

- Jurnalismul din Statele Unite este intr-un punct critic, in acest moment… Ziaristi ca Walter Cronkite, Bob Woodward, Carl Bernstein sau John Hersey nu se nasc in fiecare zi… Presa americana scrisa, dar mai ales televiziunile se axeaza in ultimul timp, mult prea mult pe subiectivism si pe relatarea stirilor din punctul de vedere al concernului de presa pentru care lucreaza reporterii. Presa online insa, a prins mult avant in ultimii ani si a inceput sa aiba un contur bine definit, in multe situatii surclasand celelalte tipuri de presa.

- Crezi ca in cele din urma, publicatiile online le vor lua locul celor tiparite?

- Lumea va cumpara intotdeauna presa scrisa, fie ca se va afla intr-un aeroport, intr-o sala de asteptare sau pur si simplu, sentimentul de a citi ceva tiparit nu poate disparea… E absurd sa spui ca intr-o buna zi, nu vor mai fi publicate carti, din cauza faptului ca lumea le poate citi pe Ipod-ul personal sau descarca pe Kindle.

- Ai un sfat pentru cei care doresc sa faca jurnalism?

- Sa incerce sa iubeasca neprevazutul, sa fie obiectivi in tot ceea ce relateaza si sa fie curajosi in a spune lucrurilor pe nume.

Traind cu nostalgia Romaniei

- De ce ai ales Denver, Colorado?

- Din intamplare. Cand am primit o oferta de munca in acest stat, nu m-am gandit nici o clipa cat voi fi de norocos cu ceea ce voi descoperi aici.

- Ce ne poti spune despre comunitatea romana din Colorado?

- Comunitatea romanilor din Colorado este impartita in mai multe biserici si organizatii non-profit, dar este destul de stransa, lucru care se poate observa in cadrul festivalurilor romanesti organizate in acest stat.

- Cat de des mergi in Romania?

- In Romania, incerc sa plec in fiecare an, dar uneori, acest lucru nu depinde doar de mine… Din motive personale, nu am fost din anul 2006, dar ultima peripetie pe teritoriu european a fost una de neuitat. De fiecare data cand ma intorc in Romania, incerc sa vizitez si o tara-doua europene in care visam sa ma duc, de pe vremea copilariei.

- Care au fost impresiile cu care ai revenit din Romania?

- De fiecare data cand ma intorc in tara, amintirile ma coplesesc si ma gandesc cu nostalgie la vremurile de mult apuse, dar pe de alta parte, redescopar o fata a Romaniei pe care ma bucur ca am lasat-o in urma, acum aproape zece ani.

- Ce hobby-uri ai?

- Printre hobby-urile mele se numara filmele, sportul, filatelia, numismatica, si nu in ultimul rand, arta.

- Cum iti petreci timpul liber?

- Timpul liber, asa putin cat este, il petrec alaturi de sotia mea, Ela, si de cei doi catei ai nostri, Bella si Luke. Activitatile sunt nenumarate…

- Ce mesaj vrei sa le transmiti cititorilor nostri?

- Nu incetati niciodata in a crede in voi insiva, in puterea presei scrise de a va educa si de a va deschide noi orizonturi. Nu uitati ca intotdeauna, veti gasi in “Gandacul de Colorado” un prieten in care veti putea avea incredere.

Atunci cand arta se transforma in zbor. De vorba cu poeta si prozatoarea Victorita Dutu

admin — Fri, 18 Sep 2009 10:34:34 +0000

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Poeta si prozatoarea Victoriţa Duţu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o allta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Despre parintii ei, aceasta spune ca sunt cei mai buni si mai curati parinti din univers. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi, si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie “NAJI NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare – pictura.

“Tot ce fac are la baza rigoarea matematica.”

- Vorbeste-ne despre debutul tau literar. Cand si unde s-a produs?

- Simplu, m-am dus cu o prietena, la un targ de carte tinut la Teatrul National, Bucuresti, m-am oprit la un stand, la intamplare, am luat o carte, am rasfoit-o, am inceput sa glumesc cu prietena mea si am aruncat intrebarea: “-Pe mine nu ma publicati?/ -Ba da, daca sunt bune, publicam./ -Si cum aflu daca sunt bune sau nebune?/ -Le aduceti la noi./ -Da, unde?/ -Le aduceti la noi, la Muzeul Literaturii./ -Si unde vine asta?/ -Aici, in Romana./ -Daca intreb, stiu oamenii?/ -Da stiu?/ -Cu cine am vorbit?/ -Cu Marin Codreanu./ -Bine, o sa vin.La revedere./ -La revedere.”

Dupa trei saptamani, i-am dus un manuscris acolo, domnului Marin Codreanu si a doua zi, m-a contactat si am publicat primul volum, la Editura Muzeului Literaturii Romane in colaborare cu Asociatia Scriitorilor, Bucuresti.

- Ce a urmat dupa aceea?

- Am publicat pana la opt carti, poezie si proza.

- Ce titluri de volume de poezie si proza care iti poarta semnatura ai dori sa ne prezinti?

- Cartea de poezie religioasa “Vreau o alta lume”. Apoi, romanul la care inca mai lucrez, de la publicarea primului volum pana acum, am ajuns deja la volumul sase.

- La ce concursuri de poezie ai participat? Cu ce rezultate? Prin ce crezi ca s-au remarcat creatiile tale?

- Anul trecut, am participat la un concurs de poezie al romanilor de pretutindeni, organizat de revista « Starpress », al carei director este doamna Ligya Diaconescu. Am castigat locul trei la acest concurs si am stat pe gratis , ca premiu de fapt, cinci zile, in statiunea Olanesti. A fost de vis. Si nu pot sa ii spun decat felicitari acestei doamne extraordinare, Ligya Diaconescu, pentru ca am devenit prietene, de atunci.

Creatiile mele prin ce s-au remarcat ? Vin intotdeauna, cu o imagine si o idee, fara acestea doua creatiile mele nu se sustin, e ca la matematica, tot ce fac are la baza rigoarea matematica. Iar in pictura e la fel, daca o pictura de-a mea nu are idee si nu transmite ceva, nu pot sa pictez. E ca o demonstratie launtrica a unui ceva pe care eu il caut si acel ceva nu poate fi decat frumos, intoarcerea la sacralitate, la templu, la vesnicie, la ordinea lui Dumnezeu, daca lipsesc acestea, ma plictisesc.

- La ce publicatii din tara si din strainatate colaborezi?

- In principiu, la cele care ma publica. „Romanian Times”, „Agero”, „Oglinda literara”, „Starpress”, „Cetatea lui Bucur”, „Vatra Veche”, „Observatorul”, „Opinia Teleormanului” si multe altele, le prefer pe cele online, pentru ca au foarte multi cititori si raman, cele tiparite dispar si au un numar limitat de cititori. Insa nu imi place sa fac critica de arta, recenzii sau comnetarii la evenimente sau atacuri, asa cum se practica peste tot, ma plictiseste, vreau sa ma ocup numai cu ceea ce am eu de scris, atat. Daca ies din preocuparile mele, imi pierd libertatea si mie imi place sa fiu o fiinta libera si sa ma bucur de libertate la maxim, dar de una creatoare. Cea mai mare libertate e rugaciunea.

Cultura – o chestiune de voluntariat

- Cand ai inceput colaborarea cu televiziunea TVRM cultural si educational?

- Gratie doamnei Bondrea, care mi-a oferit acest post din septembrie 2008, careia ii multumesc din tot sufletul pentru tot ce a facut pentru mine si pentru ca mi-a acordat aceasta sansa de a gandi si de a chema la dialog oameni care fac ceva pe plan cultural, spatiu care a devenit aproape in exclusivitate, o chestiune de voluntariat. E frumos, e un loc in care inteligenta si eleganta spiritului se vad si asta si vreau, pentru mine inseamna respiratie intelectuala si nu mai conteaza dezamagirile, conteaza unde trebuie sa ajung -la telespectatori, aceasta e esential.

- Ce este “Gandesti, deci existi”? Cand a debutat aceasta emisiune? Ce audienta are ? Ce topic-uri abordeaza?

- Invitatii emisiunii sunt scriitori, pictori, teologi, matematicieni, actori, balerini, oameni de cultura care vorbesc si incanta publicul cu realizarile lor, viata lor, stabilim o tema actuala si dezbatem acele probleme care ne framanta sufletul. Are o audienta foarte buna in randul emisiunilor culturale, e o emisiune care imi place.

- Ce face, concret, Victorita Dutu, la emisiunea “Gandesti, deci existi”?

- Pun intrebari, provoc la discutii inteligente, ma intereseaza spontaneitatea dialogului, in asta consta frumusetea, sa urmaresti felul gandirii unui om, aceasta e fascinant in emisiunea mea. Insa fiecare dintre noi, inclusiv telespectatorii, avem nevoie de rabdare.

- Vorbind la modul practic, in ce masura vezi ca pe o provocare aceasta emisiune?

- Practic, intalnesc foarte multi oameni, unii exceptionali, care au facut lucruri uimitoare in cariera lor si invat, invat si de la cei care ma dezamagesc, care au fata de mine o atitudine ostila, invat cum nu trebuie sa fiu eu. Cresti, intalnindu-te cu atat de multi oameni care vor sa traiasca asemenea unor adevarati oameni de cultura, care vor sa traiasca frumos, si asta ma bucura, si ii bucura si pe cei care privesc. In emisiune la mine vin oameni normali, ca noi toti, oameni necunoscuti, tineri si varstnici, dar care au ceva de spus cu mintea lor si prin creatia lor si viata lor, asta este esential pentru mine.

„Eu pictez foarte mult in minte.”

- Ai ales pictura tot ca pe o provocare ?

- Nu, eu nu am inceput sa pictez decat foarte tarziu, nici macar nu am luat in serios pictura, cand eram la liceu. Am inceput sa pictez de la douazeci si unu de ani, si asta pe cont propriu, simteam nevoia sa fac asta, era prea multa matematica pe care o studiam, toata ziua eu nu faceam decat sa invat matematica, iar cand eram in liceu, nici macar o secunda nu m-am gandit ca eu as putea sa ajung sa pictez, pentru mine matematica era totul. Am inceput sa pictez de la geometrie, de la vederea spatiala din interior, simteam nevoia sa exteriorizez cumva, era prea sec ce vedeam, ce faceam, aveam nevoie sa exteriorizez ce purtam in interior, ma duceam la bojdeuca lui Creanga, in spatele ei, pe o banca, ma lungeam pe ea cu fata la cer si ma uitam printre crengile copacilor, si mi-am zis dintr-o data, ”aha, asta trebuie sa fac, imaginile astea sa aiba viata, sa prinda contrast”, si de aici, de la visul acesta, a inceput totul. Totul era geometrie pura, dar nici pana acum nu am ajuns sa redau in vreo pictura nevoia interioara de atunci, perfectiunea aceea, starea aceea care e alta si alta in mine. Inca nu am ajuns, mereu e launtrica, iar in spatele a tot ce traiesc e ordinea matematica, nu pot sa ma desprind de ea. Asta sa fie provocarea, de a picta ceea ce port in mine permanent si inca nu am pictat, inca nu… Tot ceea ce am pictat pana acum e palid fata de ceea ce vreau sa pictez, cu fiecare pictura nu fac decat sa ma apropii de necunoscutul acela, care e atat de frumos, dar e ca la matematica, infinit.

- Am remarcat de asemenea, ca in poemele tale se observa pregnant o anumita inclinatie spre plasticitate, spre elementul pictural. Pictezi in gand, atunci cand scrii sau scrii in timp ce lucrezi la un tablou? Unde se intalnesc si unde se despart cele doua pasiuni ale tale?

- Eu pictez foarte mult in minte. Pictez si cand stau cu ochii deschisi , daca am timp liber , o pauza de cinci minute, prefer sa inchid ochii si sa pictez, e ca un fel de terapie la violenta zilnica, la agresivitatea permanenta. Trebuie sa recunosc aici, ca toata viata noastra este o imensa pierdere de vreme, si cand zic asta, nu ma refer la ceeea ce facem concret, ci la ceea ce facem cu mintea, mintea sta, nu face treaba decat din cand in cand, in rest, din automatism in automatism, sta in pauza. Eu, din acest punct de vedere, imi folosesc mintea foarte putin. Extrem de putin, in rest, tot felul de nimicuri zilnice care ne incomodeaza si ne risipesc gandirea.

La mine nu e nimic separat, nu pot sa fac distinctie sau ruptura in forul meu interior, intre teologie, matematica, filosofie, poezie, pictura, gand, la mine sunt impreuna, in interiorul meu e un tot, e ca si cand eu as fi un lac in care curg mai multe izvoare. As vrea ca opera mea sa fie mai multe feluri de nuferi. Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?

- Cand ti-ai dat seama ca esti de fapt, un artist plastic in toata puterea cuvantului?

- Inca nu mi-am dat seama de asta! Eu merg spre asta.

„Energii creatoare”

- Ai vrea sa ne vorbesti despre tablourile tale, sa le mentionezi pe cele care iti sunt cel mai aproape de suflet?

- Da, as vrea sa vorbesc despre cele cosmogonice, pentru ca pornesc de la Geneza. As vrea sa vorbesc despre un tablou, „Energii creatoare”. La aceasta idee m-am gandit cativa ani de zile. Cum as putea sa fac o pictura in care, pornind de la geneza sa arat ca universul acesta fizic pe care il cerceteaza oamenii de stiinta, deci si pamantul, este creat de Dumnezeu si poarta pecetea Sfintei Treimi, cum as putea sa gasesc aceste simboluri. Si m-am gandit la cele trei sageti de lumina care poarta in ele pecetea treiului, Ele ce ating devine lumina , putere, energie, forta, culoare , sens. Sunt doua sfere exterioare, una in intuneric, care abia se vede, si cealalta lumina de la aceste energii, este vorba aici de partea lumii care ne este noua aratata si daruita noua spre cunoastere, si cealalta parte care se ascunde, pentru ca Dumnezeu este infinit, dar noi nu putem cunoaste decat prin taina puterii Lui creatoare.

Asta am incercat sa redau. Dar pictura e matematica. Este extrem de geometrizata, dar plasticizata prin forma si culoare. E ceva frumos pentru mine , pentru ca imi exprima ideea, si-mi place, conceptualizez.

- Am putea spune ca pictezi in stil clasic in contextul artei moderne. Ce artisti te-au influentat si te-au inspirat?

- Sunt trei, Fra Angelico, Michelangelo si Van Gogh. De la Van Gogh, scrisorile lui, am invatat sa pictez.

- Unde ai expus?

- In Bucuresti, de foarte multe ori, iar in afara tarii, in Elvetia si Polonia, In Elvetia, trebuie sa ii multumesc doamnei Marinele Safta, si in Polonia, domnului Cornel Calonfirescu, doua persoane extraordinare.

- Cine sunt pictorii alaturi de care ai expus?

- Am un grup de pictori, printre ei Reli Daniela Voicu, Rodica Voicu, Mirela Traistaru.

„Lumina de pe umarul stang”

- Ce este „Lumina de pe umarul stang”?

- Consider ca mergem prea repede si nu mai avem timp sa privim cerul, care se oglindeste pe umerii nostri. Pictorita din mine considera ca trebuie sa picteze si sa arate oamenilor ce face, invitandu-i printr-un gest : ”sa te privesti in inima si apoi sa faci aceasta rotire, catre umarul stang unde este asezata lumina cerului si apoi catre cer, iar pictura sa devina zbor ca si rugaciunea, ca si visul, ca si puterea si forta vietii. Prin aceasta intoarcere ochii devin curati si poti sa vezi Adevarul, Calea si Viata.”

- In poezia „E ca si cum eu”, din volumul „Cea care as fi”, afirmi: „M-as desparti pe din doua,/ Ca si cum un fulger/ Ar patrunde in stanca,/ Stanca s-ar crapa”. Ai avut o expozitie de pictura si poezie “ Punctul de la infinit”. A fost aceasta expozitie momentul unei dualitati – pe de o parte poeta, pe de alta parte pictorita Victorita Dutu – sau a marcat momentul unei simbioze intre cele doua arte pe care le practici?

- E o dualitate pe care o traiesc zilnic si cred ca fiecare dintre noi traieste asa prin ascunsul din noi. O parte din mine a tasnit in sus, catre cer, si cealalta e rostogolita in bolovanii calcati de pasii oamenilor, indiferenti la mersul lumii si al lor. La mine, in interiorul meu, lucrurile nu sunt separate, nu stiu cum sa explic asta.

„Noi traim in viitor, si nu in trecut”

- Care consideri ca e cea mai mare realizare a ta de pana acum?

- Toate realizarile mele de pana acum sunt foarte mari, pentru ca sunt darul lui Dumnezeu si curatia oamenilor care au contribuit la realizarile mele, pentru ca nu as fi putut sa fac nimic de una singura. Fiecare realizare a mea este extraordinar de importanta, pentru ca ea a fost colosala la momentul in care a venit, ca sa o traiesc ca o binecuvantare de la Dumnezeu si m-a propulsat cu zeci de ani putere inainte, pentru ca noi traim in viitor si nu in trecut. Acum, cea mai apropiata realizare este premiul din Liban, cat ma bucur pentru asta, si ma bucur extraordinar de mult ca nu sunt singura, ca suntem atat de multi romani, ce frumos. Avem demnitate, putere, forta, suntem liberi. CE FRUMOS !!!!!!! Tacerea devine creatoare! Singuratea devine creatoare. Cea mai mare realizare a mea este puterea pe care mi-o da Dumnezeu sa merg inainte, orice ar fi. Nu-i frumos?

- “Asteptam ca timpul/ Sa se transforme intr-o raza de soare”, spui in poemul „Copilul din mine ma priveste din cer”. Cum se va transforma in viitor, timpul intr-o raza de soare, pentru tine, ce planuri ai?

- Sa nu renunt niciodata, la idealurile de la douazeci de ani. Sa le indeplinesc pe acelea.

- Cum iti petreci timpul liber?

- Nu am timp liber, pentru ca ma straduiesc sa-l flosesc integral si sa nu il pierd.

- Ce hobby-uri ai?

- Nu am asa ceva, am numai lucruri serioase, ma odihnesc muncind la altceva. A, ba da, ar fi unul, sa-mi conduc masina, imi place la nebunie! E un hobby?

- Pe 11 august 2007 ai lansat antologia de versuri „Drumurile vietii”. Unde se intersecteaza pentru Victorita Dutu drumurile matematicii, ale filosofiei, ale picturii si ale creatiei literare?

- In Drumul cautarii lui Dumnezeu si al urmarii lui Hristos.

- Ai un mesaj pentru cititorii nostri?

- Da, doua versuri dintr-un poet de care sunt indragostita: “Adevaratele infrangeri/ Sunt renuntarile la vis.” (Radu Gyr)

Victorița Duțu

http://victoritadutu.wordpress.com/

victoritadutu@yahoo.com

De vorba cu Delia Florea, specialist in biblioteconomie, despre pasiunea pentru carte scrisa

admin — Thu, 17 Sep 2009 14:01:32 +0000

De Octavian Curpas, justitia@justice.com

Delia Florea provine dintr-o familie cu serioase şi multiple preocupări artistice, de aceea, decizia ei de a studia pictura a venit ca un lucru firesc, normal. În prezent, Delia Florea este studentă la Facultatea de Arte plastice şi decorative, în oraşul natal, Baia Mare şi în paralel cu şcoala, lucrează la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, din aceeaşi urbe. Delia Florea este de asemenea, licenţiată a Facultăţii de Litere, specializarea Teologie Ortodoxă – Asistenţă socială, din Baia Mare şi are un masterat în Etnologie şi antropologie socială. Delia Florea s-a născut pe 9 mai 1965.

„Întreaga viaţă este o provocare.”

- Cum şi când ai ajuns să lucrezi la Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”?

- Am început să lucrez în cadrul acestei instituţii din 2003, ca urmare a faptului că îndrăgesc nespus de mult oamenii şi cărţile.

- În ce constă activitatea ta la această bibliotecă?

- De şase ani, activez ca bibliotecar în cadrul secţiei Împrumut cărţi pentru adulţi.

- Ai terminat Asistenţă Socială în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă. Cum te ajută ceea ce ai învăţat în facultate în munca ta cu publicul ?

- Specializarea în care m-am calificat mă ajută foarte mult în munca mea cu utilizatorii. În timpul studenţiei, frecventam foarte des biblioteca, deoarece trebuia să-mi pregătesc examenele şi lucrările de seminar. Într-o oarecare măsură, datorită acestui fapt, şi nu numai, pentru că un bibliotecar trebuie să citească permanent şi să fie la zi cu noutăţile, pot să le recomand celor ce sunt interesaţi de domeniile pe care le-am studiat, cele mai bune lucrări. Sunt mulţi cititori care au nevoie de îndrumarea şi recomandarea bibliotecarului. Unii dintre aceştia suferă din cauza lipsei de comunicare şi caută modalităţi de a înlătura acest neajuns.

- Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu” editează revista “Bibliotheca septentrionalis”. Numeşte-te câteva din contribuţiile tale la această publicaţie.

- „Călătorie pe tărâmul biblioterapiei”, „O lecţie de bunătate”, „Poezia religioasă a lui Petre Dulfu”, „Să râdeţi şi atunci când eu nu voi mai fi!”, ş.a.

- Vorbind la modul practic, în ce măsură vezi ca pe o provocare profesia ta actuală?

- Bibliotecarul trebuie să ştie să atragă publicul, mai ales acum, când Internetul e la îndemâna oricui, iar oamenii sunt tentaţi să renunţe la citit.

- Ai ales arta tot ca pe o provocare ?

- Da, bineînţeles. Întreaga viaţă este o provocare. Mereu dăm examene care necesită „răspuns bun” la Judecata finală. Se pare însă, că cea mai grea artă este arta de a ne duce crucea!

- Cum a început pasiunea ta pentru artă?

- Un rol important în stimularea acestei pasiuni l-au jucat semenii pe care i-am întâlnit, mediul în care mi-am format personalitatea, accesul neîngrădit la cărţi, albume, expoziţii, etc.

“Ca păpuşar, am beneficiat din plin de admiraţia micuţilor spectatori.”

- Ai lucrat şi ca artist păpuşar (amator). Ce te-a atras la teatrul de păpuşi?

- Da, timp de trei ani, am lucrat ca actor păpuşar în cadrul secţiei Păpuşi a Teatrului Dramatic Baia Mare. Astfel, am avut acces la o „lume nouă”. Celebrul sculptor român, Constantin Brâncuşi, spunea : „Când nu mai suntem copii, am murit demult”. Eram (şi poate mai sunt) un copil mare, care dorea să (se) joace în continuare.

- Ai vrea să ne prezinţi câte ceva din culisele unui spectacol de teatru de păpuşi?

- Pentru a realiza un spectacol, se lucrează intens în spatele paravanului. Este foarte importantă relaţia cu cei din echipă care sunt în acelaşi timp, şi partenerii de scenă.

- Din distribuţia căror spectacole ai făcut parte?

- Am jucat în Cenuşăreasa, care a luat locul I la Budapesta în anul 1992, în Cocoşelul neascultător, unde am deţinut rolul principal, în Elefănţelul curios, în Capra cu trei iezi, în

Galoşul fermecat, Locomotivioara leneşă, ş.a.

- Tot la teatru ai deprins si arta confecţionării păpuşilor. Ne poţi prezenta pe scurt, procesul în urma căruia “se naşte” o păpuşă?

- Citesc cu atenţie textul piesei şi stabilesc rolul destinat personajului-păpuşă. Fac o schiţă în care încerc să surprind expresivitatea acesteia, apoi caut materiale adecvate pentru confecţionare.

- Îţi mai aminteşti care a fost prima păpuşă creată de tine?

- Baby-doll, o păpuşă copil.

- Care era cea mai mare răsplată în munca de păpuşar? Dar în cea de bibliotecar?

- Ca păpuşar, am beneficiat din plin de admiraţia micuţilor spectatori, care în pauză sau după terminarea reprezentaţiei, doreau să-i cunoască pe cei ce însufleţesc personajele. În meseria de bibliotecar am satisfacţii atunci când pot ajuta cititorii dezorientaţi şi-i văd plecând de la bibliotecă cu zâmbetul pe buze.

Atunci când expui pentru a aduce bucurie celorlalţi

- În prezent, studiezi artele plastice, secţia pictură. Cum reuşeşti să îmbini munca şi şcoala?

- Nu e uşor, deoarece ambele activităţi sunt destul de solicitante. Însă găsesc multă înţelegere la cei din jurul meu, ceea ce îmi dă imboldul de a merge mai departe.

- Intenţionezi să faci carieră în artă?

- Nu mi-am propus acest lucru. Muncesc din plăcere, pentru a expune, şi poate, pentru a aduce bucurie celorlalţi.

- Cât din elementele deprinse pe când erai artist păpuşar le regăseşti în studiul picturii? Unde se întrepătrund şi unde se despart cele două?

- În general, artele sunt înrudite între ele pentru că necesită creativitate, dăruire, înzestrare nativă, dar şi multă, multă muncă. O diferenţă majoră dintre cele două ar fi faptul că păpuşăria necesită o colectivitate, pe când pictura nu include neapărat acest factor; iar ca apropiere a lor, aş menţiona scenografia.

- Ce cursuri îţi plac cel mai mult şi de ce?

- Istoria artei, Cromatologia, Estetica, Studiul culorii, Pedagogia artei. Consider că acestea îmi sunt utile la autocunoaştere şi la cunoaşterea altora.

- Te rugăm să numeşti câteva din expoziţiile la care ai participat cu lucrări.

- De obicei, particip de două ori pe an cu lucrări, la Salonul de primăvară şi la Salonul de toamnă, unde expun alături de alţi colegi, membri ai Asociaţiei artiştilor amatori din Baia Mare, şi la expoziţiile organizate în cadrul facultăţii, la finalul fiecărui semestru.

- Ce încerci să exprimi prin lucrările tale?

- Deoarece Dumnezeu este IUBIRE, prin lucrările mele aş dori să-mi exprim iubirea faţă de Tatăl ceresc, dar şi faţă de creaturile Sale.

- În ce doreşti să te specializezi după absolvirea facultăţii, artă comercială, istoria artei, etc. şi de ce?

- Nu am luat o decizie în acest sens, pentru că peste doi ani, când voi absolvi această facultate, se vor schimba multe lucruri.

“Timpul separă valoarea de non-valoare.”

- Cine sunt pictorii tăi preferaţi?

- Îi admir în mod deosebit, pe Arsenie Boca, Monet, Degas, Aurel Dan.

- Cine sunt artiştii plastici cu care ţi-ar place să lucrezi, dacă ţi s-ar oferi această şansă?

- Rodica Tărţan şi Aurel Dan.

- Ce recomandare ai dori să le faci celor care intenţionează să urmeze artele plastice?

- Să fie curajoşi şi să nu se lase doborâţi de piedicile care, cu siguranţă, le vor ieşi în cale.

- Care sunt factorii de care crezi că ar trebui să ţină cont un viitor student la arte plastice, atunci când optează pentru această facultate?

- În primul rând, să aibă o motivaţie puternică şi disponibilitate de a face sacrificii, deoarece materialele şi modelele costă destul de mult.

- Crezi că este important să fii în primul rând, pasionat de artă, pentru a deveni un student şi apoi, un profesionist bun?

- Bineînţeles. Fără pasiune şi dăruire nu se poate realiza nimic.

- Care consideri că e cea mai mare realizare a ta de până acum?

- În tot ceea ce am întreprins am pus suflet. N-aş putea spune care este cea mai mare realizare, timpul va decide. El este cel care separă valoarea de non-valoare.

- Ce îţi propui pentru viitor?

- Să mă perfecţionez cât mai mult în acivităţile pe care le desfăşor.

- Cum îţi petreci timpul liber?

- Care timp liber!? … În puţinele momente de respiro, prefer liniştea şi frumuseţea naturii.

- Ce hobby-uri ai?

- Numismatica, filatelia, cartofilia, etc. Îmi place să citesc, să ascult muzică de bună calitate şi să colecţionez îngeri-bibelou.

- Ai un mesaj pentru cititorii noştri?

- Să nu uite că avem datoria sfântă de a ne înmulţi talanţii (talant – talent).Tot ceea ce fac să fie ca o rugăciune închinată Creatorului suprem şi să aducă BUCURIE celor din jur.

Octavian Curpaş

Surprise, Arizona

Interviu cu scriitorul Ion Murgeanu

admin — Wed, 02 Sep 2009 08:19:35 +0000

By Lucreţia Berzintu

Motto: ”Ion Murgeanu cântă soarele ce face iarba să crească, mustul de soare curgând pe pământ, vântul, dragostea. Inspiraţia sa e năvalnică şi uneori solemn exaltată…” (G. Călinescu)

Pentru Ion Murgeanu (poet, prozator, jurnalist), poezia în sine, nu poate fi decât un fel de metafizică practică, după cum singur a dedus. La tinereţe a scris versuri doar în voia inspiraţei, ceea ce a făcut să-i aducă numai necazuri: pe de o parte Cenzura ”epocii de aur”, iar pe de altă parte, Securitatea regimului ceauşist.

Este un poet inconfundabil cu alţii, el însuşi fiind un ”turn al onoarei”, după titlul unui volum apărut iniţial 1987, Editura Cartea românească, reluat de Editura Vinea ca titlul ediţiei de autor 2004.

Poetul Ion Murgeanu publică pentru prima oară în ”Flacăra Iaşului” la vârsta de 19 ani (1959), dar debutul literar este cel din revista Contemporanul, cu versuri salutate de G. Călinescu.

Debutează editorial cu volumul de versuri Repaose, în anul 1969.

Selectiv, între cei care au scris despre poezia sa, au fost: G. Călinescu, Paul Georgescu, Ştefan Augustin Doinaş, Dinu Flămând, Al. Piru, Ion Cristofor.

- Domnule Ion Murgeanu, când v-aţi descoperit talentul de scriitor şi în ce împrejurări?

- Foarte de timpuriu şi aş putea zice într-un mod nostim: făceam pluguşoare la Anul Nou, cerute de flăcăii din Zorlenii natali contra-cost, “tematice”, am putea spune, critice şi umoristice, vizând realităţi locale. Mi se plăteau. Aş putea zice acum, că am fost un “scriitorcapitalist” avant la lettre. Dar talentul meu, în mod paradoxal, s-a relevat în proză, când în clasa a cincea fiind, la ciclul doi, cum se spunea pe atunci, profesoarade limba română, Dna Vasilache, când ne-a predat despre schiţele lui I.L Caragiale, făcu un experiment, cerându-ne să facem şi noi, după cum ne taie capul o schiţă de autor. A mea va fi ieşit deosebită, dovadă nu nmai că m-a lăudat, dar m-a pus să o citesc la catedră, în faţa clasei. Sigur că evenimentul nu a trecut fără “incidente”: Ionel Popa, băiatul înăţătoarei Dna Sofia şi a preotului Gheorghiţă, se arătă invidious reacţionând brutal şi “ireconciliabil”. “A copiat-o, susţinea el, din revistra Cravata roşie.” Atunci auzeam prima oară că ar exista o revistă cu acest titlu şi “doamna Vasilache, îi ceru lui Ionel să mă confrunte aducând data viitoare la şcoală revista cu schiţa respectivă. Bineînţeles că neavând ce aduce, conflictul s-a stins tacit “între noi” şi drept scuză, s-au prins cu minciuna, Ionel a plâns. Dar acesta a fost primul semn al invidiei literare, care de-a lungul întregii vieţi m-a însoţit, într-un fel sau altul.

Cu Ionel Popa (care într-un final deveni contabil sau aşa ceva) fiind pe atunci într-o acerbă competiţie , an de an, la premiul întâi cu coroniţă, care, bineînţeles, i se atribuia lui, cel mai des, pe motive de părinţi. “Corupţia”, în formele ei “inocente” nu este la noi un fenomen nou sau colateral…

- A existat cineva care să vă influenţeze în creaţia literară, dintre marii scriitori?

- Primele versuri, e destul de ciudat, mi-au fost “influenţate”de Alecsandri şi de Topârceanu. Citeam Caragiale, fiind în acea vreme şi centenarul naşterii marelui satiric (1952), pentru că împreună cu sora mai mică, Tincuţa, am fost selectaţi să jucăm pentru scena căminului cultural, în schiţa “Vizită”, dar şi în actul IV al “Scrisorii pierdute”: regizoare era, de data aceasta, Dra Taşcă, de fizică. Am reîntâlnit-o câţiva ani mai târziu la liceu laBârlad şi nu mă uitase;vă închipuiţi; în schiţa“Vizită” eu eram Ionel cel obraznic, iar Tincuţa madam Popescu, dar în actul “Scrisorii pierdute”, Tincuţa fiind, fireşte, Zoe, mie îmi reveni o partitură de mare comic: Agamiţă Dandanache. Succesul a fost fulminant: “ si …clopoţeii coniţă..linca linca, linca linca…îmi ţiuie în urechile…”Lumea în sală era toată un hohot de râs, un singur spectator doar…plângea: era tata; el plângea de emoţia descoperirii a cât de talentat era ca actor băiatul lui… Povestea este mai lungă, căci ea s-a repetat şi în ultimul an de liceu, la Vaslui, unde am jucat în piesa lui Haşdeu “ Trei crai de la răsărit” sau “Orthonerozia”(1879), rolul franţuzitului musiu Jorj; de pe scenă ştiu că am ieşit pe stradă aşa cum jucasem, în piesă, în frac şi cu ţilindru, iar copiii urbei se ţineau după mine, imitându-mă: „Musiu Jorge, Musiu Jorge!”; din păcate spectatorul meu devotat tata era în puşcărie, fireşte pe motive politice, şi n-a putut să-mi trimită decât o amărâtă de carte poştală, pe care tânărul director al liceului- şcoală medie, fostul liceu “Kogălniceanu” de la Vaslui, mă chemă la cancelarie să mi-o arate: “Acum înţeleg eu mai multe despre tine”. Soţia sa, profesoara de fizică, la care eram vax, era atât de încântată de talentul meu dramatic, dar mai ales comic, deci conchise că nu soră, rudă de mi-ar fi, ar face totul să dau la teatru…Decise că aş fi putut deveni unul din marii actori , din viitor, ai ţării noastre. Dar cariera mea de actor fu scurtă şi motivată, când am ajuns la Eminescu, aflând de pasiunea poetului adolescent pentru teatru…Dar până la Eminescu-autor, mai va! Mai întâi, cum se întâmplă. M-am îndrăgostit de biografia lui neobişnuită, iar pe versurile lui, care mi se păreau atât de fluide, dar în mod sigur “simple şi musicale” abia dacă… digitalizam…

- Familia a avut vreun rol în acest sens?

- Am povestit despre “extazul” lui tata în faţa talentului meu ca “actor”. El ne inculcase, de altfel ideea, total neproductivă, observ peste ani şi nepedagogică, de-a fi fost şi eu şi surorile mele “deosebiţi”, oricum “altfel”, decât ceilalţi copii din sat…El, din condiţia lui de “ţăran”( vorba vine, pentru că mai mult se ocupa de afaceri şi cu negustoria), avu ambiţia să-şi înveţecopiii, sora mea Condela, fiind printreprimele care intrase la liceul de fete “Iorgu Radu” din Bârlad. De la ea am sustras primele mele lecturi mai deosebite: romanul “Roşu şi Negru” de Stendhal…dar şi…”Mitul androginului” de Mircea Eliade, ce nu era interzis încă în anii liceali ai Condelei, când liceul mai era încă liceu, în formula lui clasică… Eu nu am avut parte decât de “ruinurile” fostului colegiu “Codreanu”de la Bârlad, de unde m-am şi mutat, obligat s-o fac din motive de nesupunere, la Vaslui…Visul meu ar fi fost Iaşi cu fostul Liceu Internat, la care auzisem că învăţaseră toţi marii noştri scriitori de după Eminscu. Posibilităţile de atunci nu ne permiteau, deci am fost obligat, astfel, să mă mulţumesc cu Vasluiul, un alt semn din biografia mea: totdeauna blocat în destin de la marile idealuri. Le pot numi, fără să risc nimic, încă “romantice”.

- De-a lungul anilor aţi fost redactor la câteva publicaţii de renume, începând cu ziarul ”Clopotul” din Botoşani şi continuând cu ”România liberă”, ”Tribuna României”, ”Curierul Românesc” şi ”Meridianul Românesc” din California (SUA) la care sunteţi şi în prezent Redactor responsabil, Suplimentul cultural. Astfel, aţi avut ocazia să cunoaşteţi oameni de diferite caractere. Cine v-a impresionat cel mai mult, sau ce moment deosebit vi s-a fixat în memorie din timpul activităţii jurnalistice?

- În cartea mea “Himera literaturii” , scrisă sub forma unui dialog epistolar cu fratele Ion Lazu, basarabean strămutat în Oltenia, după cedarea fără luptă a provinciei româneşti de peste Prut, spun totul sau aproape totul şi despre acest subiect. Un capitol este numit, în mod ostentativ zic eu, ”Amintiri de la”Tribuna României. Elevata revistă fiind anume creată pentru românii din exil, după ideea şi modelul lui N. Iorga; în anii de “desprimăvărare” ideologocă, atunci când Ceauşescu bătând America “la pas” îşi pusese în cap să-i cucerească pe românii de acolo, dar numai cu metode securistice şi comuniste nu se putea. Le-a promis revista aceea în româneşte, şi trebuie spus că ieşise ceva deosebit, fără propaganda ziarelor de acasă, şi nici neam de “cult al personalităţii, care se iniţia în acei ani, de la o zi la alta. “Tribuna Românei” publica la Crăciun colinde iar la celelalte sărbători tradiţii specifice. Vă daţi seama: toţi dizidenţii şitoţi fugiţii de mai târziu, se luptut să apară, unde nume ca N. Balotă, bunăoară, publicau în mod curent. Ce vreau să subliniez este faptul că eu am făcut, în toate cazurile gazetărie culturală, dar nu am speculat din păcate, şi latura practică, a cunoaşterii celor mai importanţi oameni de cultură ai vremii… Aşa a fost şi aşa a rămas cu acest “minus” intolerabil caracterul meu, cu modestia lui imposibilă, sau poate derivând dintr-o timiditate suspectă, pe măsură ce anii treceau…

- Despre G. Călinescu, ce amintiri aveţi?

- Pe Căliescu nu l-am cunoscut personal; versurile noastre i-au fost trimise de G.Ivaşcu prin George Muntean, unul din foştii lui studenţi preferaţi şi am putea zice chiar “intimii” lui.

- Dar despre Tudor Arghezi?

- L-am cunoscut şi deţin de la el un autograf, în stilul insinuant arghezian: “Pentru colegii Ion Murgeanu şi Ion Iancu Lefter, dragoste şi voie bună”; fiind, între altele în epoca “lefterismelor”. Cezar ne numea“campioni ai umorului” în epocă, şi nu numai el. Legenda vagantă, pe care câţiva ani am târât-o cu noi, pe mulţi îi îndreptăţea să ne vadă aşa: fiind total dezinhibaţi…şi în răspăr cu “realităţile socialiste” şi celelale poncife vehiculate în epocă. Merită evocată mai pe larg memorabila întâlnire şi vizita la “Mărţişor”, unde rămăsese să locuiască, pe-atumci doar Baruţu, care ne-a şi condus şi prezentat părintelui său genial: “Baruţule, i-ai dus pe băieţi la Mărţişor: cum i-a lătrat câinii?!”

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră M. Eminescu, având în vedere că i-ați dedicat şi versuri?

- Eu ca poet nu sunt un “eminescian”; dar, cum spuneţi, nu amratat faza când, la tinereţe, i-am dedicat unele poeme: cel puţin unul rămâne şi azi valabil, fiind poezie pură, de inspiraţie şi elan specifice, pe care o selectez, în orice sumar al unei antiologii din versurile mele. Eminescu e mai mult decât genial; prin sacrificiulasumat pentrulimba româneacă şi Ţara ei, el este Hristosul nostru. Şi sfântul nostru în absolut. Arghezi însuşi l-a numit “sfântul prea curat al ghiersului românesc”…Mă mir că Biserica nu l-a canonizat, ţinând cont de începtul Evangheliei după Ioan: “La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul s-a făcut om etc..”Acesta a fost şi este Emiescu al limbii Române: întruparea Cuvântului.

- Pe Cezar Ivănescu l-aţi cunoscut în timpul liceului din Bârlad şi vă considera, un frate mai mare. În ultimele 35 de zile ale vieţi, poetul Cezar Ivănescu v-a simţit cel mai aproape spiritual. Oare, de ce?

- Nu ştiu dacă “spiritual” cât omeneşte, pur şi smplu. Am scris despre acele zile simptomatice, când le privim azi, şi premonitorii. Cezar “viteazul meu din poveste” se simţea urmărit şi-mi cerea seara târziu, să-l conduc până la poartă. Diferiţi “golani” îl agresau din nimic. Aşa a fost şi ultima oară, cu patru zile înainte de a fi fost ucis. Căci eu susţin şi voi susţine mereu varianta aceasta: Cezar Ivănescu devenise prea incomod şi a trebuit scos din peisaj. Nu altfel s-a întâmplat, la vremea lor, cu Eminescu şi N. Labiş. Sau cel mai recent cu basarabeanul Grigore Vieru.

- Pe cine, dintre marii scriitori, aţi mai cuoscut?

- Depinde ce doriţi să spuneţi prin “mari scriitori”; dacă vă referiţi la cei din recentele istorii literare, absolut pe toţi. Şi e târziu pentru mine, dar citind Istoria critică a Dlui Manolescu mi-am dat seama că o adevărată istorie, fie ea şi critică aş fi putut-o scrie si eu. Asta “critică“… i-a suflat-o la ureche, ca idee, G. Călinescu, dar ce a ieşit nu mai are în ea nimic călinescian. Istoria lui Călinescu fiind genială e unică, modelul ei nu poate fi repetat, decât cu riscul eşecului, cum e şi cazul Istoriei Dlui Manolescu, o “victorie a unei ambiţii” şi cam atât. Istoria critică de N.M nefiind decât opera unui belfer orgolios şi a unui suflet uscat şi complice cu clientela sa. Am scris despre cartea aceasta, însă din respect pentru amintirea tânărului Manolescu, al cărui talent “călinescian” l-am admirat, am căutat cât s-a putut,să mămenţin în limitele unui bun simţ elementar… Lipsesc multe din cartea Dlui N.M, şi cele ce sunt tratate sunt, în mod ciudat, cam improvizate. “Noua literatură” este o varză, îngrămădită toată în acelaşi ambalaj al “generaţiei 60”. Iar pe Labiş îl ataşează “generaţiei 40”. Dl Manolescu recunoaşte că G.C a ignorat total criticii din vremea lui, pre când dânsul citează tot ce citează, prin criticii vremii noastre şi a lui; chiar şi din Eugen Barbu, pe care ştim ce mult l-a “iubit” şi “cum” şi “cât”…

- Câte volume de cărţi aţi scris până în przent şi ce fel de poezie scrieţi?

- “Non multa, sed multum”, spune strămoşul nostru latin. “Nu multe, ci mult”. Scriu o poezie directă, inspirată şi “vitalistă”, cum o numea un critic (G. Grigurcu) care ar trebui poate să se citească mai mult şi nu se citeşte aprope deloc. Fiind prea simplu şi sincer unii mă consideră “complicat”. Pentru a fi şi mai clar cred că am reuşit, cel mai adesea, să scriu o poezie a adevărurilor eterne; mai aproape de rugăciune decât de blasfemie şi pornografie…Nici nu aş putea să scriu ce scriu aşa zişii “prostmodernişti” cum le spun eu. Iar “clasicii congelaţi” ai Dlui Manolescu rămân între preferinţele mele, în frunte cu Eminescu, redescoperit la fiecare nouă lectură…

- La ce lucraţi acum? Ce proiect de viitor aveţi?

- Proiectul de viitor ar fi să-mi pot tipări şi “opera mea critică”, contractată cândva de edituile Ideea Europeană şi EuroPress, prin directoarea lor operativă, poeta Aura Cristi, şi lăsată, cum se spune, cu căruţa ruptă-n drum. Cele două volume CLASICII NOŞTRI MODERNI şi EXCELSIOR ( care a fost şi culeasă, ultima, şi corectată de autor după culegere) s-au împotmolit “din lipsă de bani”.

- În opera dumneavoastră există multe teme biblice. De unde această influenţă din Biblie?

- Pentru că îmi încep fiecare zi cu o lectură din Biblie. E ceva rău în asta?!

- Ce v-a determinat să scrieţi o carte despre Iisus Hristos?

- Daniel Turcea m-a readus în biserică, iar de la părinţii Sofian Boghiu şi Contantin Galeriu, am învăţat nu numai să înţeleg cuvântul Domnului, dar şi smerenia. În fine, ample discuţii am avut, de-a lungul anilor, despre Iisus, cu Mircea Ciobanu, care nu era din biserica noastră, considerând sljuba duminicală “un scenariu istoric”. Şi totuşi, el m-a îndemnat cel mai insistent, auzind ce revelaţii trăisem, să scriu o carte despre IISUS. Ceea ce am şi făcut, dar din păcate când cartea apăru, Mircea plecase el la Domnul ,şi e drept că l-am visat, ca şi pe Daniel Turcea (mort la 33 de ani, “vârsta lui Iisus”), într-o splendoare …La fel mai târziu pe Cezar Ivănescu. În fine, simţindu-mă obligat să scriu o carte despre Iisus, am observat, că de fapt, şi până la urmă, nici nu am “scris-o” eu: mi-a fost dictată de Duhul Sfânt.

- Care a fost cel mai frumos moment din cariera scrisului?

- Cuvântul “carieră” nu l-am agreat niciodată asociat cu scrisul, cu poezia mai ales. Am fost surprins că Cezar Ivanescu îl folosea în mod curent. Tocmai el, geniul incontestabil, şi scriitor de vocaţie, indiscutabil.

- Care este sensul vieţii dumneavoastră?

- Zilnic încerc să-l aflu şi zilnic aflu că-i mereu altul. Viaţa e o multitudine de sensuri, dacă vreţi.

- Vă consideraţi un imnolog?

- Dacă prin “imnolog” înţelegem o anume “exaltare” a sentimentului religios ( în sensul bun şi grav al termenului), poate. E drept că prima mea carte, respinsă total de cenzura comunistă (primul caz de acest fel la noua editură, pe-atunci, Cartea Românească-în reluare), era alcătuită din “imnuri” şi se numea “Confesorul”. A trebuit să “negociem” ca să apară: nufără a-i arunca furios lui Mihai Gafiţa,redactorul şef al ”editurii lui Preda”, pus să negocieze cu mine: “Eu nu scriu poezii în gospodăria colectivă”- lucru care l-a infuriat teribil pe fostul funcţionar literar, care mi-a pus manuscrisul în braţe: “Faceţi ce vreţi, e opera dvs. Înainte a fost aici la noi pentru acelaşi lucru Ioan Alexandru, dar el s-a dovedit mai înţelegător”. Mi-a spus o anecdotă cu Iţic şi Ştrul, a cărei morală era că Iţic, care se împrumutase de la Ştrul nu vrea să-i mai dea înapoi nici un ban, dar fiind solicitat pentru mediere rabinul, Iţic i-ar fi spus acestuia: Un căcăt, asta îi dau lui Ştrul; şi Ştrul: Vezi rabine, vezi. Rabinul: Ţie nu ţi-a dat nimic, mie mi-a spus c-o să-ţi dea totuşi ceva, un căcat.

Aşa era deci şi cu cenzura comunistă: de pe-atunci se exersa să cedeze câte puţin- aşa încât până la urmă şi cartea mea apăru, mutilată, fireşte, cu titlul, “Confesiunea”, iar imnurile deveniseră, “cânturi. Cartea, chiar şi aşa apărută, avu un ecou nemaipomenit. În toate interviurile lui Gafiţa era considerată “un bun câştigat greu”, iar directorull Cărţii Româneşti, Marin Preda, propuse volumul la premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, suspicios de la început că-l va lua! Nu l-a luat. Iar M.P ştia el bine ce ştia. Securitatea veghea şi la premii ca şi la cafenea, unde, e drept că motivat, dar şi ostentativ, aveam gura prea mare pe-atunci…comparându-i pe comuinişti cu…legionarii de altcândva. O asociere pe care ulterior am regretat-o!

- Criticile au fost pe măsura aşteptărilor?

- Niciodată. Un singur critic a scris cinstit despre mine, târziu, în urma apariţiei ediţiei de autor “Turmul onoarei” la Editura Vinea (titlu preferat de poetul N. Ţone, patronul şi directorul acestei edituri aproape exclusive de poezie); titlul meu era, fireşte, “Confesorul”, dar i-am dat dreptate lui Ţone. Prea îmi purtase ghinon peste ghinion titlul meu de-a lungul anilor…Vorba mamei: schimbi cămaşa, schimbi norocul. Deşi norocul vieţii mele a fost că bunul Dumnezeu m-a predestinat să scriu poezie şi despre poezie. Criticul de care vorbesc se numeşte Gh. Grigurcu, observând şi el, de la început chiar, justeţea verdictului critic călinescian, “inspiraţia năvalnică şi uneorisolemn exaltată, temperamental solar…” Oricât de modeşti amfi, totce am scris e scris în aceşti parametri de însufleţire şi rigoare. Deşi, se ştie: modestia ucide poezia…Poate de aceea şi sunt un cititor zilnic de Biblie, mai ales de Noul Testament, să-mi pot stăpâni orgolilu şi să-mi “instruiesc” modestia, atât de necesară, nu numai scrisului, dar şi vieţii în sine.

- Ce părere aveţi despre criticii literari contemporani?

- Sunt “băieţi de gaşcă”. Există unul singur credibil: Daniel Cristea Enache…; am auzit că l-au dat afară din redacţia în care lucra…Despre critici, nu numai cei actuali, părerea mea, se vede după câte premii mi s-au acordat: niciunul…Ori premiile la noi se dau şi…contracost! Fiind greu de crezut, nu-i aşa?! Dar in mod sigur si obligat trebuie sa te raliezi unei “găşti” si…să dansezi cum “cântă” ei.

- Sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cum caracterizaţi această organizaţie?

- Este până una alta “locul meu de muncă”. Doar nu aţi vrea să-mi critic “locul de muncă!?!

- Dacă aţi avea puterea deplină de a conduce România, care ar fi prima decizie pe care aţi lua-o, pentru binele ţării şi a poporului român?

- M-aş declara Rege. Numai un rege credibil ar mai putea restabili tradiţia şi cutuma acestei ţări, care aşa cum arată azi, între atâtea calamităţi şi părăsiri, e ca o casă gata să se prăbuşească…Sunt printre cei puţini care plâng sincer soarta ţării mele. De altfel, hai s-o spun şi pe asta, eu sunt din acei romani, care plâng când ascultă Imnul de Stat.

- Cum caracterizaţi politicienii de azi ai României? Dar pe cei care ne reprezintă în Parlamentul European?

- Dragă, eu am primit un “Apel disperat” al unei românce, care nu a părăsit ţara, şi este de profesie psiholog. L-am selectat ca să apară data viitoare ( în luna septembrie) în Suplimenmtul literaral Meridianului Românesc (USA), la rubrica „Istoria la zi”. Observă că şi eu mă aflu, cu cele ce fac şi lucrez în mod curent, în exil. Nu găsesc cuvinte să-i repudiez pe politicieni şi să nu accept politica ce o fac ei: un amestec securisto- comunist post-festum.

- Cum vedeţi o reformă a învăţământului românesc, având în vedere că sunteţi şi profesor?

- Învăţământul era bun aşa cum era; mai puţin excesele ideologice. Dar eu când am lucrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română, procedam în felul următor: încă de la prima oră, când trebuia să prezentăm manualul. Ce poezii avem noi aici? Iar “şcolerii” îmi dictau autorii: Dan Deşliu, George Lesnea, Mihai Beniuc şi alţii ca aceştia. Treceţi peste ei sau puteţi chiar rupe filele, dar nu e frumos să rupem cărţile. Ce mai avem noi acolo, ce poeţi? Deja apăreau şi texte de Eminescu, Arghezi, Labiş. Cine va învăţa pe de rost câte o poezie din aceşti autori va primi la sfârşitul trimestrului media 10. Să nu credeţi că metoda mea “exclusivistă” n-a prins. Eu fiind sigur că acei “şcoleri” au rămas cu acele versuri memorate pe viaţă. S-a spus despre mine că am fost un “dificil” fiindcă eram un nonconformist notoriu şi nu m-am temut niciodată de regimul comunist, căruia de la început nu i-am acordat nici o şansă. Reformele, de acum, din învăţământ, apărute ca puricii, l-au stricat şi continuă să-l strice. Şi banii. Şi destrăbălarea din şcoli. Frica “ de trecut” a profesorilor. Marota asta “cu trecutul” e ultima invenţie a comunismului, devenit peste noapte, vorba lui Moş Ilici Iliescu, profetul bolşevic, ce s-a dorit “un despot luminat”; i-a reuşit doar acest “capitalism de cumetrie”. Cine s-ar pricepe mai bine să numească ceva ce doar el a făcut?!

- La 31 august 2009 se împlinesc 20 de ani de la proclamarea limbii române ca limbă de stat în Republica Moldova şi adoptarea Legislaţiei cu trecere la alfabetul latin. Aveţi vreun comentariu în acest sens?

- M-aş revolta inutil. Între timp l-au asasinat şi pe fratele Grigore Vieru, pe care l-am cunoscut şi ne-am iubit încă în vremuri debejenie…IarMircea Dinescu scrie in “Cotidianul”, unul din cele mai mizerabile articole din câte va fi scris el vreodată, plin de miştocaria specific miticistă “bucreşteană”, dar atacându-i pe moldoveni de fapt ca generalitate istorică. “Limba dulce, cur viclean/ Caracter de moldovean” zice Dinescu, citând, chipurile, din “folclor”. Ca să nu mai spun de enormitatea pe care o susţine, că ruşii şi ucrainenii îi egalează ca număr pe moldovenii numiţi români. Datele ultimului recensamânt de stat îl contrazic în mod clar: moldovenii şi românii (câţi si-au redobândit deja cetaţenia) sunt peste trei milioane în timp ce restul, ruşi, ucraineni, găgăuzi, sunt de ordinul sutelor de mii…E clar al cui joc îl face M.D , despre care se spune că ar fi agentul Moscovei; în chestiunea Basarabiei, cel puţin, zvonul nu se dezminte; şi a prieteniei lui cu Ion Iliescu, de la început; sau înclinaţia spre “stânga”, deşi a făcut, rând pe rând şi jocul lui Patriciu, Băsescu, Stolojan etc., etc.Din poet adevărat a ajuns, cum deja scria cineva in revista “22” o “deziluzie”…Prezenţa lui in CNSAS ne-o dovedeşte din plin, mai ales defăimarea lui Cezar Ivănescu şi amestecul lui “moral” în moartea marelui poet. Şi nu numai C.I…din când în când mai scoate la iveala câte un dosărel descriitor…ultimul, poetul Petru Romoşan, obligat să recunoască ce şi cum a “colaborat” cu fosta securitate. Într-o emisiune televizată cu George Roncea, face niste dezvăluiri teribile, în care e implicată toată aşa zisa elită culturală şi dizidentă post-decembristă, în frunte…cu un Mircea Dinescu “agent dublu”…

- Vreţi să transmiteţi un mesaj cititorilor?

- Să fie curajoşi şi demni. Să creadă că astăzi nu e mâine. Şi să nu abandoneze şcoala, sau şi mai grav, limba română.

- Eu vă mulţumesc, dorindu-vă multă sănătate şi inspiraaţie în ale scrisului!

- Eu vă mulţumesc şi mă bucur să ne putem numi Prieteni. Cu drag si cu prietenie, deci. ION MURGEANU.

Lucreţia Berzintu,

Israel, august 2009.

Biografie:

Poet, prozator, jurnalist. N. Zorleni, judeţul Tutova, 07.06.1940 SC.Căs.Murgeanu Elena, inginer chimist. Cercetator. Co. Irina (n. 1984, căs. Grigore, 2008). Studii:. 1953-1969) Sc.Elementara Zorleni, Lic.Codreanu Bârlad,lic. Mihail Kogalniceanu Vaslui, Fac. Filologie UB. Profesor de limba şi literatura romana. J. Vaslui. Galaţi. Inspector Intreprinderea Cinematografică Suceava, 1957-1959. Redactor ziarul Clopotul ,Botosani, 1958-1970. Redactor coresp. România liberă, 1971-1974. Redactor Tribuna României, 1979-89; Redactor şef secţie cultură şi civilizaţie, Curierul românesc, serie nouă. 1989-2000; Redactor responsabil, Suplimentul cultural, Meridianul Românesc, Anaheim, California USA, 1997-2009 si in continuare.

Debut literar: primele versuri salutate de G. Călinescu în revista Contemporanul, articolul POEZIE , urarea de bun venit in lit.romana. Deb.E: vol. versuri REPAOSE, 1969. Membru titular al Uniunii Scriitorilor , 1970, recomandat de Geo Bogza, A. E. Baconsky. N. Manolescu. Au urmat: CONFESORUL, 1970, primul manuscris al noii edituri Cartea Românească, întors fără viză complet, pe motivul conţinutului religios/mistic. Cartea a apărut totuşi la insistenţele editurii cu titlul CONFESIUNEA. Considerată una din victoriile editurii în lupta ei cu cenzura, directorul Marin Preda, a propus volumul la Premiul US pentru debut.Premiul nu s-a acordat din motive ideologice.. Urmărit şi obstrucţionat de fosta Securitate mai ales la venirea în Capitală: 1975 (fond d, dosar nr. 11.190, vol.18, f.131/132).

Participant direct la evenimentele din decembrie 1989, refuză certificatul de revoluţionar, chiar arestat din stradă, reţinut la Miliţia Capitalei şi spus barbariei torţionare a elementelor securiste ( cf. romanul Carla în decembrie, E.Cetatea literară, 2002). OPERA: 10 volume de versuri, 1969-1999. 3 romane: EDENUL, Cartea Românească, 1980; VIA, Ed.Tineretului, 1984; CARLA ÎN DECEMBRIE, Cetatea lit. 2002. Autor al unui eseu: IISUS, Ed.Crater, 1999, reeditat cu titlul VIATA LUI IISUS, Euro Press Croup, 2007.Postfaţă: Pr.Dr.Theodor Damian, New York. Ediţii de autor: TURNUL ONOAREI, 294 p., prefaţă de Miron Blaga; METAFIZICA PRACTICĂ, 285 p., cu o postfaţă de Gheorghe Grigurcu: o severă selecţie din opera poetică de peste 40 de ani, EDITURA VINEA, vol.I, 2004; vol II, 2005. Bună primire din partea criticii majore din presa vremii. HIMERA LITERATURII,- dialog epistolar-, Ion Lazu-Ion Murgeanu, 388 p. ED. Curtea Veche. IM timp de peste 10 ani a scris singur o revistă literară în miniatură cu 7 rubrici fixe sub forma Suplimentului Cultural al Meridianului Românesc USA.

O dare de seamă lunară a principalelor acte culturale din Ţară pentru românii din diaspora. Istorie la zi, clasicii noştri, teatru, film, muzică, noua literatrură, excelsior. După un avc, octombrie 2008, în curs de recuperare , IM continuă suplimentul foarte apreciat de românii în special USA şi Canada,sub forma unui digest. Referinţe critice despre poet şi scriitor: G. Călinescu, Paul Georgescu, Ştefan Aug. Doinaş, Al. Piru, Gheorghe Grigurcu, etc. A publicat şi continuă să publice în principalee reviste din ţară şi străinătate, inclusiv în noile reviste on line. Oameni care i-au influenţat viaţa şi opera: Poeţii Lucian Valea şi Traian Chelariu, Cezar Ivănescu şi Gheorghe Istrate, NIchita Stănescu şi Mirecea Ciobanu, Daniel Turcea poetele Constanţa Buzea şi Angela marinescu; preoţii Sofian Boghiu şi Constantin Galeriu şi toţi cei evocaţi în HIMERA LITERATURII, o carte a devenirii ca scriitor şi ca om integru, si “dificil”,fără compromisuri , adica, şi rest. Judecata de la debut, datorată lui G. Călinescu, verdictul său critic, se resimte valabil şi azi, din fericire, în tot ce scrie IM: “Inspiraţia năvalnică, uneori solemn exaltată…o expresiune incântătoare a combativităţii ardente a temperamentului solar, o literatură, în fine, fără nici un loc comun.” Aula liceului din Complexul Şcolar, din satul natal al poetului, Zorleni, îi poartă numele. Cei care vin vor putea găsi acolo cărţile lui, parte din biblioteca de lucru de o viaţă, însoţite şi de o arhivă intimă minimală…

“Tragedie si triumf” de Ligia Seman, sau exemplul unei iubiri ce tinde spre desavarsire

admin — Wed, 02 Sep 2009 07:24:13 +0000

By Gabriela Petcu

„Acum dar, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13)

Se spune că Dumnezeu îşi pune cuvântul în glasul oamenilor. Trebuie doar să avem ochi ca să vedem acest lucru, urechi ca să ascultăm şi mai ales loc în suflet ca să putem primi şi astfel să învăţăm cum să dăruim.

Mesaje minunate venite din Cer, se aştern în rândurile scrise ale Ligiei Seman prin cartea „Tragedie şi triumf”. Şi cum să nu fie o lecţie deschisă despre dragoste, când în paginile acestei cărţi, avem reţeta de vindecare a tuturor rănilor lăsate de relele pământului, prin însăşi Iubirea?

Ligia Seman, reuşeşte să surprindă pe scena vieţii, personaje reale, oameni pe care îi întâlnim zilnic la colţuri de stradă, în locuri în care milostivirea ar putea trezi în fiecare din noi, un gând bun, atunci când o mână este întinsă cu scopul de a primi. De cele mai multe ori, judecăm. Uneori, lăsăm ceva în acea palmă, fără să privim ochii celui care cere, celui care este oropsit. „Tragedie şi triumf” ne ajută să înţelegem că de fapt, nu mâna ne este întinsă ci sufletul. Cine are puterea să lase într-un astfel de vas, iubirea? Cine înţelege că iubirii i se răspunde cu iubire? Furaţi de vâltoarea vieţii, mulţi dintre noi am uitat care ne este rostul. Citind această carte, descoperi sensuri, găseşti multe răspunsuri şi cu acestea, afli rostul existenţei.

În paralel, familia Marcu, îşi creşte cei trei copii, Magda, Adrian şi Edi, în condiţii materiale şi mai ales spirituale optime pentru ca ei să se dezvolte armonios la trup şi suflet. Au tot ce e mai bun, un suport genetic perfect şi iubirea transmisă şi înmultită. Vlad şi Magda sunt de aceeaşi vârsta şi primul lor contact, are loc după ce Vlad, a fugit din orfelinat. Era flămând, murdar, singur şi speriat de o viaţă pe care încă nu o cunoştea, cea de stradă într-un oraş străin. Magda, deşi avea doar unsprezece ani, era cochetă, iar frumuseţea şi atitudinea ei, o faceau să semene cu un înger. Vlad a simţit pentru prima dată fiorul dragostei neînţelese atunci, când fetiţa l-a mângâiat pe obraz şi i-a oferit jumătate din langoşul din care ea, mânca. Nu va uita niciodată aceste momente. Deşi, primise cea mai frumoasă dovadă a bunătăţii, reacţia băiatului a fost una de revoltă, furându-i păpuşa şi „ucigând-o” cu brutalitate.

În scrierea Ligiei Seman, avem două lumi diferite, două drumuri paralele care uneori, se întretaie prin înfruntări directe. Pe de o parte, o lume mizeră la trup şi la suflet pe de cealaltă parte, o lume deosebit de frumoasă şi curată. Prima te coboară, celaltă te ridică. Iubirea, este singura care reuşeşte să unească aceste lumi şi mai mult decât atât, să tragă spre victorie, acea parte deznădejduită, umilită de ironia destinului. Da, este un hazard să te naşti într-o familie educată, cu potenţial material, cu resurse de a dărui. La naştere, fiecare din noi primim un dar genetic. Oricât de mult ne-am dori să depăşim o stare, această ampretă genetică, îţi marghează drumul. Vlad, Ana şi cei doi frăţiori mai mici, nu au avut şansa vieţii. Au apărut pe lume, din părinţi degradaţi, fără voinţa de a schimba cursul neajunsurilor. Tatăl lor, un beţiv care stârnea teamă şi repulsie, mama lor o femeie slabă, care renunţase la luptă, pierzânduşi minţile şi sufletul. Sărăcie, mizerie, durere, revoltă, lipsa credinţei.

Acestea erau elementele de bază cu care micuţii au pornit în viaţă. În loc de educaţie, ei primeau pedepse aspre, vorbe grele, erau trimişi la cerşit fiind umiliţi de cei care nu aveau în suflet bunatatea dragostei. Drama lor, se adânceşte odată cu moartea mamei ucisă de tatăl căzut în patima beţiei. Ajung la orfelinat unde cei mici, nu fac faţă şi mor sufocaţi de prea multă durere, de neiubire. Aici, Ana şi Vlad separaţi fiind, trăiesc clipe cumplite, zbucium lăuntric, maturizarea lor înainte de vreme. Cei slabi, se rătăcesc. Cei puternici, devin aprigi. Ei rezistă doar călcând unii pe alţii. Este o luptă pe viaţă şi moarte. În orfelinat, Vlad îşi pierde prietenul cel mai bun, pe Călin Barbu care deşi mic, a reuşit să înţeleagă ce înseamnă sacrificiul în numele iubirii. Tot aici, îşi face cel mai de temut duşman, pe Doroftei care îi va marca toată existenţa.

Viaţa străzii, se spune că este una „liberă” însă este extrem de dură. Copiii trăiesc în canale şi sunt chinuiţi de cei mai mari care le impun reguli şi pedepse drastice. Ei cerşesc, fură sau muncesc iar câştigul, trebuie dat celui mai puternic care apoi, împărte însă, niciodată cinstit.

După patru ani, destinul îi pune din nou fată în faţă pe cei doi copii, care între timp ajung adolescenţi. Magda, creşte în numele iubirii lui Dumnezeu şi are educaţia de a ajuta pe cei năpăstuiţi. Întreaga familie Marcu, luptă să aducă bucurie în sufletele oamenilor necăjiţi. Vlad o recunoaşte după aluniţa pe care o avea pe degetul inelar dar, nu spune nimic. Îndrăgostit, sufletul lui este chinuit de diferenţa dintre ei şi ar face orice pentru fata cu chip de înger. În această întâmplare, baiatul primeşte pentru prima dată o Biblie şi este hotărât la îndemnul Magdei, să-i pătrundă tainele. Însă, nu apucă. Pentru că nu a respectat regulile străzii, i-a fost înjunghiat câinele care era cel mai bun prieten al său şi apoi, i se dă foc canalului în care se adăpostea. Biblia arde fiind la pieptul lui şi cu ea, o parte din faţa băiatului.

După această nenorocire, ajunge un monstru la trup şi suflet, devine de o răutate feroce încât, se poartă fără milă cu cei mai slabi, chiar mai rău decât s-au purtat alţii cu el. Loveşte copiii, fură, violează, chinuie animalele. In aceste condiţii, îl regăseşte sora lui, Ana. Nici ea nu reuşise să treacă dincolo de lumea canalelor, prostituându-se pentru o farfurie de mâncare. Din aceste fapte, s-a născut fetiţa ei Maria pe care a părăsit-o în spital şi care curând, a ajuns tot la orfelinat. În Ana, se dă o luptă cruntă între instinctul matern şi cel al legii junglei din stradă. Este derutată şi îngrozită de viţa pe care o are. Încearcă să-şi împlinească visul de a avea o casă în care să-şi poată aduce fetiţa şi se agaţă cu disperare de un bărbat fragil emoţional şi cu un caracter facil, bazat pe filozofia „trăieşte cum vrei, fă ce-ţi place”. Deşi o primeşte în casa lui împreună cu copilul, el o tratează dur şi o aduce până în pragul nebuniei încât aceasta să vrea moartea fetiţei.

Are tăria să recunoască în faţa Magdei, tot răul pe care l-a făcut, toate nenorocirile care-şi găsiseră loc în sufletul lui, cu o sinceritate debordantă. Magda îl iartă şi îi arată drumul. Un drum pe care el nu-l ştiuse iar acum, descoperise că niciodată nu a fost singur şi că a fost iubit cu o dragoste desăvârşită. În Vlad, înflori iubirea şi odată cu aceasta, chipul lui sluţit, se transformă în lumină. Cu această putere nouă, el a reuşit să o aducă pe drumul bun şi pe Ana. Iubirea iartă, nu judecă, nu pizmuieşte, iubirea răspunde cu iubire. Raul, Magda, Edi şi amintirea lui Adrian care şi-a dat viaţa în numele iubirii, pentru credincioşii din Afganistan, au reuşit să-i aducă pe Vlad şi Ana, pe cele mai frumoase culmi.

În ajunul Crăciunului, cei doi orfani, cei doi oameni ai străzii, cei doi renăscuţi la viaţă, aveau o casă, aveau haine bune pe ei şi bucuria de a împărţi celor săraci, daruri. Era noapte, ger, zăpadă şi totul avea un sens. Drumul spre acasă şi un suflet plin de recunoştinţă şi iubire, o minune!

Când Vlad s-a împiedicat de un beţiv căzut în zăpadă, aproape mort, ştia că trebuie să-l salveze riscându-şi propia viaţă. Ce nu aflase încă, era faptul că acel ratat, purta numele de Doroftei, cel mai de temut duşman al său. În sufletul lui Vlad, se dă o luptă între a-l lăsa acolo să moară ori a-şi da viaţa în numele iubirii salvându-şi duşmanul de la moartea prin îngheţ. Şi a ales iubirea. N-a fost în zadar acest sacrificiu pentru că Doroftei, a tras învăţăminte şi s-a reabilitat, întorcându-se la soţie şi copii şi trăind cuvincios. Vlad s-a urcat la Cer încununat cu iubire.

La slujba de luat rămas bun, i-au fost alături Magda, Raul, familia lui Edi, Ana cu fetiţa ei şi însăşi Doroftei cu familia. Nu au fost mulţi însă în acele momente, iubirea a triumfat.

Ligia Seman, are un talent remarcabil în descrierea stărilor sufleteşti, a luptei psihologice care se dă în fiecare personaj din medii diferite de viaţă, a gândurilor şi faptelor, viselor şi împlinirilor. Scriitoarea, face o trecere de la un personaj la altul abia simţită iar în finalul fiecarei acţiuni lasă loc de suspans, de aşteptare atfel încât cartea, devine uşoară la citit şi implicit incitantă prin dorinţa de a afla adevărul. La fel de bine descrie natura, diverse locaşuri, imagini şi acţiuni din vise. În rândurile cărţii, găsim o parte din inima autoarei care devine mesager al Inimii lui Dumnezeu. Strecoară citate din Biblie şi chiar dacă nu ai citit Cartea Sfântă, aici găseşti o sursă a credinţei şi un îndemn către cunoaştere. De asemenea, Ligia ne încântă cu frumoase versuri puse în seama personajelor, versuri de înălţare, de recunoştinţă, de mulţumire.

„Tragedie şi triumf” este ghidul prin care poţi ajunge să cunoşti taina iubirii, poţi atinge culmile cunoaşterii şi a adevărului. Tragedia te ajută să înţelegi mai bine triumful. Un mesaj care ar putea fi o lecţie deschisă de iubire în desăvârşire.

Gabriela Petcu – jurnalistă

www.phoenixmission.org

“Dantela de Babilon”, o poveste despre solidaritate umana si schimbarea mentalitatilor

admin — Wed, 02 Sep 2009 06:57:40 +0000

By Octavian Curpas, justitia@justice.com

La începutul sec. XIX, armatele lui Napoleon deţineau controlul asupra întregii Europe. Rusia este una din cele câteva ţări pe care acesta nu reuşise încă, să le cucerească. Despre confruntarea dintre Franţa si Rusia, în care bătălia de la Borodino ocupă locul central, va scrie magistral Lev Nikolaevici Tolstoi, în romanul „Război şi pace”. „Mă pasionează istoria lui Napoleon şi Alexandru”, spune Tolstoi, de aceea, în septembrie 1867, acesta călătoreşte până la Borodino, pentru a studia locul uneia dintre cele mai mari lupte ale tuturor vremurilor. Timp de două zile, el umblă pe jos şi cu trăsura pe câmpia de la Borodino, face însemnări în agenda sa, desenează planul bătăliei şi caută veterani, contemporani ai războiului de la 1812. Despre război şi pace, dar în secolul XXI, despre Babilonul modern, despre o stare de fapt acutală şi despre reverberaţiile unui măcel uman fără frontiere, terorismul, ne vorbeşte scriitoarea Melania Cuc, în romanul său, „Dantelă de Babilon”.

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a reţinut atenţia prin unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare ce au impus-o în peisajul literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi inzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, în ,,Săptămâna” din 21 aprilie 1989, făcând referire la volumul de debut al acesteia, „Peisaj launtric”.

Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obţinut la Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană, pentru Municipiul Bistriţa pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprii. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.

În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. Dacă în „Impozit pe dragoste” scriitoarea se cantonează în perioada imediat premergătoare Marii Uniri a României, undeva într-o Transilvanie care după sute de ani, ieşea de sub stăpânirea străină, în „Fructul oprit” Melania Cuc scoate în evidenţă starea de fapt din Bucureştiul anului 1989. Cu alte cuvinte, ia pulsul societăţii româneşti de dinaintea Revoluţiei din decembrie. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. „Graalul”… este un graal personal, o căutare prin destin şi obârşie a unei lumi de care scriitoarea nu se îndoieşte că a avut-o, dar a pierdut-o, din neştiinţă sau nepăsare.

„Miercurea din cenuşă” este romanul în care prozatoarea încearcă sa redea marasmul care face să-i crească adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obişnuim, ne desfătăm facând uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, întrecându-ne în a ne exploata unii pe alţii, făcând abstracţie de mediul înconjurător, de lumea care poate exploda din neglijenţa noastră, în fiecare secundă. În „Fructul oprit”, Melania Cuc prezintă o perioadă pe care a trăit-o pe viu. Fără îndoială, că în roman totul este ficţiune, personajele sunt complexe şi au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectivă. Oamenii Melaniei Cuc din acest roman sunt ca şi reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt trădători, sunt oameni normali, în adevăratul sens al cuvântului. De aici credibilitatea cărţii. lamentează, nu dau test de curaj, pur şi simplu îşi trăiesc viaţa ca indivizi, ca societate. Ar mai fi de adăugat că despre „Tablete contra disperării”, Artur Silvestri, în „Mărturisire de credinţă literară”, afirma: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. Tabletele ei sunt ,,speciale,, prin formă şi conţinut, în ideea că sunt lăsate slobode să iasă în lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geană de meditaţie şi tehnică literară proprie scriitoarei, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou, şocant pe alocuri, face ca acest gen de literatură să fie considerat unul nou şi care îi aparţine Melaniei Cuc.

Pasionată de istorie, romanciera realizează, cu „Dantelă de Babilon”, o variantă modernă, contemporană, a romanului istoric clasic. Fără pretenţii estetice, fără dorinţa de a epata, autoarea ne oferă prilejul de a medita asupra ororilor războiului, dintr-o perspectivă inedită. Practic, cititorul o însoţeşte pe ziarista Melania Cuc în Babilonul modern, la scurt timp după evenimentele din 11 septembrie, unde este martor, prin ochii ei, la toate atrocităţile fără limite ale terorismului. Impresia este de film trimidensional, pentru că ai ocazia, lecturând volumul, să fii de faţă la tot ce se întâmplă, să asişti pe viu, la scene în care raţiunea este complet absentă din context. Romanul „Dantelă de Babilon”se defineşte ca o incursiune în istoria violentă „de pe linia întâi a unui front fără pifani şi fără ordin de zi pe cazarmă.” Pornită de o săptămână, în căutarea aventurii, „înarmată cu laptop şi camera de filmat”, şi visând la „Premiul Pulitzer pentru un reportaj realizat în direct de pe linia frontului,” Melania Cuc se vede prinsă în păienjenişul unei lumi ieşită din normalitate.

Condeiul perfect al autoarei descrie cu realism, cu grijă, dar şi cu o anumită doză de ironie, stări sufleteşti perfect umane. Melania Cuc intră până în cele mai ascunse cotloane ale gândului, redând cu intensitate sentimente şi idei ce apar într-un context întunecat, parcă regizat de o forţă obscură. De două zile ostatică într-o fostă aerogară, autoarea descrie în amănunt, într-o evaluare cât se poate de exactă, propriile trăiri, dar şi pe ale celorlalţi prizonieri. „Eu sunt numai un om din carne şi gânduri, simt cum frica mea ia formă de ac, îmi intră pe sub unghiile nelăcuite, se prelinge în fibră şi urcă în creier ca alcoolul cel bun. O piele nouă-mi creşte peste epiderma cea veche, e ca o gutapercă fleşcăită şi foarte transparentă. Tremur ilizibil. Am mâini ca de mort… Eu râd, mă amuz de oricine-i prost şi suspină, eu sunt puternică, bărbată şi sofisticată, am învăţat cum să-i facă faţă situaţiei limită la şedinţe yoga, la cursuri de supravieţuire între fiare şi colegii de generaţie.”

Ne aflăm pe tărâmul crimelor, într-un anumit moment al istoriei, când lucrurile se pot încheia straniu, într-un final însângerat. „Cu aerul ce se scurge prin găurile date de glonţ în tavan, intră şi mirosul de sânge. Sânge proaspăt de om.” Prizonieră alături de autoare, este printre alţii, Laila, „cadâna ascunsă în higeab croit din stofă foarte fină şi cu zeci de brăţări clincânindu-i ca nişte cătuşe la mâini”, care îşi petrece timpul lucrând cu igliţa, dantelă. „Cadâna a scos din bagaje un ghem, o igliţă şi dantela albă, fină şi neterminată. O ţine pe braţe… Laila îmi arată modelul dantelei la care lucrează, unul vechi şi cu dichisuri ce ţin de viaţa dintr-un serai cu destule femei leneşe, lascive, ce îşi adoră stăpânul. Eu nu mă pricep la înnodat macrame în horbote aproape medievale. Nu vreau să învăţ meşteşugul pierderii timpului prin… nimic. Nimic?! Ce-am avut, ce-am pierdut?”

Straniu cât de mică este lumea. În Laila de acum, autoarea o recunoaşte pe „Lelia de pe Colentina! Fantastica Lelia, artista care traversase scena şi Continentul, ca o supernovă,- arzând, fascinând de-a lungul unui singur sezon cât într-o viaţă de om. Fata în ginşi de cawboy şi cămaşă din steag de mătasă roşie ca sângele de erou, îl prinsese în mrejele sale până şi pe prinţul moştenitor.” Lelia este condamnată la exil de către autorităţile acelor vremuri, iar destinul ei se materializează simplu, într-un „paşaport cu viză pentru o ţară neutră.”

Prezenţa Lailei dă un sens neaşteptat lucrurilor. Ea este o nouă variantă de femeie, dârză, optimistă, luminoasă, sub un aer de aparentă fragilitate, evident, în antiteză cu romanciera, care simte nevoia să precizeze … „îmi lipseşte curajul.” „Vecina mea de scaun şi de suferinţă, este poate singura mostră de feminitate adevărată în cloaca asta ca şi asexuată. Face faţă plină de curaj situaţiei. Zadarnic. Bărbaţii se prefac că nu o bagă în seamă. Paznicii o ignoră cu bună ştiinţă. Cei cu cagule trase pe faţă se poartă cu noi ca şi cum ar fi, nu paznici de ostatici, ci hoţi de cadavre.” În simbol, Laila este imaginea unui Babilon de altădată, cu obiceiuri şi tradiţii bine înstăpânite, asemenea modelului de dantelă pe care îl lucrează. În prezent, este trecută cu vederea de toţi. Războiul este în toi, pacea nu face obiectul preocupărilor nimănui. Brăţările Lailei au clinchet de cătuşe.

Pe lângă cele două personaje, în fosta aerogară se mai află Cecilia, o tânără negresă, refugiată din Sud, şi sugarul ei bolnav şi înfometat, Ardazir, adolescentul invalid, ţintuit într-un scaun cu rotile, , împreună cu Ardanaze, tatăl său, Salomeea şi soţul ei, Holofern, medic veterinar din Cairo, care îşi şi dă obştescul sfârşit chiar acolo, devenind prima victimă, Ali, samsarul de cai de Arabia, nevasta unui amiral din Baikal – Maşa – ce „i-a supravieţuit Războului Rece, apoi, Perestroicii”, Mandea, un soldat din legiunea străină, în permisie, cuplul Johnatan-Barby, el, bancher pe Wall Street, împreună cu bebeluşul lor, un negustor de şofran, etc.

În conversaţia care se încheagă între romancieră şi soldatul român din misiunea străină, aceasta îi oferă informaţia care îi dezvăluie condiţia. „Da’ ce cauţi în Babilon, tu, o femeie care , nu cred că ar face faţă nici la reculul unei arme de vânătoare?”, întreabă el. Răspunsul autoarei, „Sunt în misiune. Oficială.”, vorbeşte despre o natură duală, despre ascunderi şi taine. Laila îi dă jos masca, ajutând-o să fie ea însăşi. „Nu vezi că-i jurnalistă!? Intervine Laila.” Iar dantela se înmulţeşte, Laila e harnică şi lucrul mâinilor ei aer un aer străin, neobişnuit, în acest mediu cazon, auster, în atmosfera de thriller, ce pare desprinsă dintr-o lume de ficţiune. „Lângă mine, Laila şi-a lăsat părul roşu pe jumătate descoperit de broboadă. Cu ochii ţintă pe firul de bumbac trage ochi după ochi, din igliţă, la dantela care a crescut cu un lat de palmă.” De altfel, tot Laila este şi singura care încă mai crede în divinitate – „Alah e mare!” – spune ea, în deschiderea romanului. Laila aduce o pată de culoare, tocmai prin credinţa pe care o dovedeşte, în mijlocul unei realităţi năucitoare, inflexibile, rigide, în care ordinea se stabileşte prin forţă şi căreia trebuie să îi facă faţă. „- Facă-se voia LUI! şopteşte Laila şi un tremur uşor îi mişcă bărbia.

Toţi au devenit „prizonieri ai soartei” şi totul alunecă exact ca într-un vârtej, spre un deznodământ previzibil. Şi din nou, naraţiunea se accelerează, iar Melania Cuc îşi demonstrează talentul la scris. În prim plan este adus gestul remarcabil al lui Barby, care hrăneşte la sânul ei, copilul flămând al Ceciliei. „Gheaţa dintre două mame, dintre două rase umane, a fost gata spartă… Imaginea-i ireală. Obrăjorul negru peste sânul alb şi gura cât o afină coaptă pompând, trăgând cu nădejde din vână umană. Flămândul îşi ia porţia de hrană, lapte de mamă. Fără sentimentalisme, ştiu, scena asta rămâne doar… un simplu transfer, o porţie de mâncare şi o şansă infimă pentru ca, fiul unei refugiate, să supravieţuiască.”

La fel de autentică este şi descrierea scenei de război făcută de Mandea, feciorul Vrâncioaiei, acum mercenar în Legiunea Străină. Drama războiului, permanenta ameninţare a morţii, măcelul, dramatismul şi înţelesurile profunde ale celor petrecute fac ca romanul să capete amploare. Alternanţa moarte-viaţă încheagă cartea, dându-i o structură organică. Confesiunea soldatului dovedeşte că Mandea a evoluat, că nu mai este omul care s-a înrolat pentru bani, că frământările sale de conştiinţă l-au făcut să depăşească lăcomia şi vulgaritatea. „Eram obosit, cu genunchiul rănit. M-am oprit, în braţe cu o piatră invadată de licheni. In lumina de Lună, vedeam vag literele, semnele care, sigur explicau un nume, un destin, o viaţă care trecuse prin lume. Atunci, m-am întrebat, ce caut eu, feciorul Vrâncioaiei, acolo, la capătul lumii? Care sunt Răii? Care sunt Bunii?”

Simbolurile sunt simetrice în romanul Melaniei Cuc. Dacă Laila reprezintă pacea, soldatul acesta ajuns acolo, dintr-o altă parte a lumii, semnifică războiul, forţa, este un fel de Ares modern, ce emite judecăţi cu valoare de verdict. În aceeaşi simetrie a simbolurilor se încadrează şi faptul că ambii provin din ţara unde s-a născut şi romanciera. Din acest punct, evenimentele sunt gradate, urmând o progresie, iar relaţiile dintre personaje evoluează. Intervine intriga, care modifică deja starea de echilibru la care se ajunsese şi declanşează acţiunea. Totul creează imaginea unei lumi complexe. Ziarista şi cadâna ajung să se confrunte. „-Cine? Te întreb. Cine crezi că face cărţile , cine trişează în lume? Eşti femeie deşteaptă. Eşti, ai fost şi de partea asta a baricadei, ai fost o creştină. De ce te ascunzi în higeab de cadână?

Priveşte-mă în ochi! Eu sunt unul dintre nebunii furioşi, tinerii care, în urmă cu ani, te urmam la spectacole. Cu garduri de sârmă de jur împrejur, noi eram liberi. Nu mi-ai schimbat viaţă cu muzica ta dar , mai am în Ţară, acasă, discurile tale. Mai ştii LP-urile alea de ebonită. Scârţâia ca naiba acul de la pikap, dar le ascultam,- dansam după ele la reuniunile colegiale. Poporul te-a iubit. Lia. Ai fost o divă în salopetă. Însufleţeai spirtul comunist pe şantierele tineretului.” Răspunsul care vine însă, dovedeşte resemnare. „Lia aia a fost ucisă, a murit. Eu sunt Laila, nevasta unui medic arab.”

Cei trei formează deja, o societate în miniatură, născută din întâmplare, în mijlocul altei societăţi. Trei români ostatici, înconjuraţi de alţi ostatici, de aiurea şi de călăii lor. „Constat că suntem departe de ţară, trei cetăţeni oarecare. Laila ( Lia) o cântareţă cu faimă care abandoneză brusc scena. Se mărită cu un medic din Palestina.

Mandea, ţăranul care şi-a lăsat plugul în brazdă şi s-a angajat în legiunea străină.

Eu, jurnalist de provincie ce nu va face niciodată reportaj pe linia frontului.

Nu am energie cât să-mi imaginez cum ar fi să vorbim acum, aici, despre Patrie. Să fim fraţi şi uniţi măcar odată în istorie. Imposibil?”

Şi în continuare, ca un lait motiv, Laila „croşetează, deşiră, iar croşetează la dantela din bumbac de Egipt. Trage aţa din ghem cu viteză fantastică şi fără s-o privească. Înnoadă ochi după ochi în clonţul de igliţă… Croşetează, trage ca la galere, gesticulează, roboteşte în ritm, din instinct de apărare şi fără să trăiască adevărata bucurie a creaţiei. Brăţările multe şi fine îi clincăne impasibile pe braţele care scapă, dezvelite din pânza higeabului.” Şi din când în când, mai „repetă frenetic – Alah e mare!”

Urmează punctul culmninant. Se doreşte găsirea unui ţap ispăşitor, vrajba îi uneşte pe toţi cei prezenţi, pentru că ura lor rămâne fără putere în faţa adevăraţilor vinovaţi, cei care îi ţin prizonieri. Diferenţa dintre Bunii şi Răii despre care se întreba Mandea cine sunt este dată de modul în care aceştia acţionează în aceeaşi situaţie. Acum însă, nu mai există decât Răii. Bunii s-au metamorfozat şi atentează asupra unei nevionovate – Laila. Un val de oameni se formează ca la comandă, se îndreaptă spre locul de unde, Laila priveşte, cum scânteia dezastrului riscă să prindă proporţii. Nici nu clipeşte. Ea este golită de furie, de iubire. Fie ce-o fi! Nu-i mai pasă.”Situaţia critică prin care trec cei prezenţi are puterea să îi schimbe din oameni cinstiţi, oneşti şi cu puternice principii morale, în nişte sălbatici, care nu mai sunt în stare să discearnă deosebirea dintre bine şi rău.

Totul continuă cu o scenă care face ca durerea să fie şi mai adâncă. Salomea şi Mandea par să îşi dea seama cât de efemeră şi de eterică este viaţa, atunci când te afli la mâna unor terorişi cu faţa acoperită de cagule. Ca într-un ritual primordial, animalic, cei doi oferă un spectacol hidos, având în vedere cadrul unde se desfăşoară. Încercarea lor de a mima împerecherea demonstrează distrugerea oricăror bariere ce ar mai fi putut exista între cei prezenţi în fosta aerogară. Bariere impuse de intimidate, de civilizaţie, de societate. Salomea “se gudură ca un câine lângă stăpân, apoi îl împinge cu vârful sandalei, i se urcă-n spinare,- calcă peste el ca pe un preş aruncat peste un maldăr de oase. Salomea danseză lasciv din buric. Nimeni nu o dezaprobă, nimeni nu aplaudă… Realizez instant că ea ne este şeful. Ştie cum, şi poate seduce bărbaţii şi femeile deopotrivă. Are dar să subjuge, întărîtându-ne şi aruncându-ne în luptă unii cu alţii.”

În tot acest haos, “Laila prinde, înnoadă ochiuri de aţă pe vârful de igliţă, croşetează, deşiră, iar croşetează la dantela care, presimt, că la fel ca pânza Penelopei, nu se va finaliza niciodată. Acum ştiu, cea ce face ea nu este muncă, este terapia folosită în lagărele de concentrare şi în ospiciu. Are răbade nu glumă. Ăsta e punctul ei forte, desigur.” Sentimentul de panică, luând forme diverse şi manifestându-se nestingherit în ceilalţi, ei îi rămâne pe mai departe, străin.

O altă scenă cu iz apocaliptic este cea în care ostaticii se văd în sfârşit, în posesia hranei. Toţi se bulucesc şi se calcă în picioare. Descrierea face din acest episod unul captivant. Războiul de afară, la scară mare se transferă la scară mică, în această fostă aerogară. Nevoia de apa şi mâncare a celor de afară, nevoia după lucrurile de bază ale vieţii, se repetă cu detalii şocante, la nivelul ostaticilor. “Buim într-acolo, ne lovim, chiuim, îngenunchem şi scurmăm şi noi, cu degetele anchilozate şi unghiile rupte, prin teancuri de rufe nefolosite, truse de igiena intimă, cutii cu medicamente, jocuri electronice şi pacheţele în care alimentele perisabile sunt doar o masă de mucilagiu. Miroase a humus, a ciuperci comestibile şi a viaţă adevărată. Îngerul meu a reuşit, mi-a scos în faţă o cutie întreagă de prăjituri. Tremur de insulină-n exces şi de emoţie imposibil de stăpânit. Rup amabalajul cu dinţii, sfâşâi pergamentul strălucitor şi muşc direct, animalic, din aluatul cu gust rafinat.”

Şi astfel, o mână de oameni trăieşte “războiul altora… Se aud şi mitralierele, antiaeriana. Împuşcături, mine explodând, împuşcături şi iar bombe… Atacul ăsta va ţine toată noaptea. Se crapă de ziuă, vin peste noi zorii cei graşi ca lapţii morunului.” Şi iarăşi, se caută un vinovat, care nu poate fi altul decât Laila. Lucrurile încep să ia o întorsătură “horror”, sinistră, de coşmar. Dantelăreasa “stă peste mormanul de arme ce ar putea sări în oricare secundă în aer. Îi tremură bărbia, degetele… dar face ce ştie mai bine, croşetează. Trage ochiurile micuţe prin vârful de igliţă, leagă bride de macrame în dantela care a prins ici colo, cearcăne de sudoare… Câţiva dintre bărbaţii din sală, pe care nu i-am luat până în clipa asta în seamă, se ridică de la locurile lor, vin, spectatori, spre femeia ce va fi judecată. Devin obraznici. O dezbracă din privire de haine. Îi pun întrebări la care ar vrea să primească răspunsul pe care, ei îl aşteaptă. O cred desfrânată. O jignesc cu vorba, cu fapta. Işi imaginează nopţi de dezmăţ cu femeia frumoasă. Ea îi înfuntă. E curajoasă.”

Teroriştii îi lasă singuri pe justiţiari. Se formează un tribunal adhoc. “Toţi sunt gata să o judece pe cântăreaţa rock devenită cadână, să o condamne sigur şi să execute ei înşişi pedeapsa. Să-şi demonstreze că-s vii şi mai ales, că sunt cu mult mai puternici decât alţii.” Neverosimil, deşi au rămas singuri, prizonierii nu se gândesc să plece. “Suntem ca păsările din colivia cu uşa deshisă. În loc de aripi ne-au crescut rădăcini. Nu ne putem extrage din nămolul inerţiei care este temniţa noastră. Am devenit dependenţi de teroare, de zona interzisă şi nici nu ne mai panicăm când, de dincolo de uşă, auzim cum uneltele, cărămizile se lovesc unele în altele. Suntem zidiţi , izolaţi de lumea reală.” Şi dintr-o dată, „nimeni nu mai vrea să o judece” pe Laila. Toţi îi cer în schimb, să îşi spună povestea, sunt dornici să afle cum a ajuns ea, în Levant. Iar Laila, „croşetează la dantelă.”

Şi aidoma unei Şeherezade modernă, le istoriseşte despre o călătorie, despre un dans de dervişi, despre un atac cu bombă, despre o explozie, despre bazar, despre serai, despre o evadare, despre ceea ce fusese cândva, al ei, iar acum, nu mai avea. „Nu mai aveam acte de indetitate, nu aveam nici măcar dorinţa de-a ajunge la Ambasada noastră. Lumea mea dispăruse.” Motivul peregrinării înseamnă contact uman, dialog, tratative. Laila s-a oprit din croşetat dantelă, pentru că a sosit momentul să croşeteze o poveste. Dantela lucrată până acum, cu igliţa, creşte, se înmulţeşte, însă într-o istorie de viaţă. Şi Laila „trage firul basmului ei , printre bine şi rău, mai departe.”

„Închisoarea noastră a devenit o arenă neconvenţională.” Şi Laila îşi deapănă în continuare, povestea. Fără subtilităţi, dintr-o dorinţă de limpezire a propriei conştiinţe, poate pentru a reuşi măcar în al doisprezecelea ceas, să ajungă la o concluzie certă, într-un noian de lucruri fără sens. Lucrurile încep să aibă o dinamică nouă, relaţiile dintre ostatici au avut răgazul să se maturizeze, prea puţine îi mai diferenţiază pe unii de alţii. Nevoia de confesiune demonstrează că diferenţele de cultură nu mai există, că reperele ştiute de-o viaţă s-au estompat. “Acum, mai toţi din grupul eterogen de ostatici, încercam senzaţia idioată că ne cunoşteam de o viaţă, şi ne povesteam vieţile unii altora… Nu eram personaje de roman, nu eram modele sociale, doar specimene umane fără personalitate distinctă, aşa cum trebuie să fi fost şi animalele înghesuite claie peste grămadă în arca lui Noe.”

La sfârştit, toţi o judecă pe Laila. „De ce umblă prin lume singură? Că, poate este o păcătoasă din fire… O ,,stricată,, din punctul de vedere al fiecăreiii religii şi societăţi cu pretenţii civilizatorii. Bărbaţii, dar şi femeile aruncau cu vorbe negândite, făceau spume la gură.” Însă laşitatea şi oportunismul îi sunt necunoscute cadânei. Urcată pe mormanul de arme, ca o personificare a curajului, Laila îşi descoperă feminitatea. „De ce îmi cereţi să nu bat din picioare, să-mi ascund frumuseţea cărnii??? Dacă o fac, veţi fi fericiţi?! Bărbaţii încremeniră. Nebuna de străină înfrunta moartea cu bună ştiinţă, cocoţată pe maldrădul de dinamită, trotil şi muniţie sofisticată, se războia, nu cu ei, cu o cilvilizaţie. Îşi căuta moartea cu lumânarea.” Cu o ultimă zvâcnire, cadâna de până atunci, cea care trăise în serai, la mâna unui bărbat, depersonalizată, la concurenţă cu alte femei, îi înfruntă acum, pe bărbaţi, chiar cu preţul vieţii. Războiul este un dat al bărbaţilor. Ei se pun în slujba lui, uneori, pentru motive din cele mai absurde.

Asistăm la o confruntare decisivă, mai importantă decât confruntarea celor două armate care se luptă, dincolo de zidurile fostei aerogări. Pe de o parte, un grup de bărbaţi, simbolizând războiul, pe de altă parte, o femeie, singură, vulnerabilă, reprezentând pacea. Pe de o parte, bărbaţii, cei care le oprimă pe femei, în lumea musulmană, pe de altă parte, femeia, oprimată, trăind o tragedie despre care îi este interzis să vorbească şi nu i se permite nici măcar să o recunoască. Iar Laila are intuiţia să le adreseze bărbaţilor adunaţi în fosta aerogară, o întrebare menită să le dovedească faptul că greşesc, că judecata lor nu este întotdeauna, cea corectă. „De ce îmi cereţi să nu bat din picioare, să-mi ascund frumuseţea cărnii??? Dacă o fac, veţi fi fericiţi?!”

Finalul este dramatic. Ceea ce nimeni nu spera să se întâmple, se întâmplă. „Constat indiferentă că uşa metalică e cu balamalele sfărâmate, că zidul s-a dărâmt în răstimp. Suflul exploziilor a malaxat Babilonul. Nu mai sunt nici paznicii care să ne oprească. Suflul altei explozii ne eliberează de zidul de chirpici. Molozul se spulberă, cahlele de lut se dărâmă. Aerul îmbibat cu izul cărnii de tun, ne învăluie. E preţul libertăţii. Unul scump. Laila pare a fi o statuie. Privit de sus, trupul ei răstignit peste arme este întreg. Constat indiferentă că nu mai sunt paznici, nici uşi, nici drugii de fier de la geam. Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecăm?!

De ce am pleca?…”

Este magistrală încheierea cărţii şi de o certă valoare estetică. Laila, ca o efigie a libertăţii şi păcii, răstignită peste arme. O femeie, războindu-se cu o civilizaţie. Nu mai există nici un fel de îngrădire, paznici, uşi, drugi de fier, zid sau tavan. Libertatea le aparţine tuturor. Cineva s-a răstignit pentru ca altcineva să fie liber. „Aerul îmbibat cu izul cărnii de tun, ne învăluie. E preţul libertăţii. Unul scump.” În mod inexplicabil, nimeni nu vrea să părăsească locul detenţiei. Pentru că atunci când eşti liber, nu îţi doreşti să evadezi, nu ai motive să vrei să fugi. Iată de ce, întrebarea retorică din final este definitorie pentru stilul cărţii. Scena dă impresia de uniformitate, de închegare, de scenariu care atrage atenţia. Nimic nu este improvizat, şi dacă ar fi să găsesc un cuvânt cheie pentru „Dantelă de Babilon”, acesta ar fi – autenticitate.

Octavian Curpaș

Surprise, Arizona

Traian Vasilcau – poetul luminii si bucuriei

admin — Wed, 02 Sep 2009 06:56:19 +0000

By Ligya Diaconescu, www.valcea-turism.ro

Scriitor complect si complex , poemele sale izvorasc direct din credinta, din constiinta religioasa pura in continua legatura cu Dumnezeu.

Crucificam cuvantul ne-ncetat ,

Urcandu-l pe Golgota fara teama.

Memoria se da-n spectacol , mama ,

Si intalnirea-n Domnul am ratat

Cartea este pentru Traian Vasilcau ca o lumină şi o bucurie, asemenea unei revelaţii divine. A sorbit învăţătura creştină din gura mamei sale, moştenind o credinţă puternică pe care şi-a întărit-o prin lecturi biblice şi morale. În acest sens el a fost si este un autodidact autentic.

De o modestie iesita din comun , de o blandete inimaginabila in aceste vremuri , pline de criza , Traian starneste in noi dorinta de a fi mai buni , mai increzatori , mai puri.

Mergând pe firul textelor biblice, „ajutat de Sfântul Duh“, poetul vrea ca prin aceste poeme, prin versurile sale, să salveze „sufletele celor necredincioşi“, prin exemplul propriu , prin condamnarea personala pentru că Iisus a venit în lume să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire:

Doamne , Tu potir cu stele

Ceruit , monastiresc,

Pune lacat gurii mele ,

Urii mele , cand hulesc

“ Psalm continuu”

Hulit şi blamat de unii, preţuit şi iubit de mulţi,va înfrunta cu seninătate şi tăcerea, şi contestările, biruind prin cărţile şi înţelepciunea sa, în care se exprimă veşnicile adevăruri, izvoare de bunătate, pace şi întărire sufletescă pentru toţi iubitorii de limbă şi cultură românească.

Creaţia lui Traian Vasilcau este impregnată de personalitatea sa ce alternează între eleganţă, suavitate şi o energie care răzbate dincolo de fiinţa sa ,demonstrata de pasiunea lui pentru literatură, care l-a atras de timpuriu si dragostea pentru Dumnezeu .

Mişcarea vieţii poetului e concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Nu-şi îngăduie altă aspiraţie, astfel încât poezia rămâne o însoţitoare, element conex al gravei experienţe spirituale, al itinerariului său de foc. Nu arta e problema, ci Dumnezeu

In testamentul meu pentru vecie ,

Un drept mai vreau , ramane neinfrant :

Sa pot trai exclus din poezie ,

Dincolo de cuvinte – in Cuvant !

Gânditorul, istoricul si filozoful Traian Vasilcau a rămas un credincios şi un suflet apropiat de Dumnezeu , plin de înţelepciune şi iubire de oameni.

Incontestabil, poezia românească n-a strălucit prin religiozitate. După toate probabilităţile, din pricina spiritului incredul, practic, înclinat spre zeflemea al românului, care mai curînd se resemnează cu schepsis şi ironie decît să adore sau să se supună cu scrupulozitate vreunui canon.

Om al cuvîntului prin definiţie, poetul e sensibil cu deosebire la relaţia dintre Dumnezeu şi cuvînt. Conform Vechiului Testament, Cuvîntul divin reflectă o înţelepciune anterioară Genezei, iar pentru Sfîntul Ioan Cuvîntul era însuşi Dumnezeu, dăinuitor în eternitate.

Prin psalmii săi, de-o fervoare regizată cu înalt har literar, Traian Vasilcau se probează a fi unul din cei mai însemnaţi poeţi religioşi ai literelor noastre.

“Poeţii sunt aceastã mãrturie a învierii lui Isus Christos în istorie şi a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa noastrã”- spunea Ion Alexandru.

Traian Vasilcau este unul dintre ei .

“În puterea Bibliei, vestitã de poeţi, stã Cuvântul capabil de a schimba viaţa oamenilor. Ce poate fi mai minunat decât a schimba viaţa unui om? Sã stiţi cã un poet extraordinar poate schimba viaţa unui om, un om care este în stare sã se spânzure, care nu mai are nici o nãdejde. Este vorba de schimbarea vietii şi a direcţiei oamenilor”- preciza acelasi poet Ioan Alexandru , si el un mare iubitor de Dumnezeu.

Uneori când ne cuprinde deznadejdea, traind aici, între nisipurile miscatoare ale Rasaritului si strigând tare sa se auda ca nu am murit, întoarcerea la Sfintii Parinti este cu adevarat mântuitoare, scapându-ne de veacul desacralizat; simtim cu adevarat schimbarea la fata a „omului nostru interior”, cuvântul lor deschizându-se ca o camara de nunta unde sufletul Rasariteanului se poate, în sfârsit, darui Mirelui sau, Stapânul si Domnul, Mielul si Poetul întregii zidiri, Logosul divin.

Marii poeti religiosi au vazut în poezie o nunta de taina care nu tine de omul exterior, de Adam cel ce se ascunde de Dumnezeu în înserarea Raiului; pentru ei poezia înseamna ratiunea de a fi a omului nostru launtric; numai acolo, în camara de nunta, este posibila vorbirea cu Dumnezeu; iesind din raza ochiului lui Dumnezeu omul launtric se usuca, se pustieste si atunci sufera omul întreg – omul întreg se salbaticeste, devine irational.

Poezia lui Traian Vasilcau este …calea sufletului , educatie spirituala si indemnul vadit de a-l iubi pe Bunul Dumnezeu si a-i cere iertare si viata vesnica , prin mantuire. Nu putini sunt cei care- ”cauta ” versurile , sorbindu-le cu nesat , ca pe adevarate rugaciuni. Eu sunt un asemenea suflet , care nicicand nu mi-am ascuns admiratia si credinta in Dumnezeu.

Asteptam de la Traian Vasilcau , noi opere care sa ne incante inima si sufletul .

Doamne Ajuta !

————————————————————————————————–

TRAIAN VASILCAU – Activitate si aparitii editoriale

Data şi locul naşterii:

2 aprilie 1969, în satul Viişoara, r-nul Edineţ.

A absolvit Universitatea Pedagogică “Ion Creangă” din Chişinău,

Facultatea de Istorie.

Activitate:

Preşedinte-fondator al Societăţii Culturale “Pasărea Phoenix”.

Fondator şi editor al Revistei literare”Phoenix”/2oo4-2007/.

Producător autorizat al Festivalurilor-naţionale de muzică uşoară

“Maluri de Prut” şi “Steaua Chişinăului”.

Apariţii editoriale:

“Poemele regretelor târzii”, ed. Lyceum, Chişinău,1995;

“Risipitorul de iubire”, ed. Lyceum, Chişinău,1995;

“Un clopot pentru Basarabia”, ed. Lyceum,Chişinău,1996;

“Zeii nu mor în cer”, IFC,Chişinău,1998;

“Spitale pentru îngeri”, IFC,Chişinău,1998;

“Potopul Cultural”,IFC,Chişinău,1999

“Sinceritatea ca Sentinţă”,IFC,Chişinău,1999

“Poeme de pe timpul tăcerii de aur”, Abeceluş,Chişinău,1999;

“Ziua poznelor frumoase”,versuri pentru copii,Abeceluş,Chişinău, 1999;

“Prăbuşit în flori”, IFC,Chişinău,2000;

“Anna Ahmatova,Ivan Bunin.Versiune romaneasca”,ed.1,IFC, Chişinău,2000

“Colindă pentru niciodata mea”, Augusta, Timişoara,2000;

“Moartea în Premieră”,Pasărea Phoenix,Chişinău,2001

“Cerul scris cu stele”, versuri pentru copii, Pasărea Phoenix,Chişinău, 2001;

“Literă din Dumnezeu”, Scrisul Românesc, Craiova, 2001;

“Regele învins”, Eminescu, Bucureşti, 2001;

“Demisionarea din umilinţă”, eseuri din Mahalaua Nebunilor,, ABC,

Chişinău, 2003;

“Nafura deşertăciunii”, sonete, . ABC, Chişinău,2002;

“Miracolul tristeţii se amână”, colinde în 2 vol., Eminescu,

Bucureşti, vol. I-2002; vol. II-2003

‘Atentat la Veşnicie”,maxime si recviemuri/poeme-n două versuri

si-ntr-un vers/2000-2005/,”Phoenix”,Chişinău,2006,

“Atentat la Veşnicie”,maxime,reflecţii,recviemuri,”Phoenix”,Chişinău,2006,

“Atentat la Veşnicie”,maxime,reflecţii,recviemuri,ed.a

2-a,adăugită,”Grafema Libris”,Chişinău,2007

“Ciocârlia cântă fără tălmăciri”,versuri pentru copii,”Grafema

Libris”,Chişinău,2007

“Din Cartea Copilăriei”,versuri pentru copii,”Grafema Libris”, Chişinău,2008,

“Anna Ahmatova,Ivan Bunin.Versuri tălmăcite de Traianus,,ediţie

nouă,Academia de Ştiinţe a Moldovei,Chişinău,2008/editată din

iniţiativa şi cu suportul Guvernului Moscovei/,

“Eternul Înnăscut”,”Lucian Badian Editions”,Otawa,Canada,2008,

“Regăsit în Cer”/Trilogie/2000-2007, “Junimea”,Iaşi,2009/,

“Când s-au fost spus îngerii”,psalmi,”Epigraf”,Chişinău,2009/,

“Inborn Into Eternity”,”Lucian Badian Editions”,Otawa,Canada,2009

Ligya Diaconescu

Revista Internationala STARPRESS

www.valcea-turism.ro

Vara aceasta, Ligia Seman s-a dedicat femeilor. Interviu cu scriitoarea Ligia Seman despre semnificaţia şi rostul slujirii creştine

admin — Tue, 11 Aug 2009 07:26:33 +0000

By Octavian Curpas, justitia@justice.com

Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatură creştină din ţară şi din diaspora, datorită romanelor “Funiile dragostei”, “Handicapul conştiinţei”, “Tragedie şi triumf” şi “ Domnind peste împrejurările vieţii”. Succesul de care se bucură şi acum, cărţile ei, are la bază multe ore de muncă, dar şi un mesaj universal, ce încorporează atât trăiri personale din copilărie, cât şi experienţe unice cu Dumnezeu, ale autoarei.

Se spune că de obicei, copilăria este cea mai frumoasă şi mai fericită perioadă din viaţă. Atunci când vine vorba de Ligia Seman însă, lucrurile stau cu totul diferit. La vârsta la care majoritatea copiilor se bucură de o lume a inocenţei, aceasta are parte de o tragedie. Părinţii divorţează, iar ea ajunge în grija uneia dintre bunici, care este nevăzătoare. Încet-încet, copilul foarte puternic şi curajos care fusese până atunci Ligia Seman, devine retras şi emotiv. Un singur lucru o mai interesează, iar acestea sunt cărţile. În universul lor, romanciera de mai târziu îşi găseşte un adevărat refugiu. Pasiunea ei pentru condei începe astfel, să prindă contur şi să se şlefuiască, în timp. În prezent, Ligia Seman este scriitoare şi misionară. 2009 marchează un moment important pentru ea şi soţul ei, Timotei – aniversarea a 21 de ani de căsătorie. Împreună, aceştia au două fiice, Ruth – Diana, în vârstă de 19 ani şi Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a născut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieşte în oraşul său natal, Hunedoara.

- La ce vârstă ai început să scrii în mod serios? Cum ţi-ai dat seama că sosise momentul să te dedici scrisului?

- Am început să scriu încă din anii copilăriei. Am avut o copilărie nu foarte fericită, din pricina tragediei divorţului părinţilor mei. Dintr-un copil foarte puternic şi curajos, după divorţul părinţilor – puţin câte puţin, m-am prăbuşit emoţional şi astfel, am început să mă retrag din mediul de joacă al copiilor de vârsta mea. M-am refugiat în cărţi. La o vârstă fragedă, savuram deja, romane grele ale literaturii universale. Cărţile deveniseră prietenii mei cei mai buni şi totodată, modul prin care puteam explora lumea şi lumea interioară a oamenilor, despre care îmi doream să cunosc cât mai multe. Din clasele primare am început să scriu poezie, aşa cum poate gândi un copil la acea vârstă cronologică, dar maturizat prematur. În clasele gimnaziale – pe lângă poezie – am început să scriu şi proză şi eram foarte apreciată şi încurajată de toţi profesorii de limba şi literatura română. Totodată, în acea perioadă, în momente de criză adolescentină: fie eram frustrată de lipsa mamei în familia noastră, când aş fi avut mai multă nevoie de ea, fie de un eşec în dragoste – mă retrăgeam la biroul din camera mea şi încropeam în imaginaţie, schema unui roman. Aceasta era un catharsis emoţional.

Împlinisem patrusprezece ani, când am debutat într-un cenaclu literar, din oraşul meu natal. Coordonatorul cenaclului investea cu multă abnegaţie, în toţi aceia la care descoperea talent şi acest lucru a fost foarte important pentru dezvoltarea gândirii mele literare şi accensiunea mea, de atunci. Deşi eram cea mai tânără din acel cenaclu, îmi aduc aminte că atunci când am debutat – el a consemnat acest eveniment într-un ziar din vremea aceea, numit “Drumul Socialismului”. Era un ziar judeţean. Totodată, sub îndrumarea lui, am câştigat câteva premii, la concursuri literare de referinţă, din acea vreme.

În perioada în care am frecventat cenaclul, mi-a fost creată oportunitatea de a cunoaşte modul de gândire al unor oameni care deja ajunseseră în elita literaturii contemporane româneşti şi totodată, alături de tineri visători, asemeni mie, am putut să îmi dezvolt capacitatea de a mânui penelul.

Pentru că trăiam în vremea vechiului regim şi nu puteam fi de acord cu o literatură care îl excludea pe Dumnezeu – am renunţat la cenaclul literar. Această renunţare a fost dureroasă, atât pentru mine, cât şi pentru coordonatorul cenaclului, care investise mult în mine, dar atunci a fost cea mai bună alegere a mea. A continua să mă dedic în acei ani, artei scrisului, pentru mine însemna să fac compromisuri cu noile mele principii de viaţă, pentru că între timp Îl cunoscusem pe Dumnezeu. Afirm aceasta, pentru că în timpul vechiului regim – majoritatea scriitorilor nu putea ajunge în vârful piramidei decât făcând anumite concesii cu ei înşişi, promovând idei în care ei nu credeau şi folosindu-şi talentul pentru a elogia patria şi conducătorul. Mi-a fost redeşteptată năzuinţa de a scrie, în primul an după revoluţie, dar într-un mod nou. L-am cunoscut între timp, pe Dumnezeu şi motivaţia de a mă dedica artei scrisului Acum, vedeam în arta scrisului o fărâmă a chipului Creatorului meu, un dar special şi nemeritat, prin care puteam sluji semenilor mei.

Dumnezeu mi-a vorbit cu totul special, printr-un pasaj din cartea „Paşi spre lumină” a pastorului Petrică Lascău , apărută imediat după revoluţie, în prefaţa scrisă de profesorul Iosif Ţon, : “ Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să aducem din nou, frumuseţea în literatură.”

- În ce an ai debutat şi cu ce ? Care au fost volumele următoare şi când au apărut ? Câte volume ai scris până acum?

- Am debutat în anul 1995, cu romanul “Funiile dragostei”. Următoarele volume au fost: “Handicapul conştiinţei”, care a apărut în anul 1999, a urmat în 2004, romanul “Tragedie şi triumf”, iar în 2006, “ Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia.

- Ce fel de romane scrii? Ai scris mai multe categorii de cărţi? Ţi-ai format deja, un stil al tău, inconfundabil?

- Eu aş spune că scriu romane creştine. De ce afirm aceasta? Spre deosebire de romanele obişnuite, în care scriitorii urmăresc a proiecta cât mai bine, anumite aspecte din realitate: sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectiva umană, romanul creştin are menirea de a arăta cititorului că dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea. În faţa confruntărilor cu durerea, cu zbaterile, cu marile tragisme ale umanităţii, ale societăţii – răspunsurile umane sunt limitate. Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Eu cred că oamenii, când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât. Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi, şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi, în care să ne regăsim şi nimic mai mult…

Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă, există Cineva care le poate da răspunsuri, nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie. Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit.

- Descrie-ne procesul apariţiei unui roman. Te călăuzeşti după principiul că trebuie să scrii măcar o pagină, zilnic? Există şi zile când te aşezi la masa de lucru şi nu ai inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu te simţi în stare să scrii? Cum procedezi în asemenea situaţii?

- Înainte de toate, mă rog pentru călăuzire, în ceea ce priveşte tema noului roman. După ce primesc această siguranţă, urmează al doilea pas – documentarea. Ce înseamnă pentru mine acest lucru? Stau de vorbă cu diferite persoane, a căror experienţă de viaţă se încadrează în tema care mă interesează. De asemenea, citesc cărţi care tratează acest subiect: cărţi religioase, cărţi din literatura universală şi cărţi de psihologie, care mă ajută sa înţeleg mai bine modul de gândire, cauza pentru care oamenii reacţionează într-un anumit fel, în diferite situaţii din viaţă. Mai presus de toate aceste resurse de documentare, consider Cartea Cărţilor, Biblia – cea mai însemnat sursă de inspiraţie şi călăuzire.

Nu pot spune că mă călăuzesc după principiul că trebuie neapărat, să scriu o pagină zilnic, pentru că pe lângă faptul că scriu, sunt implicată şi în alte activităţi. De multe ori trebuie să călătorim şi să petrecem timp departe de casă, slujind semenilor noştri prin conferinţe, seminarii şi consilieri. În aceste perioade, având în vedere solicitările foarte mari şi consumul de energie – am scos cu totul din calcul faptul că ar trebui să şi scriu. Dar îmi planific timpul. Într-o anumită perioadă, ţin seminarii sau organizez conferinţe, călătoresc acolo unde sunt nevoi, în altă perioadă, mă focalizez pe scris. Când mă pregătesc pentru conferinţe, trebuie să citesc cărţi de învăţătură şi să studiez mai mult Biblia, când scriu, trebuie să citesc şi cărţi din literatura universală.

M-ai întrebat dacă există şi zile când mă aşez la masa de lucru şi nu am inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu mă simt in stare să scriu. Nu pot spune că nu mă confrunt cu astfel de situaţii. Să scrii o carte înseamnă multă muncă şi înfruntarea multor greutăţi, când ai, însă o motivaţie serioasă, eşti gata să renunţi la multe altele, eşti gata să te dărui pe tine însuţi cu toată fiinţa, cauzelor ce merită… Am ştiut când am pornit pe acest drum, că pentru a face un lucru măreţ, trebuie să plăteşti un preţ şi greutăţile cu care mă confrunt pe parcursul scrierii cărţilor îmi aduc mereu aminte de aceasta. Vreau să spun în primul rând, că nu m-am bazat pe ceea ce pot face eu, ci pe înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu. Programul meu, planurile mele, care de cele mai multe ori, prin puterea mea, mi se păreau imposibil de realizat, le-am încredinţat în fiecare dimineaţă, în mâna Domnului. Niciodată nu m-am aşezat la masa de scris, până nu am ştiut că binecuvântarea lui Dumnezeu este peste mintea şi inima mea.

- Ţi se întâmplă ca un episod, o poveste din carte să prindă viaţă în mintea ta, în timp ce te ocupi de altceva? Ai vrea să ne descrii mediul tău de lucru?

- Dacă nu ar fi să prindă viaţă în mintea mea personajele şi episoadele descrise în cărţile mele - cred că nu aş reuşi să scriu ceva de calitate. Având în vedere că pornesc de la fapte reale şi oameni reali – chiar dacă acestea se împletesc cu ficţiune – pentru mine, personajele create încep să devină vii. Când descriu trăirile sufleteşti, îmi imaginez cum aş gândi eu, ce sentimente aş avea, dacă aş fi în locul lor. Acest lucru nu se întâmplă doar la masa de lucru. Se poate să îmi fac îndatoririle casnice: gătesc, fac curat şi meditând la proiectul în lucru, să îmi vină idei. Uneori, merg pe stradă şi cuget, alteori, sunt în natură…. dintr-o dată, îmi este elucidată varianta cea mai bună pentru “drumul” pe care trebuie să conduc personajele creionate, prin hăţişurile vieţii, nu pentru a regiza un „ happy end”, ci având drept obiectiv o proiectare cât mai asemănătoare cu realitatea a personajelor, evenimentelor, astfel încât oamenii să se regăsească şi totodată, să găsească şi soluţii zbaterilor şi propriilor experienţe de viaţă. Ţinta mea nu este de a scrie cărţi uşoare, care odată parcurse de cititor, pentru a afla cele întâmplate, să nu mai aibă în viitor, motive pentru a relua lectura.

- În romanele de până acum, prezinţi experienţe de viaţă impresionante. Cum te-ai documentat, de unde ai acumulat atâta informaţie? Ce surse de inspiraţie ai avut şi ai, în prezent?

- Obiectivul unui roman este acela de a întruchipa însăşi calitatea vieţii, subiectul oricărui roman este experienţa umană. Fireşte deci, că principala sursă a unui scriitor este realitatea care-l înconjoară şi cum o percepe el. În fiecare roman, am avut cadru de referinţă anumite evenimente ce m-au marcat, persoane, experienţe, dar toate acestea au fost împletite cu ficţiune. Aş putea spune metaforic, că romanele mele sunt imaginaţie brodată pe realitate.

De exemplu, pentru primul roman, “Funiile dragostei”, evenimentul care m-a marcat şi a constituit pentru mine punctul de plecare în scrierea lui, a fost moartea unui prieten scump, în perioada premergătoare revoluţiei din ’89. A urmat apoi, un timp de documentare, când am căutat să stau de vorbă cu persoane care au suferit din pricina persecuţiilor securităţii din regimul comunist. În acest context, am aflat despre cazuri asemănătoare cu al prietenului nostru, de oameni ce au trebuit să plătească cu însăşi viaţa, pentru înaltele lor năzuinţe creştine, pentru implicarea în a introduce literatură religioasă în ţară, în vremea vechiului regim.

Pentru romanul „Handicapul conştiinţei” – Dumnezeu m-a pregătit încă din anii copilăriei, cu o sensibilitate specială. După divorţul părinţilor – loc de mamă mi-a ţinut o bunică nevăzătoare. Trăind împreună cu ea, eu am înţeles psihologia oamenilor cu deficienţe. De aceea, când Dumnezeu mi-a pus pe inimă tratarea acestui subiect în roman, am ştiut că voi reuşi. Pentru personajul principal Adina, al cărţii, am fost inspirată de prietena mea nevăzătoare, Andreea. Dragostea, perseverenţa părinţilor au ajutat-o să-şi depăşească handicapul, printr-o raportare deosebit de îndrăzneaţă la acest neajuns. Înainte de a scrie cartea, pe parcursul ei, am stat de vorbă ore în şir cu Andreea, care mi-a dezvăluit mai multe secrete decât o făcuse bunica mea, din lumea celor care nu văd cu ochii, ci doar cu sufletul. De asemenea, pentru a înţelege psihologia părinţilor cu handicap ai personajului principal, Emanuel – am stat mult timp de vorbă cu familia care m-a inspirat pentru a crea aceste personaje. El este surd şi cu un picior amputat, iar ea s-a născut o deficienţă la picioare. A trebuit să aflu toată istoria vieţii unor astfel de oameni. Cum s-au raportat părinţii lor la handicapul lor, cu ce s-au luptat în timpul vieţii pentru a se simţi acceptaţi într-o lume a „ oamenilor normali”… Şi multe alte lucruri.

Nu îi las doar pe cei care sunt o sursă de inspiraţie să îmi povestească. Îi întrerup, când este ceva care cred că m-ar interesa în mod special, ne oprim asupra acelui lucru. Dacă ei nu sunt destul de documentaţi să-mi dea lămuriri, le caut în alte surse.

Pentru cartea „Tragedie şi triumf”, unde tratez viaţa copiilor străzii, în scopul unei documentări autentice, am petrecut special, câteva zile pe străzile oraşului Timişoara, vizitând locurile unde trăiesc aceşti copii: canale, gări, locuinţe părăsite, culcuşuri pe lângă poduri. Am stat de vorbă cu ei, le-am pus tot felul de întrebări. Toate acestea le notez, dar de multe ori nici nu e nevoie, cred că Dumnezeu mi-a dăruit un mare har: sensibilitatea faţă de suferinţele oamenilor. Îmi aduc aminte, când eram într-o gară şi căutam să găsim nişte copii ai străzii, în scopul de a aduna informaţii pentru roman, soţul meu m-a oprit şi mi-a zis: „Ligia, tu trebuie să priveşti aici! M-am uitat şi era un copil „ aurolac” ce dormea pe nişte cutii de carton. Era vară, dar el era îmbrăcat într-un palton gros.” Celui care ne însoţea nu i s-a părut o imagine foarte grăitoare şi că mi-ar fi de folos în relatarea romanului, acest amănunt, însă a fost foarte important pentru mine şi citind „Tragedie şi triumf”, poţi înţelege ceea ce vreau să spun. De asemenea, pentru a putea înţelege cu adevărat lumea lor – nu a fost suficient atât. Avem o familie scumpă de prieteni, care au lucrat în jur de nouă ani de zile, cu astfel de suflete. Am stat de vorbă cu ei ore şi zile în şir, pentru ca să-mi împărtăşească tot ceea ce au învăţat în anii aceştia, despre copii străzii. Am dorit ca prin aceste discuţii, sensibilitatea acumulată de ei în anii aceştia – să-mi fie transmisă şi mie, pentru a putea deschide ochii cititorilor, ca să cunoască lumea lor. Dar nici aceste informaţii nu le-am considerat suficiente. La îndrumarea lor, am studiat cele mai bune cărţi scrise în acest domeniu: beletristică şi cărţi de specialitate (psihologice, de asistenţă socială), care tratează problemele copiilor din instituţii şi ale copiilor străzii.

- Ce rol are cititorul, atunci când scrii?

- Pentru mine, cititorul are un rol însemnat, începând cu primul pas al conceperii unei cărţi. Am afirmat că primul pas în proiectarea unei cărţi este alegerea temei. Consider un mod special al lui Dumnezeu de a mă călăuzi, pentru a face această alegere, faptul că îmi dăruieşte sensibilitate şi înţelegerea nevoilor cu care se confruntă publicul căruia doresc să mă adresez. De exemplu – motivul primordial în alegerea temei cărţii „Tragedie şi triumf” a constituit-o faptul, că am observat că nu există în inimile multor oameni o înţelegere clară a adevărului că dragostea şi dreptatea divină nu se contrazic. Am pornit de la un personaj principal – un copil al străzii, o victimă a abuzurilor şi nedreptăţilor, mult defavorizat în comparaţie cu alţii. Acest personaj, având o măsură mică de iubire rămasă intactă în sanctuarul sufletului, poate iubi cu adevărat, şi prin faptul că se încredinţează lui Dumnezeu, ajunge în „vârful adevăratului munte al succesului”: dragoste jertfitoare şi adâncă virtute creştină.

- Ce reacţii ai primit din partea cititorilor la volumele de până acum? Cum se raportează tinerii la creaţiile tale?

- Am fost încurajată de cititori, mai mult decât mi-am putut imagina. Am primit multe scrisori şi telefoane, atât din ţară, cât din diasporă, din majoritatea locurilor din lume unde s-au stabilit românii. Am o nespusă bucurie să observ că aproape în orice casă unde intru, există în bibliotecă, printre cărţile religioase şi nu numai…, cel puţin unul dintre volumele pe care le-am scris sau când vorbesc cu oamenii, constat că ei sau cunoscuţi de ai lor au citit cel puţin una dintre aceste cărţi. Este un sentiment al împlinirii nespus de minunat, pe care îl împărtăşesc cu soţul meu şi fetele noastre. Prin aceste cărţi – de-a lungul anilor – Dumnezeu mi-a deschis o cale extraordinară de a cunoaşte oamenii şi nevoile lor, s-a lărgit foarte mult domeniul relaţiilor noastre, conexiunile care s-au făcut… Cititorii îmi cunosc deja modul de gândire din cărţi, şi lecturarea lor a zidit încredere în ceea ce aş putea să le ofer şi prin puterea cuvântului vorbit. Dumnezeu a folosit aceste cărţi pentru a lărgi hotarele lucrării noastre de a sluji semenilor – dezvoltând o lucrare publică minunată, aşa cum am visat: cu impact pentru generaţia noastră: seminarii, conferinţe şi consiliere.

În privinţa tinerilor – de asemenea, sunt copleşită să constat cât de mare impact au avut asupra lor romanele. Când particip în tabere de tineret – vin tineri la mine care îmi spun: „Ligia, în urma lecturării cărţii „Funiile dragostei”, am hotărât să mă păstrez curat până în ziua căsătoriei” sau : „ Uite, aici, pe prima pagină a Bibliei mele, am pus un citat din cartea „Funiile dragostei”, pentru ca să îmi aduc mereu aminte, că tineri ca mine au plătit cu preţul vieţii, ca eu azi, să mă pot bucura în libertate, de ea.”

Una dintre surprizele cele mai minunate mi-a fost dăruită când, în timpul unei vizite într-o biserică din Paris – au venit la mine mai mulţi tineri şi mi-au spus că prin romanul „Tragedie şi triumf” – Dumnezeu le-a dat o viziune specială. În urma lecturării, ei s-au hotărât să înfiinţeze o misiune specială, pentru a ajuta copii din orfelinate şi copii străzii din România şi Republica Moldova. „ Majoritatea, (îmi destăinuiau ei) dintre cei care citesc acest roman – sunt motivaţi la această lucrare şi ni se alătură”.

- Cine este cel mai mare critic al tău (în afară de tine însăţi)?

- Este cunoscut faptul că în procesul literar, rolul – cheie nu este jucat de autor, nici de către editori, ci de către cititori şi că ei determină în mare parte, ceea ce rezistă în timp, deci eu cred că cel mai mare critic al meu este publicul larg.

- Ai fost încurajată de cei din jur să continui să scrii sau se poate vorbi mai degrabă, de o încredere în Dumnezeu şi în capacităţile proprii? Ce anume te-a ajutat să te concentrezi pe scris? Au existat şi momente când ai fi vrut să abandonezi?

- În timpul dedicat scrierii primului roman, „Funiile dragostei, pentru că atunci, era o perioadă de tranzit, când de abia trecuserăm dincolo de linia întunecată a comunismului – majoritatea celor din jurul meu nu aveau încă un orizont de gândire foarte larg. Din pricina aceasta – năzuinţa mea de a aduce ceva nou în literatura autohtonă, prin romanul creştin – a fost privită cu scepticism şi neîncredere. Plus de asta, din pricina faptului că sunt femeie – gândirea oamenilor atunci, nu mi-a acordat un mare credit legat de viziunea a ceea ce înseamnă puterea cuvântului scris, materializat în creaţie literară. Au fost, însă două persoane care au avut încredere în materializarea visurilor mele. Prima persoană este Dumnezeu, care are darul vederii duble. El m-a văzut aşa cum eram eu, atunci: sinceră de a-L sluji pe El şi semenilor, dar cu puţină experienţă şi puţini susţinători. Totodată, El m-a văzut aşa precum El însuşi îşi făurise visul Lui măreţ, legat de viaţa mea şi de impactul pe care – El şi eu – cu mâna mea în Mâna Lui, cu voinţa mea mică racordată la Voinţa Atotputernică, cu puţinul meu talent înmulţit de înţelepciunea manifestată prin harul Lui – L – am putea avea în inimile oamenilor.

Aceste caracteristici ale lui Dumnezeu, de încurajator şi susţinător al viziunilor, dincolo de limitările umane, au fost manifestate zilnic, în viaţa, mea prin soţul meu. Bucuria lui la cele mai mici realizări ale mele, timpul acordat pentru a-mi asculta bătăile inimii cu speranţe sau deznădejdi, cred că pot spune metaforic – a fost „uleiul” prin care Dumnezeu a alimentat motorul minţii mele, pentru a gândi mai departe, chiar şi atunci când omeneşte, nu vezi nici o soluţie la marele puzzle care înseamnă firul unui roman fictiv sau al vieţii însăşi, fie destinul personajelor create pe paginile unei cărţi sau al circumstanţelor vieţii. El a fost primul cititor al scrierilor mele şi delicateţea aprecierilor şi îndrumărilor lui a făcut ca acest cerc al comunicării, atât de esenţial pentru un scriitor, să îmi dea satisfacţia unei complexităţi, pentru a nu abandona în momente grele. Spunea scriitorul Philip Yancey : „ Noi, creştinii, suntem chemaţi să arătăm dragoste chiar şi acolo unde s-ar părea că Dumnezeu nu ar arăta-o”.

După ce am terminat scrierea acestui prim roman, îmi amintesc că a urmat o perioadă mai grea decât cea a creaţiei. Scriitorii în general, sunt vulnerabili la tot ceea ce înseamnă procesul creaţiei, de cele mai multe ori, însă pentru debutanţi – mai dureros este procesul de publicare. Pentru mine, contactul cu lumea pragmatică a editurilor, conduse de spiritul producţiei şi al marketing-ului, a fost un adevărat şoc. Era total diferită de lumea în care eu, ca autor sensibil trăisem, de mediul în care fusese desfăşurat procesul creaţiei. Puţinele edituri care erau în vremea aceea – nu au avut încredere în ceea ce ar putea aduce nou, o tânără scriitoare. Cel puţin un an de zile, am stat cu manuscrisul în sertar. Am primit tot felul de „încurajări” în această situaţie. Îmi amintesc de una dintre ele, tragic – comică: „ Nu te nelinişti. Scrie mai departe, căci majoritatea scriitorilor au fost preţuiţi după moartea lor.” Dar, mulţumesc lui Dumnezeu pentru capacitatea de luptătoare pe care El mi-a dăruit-o şi pentru că toate aceste situaţii nu m-au dărâmat, dimpotrivă, au creat în mine şi mai multă dorinţă de a atinge idealurile pe care am ştiut că El le-a pus în inima mea.

- Ai vrea să ne vorbeşti despre influenţa creştinismului în proza ta? Ce alte concepte, în afara celui creştin, te-au mai călăuzit în ceea ce ai creat?

- Consider că ideile propagate de marii gânditori ai lumii sunt fie pro, fie contra creştinism. Aşadar, toată sursa inspiraţiei mele a fost influenţată de conceptul creştin. Creştinismul este suficient de complex şi îl putem regăsi în toate domeniile existenţei, începând de la arte până la structura societăţii.

- La ce lucrezi în prezent, ai în pregătire o altă carte? Când va vedea lumina tiparului? Ai vrea să ne dezvălui în avans, câte ceva despre subiectul pe care îl tratează?

- În prezent, lucrez la un nou roman. Subiectul pe care îl abordez este de actualitate: consecinţa relaţiilor intime în afara căsătoriei, avort, divorţ. Doresc să surprind două generaţii: cea a anilor sub regimul comunist şi apoi a noii generaţii, după revoluţia din 89.

- Te declari mulţumită cu statutul tău actual, de romancier creştin sau ţi-ai fi dorit altceva?

- Având în vedere scopul primordial al vieţii mele – acela de a reflecta frumuseţea inimii lui Hristos în această lume plină de suferinţă şi nevoi, nu am cuvinte să mulţumesc Tatălui ceresc pentru încrederea şi onoarea acordate de a sluji semenilor mei prin arta scrisului. Puterea cuvântului scris în toate vremurile, a fost copleşitoare. Când scriu, chiar dacă la masa de lucru sunt numai eu cu Domnul – văd în faţa mea mulţimi însetate şi înfometate spre nevoile cărora inima Domnului se apleacă pentru a împărţi milă, speranţă şi sens vieţilor. Cărţile se publică în mii de exemplare şi astfel, puterea transformatoare de vieţi şi de răspândire a Evangheliei are un impact uimitor. Oamenilor nu le poţi da dintr-o dată o carte doctrinară, dar un roman îl primesc şi îl citesc cu bucurie. Mi-au fost relatate multe cazuri despre persoane care au avut prima întâlnire cu Dumnezeu în urma lecturării acestor cărţi. Şi ce aş putea să îmi doresc mai mult?

Ca parte sensibilă a statutului de scriitor, şi aici vorbesc de ceea ce se întâmplă în mod general – este faptul că oamenii sunt binecuvântaţi de ceea ce Dumnezeu le dăruieşte prin scriitorul pus la dispoziţia Sa, dar sunt prea puţini, chiar foarte puţini care consideră că ajutând practic sau financiar la tipărirea unei cărţi, fac o investiţie care merită. Îmi este greu să abordez acest adevăr pentru mulţi ,,spinos,, şi cred că din această pricină – noi, creştinismul românesc, avem mult de suferit… probabil aceasta este una din cauzele pentru care avem atât de puţini slujitori consacraţi în acest domeniu…

- Ce părere ai despre literatura creştină contemporană, ce plusuri şi ce minusuri are?

- În literatura creştină contemporană, cred că ar fi nevoie de mai multă originalitate şi realism – să fie surprinse problemele actuale aşa cum se prezintă ele, fără măşti sau clişee religioase despre felul în care creştinii doresc să fie lumea sau intervenţia lui Dumnezeu în lumea noastră. Aici nu mă refer la cărţile de învăţătură, ci la beletristică. Având în vedere imoralitatea care predomină în publicaţiile din mass-media, de faptul că librăriile sunt pline de cărţi superficiale, obscene, care pângăresc adevărata artă literară, se cere o literatură la noi standarde, curate, morale. Sunt de părere că creştinii ar trebui să ia în mod mult mai serios chemarea lui Dumnezeu la creativitatea autentică, prin intermediul căreia, omenirii să-i fie transmis într-un mod calitativ literar scopul, direcţia vieţii şi adevăratele valori.

- Există în prezent, o mişcare literară creştină căreia îi aparţii?

- Nu cunosc în momentul de faţă, o mişcare literară creştină despre care să pot afirma că îi aparţin. Un impact deosebit în gândirea mea literară l-au avut scriitori realişti ca Dostoievski, Tolstoi, Maxence Van der Meersch, Jack London, Liviu Rebreanu, Thomas Hardy. Având în vedere faptul că opera mea conţine şi elemente noi, dacă ar trebui să numesc o mişcare literară căreia să-i aparţină – aş încadra-o în curentul neorealist.

- Ce altceva ţi se pare relevant în experienţa de până acum şi ai dori să ne împărtăşeşti? Ce ne poţi spune în acest context, despre conferinţa de la Mamaia, din 23-27 iunie a.c.?

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, în fiecare an, împreună cu soţul meu organizăm o conferinţă naţională pentru femei. Anul acesta, a fost a treia ediţie. S-a desfăşurat la un hotel din staţiunea Mamaia. A durat cinci zile şi au participat peste trei sute de femei din ţară şi diasporă. Tema conferinţei a fost „Cum îşi poate păstra echilibrul o femeie, când lumea din jur se clatină”.Vrem să accentuăm în mod deosebit că aceste conferinţe nu sunt pentru promovarea mişcării feministe şi nici nu ne dorim o mişcare feministă, ci acastă lucrare face parte din mişcarea de trezire spirituală a familiilor din România, prin învăţătura curată a Bibliei.

Viziunea noastră este de a atinge prin femei – familiile, bisericile şi societatea, având în vedere că femeia, ,,ajutorul potrivit’’, este cea care întreţine atmosfera căminului şi totodată, ea este proiectată într-un mod unic, cu instinctul matern de încurajare şi rugăciune de care familiile şi bisericile au atât mare nevoie. Totodată, viziunea noastră cuprinde şi femeile care au nevoie de Evanghelie. În programul conferinţei au fost incluse sesiuni generale de învăţătură, unde am avut harul să slujesc împreună cu minunate femei pe care Dumnezeu le foloseşte în lucrarea naţională în rândul femeilor, mărturii personale şi mărturii de misiune. Pe lângă sesiunile de învăţătură, am făcut şi împărţiri pe grupe de cel mult douăsprezece femei împreună cu o lideră. Sesiunile pe grupe au avut drept scop aprofundarea învăţăturii primite la sesiuni, realizarea unei părtăşii autentice şi observarea de către lideră a nevoilor, pentru a putea să le slujească prin rugăciune.

Am avut împreună cu noi o echipă de consiliere spirituală foarte bine pregătită în diferite domenii : consiliere pentru nevoi emoţionale, consiliere pentru nevoi intime şi în probleme legate de sarcină şi avort şi consiliere special pregătite pentru consilierea de vindecare interioară şi eliberare emoţională .

Totodată, în acest timp, am avut împreună cu noi o echipă puternică de rugăciune şi mijlocire. Această echipă a slujit în „ ateliere de rugăciune”, unde femeile care au avut nevoie, au fost binecuvântate.

Am considerat prin ceea ce s-a întâmplat la această conferinţă că Domnul a făcut un apogeu al lucrării noastre de până acum. Visam să se întâmple aşa ceva, dar nici nu îmi puneam imagina că Dumnezeu va face de fapt, ca realitatea să fie dincolo de aşteptările şi visurile noastre. În timpul sesiunilor de învăţătură, al închinării, a fost o prezenţă a lui Dumnezeu atât de copleşitoare, încât aveam impresia că dacă vom întinde mâna, Îl putem atinge. Şi Mâna Lui chiar a atins inimile femeilor, pentru că majoritatea au plecat transformate şi cu hotărâri noi în inimă. Mi-am dorit ca în grupele de părtăşie, pe lângă faptul că femeile vor fi slujite, să primească ele însele viziunea grupelor autentice de părtăşie, care sunt vitale pentru o viaţă creştină autentică şi absolut necesare pentru creşterea spirituală a bisericii, pentru că numai în cadrul lor se poate experimenta compasiunea, rugăciunea unora pentru ceilalţi, slujirea, încurajarea. O mulţime de femei au mărturisit că au plecat de aici hotărâte să înfiinţeze grupuri de părtăşie în bisericile lor.

În timpul consilierilor – s-a întâmplat de asemenea, ceea ce am dorit. Femei care niciodată nu au avut cui să împărtăşească poverile sufleteşti, traume, răni nevindecate – au fost eliberate, vindecate, restaurate prin harul Domnului Aceste minuni s-au întâmplat şi în atelierele de rugăciune.

Avem şi femei care în urma acestui timp – au hotărât să-şi predea viaţa în Mâna Domnului. Dintre ele, în urma acestei hotărâri, unele au făcut deja, botezul în apă. Iniţial, au dorit să chemăm păstorii şi să fie botezate în mare, dar apoi au hotărât că e mai bine în biserica lor, unde vor fi împreună cu toţi cei dragi ai lor şi mulţumim Domnului pentru cele ce l- au făcut deja.

Consider, totodată, o nespus de mare binecuvântare a acestui timp al conferinţei – vindecarea rănilor femeilor văduve. Au fost înconjurate cu multă iubire şi alte femei care au trecut ele însele peste această durere le-au consiliat. Una dintre ele, tânără, căreia i-a murit soţul anul trecut, a mărturisit că în urma acestei conferinţe a înţeles că Dumnezeu nu a încetat s-o iubească şi că scopul vieţii ei nu s-a sfârşit odată cu moartea soţului. În anii petrecuţi cu soţul ei – El şi-a arătat iubirea într-un fel, iar acum El şi-o arată în alt fel, dar e tot iubirea Lui.

- Unde te vezi în viitor, ce aspiraţii ai?

- În primul rând, pentru viitor, îmi doresc ca omul meu interior să se schimbe tot mai mult după chipul lui Hristos, pentru că acest lucru este mai important decât oricare realizări, conferinţe uimitoare şi lucrări extraordinare. Pun mereu în calcul că s-ar putea, vreodată, din pricina unor anumite circumstanţe: poate boală, poate restricţia societăţii împotriva religiei, să nu mai pot fi atât de implicată în aceste lucrări publice, dar aş vrea să am acel duh smerit, încât să fiu gata pentru orice şi să consider adevărata valoare a vieţii mele prezenţa lui Hristos în toate fibrele fiinţei.

Apoi, mi-aş dori ca El, care până acum a ascultat rugăciunea şi a mărit nespus hotarele lucrării noastre, să facă acest lucru şi mai departe. Prin credinţă, eu văd în viitor conferinţe naţionale de dimensiuni şi mai mari, prin care să fie atinse vieţile mai multor femei. În urma rezultatelor conferinţei de la Mamaia – am primit semnale din toată ţara că mult mai multe femei vor dori să participe la acest fel de conferinţe. De asemenea, aş dori să avem o echipă naţională lărgită şi mai închegată în acest domeniu şi totodată, această viziune să fie transmisă şi generaţiei care vine în urma noastră.

În domeniul scrisului – îmi doresc să pot dărui mai multe cărţi poporului meu, nu doar beletristică, ci şi cărţi de studiu biblic, care să răspundă specific nevoilor femeilor din România, precum am scris ultima carte „ Domnind peste împrejurările vieţii”.

- Ce i-ai sfătui pe cei care abia acum încep să scrie?

- Un motto semnificativ pentru lucrarea mea de slujire prin arta scrisului a fost : “Dumnezeu înmulţeşte puţinul pus la dispoziţia Lui”. Este un principiu al economiei lui Dumnezeu ca El să investească acolo unde are de câştigat! Dacă Dumnezeu a dăruit talentul de a scrie şi dorinţa este a fi folosit pentru a sluji semenilor, El îi va da toate resursele pentru inspiraţie, timpul, energia necesare şi nu în ultimul rând, acea stare a inimii după voia, Lui astfel încât din prisosul ei să curgă mirul ales, care să aducă mângâiere,vindecare, încurajare celor din jur.

De multe ori, eram foarte obosită, din pricina orelor prea puţine de somn. Din cauza multelor ore de muncă petrecute în faţa calculatorului, în timpul zilei, noaptea nu puteam dormi, alteori, îmi veneau idei şi trebuia să le scriu, pentru a nu le uita până dimineaţă. Cu toate acestea, am simţit mereu binecuvântarea şi înviorarea lui Dumnezeu, pentru a putea înainta: uneori, o pagină pe zi…, alteori două…, alteori patru sau zece…, au fost zile când am scris şi douăzeci de pagini… Au fost, însă şi zile când nu am putut scrie nimic… Mi-a fost foarte greu să accept astfel de stări, aveam impresia că pierd timpul, pe parcurs, am înţeles, însă că de fapt, nu e aşa. Am nevoie de asemenea situaţii, pentru ca Dumnezeu să-mi smerească inima şi să-mi aducă astfel, mereu aminte, că tot ceea ce sunt sau pot face, se datorează doar harului Său nemărginit şi că „ puterea Lui în slăbiciuni e făcută desăvârşită.”

Ioana Farcaş a luat drumul artelor plastice în căutare de inedit şi provocări

admin — Tue, 11 Aug 2009 07:12:00 +0000

By Octavian Curpas, justitia@justice.com

Orice artă presupune pasiune şi dedicaţie. Pe lângă acestea, mai este nevoie de bun gust şi de inspiraţie. Şi nu în ultimul rând, de un strop de iubire, de puterea de a oferi ca artist, ce ai mai de valoare în tine. Mai presus de toate, însă, arta înseamnă până la urmă, şi destin. Un astfel de destin i-a fost hărăzit şi Ioanei Farcaş, un talent în devenire. La numai douăzeci de ani, câţi numără în prezent, aceasta face cinste generaţiei tinere de plasticieni. În viziunea ei, pictura este pe deplin sinonimă cu un legământ, asemenea celui al căsătoriei. Cine optează pentru artă trebuie să îşi amintească întotdeauna, că a făcut o promisiune solemnă pentru toată viaţa. Cine optează pentru artă nu are voie să uite că şi-a luat angajamentul de a trăi pentru şi prin frumos, până în ultima clipă ce i-a fost hărăzită în marea sa trecere pe pământ.

O mare trecere care pentru Ioana Farcaş a început pe 10 mai 1989. Născută la Baia Mare, aceasta şi-a dezvoltat încă din primii ani dragostea pentru estetic. Cei dintâi dascăli pe care Ioana i-a avut i-au fost chiar părinţii. Mama şi tata au ştiut să cultive în unicul lor copil emoţia faţă de operele de artă şi deschiderea către cultură. Zi de zi, totul s-a legat, s-a contopit şi s-a dovedit a fi o lecţie de viaţă pentru micuţa Ioana. O lecţie de viaţă materializată peste ani, într-o alegere. Ioana Farcaş a decis să urmeze pictura, la Facultatea de Arte Plastice din oraşul natal. Lucrurile s-au derulat firesc, mai ales că nevoia ei de a recepta frumosul izvorăşte şi din faptul că este o fire mereu în căutare de nou. Cu un temperament coleric-flegmatic, Ioana găseşte în pictură cadrul adecvat de manifestare. Un exemplu este acela că numeroasele posibilităţi-tehnici picturale (frotiu, grissaile, glasiu, etc.), ce se pot realiza pe diferite suporturi, cum ar fi carton, pânză, lemn, sticlă, etc. îi oferă necontenit tinerei băimărence o provocare, o întrebare, un răspuns, o idee. Aşa se face că orice creaţie ce îi iese din mână Ioanei Farcaş poartă în sine o anumită încărcătură intelectuală, o stare de spirit specială, pe care ea ştie să o „zidească” în visul pe care îl întrupează din culori.

De altfel, culoarea oglindeşte cel mai bine formula temperamentului unui plastician. Iată de ce, atunci când pictează, Ioana Farcaş preferă să folosească multă pastă şi tonuri puternice, dar şi nuanţe ce reflectă liniştea. Colericul şi flegmaticul din ea se întâlnesc şi se regăsesc astfel, concret, dar şi simbolic, atât în albul de Titian, cât şi în galben, brun, roşu, albastru, verde, negru. Fie că este vorba de o natură statică, de un peisaj ori de un portret, viitoarea artistă vede fiecare tablou pe care îl realizează, ca pe o experienţă hotărâtoare pentru aspiraţiile ei. Zilnic, timp de trei ore, aceasta face şi preface lucrări. Pe acelea în care nu se recunoaşte, ia întotdeauna decizia de a le distruge. Nu este uşor şi nici simplu, însă dacă vrei să progresezi, câteodată, trebuie să cazi, pentru ca apoi, să te ridici şi să iei totul de la capăt. Pentru că numai astfel, îţi poţi construi o carieră solidă, talentul tău devenind o certitudine.

În plus, consolidarea unei cariere a inclus fără îndoială, dintotdeauna, aflarea şi promovarea unor modele deja consacrate. Lucrările marilor artişti precum Corneliu Baba, Sabin Bălaşa, Nicolae Suciu, Nicolae Apostol, Ioan Anghel Negreanu îi dezvăluie Ioanei Farcaş câte ceva din secretele unor profesionişti şi în acelaşi timp, o ajută să ajungă pe treapta cea mai înaltă în pictură. Fascinaţia pe care o exercită grafica lor reprezintă nu doar pentru ea, ci şi pentru talentele fragede în general, o permanentă chemare la autodepăşire. Plutarh spunea că „în artă nimic din cea ce este bine făcut nu este întâmplător”. Numai studiind creaţiile unor titani ai penelului poţi deprinde, ca învăţăcel, principii şi reguli ce ţin de mijloacele materiale cu ajutorul cărora se exprimă gândirea estetică.

Iată de ce, atelierul de creaţie este o a doua casă pentru Ioana Farcaş. Aici este lumea în care ea deprinde pas cu pas, ARTA. O lume în care învaţă să devină puternică. O lume în care inima de artist a unei tinere din Baia Mare înfloreşte. O lume în care Ioana învaţă să îşi păstreze sufletul dedicat pentru tot restul vieţii, legamântului pe care l-a făcut acum. O lume unde pe paletă, după albul de Titian urmează galben, brun, roşu, albastru, verde şi negru. O lume cu carton, pânză, lemn şi sticlă. O lume a portretelor, a piesajelor ori a naturilor statice. O lume în care Ioana Farcaş trăieşte ca pe o căsătorie, o profesie făcută din pură pasiune şi dedicaţie. O lume de douăzeci de ani.

Octavian CURPAŞ

Surprise, Arizona

“Replici” de atunci si de acum, intr-un dialog cu Lucky Marinescu, artist liric

admin — Tue, 11 Aug 2009 07:06:33 +0000

By Octavian Curpas, justitia@justice.com

Lucky Marinescu apartine unei generatii de artisti ce a ramas ca un reper pentru teatrul liric romanesc. Calitatile vocale excelente, talentul, pregatirea temeinica, dar si fizicul agreabil au ajutat-o pe aceasta sa ajunga foarte repede, o stea pe firmamentul muzicii noastre usoare. Oamenii se obisnuisera cu vocea ei si o ascultau de fiecare data, cu aceeasi placere. Devenise pentru foarte multi, artista preferata si facea o impresie buna asupra publicului.

Lucky Marinescu s-a nascut pe 12 iulie 1934, la Cahul, in Republica Moldova. Este absolventa a Conservatorului Gheorghe Dima, din Cluj. De altfel, toata copilaria si tineretea ei prind forma si se deruleaza, in acest oras. De primii ani de viata, pe artista o leaga amintiri de neuitat. Ii placeau patinajul, echitatia, dansul, dar mai ales, isi dorea inca de pe atunci, sa devina vedeta. Nu o data, aceasta isi improviza din te miri ce, un microfon si ii incanta pe toti cu vocea ei. Cei care au sprijinit-o, au inteles-o si au ajutat-o pe Lucky Marinescu sa isi vada visul cu ochii, au fost bunicii si parintii, care nu au precupetit nimic pentru ca intr-o zi, copilul lor drag sa isi implineasca nazuintele. In prezent, Lucky Marinescu locuieste in Bucuresti. Are un fiu, Laurentiu, care a mostenit pasiunea pentru muzica a mamei sale.

- De unde a pornit interesul tau pentru muzica usoara?

- Mi-a placut acest gen.

- In ce spectacol ai debutat ?

- Am debutat in spectacolul „Magazinul de stat”, cu N. Stroe si Zizi Serban, la Teatrul „Savoy” din Bucuresti, in anul 1954. Primul succes l-am avut cu spectacolul “N-aveti un bilet in plus?”, alaturi de Ion Dichiseanu, Radu Zaharescu si Horia Serbanescu, la Sala Dalles.

- Ai debutat alaturi de mari nume ale teatrului de revista. Despre cine e vorba?

- Ion Dichiseanu, Radu Zaharescu si Horia Serbanescu. Am jucat in toate premierele teatrului, alaturi N.Stroe, Mircea Crisan, Zizi Serban, Ovid Teodorescu, Nicolae Nitescu, Luigi Ionescu, Dorina Draghici, s.a.

- Ce ai interpretat la debut ?

- Prima melodie interpretata a fost “5 minute”, text Lucky Marinescu dupa o melodie ruseasca.

- Ce a reprezentat pentru tine teatrul Savoy din Bucuresti?

- Primul pas spre ceea ce am devenit mai tarziu.

- Dupa Savoy, ai facut parte din echipa artistica a teatrului „Ion Vasilescu” din Bucuresti. Intre ce ani ai aparut pe scena acestui teatru?

- Intre anii 1972 si 1973, am facut parte din echipa artistica a Teatrului „Ion Vasilescu” din Bucuresti.

- Cata experienta ai capatat aici?

- Foarte multa.

- Unde ai facut turnee impreuna cu colegii de la „Ion Vasilescu”?

- Am mers in turnee in tarile Europei. Am cantat pe scena Olympia din Paris si la Teatrul de Revisa Bobino, Montparnasse, Paris.

- Ce a urmat dupa teatrul „Ion Vasilescu” ?

- Multe alte spectacole in tara si in strainatate.

- Doua dintre piesele interpretate de tine – „Replici”, compusa de Laurentiu Profeta, cantata in duet cu Cornel Constantiniu si “Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie” - au devenit hit-uri nationale. Cand s-a intamplat acest lucru si prin ce s-au remarcat cele doua slagare?

- Cu 30 de ani in urma si au fost un succes deosebit.

- Ce compozitori au scris pentru tine? Te rugam sa ne numesti cateva slagare din repertoriul tau.

- Laurentiu Profeta, „Replici”, Nicolae Kirculescu, „Asa incepe dragostea”, Temistocle Popa, „Pana una alta”, Vasile Veselvschi, „Cat e luna, cat e soare”, Ileana Toader ,”Ciresii de la noi” si “Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie” (M. Eminescu), Sile Dinicu, “Nu stiu ce sa cred?”, Ileana Toader – Aurel Giroveanu, “Adio triste poezii”, Richard Bartzer, “Ai uitat sa vii la intalnire”.

- Cand ai ajuns in Statele Unite si in ce imprejurari ?

- In anul 1985, m-am stabilit la New York.

- A fost America o provocare pentru cariera ta artistica?

- Da, sigur ca da.

- In ce an ai parasit America ?

- Dupa 11 ani, am revenit in Romania

- De ce te-ai decis sa revii in tara?

- Nu stiu de ce am revenit in Romania. Nu am o explicatie logica. Poate pentru ca m-a tras sufletul inapoi. Sau m-a chemat tara. Mi-era dor de vecin, sa-i spun «Buna dimineata!». Mi-era dor sa ma duc la colt, la piine si sa intreb – «De ce nu e painea proaspata?» sau vizavi, la magazin, sa aleg rosiile sau pentru ca „iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume nu ma lasa!”

- Odata ajunsa in Romania ai continuat sa te ocupi de muzica ?

- Da, muzica e viata mea.

- Vorbeste-ne despre show-ul pe care il realizezi in prezent, alaturi de scriitoarea Rodica Elena Lupu.

- Din anul 2006, sunt moderatoare la DDTV – “Show Lucky”, emisiune in direct, in fiecare sambata seara, unde de mai bine de un an, alaturi de mine, este scriitoarea Rodica Elena Lupu.

- Diploma de Onoare in cadrul Galei Muzicii Usoare Romanesti „O zi printre stele” a Ministerului Culturii si Cultelor (2002) si DISCUL DE AUR, pentru merite deosebite si pentru promovarea muzicii populare (2008) reprezinta doua momente de referinta pentru Lucky Marinescu. Ce ai simtit atunci cand ai primit aceste distinctii?

- Bucuria ca am cantat pentru cei care ma iubesc, ca le-am daruit din inima aceste cantece ale mele.

- Tot in 2008 ai lansat si doua CD-uri – “Cuvinte de iubire”, (Eurostar Studio) si “Nu ma uita, Lucky”, in cadrul Targului International de Carte si Muzica, Brasov. La ce lucrezi in prezent si ce ti-ai propus pentru viitor?

- Emisiunea la TV continua si ma gandesc sa imprim un nou CD.

- Ce genuri de muzica asculti si care sunt artistii tai preferati?

- Clasica, populara. Am multi artisti preferati.

- Daca nu ai fi facut muzica, pentru ce alta profesie ai fi optat?

- Poate pentru teatru.

- Cum iti petreci timpul liber?

- Pregatesc emisiunea mea saptamanala. Ma ocup de clubul pensionarilor fara varsta.

- Ce hobby-uri ai?

- Muzica.

- Ai dori sa le faci vreo recomandare artistilor in devenire, tinerilor care intentioneaza sa urmeze o cariera in muzica ?

- Sa o faca, dar trebuie multa munca, perseverenta, talent si dragoste de publicul care ne urca si ne coboara.

- Cititorilor nostri ce ai vrea sa le spui?

- Tot ceea ce imi doresc mie, le doresc si lor.