- Unde ai studiat şi între ce ani? A existat vreun moment de referinţă în perioada studenţiei, ai avut vreun model despre care ai dori sa ne povesteşti? În ce masură ceea ce ai invăţat pe băncile facultăţii te-a ajutat în ceea ce ai scris?

- Am urmat, între anii 1972-1976, cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj. Am fost o studentă ştearsă. Nu-mi place să „iau cuvântul” şi să se uite lumea la mine. Nu suport să fiu expusă şi, dacă vrei să ştii, în clipa asta, sunt deja refugiată în cabinetul unui profesor (pe atunci, asistent), unde mă luau cu ei, la nişte consultaţii, doi colegi ai mei. A fost aproape singurul loc în care m-am afirmat, pentru că era, cu mine cu tot, un confortabil anturaj de patru. De aceea sintaxa limbii române – îmi dau seama acum – este, pentru mine, punctul de referinţă al studenţiei. Deşi rămase departe, în timp (am debutat foarte târziu: publicistic – după vârsta de 40 de ani, editorial – după 46), datorez, dintre „băncile facultăţii”, băncilor examenelor susţinute în scris o anumită independenţă de gândire care mi-a fost încurajată. La „scris”, am luat totdeauna cu cel puţin un punct mai mult decât aş fi meritat după cât învăţasem, pentru că ce nu ştiam completam de la mine şi era acceptat. Tot mai mult lingviştilor datorez acest lucru, la literatură, examenele fiind, atunci, de obicei, orale. N-am îndrăznit nici să trimit ceva vreunei reviste, deşi exista „Echinoxul” studenţesc şi deşi făceam, pentru mine, din când în când, câte o compoziţie literară.

- Care au fost gândurile, visele, aspiraţiile cu care ai absolvit facultatea ? Ce s-a întâmplat după absolvirea facultăţii, cum ai evoluat?

- N-am avut vise mari. Mă gândeam numai la o carieră cuminte, didactică; nu ţineam morţiş la Cluj. Dar şi aşa evoluţia de care mă întrebi a fost o involuţie. Am fost profesoară doar şase ani. Prin repartiţie, am ajuns într-un sat foarte pitoresc, de lângă Năsăud. După trei ani, mi-am dat definitivatul, am încercat, apoi, fără rezultat, un transfer şi am rămas alţi trei ani acolo. Păstrez amintiri frumoase satului; la vârsta aceea naveta (o făceam săptămânal) îmi şi plăcea, era, de fapt, o excursie. Între timp, însă, mă căsătorisem şi aveam un copil. Îl aşteptam pe al doilea când am plecat de acolo părăsind învăţământul, pentru a fi cu familia mea. La Cluj, am lucrat, ca registrator medical, întâi într-o clinică, apoi, cu trei doctori, în două cabinete stomatologice, până după revoluţie. În 1990, am obţinut, prin concurs, un post de bibliotecar la o filială de cartier a bibliotecii judeţene. Printre cărţi, mă simţeam, în sfârşit, mai acasă şi, printre bibliotecari, mai printre de-ai mei. Dar nu mă simt bibliotecar adevărat, pentru că n-am făcut o facultate biblioteconomică, ci numai nişte cursuri de câteva săptămâni, în total. Am deprins meseria mai mult din mers. Când am împlinit o jumătate de secol de existenţă, m-am mutat, subit, în Baia Mare. Lucrez, aici, tot la biblioteca judeţeană.

- Eşti autoarea mai multor articole şi studii literare de substanţă, publicate în diferite reviste de specialitate. De asemenea, volumele “Optimismul bacovian”, Cluj-Napoca, 1999 şi «„Patologia” lui Păcală sau Simptomatologia sănătăţii», Baia Mare, 2006 îţi poartă numele. Ambele au titluri extrem de interesante. Ai vrea să le explici cititorilor noştri cum şi de ce ai ales să vorbeşti despre optimismul unui pesimist? Ce răspunsuri te aştepţi să descopere cititorul în dreptul acestui simbolist pur, care a fost Bacovia, după ce parcurge cartea ta?

- La „cum şi de ce”, răspunsul este: întâmplarea. N-am vorbit despre optimismul unui pesimist, ci despre optimismul unui optimist care nu ştia că e optimist. Tocmai pentru că este, cum spui, simbolist pur, la Bacovia „plouă, plouă, plouă”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă şi comasează, masiv, ideea în numai câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol.
Am analizat, în carte (de fapt, o broşură de 50 de pagini), şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia şi trei din cele mai frecvent cultivate de el simboluri (ftizia, clavirul, culoarea gri) şi am dat, cititorului, răspunsuri de-a gata. În interpretarea literară, nu am obiceiul să-mi scriu propriile impresii de lectură, nu fac altă creaţie literară pe lângă cea despre care vorbesc, privesc rece, nesentimental, textul şi mă străduiesc să păstrez distanţa atât faţă de scriitor, cât şi faţă de cititor. În această situaţie, nu am dreptul să aştept nimic. Ci doar să accept sentinţa.

- În ce a constat cercetarea fenomenului Păcală, ai abordat personajul lui Petre Dulfu din punct de vedere al hermeneuticii?

- A fost o altă întâmplare că am scris cartea cu Păcală şi nu consider că mă reprezintă. Am propus unui medic să o scrie, însă el a refuzat, nici n-a prea înţeles ce vreau, mie mi-a părut rău şi aşa am hotărât să o fac eu. Patologie nu este un termen metaforic. M-a interesat dacă s-ar putea descoperi, la Păcală, o boală, mai ales psihică. Am citit, la întâmplare, diverse lucrări, predominând cele de psihologie, psihiatrie, psihanaliză, dar nu am nicio pregătire în acest domeniu care nu mă preocupă nici cel puţin amatoristic. De aceea, n-am îndrăznit să mă îndepărtez de ceea ce am citit şi, în toată cartea (nu are decât o sută de pagini), este o abundenţă de citate. Originală este grafica realizată de colega mea, Mara Pop (Babiciu), care a ilustrat volumul.

- Cum percepe Angela Monica Jucan lumea interioară a lui Păcală şi cum o descrie? Se doreşte acest volum a fi şi o analiză sociologică sau un mod original de a vorbi despre specificul naţional?

- Lumea interioară a lui Păcală nu are multe complicaţii. El nu stă să ofteze sau să filozofeze. I-am precizat, în patru capitole, „aptitudinile” (de a sta, de a fugi, de a acţiona cu economie de efort şi de a râde), apoi, cu aceste date strânse şi pe baza unor tipologii aparţinând mai multor autori, am încercat o reconstituire a fizionomiei, a constituţiei şi a predispoziţiilor maladive. Din punct de vedere „patologic”, a ieşit că Păcală a fost sănătos tun, dar bătrâneţele, dacă le-ar fi ajuns, i-ar fi putut aduce câteva afecţiuni grave. Volumul nu este o analiză sociologică şi nici nu atinge specificul naţional. Din contră, l-am prezentat pe Păcală drept personaj singular, nu „tip”.

- Contribuţia ta literară se regăseşte şi în volumele colective – “Eminescu în actualitate”, Cluj-Napoca, 2000, “Paşi în iarba ninsă”, Cluj-Napoca, 2000, si “Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcănescu”, Baia Mare, 2004. Cine sunt cei alături de care ai publicat?

- Volumul „Eminescu în actualitate” a fost realizat de Dan Brudaşcu – în calitate de editor şi coordonator. Domnia sa este şi autorul a două comunicări ştiinţifice care apar în această carte. Se cuvine să spun, aici, că în paginile revistelor conduse de Dr. Dan Brudaşcu am fost bine primită încă de când nu ne cunoşteam, iar eu abia aveam câteva articole publicate. A fost o surpriză să mă văd cuprinsă şi în acest volum (despre care am aflat abia la câteva luni de la apariţie), alături de nume importante: George Anca, Alexandru Cristureanu, Constantin Cubleşan, Rajiv Dogra, Vasile Fanache, Ion Itu, Mircea Itu, Achim Mihu, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Radu Săplăcan, Octavian Şchiau, Horst Schimmel Treu, Mihai Ungheanu, Libuše Valentova.
„Paşi în iarba ninsă” este o antologie a Cenaclului Literar-Artistic „Octavian Goga” Cluj, al cadrelor didactice. Cuprinde poezii, proză, critică literară. Apar, în carte, nume consacrate, dar şi debutanţi. Sunt 55 de semnături (aproape tot cenaclul) – prea multe pentru a le enumera aici şi o selecţie mi-ar fi greu să fac. O amintesc doar pe poeta Ioana-Roxana Mureşan, care, la apariţia volumului, avea… zece ani. Mă simt mai în rând cu ea decât cu ceilalţi pentru că suntem singurele necenacliste din carte. Dar frecventam, din când în când, cenaclul.
Volumul omagial dedicat lui Mircea Vulcănescu, „Biruirea de sine”, a fost editat de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare şi l-am coordonat împreună cu un coleg – Corneliu Oneţ (acum, decedat). Am reuşit să obţinem texte special scrise pentru acest volum de: Ştefan J. Fay, Măriuca Vulcănescu, Marin Diaconu, Valer Hossu, Oana Mitrea, Marin Oprea, Iulian Patca, Vasile Vetişanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Latiş, Gheorghe Marcaş, Nicoară Mihali, Adrian Pop, Florian Roatiş, Nuţu Roşca, Traian Tr. Velea, Mugur Voloş. Coordonatorii au şi ei articole în carte.

- Vorbind despre Eminescu, Mircea Eliade spunea că “Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu.” În ce măsură ai reuşit să îl reactualizezi pe marele poet altfel decât apelând la clişeele al căror efect este exact opusul celui inţentionat de cei ce le folosesc?

- În „Eminescu în actualitate”, mi-a fost inclus un mic eseu pe marginea „Luceafărului”. Nu am repere să pot stabili măsura în care am reuşit să-l reactualizez pe poet; după ce s-a scris atâta despre acest poem, comentariul meu nu se prezintă, probabil, cu nu ştiu ce noutăţi, dar nu cred să conţină clişee. Cu umilinţă spun (numai ca să nu se creadă că mă autosupraestimez, altfel, nu am obiceiul să vorbesc despre „lauri”) că acest text a primit un premiu.
În „Paşi în iarba ninsă”, contribuţia mea constă mai mult în readucerea în atenţie a unei poezii aproape uitate, datând din anul debutului poetului. Poezia are titlul: „Asta vreau, dragul meu!”, iar ceea ce am scris am intitulat: „Porni Luceafărul”. Încercam să disting, în ea, semne eminesciene (la publicarea ei, poetul avea 16 ani).

- M-a impresionat în testamentul lui Mircea Vulcănescu, acea unică propoziţie – “Să nu ne răzbunaţi!” În ce constă omagiul pe care Angela Monica Jucan i l-a adus acestui adevărat creştin?

- Am făcut o scurtă evocare, pe care am intitulat-o „Abel”. M-am folosit şi eu, în ea, de cuvintele pe care le-ai citat. Ele au fost reproduse şi de alţi autori care au participat la realizarea volumului. Şi titlul „Biruirea de sine” constă din cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu. În aceeaşi carte, mai am un text care vine puţin în continuarea ideilor exprimate de Mircea Vulcănescu, în „Dimensiunea românească a existenţei”, despre genul gramatical românesc – în special genul neutru.

- Ai o muncă nobilă, lucrezi cu cărţile. Din păcate, omul contemporan este atras mai mult de Internet şi de televiziune, decât de carte. Se mai poate face ceva, din perspectiva unui bibliotecar pentru a reânvia atracţia publicului faţă de cartea tipărită sau aceasta va avea soarta discului de vinil? Care este după părerea ta, rolul cărţii în societatea contemporană?

- Nu cartea tipărită va avea soarta discului de vinil, ci cartea imprimată în format electronic, în sistem magnetic sau în ce se va mai inventa. Discul şi banda magnetică s-au degradat, ori s-au uzat, fizic, iremediabil, în timp record comparativ cu cea mai proastă hârtie folosită la tipar. Pentru ce a scăpat, deocamdată, uzurii, nu mai există aparate. Dacă s-au păstrat aparate, nu mai este cine să le ştie pune în funcţiune. Înainte de a se ajunge aici, informaţia ar fi putut fi transpusă pe alt suport, care să permită, în continuare, decodificarea. În biblioteci publice, asta înseamnă, pe lângă costuri băneşti şi operaţiunea propriu-zisă de „mutare”: luare în evidenţă, inventariere, clasificare, cotare, catalogare, aşezare în locul de depozitare, poate şi procurarea unui nou mobilier, dacă dimensiunile nu mai corespund; mai înseamnă casarea şi radierea documentului înlocuit. Decât să se facă atâtea, nu se face nimic. La fel se va întâmpla, peste ani, cu informaţia stocată în formate care acum sunt în vogă. Primesc, prin Internet, imagini pe care calculatorul meu nu le poate vizualiza. M-am obişnuit. Le şterg şi gata, că altfel, ar fi prea complicat. Cu greu, însă, renunţăm la o carte tipărită pe hârtie, ferfeniţă de-ar fi. Oare nu pentru că suntem legaţi afectiv de ea, pe când, faţă de celălalt tip de păstrare şi prezentare a informaţiei, nu avem sentimente, ci numai interese?
Bibliotecile organizează tot felul de manifestări, mai ales cu copiii, dar eu sunt sceptică în privinţa lucrurilor forţate. Publicul trebuie lăsat să revină în mod natural la carte. Organismul intelectual va lupta singur împotriva febrei calculatoarelor – care nu vor fi desfiinţate, dar îşi vor preciza mai bine rostul.
În societatea contemporană, cartea este indispensabilă. Până la finalizarea studiilor, ea e obligatorie (chiar dacă nu ţi-o pretinde nimeni, ea îţi trebuie, nu te poţi descurca fără ea). Dar, când poate fi considerată încheiată învăţătura? Industria lucrărilor plagiate (din Internet) nu va putea cunoaşte o dezvoltare „înfloritoare”, pentru că se va ajunge la saturaţie. Acum, tot mai puţini fac lucrări originale, dar cât va ţine răbdarea de a citi, la nesfârşit, aceleaşi fragmente aşezate în diverse „colaje”? Omul contemporan trăieşte sub presiunea urgenţei. Cartea îi oferă un refugiu, un moment de relaş şi pe vreme bună, şi pe vreme rea; ea vindecă stresul, în timp ce calculatorul îl accentuează. Multele obligaţii fac, din omul de azi, un însingurat şi un înstrăinat. Cartea este, pentru el, un asociat, un tovarăş, creează o relaţie de proximitate; calculatorul, mult mai rezervat, este numai un mjlocitor şi ne este infidel, prin natura lui mereu schimbătoare. Cartea este prietenul discret care la nevoie se cunoaşte. Avem, vom avea nevoie de ea, o căutăm şi o vom căuta.

- Ce îţi place cel mai mult în munca ta? Dar cel mai puţin?

- Cel mai mult îmi place că am, acum, destulă libertate să mi-o aleg sau, dacă e o muncă impusă, că pot să o fac („concepţie şi execuţie”) cum vreau. Nu cel mai puţin, ci absolut deloc nu-mi place  să fiu presată de termene (dar nu prea sunt).

- Cum arată biblioteca ta de acasă? Ce autori preferi din literatura română? Dar din cea universală? Ce citeşti acum?

- După gustul meu, „biblioteca” pe care o am arată bine. După al altora, probabil, ca ceva de speriat. De când am ajuns să lucrez ca bibliotecar, am descoperit avantajele aranjării alfabetice şi am făcut la fel şi acasă. Problema este că, ce iau de pe raft, nu mai pun la loc, cu anii. Deci, biblioteca mea arată „risipit” – pe sus, pe jos, pe unde nu te-ai aştepta. Mai degrabă nu-mi place că sunt destule cărţi şi pe rafturi. Semn că nu le-am răsfoit cam de multă vreme.
Tot atâta dezordine mi-ar ieşi dacă aş face o listă cu autori preferaţi şi precis aş dezamăgi cititorul acestor rânduri, pentru că nu beletristica ar predomina.
Acum citesc vreo zece cărţi insipide. Abia aştept să scap de ele.

- Privind retrospectiv, ce ai dori să schimbi, dacă ar fi să o iei de la capăt? Ai vreun vis care a rămas neîmplinit?

- La visuri neîmplinite, nu stau rău. Am destule. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, pe ele le-aş schimba. S-au dovedit nerealiste. (Ţi-am spus că nu-mi place ficţiunea.)

- Ce planuri de viitor ai?

- La vârsta mea, planurile riscă să devină alte vise neîmplinite. Totuşi, am şi planuri, şi şantiere deschise. Deocamdată, ele se confundă cu obligaţiile de serviciu. Trebuie să finalizez o monografie dedicată lui Gheorghe Chivu – pictor, poet, profesor dobrogean-maramureşean. Apoi, aş vrea să fac interpretări la poeziile lui Vasile Latiş (care a dorit acest lucru, dar cât a trăit, nu mi-am făcut timp) şi să iasă un volum din ele. În paralel, mai adun câte un articol într-un dicţionar biblioteconomic pe care, dacă îl termin până la pensie, bine, dacă nu, îl voi abandona. Mi-ar plăcea să pot realiza o carte a figurilor de stil (prezentate puţin mai neobişnuit). Aş vrea să fac (tot te aşteptai la o abordare hermeneutică a lui Păcală), pentru presă, nişte comentarii la câteva parabole biblice. De-oi trăi.

- Ce hobby-uri ai, cum îţi petreci timpul liber?

- Sunt prea leneşă ca să-mi pot permite hobby-uri. Stau închisă în casă, ocupându-mă cu scris-cititul sau invers. Mi-aş lua un animal, dar am impresia că mi-ar da prea mult de lucru. Îmi ajunge Clarisa, care nu e pretenţioasă – broscuţa ţestoasă pe care mi-a lăsat-o în grijă Cosânzeana. În schimb, am plante. Nici de ele nu se mai poate trece, la mine, prin casă: tot o carte şi-un ghiveci. De unde se vede că nu au devenit chiar un hobby.

- Ce mesaj ai dori să le transmiţi cititorilor noştri?

- Unul albastru, de pace.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

1. Îndepărtarea acuzaţiilor

Să explorăm mai departe beneficiile mărturisirii în combaterea tendinţelor rele din viaţa noastră şi vom citi din Ieremia 14:7„Dacă nelegiuirile noastre mărturisesc împotriva noastră, lucrează, pentru Numele Tău, Doamne! Căci abaterile noastre sunt multe, am păcătuit împotriva Ta.”.

Cu siguranţă că atunci când nu le vom mărturisi, faptele rele prin ele însele vor vorbi împotriva noastră, aşa cum încălcarea voinţei lui Dumnezeu de către Adam nu a putut rămâne ascunsă, sau omorârea lui Abel nu a rămas tăinuită de către Cain. Problema noastră este foarte simplă, dar în acelaşi timp profundă: nu dorim să recunoaştem atunci când greşim şi preferăm să lăsăm lucrurile în voia lor, fără a le mai aduce aminte, gândind că timpul va şterge totul.

Însă o astfel de abordare ignoră două mari „registre” ale faptelor noastre: conştiinţa noastră, care înregistrează totul, şi evidenţele cereşti, unde de asemenea este notat orice eveniment din viaţa noastră. Nu avem cum să ascundem greşelile noastre, iar din aceste „cărţi”, orice faptă rea „mărturiseşte” împotriva noastră, cerând o dreaptă judecată, care nu poate fi decât nimicitoare.

Singura metodă de contracarare a efectelor distructive produse de comiterea de fapte ce sunt împotriva voinţei lui Dumnezeu este cea de a mărturisi răul comis, de a cere aplicarea iertării pe baza jertfei de pe Golgota şi prin intermediul mijlocirii cereşti, iar nu în ultimul rând, de a repara pe cât posibil consecinţele şi de a lupta împotriva repetării faptei în cauză. Dacă nu vom urma planul vindecării spirituale depline, atunci aceste consecinţe vor veni în mod distructiv asupra noastră, atât în această viaţă, cât şi la judecata finală.

2. Ţinerea legământului

Un exemplu extraordinar de mărturisire îl găsim în cartea profetului Daniel, din care am selectat câteva versete din Daniel 9:4-5 „4 M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! 5 Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale.”.

Mărturisirea lui Daniel a avut în vedere păcatele înfăptuite de către o întreagă naţiune, fiindcă în cele din urmă, nu este vorba doar de ceea ce noi facem în mod nemijlocit, ci deopotrivă tot de ceea ce se comite la scara întregului pământ. Întreaga omenirea se află sub incidenţa pedepselor nimicitoare ale lui Dumnezeu din cauza nelegiuirii, iar într-un fel sau altul, şi noi suntem o parte a acestei lumi. În cazul de faţă nu putem spune că Daniel era vinovat de ceea ce mărturisea. De fapt, avem de-a face cu o rugăciune de mijlocire, în care profetul se identifică pe deplin cu poporul lui Dumnezeu, şi se consideră o parte a acestuia, atât în ce priveşte pedeapsa, cât şi binecuvântarea.

Nu este lipsit de importanţă că datorită călcării de lege a strămoşilor noştri, începând cu Adam, toţi am avut de suferit, căzând sub condamnare.  Mărturisirea păcatelor comise de către semenii noştri face parte din planul divin de restaurare a celor care nu simt nevoia întoarcerii la Dumnezeu. Fără a specula asupra acestui subiect, mărturisirea a ceea ce este rău cu cei care ne sunt fraţi de credinţă sau în „Adam”, adică după trup, denotă o dorinţă neegoistă de a conduce pe ceilalţi de la moarte la viaţă. Prin urmare, o adevărată mărturisire nu reprezintă un efort individualist de a scăpa de judecată, lăsând pe ceilalţi în voia lor, ci deopotrivă cu rezolvarea problemelor personale, ea va îmbrăţişa cu dragoste pe orice om cu care venim în contact şi chiar pe cei ce nu îi cunoaştem.

Niciodată mărturisirea păcatului nu va rămâne fără urmări, în sensul că fie vom fi eliberaţi de povara vinovăţiei, fie vom fi provocaţi să părăsim calea adevărului. Uneori ambele se vor întâmpla ca să fim încercaţi cu privire la sinceritatea dorinţei noastre de a părăsi calea păcatului şi de a urma pe cărarea neprihănirii.

3. Restaurarea relaţiei cu Dumnezeu

Să trecem acum la un alt aspect important legat de mărturisirea vinovăţiei, mai precis vom analiza cum aceasta conduce la restaurarea relaţiei cu Dumnezeu. Astfel vom citi din Osea 5:15 „Voi pleca, Mă voi întoarce în locuinţa Mea, până când vor mărturisi că sunt vinovaţi şi vor căuta Faţa Mea. Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine.”.

Există o succesiune a paşilor de întoarcere la Dumnezeu, iar mărturisirea este primul dintre aceştia. Nu putem să căutăm pe Dumnezeu, atâta vreme cât nu trăim simţământul vinovăţiei personale, fiindcă doar „cei ce sunt bolnavi au nevoie de doctor”, după cum spunea Domnul Hristos. Dacă nu avem o astfel de convingere asupra adâncului vinei în care ne aflăm, atunci căutarea noastră va fi superficială şi implicit religia pe care eventual o vom practica va fi marcată de un amestec de lucruri omeneşti şi anumite forme de închinare. O astfel de religie nu va conduce la mântuire pe nimeni şi a fi „nici cald, nici rece” este mai periculos decât să te afli la extremele nelegiuirii sau neprihănirii.

De multe ori există persoane care vorbesc despre această stare de mijloc, dar chiar acestea sunt de multe ori afectate de sindromul în cauză în mod conştient sau nu. Cert este că putem să verificăm calitatea unei mărturisiri prin faptele care urmează. În cazul profetului Osea avem succesiunea: mărturisire, căutare şi alergare. Îmi place foarte mult acest ultim termen de „alergare” ce se produce atunci când suntem „în necaz”. Bunătatea lui Dumnezeu este atât de mare, încât El permite problemelor să vină asemenea unui potop nimicitor asupra noastră, în cazul în care doar astfel vom putea fi sensibilizaţi asupra problemelor cu care ne confruntăm pentru a veni la Dumnezeu.

Uneori Dumnezeu trebuie să ne lase în voia noastră cea rea, pentru ca în cele din urmă, culegând roadele amare ale unor alegeri nefericite să ne dăm seama că am greşit, să ne smerim şi să ne mărturisim vinovăţia, cu dorinţa sinceră de îndreptare. De aceea, „spinii şi pălămida”, pe care le întâlnim cu prisosinţă în viaţa noastră, pot deveni mijloace de recuperare dintr-o stare de suficienţă înfumurată de sine şi de ignorare a cerinţelor divine, care prin ascultare ne-ar aduce fericirea.

Pe de altă parte, spiritul înfumurat şi lacom îşi găseşte locaş chiar şi sub mantia religiei, făcând ravagii mult mai mari decât atunci când se manifestă în hainele atee. În astfel de cazuri, mărturisirea fie este falsă, sub forma „rugăciunilor lungi” de care spunea Domnul Hristos, fie lipseşte cu desăvârşire. Sunt sigur că este dificil pentru o persoană a cărui stil de viaţă este contrar voinţei divine, dar care practică o formă de religie, să îşi dea seama de situaţia în care se află. Dar o cercetare atentă a faptelor vieţii, fără îndreptăţire de sine, va aduce la lumină adevărata stare în care ne aflăm. În orice caz, este indicat să nu lăsăm să vină vremurile de întristare pentru a ne schimba viaţa şi a scăpa de povara de vinovăţie ce stă asupra noastră din cauza continuei păcătuiri. Orice amânare va aduce după sine o mânie ce nu se va putea stinge vreodată, iar în ziua judecăţii părerea de rău va fi zadarnică. Să nu ignorăm aşadar oferta harului lui Dumnezeu ce ne este pus la îndemână aici şi acum.

4. Pregătire pentru Împărăţia cerurilor

Vom trece acum la un alt aspect aflat în strânsă legătură cu mărturisirea, şi anume la pregătirea pentru Împărăţia cerurilor. Astfel, vom citi din Matei 3:1-6 „1 În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. 2 El zicea: Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape. 3 Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: Iată glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. 4 Ioan purta o haină de păr de cămilă, şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. 5 Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudea şi din toate împrejurimile Iordanului, au început să iasă la el; 6 şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.”

Înfăţişarea lui Ioan era în armonie cu mesajul pe care îl prezenta: venirea iminentă a Împărăţiei cerurilor. Astfel, el era gata de plecare, într-un mod similar cu evreii în noaptea de dinaintea ieşirii din Egipt. Pregătirea pentru venirea Domnului presupunea, după cum am putut vedea, mărturisirea păcatelor şi primirea botezului ca semn al curăţirii de păcat realizată în dreptul celui credincios.

În cazul de faţă putem vorbi de un principiu ce se aplică de-a lungul întregii călătorii a creştinului pe drumul către Ierusalimul ceresc, în sensul în care printr-o constantă şi progresivă mărturisire a vinovăţiei, pe măsură ce devenim tot mai conştienţi de ea, suntem conduşi să primim botezul spălării de orice lucru ce ne întinează. Această curăţire îmbracă deopotrivă aspectul eliberării de povara vinovăţiei, ce apasă cu putere asupra unei conştiinţe trezite de Duhul Sfânt, precum şi cel al ştergerii oricărei amintiri a nelegiuirilor comise înaintea lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ideea botezului este similară celei de ispăşire, aşa cum am studiat din versetele cu privire la ceremoniile ce se desfăşurau la templul de la Ierusalim.

Cu toţii dorim să intrăm în acea lume nespus mai bună pe care Domnul a promis-o, dar poarta de intrare este, aşa cum am putut vedea, constituită din mărturisirea vinovăţiei şi a oricărui lucru ce conduce la despărţire dintre noi şi Dumnezeu. Cu cât vom aprofunda şi vom înainta în înţelegerea şi practicarea acesteia, cu atât viaţa noastră spirituală se va îmbogăţi prin transformarea interioară ce ne pregăteşte pentru acea zi când Domnul nostru va reveni.

5. Armonia cu Legea divină

Să vedem în continuare şi alte lucruri conectate cu mărturisirea pe care trebuie să le adoptăm ca o practică normală în vieţile noastre. Vom examina Romani 2:12-16 „12 Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. 13 Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. 14 Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; 15 şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. 16 Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.”

Nu este simplu să ignori glasul conştiinţei care îţi spune ce este bine şi ce este rău. Cu toate acestea, omul s-a obişnuit să nu mai dea atenţie acestui simţ interior pe care Dumnezeu nu l-a lăsat să se piardă o dată cu căderea în păcat. Conştiinţa morală nu reprezintă un lucru ce se dobândeşte prin educaţie şi religie. Acestea doar o dezvoltă, o cizelează, după caz. Izvoarele conştiinţei morale sunt adânc înscrise în adâncul inimii de către Creator, astfel că indiferent de locul şi timpul în care trăim să avem precis determinate limitele adevărului veşnic, ce nu cunoaşte schimbare.

Cercetările psihologice vor continua asupra acestor lucruri, dar cert este că nimic nu va putea să anuleze conştiinţa cu care am fost înzestraţi de către Creator. Adevărul poruncilor morale ale lui Dumnezeu privind închinarea, respectarea vieţii şi a demnităţii umane, a drepturilor celorlalţi şi a altora în genul acestora, exprimate succint în Decalog, sunt adânc inscripţionate în inimile oamenilor, indiferent de cultură sau epocă. Tocmai de aceea, la judecată această conştiinţă va mărturisi pentru sau împotriva noastră şi nimeni nu o va putea anula vreodată.

Această mărturie o purtăm înăuntrul nostru şi în loc să încercăm să îi stingem glasul, ar trebui ca presaţi de ea să alergăm la Mântuitorul nostru pentru a dobândi iertare şi transformare, astfel ca în final să ajungem să acţionăm în armonie cu conştiinţa pe care o purtăm. Strigătul ei ne deranjează, ne creează disconfort, ne strică viaţa, cel puţin aşa credem, când de fapt, sesizând primejdia pedepsei nimicitoare de la sfârşit, ea caută să ne atragă atenţia să ne schimbăm cursul vieţii. Mărturisirea noastră trebuie să fie aceeaşi cu a conştiinţei pe care o purtăm, dacă dorim ca ea să fie autentică, primită şi efectivă.

6. Vindecare pentru cei în suferinţă

În final, vom examina cum mărturisirea poate să ne aline suferinţele, de multe ori fizice, cu care ne confruntăm. Vom citi din Iacob 5:15-16 „15 Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. 16 Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”.

Există o legătură directă dintre vinovăţie şi suferinţă, sau chiar boală în multe situaţii. Dacă vom încerca să evităm mărturisirea a ceea ce am greşit, atunci tensiunea interioară cauzată de pierderea relaţiei cu Dumnezeu, uneori şi cu ceilalţi, şi nu în ultimul rând cu noi înşine, va conduce la suferinţă, iar în multe circumstanţe la îmbolnăvire. Un spirit apăsat este rezultatul sigur al ascunderii problemelor noastre, iar de aici până la pierderea sănătăţii fizice nu este decât un singur pas.

Întotdeauna ar trebui să fie tratate deopotrivă trupul şi mintea, atunci când apar îmbolnăviri, indiferent de natura lor. Cauza multor neputinţe trupeşti se află într-o minte neliniştită, incapabilă să găsească repaus în mijlocul unei lumi turbulente şi agresive ce te ademeneşte şi năuceşte, distrugându-ţi toată vlaga pe care o ai. Prin mărturisirea lucrurilor de care ne simţim vinovaţi, am putea să deschidem calea pentru o vindecare deplină, care se va reflecta asupra minţii şi trupului în acelaşi timp. Rugăciunea este înăbuşită cât timp nu există o redare sinceră a problemelor cu care ne confruntăm şi până când nu facem să vină la suprafaţă tot ceea ce ne stânjeneşte interior.

La finalul acestui studiu, nu pot să spun decât că este esenţial să mărturisim înaintea lui Dumnezeu problemele cu care ne confruntăm, să lăsăm înaintea Sa povara de vinovăţie care ne apasă, fiindcă doar astfel vom fi restauraţi în ce priveşte legătură cu Creatorul nostru, vom fi pregătiţi pentru intrarea în Împărăţia cea veşnică, vom fi botezaţi prin îndepărtarea vinovăţiei şi vom fi vindecaţi de toate neputinţele interioare sau exterioare cu care ne confruntăm. Fie ca aceasta să fie experienţa noastră în mod continuu! Amin.

1. Mărturisirea păcatului şi închinarea

Mărturisirea ocupa un loc central în închinarea poruncită în Vechiul Testament aşa cum citim din Levitic 5: 1 „Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui, nespunând ce a văzut sau ce ştie, şi va cădea astfel sub vină, 2 sau când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, şi va băga apoi de seamă şi se va face astfel vinovat; 4 sau când cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bine, şi nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu, şi se va face astfel vinovat: 5 Când cineva, deci, se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. 6 Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume, o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui.”.

Observăm cu uşurinţă cum mărturisirea era o etapă obligatorie în dobândirea iertării lui Dumnezeu în cazul în care cineva făptuia un păcat. Înţelegem că fără acest lucru, nu se putea aduce nici un fel de jertfă ispăşitoare prin care să fie îndepărtată vinovăţia dinaintea lui Dumnezeu. Aşadar, niciodată nu ar trebui să ne închinăm înaintea Sa, fără a ne mărturisi problemele şi greşelile, fiindcă altfel nu vom putea depăşi starea de vinovăţie care stă asupra noastră şi se interpune între noi şi Dumnezeu.

Dacă vorbim despre o vindecare spirituală, atunci ea trebuie să se întâmple în interiorul nostru prin mărturisirea problemelor cu care ne confruntăm, recunoscându-ne greşelile şi exprimând dorinţa pe care o avem de a fi eliberaţi de acele lucruri ce ne îndeamnă la rău. Din nefericire, cel mai adesea venim înaintea lui Dumnezeu având o conştiinţă ce ne învinovăţeşte şi în loc să exprimăm lucrurile care ne apasă, încercăm să le facem uitate, să le ascundem şi să ne facem că nu le vedem. Dar orice vindecare autentică începe prin reliefarea simptomelor afecţiunii pe care o avem, chiar dacă acest proces este dureros. Nu există o altă cale: mărturisirea precede închinarea. În mod simbolic, prin mărturisire şi jertfă, toată vinovăţia era transpusă asupra sfântului locaş.

2. Curăţirea Sanctuarului

Vom citi acum din Levitic 16:19-22 „19 Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel. 20 Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. 21 Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu, şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. 22 Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul.”.

Aceste versete exprimă lucrarea pe care o făcea marele preot în ziua ispăşirii, când toată vinovăţia lui Israel era îndepărtată şi „dusă în pustie”. Vedem cum toată vinovăţia transferată simbolic asupra locaşului sfânt era prin intermediul marelui preot pusă asupra unui animal, ce era ulterior trimis în pustie, poporul lui Dumnezeu rămânând curat şi fără pată. Modalitatea de transpunere a păcatelor de la sfântul locaş către animalul ce urma să fie alungat în pustie era tot prin intermediul mărturisirii.

Putem spune, punând laolaltă ceea ce am citit până în clipa de faţă, că orice transfer de vinovăţie, orice eliberare de povara acesteia, presupunea ca mijloc de transmitere mărturisirea. Pe de o parte, închinătorii îşi mărturiseau păcatele şi prin jertfă vina era transpusă asupra sfântului locaş, iar pe de altă parte, prin intermediul marelui preot, toată vinovăţia simbolic acumulată era transferată în ziua ispăşirii asupra unui animal şi astfel era îndepărtată din mijlocul poporului lui Dumnezeu.

Aplicaţia este simplă pentru perioada în care ne aflăm: ori de câte ori ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu, invocând jertfa care a fost adusă pe Golgota pentru noi, vinovăţia noastră este îndepărtată, fiind preluată în cadrul lucrărilor din Templul ceresc, unde Isus Hristos este mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu. Iar la final, în baza aceleiaşi jertfe de pe Golgota (să nu uităm de jertfele ce erau aduse în ziua ispăşirii), toată vinovăţia mărturisită va fi îndepărtată pentru totdeauna, chiar şi dinaintea lui Dumnezeu, lucru semnificat prin transferul vinei asupra ţapului trimis în pustie. Astfel, cei credincioşi sunt curăţaţi cu totul de orice amintire în cărţile cereşti asupra păcatelor comise. Sunt multe de comentat asupra acestui lucru, dar în momentul de faţă am dorit doar să conturez importanţa mărturisirii păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu.

3. Pocăinţa şi îndepărtarea mâniei lui Dumnezeu

Să vedem mai departe relaţia dintre mărturisire şi îndepărtarea mâniei lui Dumnezeu, fapt pentru care vom citi din Levitic 26: 39-42: „39 Iar pe aceia dintre voi care vor mai rămâne în viaţă, îi va apuca durerea pentru fărădelegile lor, în ţara vrăjmaşilor lor; îi va apuca durerea şi pentru fărădelegile părinţilor lor. 40 Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvârşit faţă de Mine, şi împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora 41 şi Eu M-am împotrivit lor, şi i-am adus în ţara vrăjmaşilor lor. Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri, şi vor plăti datoria fărădelegilor lor. 42 Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam, şi Îmi voi aduce aminte de ţară.”.

Orice încălcare a voinţei lui Dumnezeu atrage după sine mânia Sa şi dacă nu există recunoaşterea răului comis, adică mărturisire, iar după aceea părere de rău şi întoarcere, adică pocăinţă, judecata Sa nimicitoare este sigură. Sunt multe persoane care doresc să-şi liniştească în mod simplist conştiinţa cu faptul că Dumnezeu este prea îngăduitor, prea bun, pentru a aplica judecata sau că El nu cere ca noi să ne recunoaştem greşelile, acordând iertarea Sa sub forma unui cec în alb. Nimic nu este mai fals decât acest lucru.

Tocmai din această cauză, închinarea nu conduce la schimbarea caracterului şi practic nu ne aduce vindecare, fiindcă totdeauna se caută evitarea expunerii sincere a lucrurilor ce ne apasă conştiinţa prin invocarea puterii de curăţire a jertfei adusă de către Domnul Hristos pe Golgota. De aceea, nu există nici pace sufletească, nici putere, nici lumină în practicile religioase, fiindcă noi dorim să intrăm în templul lui Dumnezeu pe altă cale decât pe singura poartă ce ne-a fost lăsată deschisă: prin mărturisire şi invocarea jertfei lui Hristos, urmate de părerea de rău pentru păcat şi veghere în a umbla drept înaintea Domnului prin puterea Sa. Încercăm să evităm etapa obligatorie a vindecării noastre şi de aceea rezultatele sunt departe de aşteptări.

În rezumat, putem spune că orice încălcare a voinţei lui Dumnezeu atrage vinovăţie şi conduce, dacă nu se iau măsuri, la aplicarea în cele din urmă a judecăţii nimicitoare. Metoda de a scăpa din această condiţie presupune mărturisirea problemelor cu care ne confruntăm înaintea lui Dumnezeu, invocarea jertfei lui Isus Hristos, părerea de rău pentru lucrurile înfăptuire şi credinţa în lucrarea de îndepărtare a vinei ce se realizează prin intermediul mijlocirii din ceruri. În plan ceresc, toată vinovăţia mărturisită este în cele din urmă îndepărtată în marea zi a judecăţii, iar astfel toţi cei credincioşi vor fi gata de a intra în Împărăţia cerurilor. Acesta este marele plan al vindecării spirituale ce ne-a fost oferit în baza jertfei aduse în urma primei veniri a Fiului lui Dumnezeu pe pământ.

4. Repararea greşelilor făptuite

Dar simpla mărturisire este insuficientă fără remedierea răului produs prin neascultare de poruncile lui Dumnezeu. Să citim acum din Numeri 5:6-7: „6 Spune copiilor lui Israel: Când un bărbat sau o femeie va păcătui împotriva aproapelui său, făcând o călcare de lege faţă de Domnul, şi se va face astfel vinovat, 7 să-şi mărturisească păcatul, şi să dea înapoi în întregime preţul lucrului câştigat prin mijloace necinstite, adăugând a cincia parte; să-l dea aceluia faţă de care s-a făcut vinovat.”. Este clar că totdeauna încălcarea voinţei divine va afecta şi pe ceilalţi, nu numai pe noi înşine.

De aceea, o adevărată mărturisire a vinovăţiei trebuie să fie urmată de o reală schimbare a vieţii, de o remediere a tuturor relelor comise, de întreprinderea de acţiuni hotărâte care să dovedească părerea noastră de rău. Bineînţeles că anumite aspecte nu vor mai fi remediate vreodată, dar scopul este ca în măsura în care se mai poate remedia ceva, acest lucru să se facă fără întârziere.

Prea adesea abstractizăm problema păcatului şi a vinovăţiei, raportându-le la noi înşine şi eventual la Dumnezeu. Este adevărat că implicaţii nemijlocite sunt legate de persoana proprie şi de relaţia cu Dumnezeu ori de câte ori cedăm tentaţiei şi facem lucruri ce încalcă voinţa divină. Însă nu mai puţin adevărat este faptul că orice nelegiuire are implicaţii imediate asupra a tot ce ne înconjoară, implicit asupra a ceea ce se întâmplă cu semenii noştri. Păcatul nu este un lucru abstract, ci un fapt cumplit de concret, determinând acţiuni distructive asupra semenilor noştri.

Răutatea, avariţia, lăcomia, hoţia, dorinţa după întâietate şi multe altele în genul acesta, nu numai că sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, deformând grotesc caracterul celui ce le practică, dar deopotrivă conduc la nedreptăţirea semenului, la asuprirea lui, la deposedarea de ceea ce i se cuvine, la alterarea demnităţii celuilalt şi la multe altele. De aceea, o adevărată mărturisire se va vedea deopotrivă prin cuvinte şi fapte. Cuvintele vor fi spuse înaintea lui Dumnezeu în principal, dar faptele vor fi făcute înaintea tuturor celor ce au fost afectaţi de nelegiuirile noastre.

5. Iertarea păcatelor

Un beneficiu deosebit al exerciţiului mărturisirii este cel redat în Psalmul 32:5-6 „5 Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. 6 De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.”. În cuvintele simple din acest psalm, este redat unul dintre cele mai mari beneficii ale mărturisirii păcatului prin primirea iertării lui Dumnezeu.

Dacă nu ar exista iertarea divină, atunci am fi pierduţi în fărădelegile noastre. Dar calea către iertare trece prin etapa mărturisirii tuturor relelor pe care le-am comis şi de care suntem într-un fel sau altul conştienţi. Cu siguranţă că Dumnezeu va descoperi multe alte fapte rele, în măsura în care ne vom lăsa sub influenţa Duhului Sfânt. Dar evlavia autentică va presupune întotdeauna expunerea înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune, a tuturor lucrurilor ce ne apasă conştiinţa.

Noi purtăm în interiorul nostru o povară de vinovăţie care ne va distruge în cele din urmă la  propriu şi la figurat. Chiar dacă ne minţim pe noi înşine sau încercăm să ascundem urmele faptelor noastre rele, ele continuă să ne acuze, să strige împotriva noastră prin conştiinţă şi prin ceea ce este consemnat în cărţile din ceruri. De aceea, avem nevoie să stingem aceste glasuri ce se ridică pe drept împotriva noastră, prin intermediul mărturisirii şi a pocăinţei, adică a acelei păreri de rău ce se manifestă prin schimbarea atitudinii şi fapte de evlavie.

Dacă vom încerca să sărim peste această etapă, atunci toată construcţia interioară se va prăbuşi. Fariseii din toate veacurile au încercat să clădească o religie care să evite o reală mărturisire a păcatului şi o pocăinţă de faptele rele. Inventând tot felul de ritualuri sau ascunzându-se în umbra literei Scripturii, au încercat să întocmească un sistem religios în care mărturisirea, pocăinţa şi schimbarea vieţii să nu mai fie necesare, iar omul să îşi adoarmă conştiinţa prin ceremonii şi tradiţii, care să îl facă să creadă că este într-o bună relaţie cu Dumnezeu şi să aibă o falsă asigurare că va beneficia de binecuvântările legământului sfânt.

Nimic mai fals în toată această abordare şi tocmai de aceea Domnul Hristos a demascat ca fiind o contrafacere murdară o astfel de abordare a religiei pe care Dumnezeu a încredinţat-o omului pentru vindecare spirituală şi salvare. Nu este simplu să stai aşa cum eşti înaintea Domnului, adică „ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”, să recunoşti propria-ţi stare, să mărturiseşti lucrurile prin care te-ai făcut vinovat şi să invoci ca unică speranţă sângele jertfei Domnului Isus Hristos. Nici un fariseu nu ar primi aşa ceva. Tocmai de aceea, adevăratul creştinism presupune o cu totul altă abordare decât cea inventată de om.

6. Primirea îndurării lui Dumnezeu

În acelaşi spirit vom citi din Proverbe 28:13 „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.”. Prin aceste cuvinte ale înţeleptului Solomon se exprimă legătura ce trebuie să existe între mărturisire şi pocăinţă, adică „lăsarea de rele”, şi îndurarea ce se primeşte de la Dumnezeu, şi de ce nu, şi de la oameni. Răul de care trebuie să ne ferim cel mai multe este cel de a ne „ascunde fărădelegile”, de a ne minţi că suntem într-o stare bună, când de fapt realitatea este cu totul alta. Practica lumii în care trăim este de ascundere a lucrurilor rele comise, o încercare de a da uitării totul.

Însă, cu  o astfel de abordare se ignoră un aspect deosebit important şi anume că nimic nu este dat uitării din tot ceea ce am făcut de-a lungul vieţii. Nu există o ştergere superficială cu buretele a lucrurilor comise, iar încercarea de a „prospera” ascunzând nelegiuirea reprezintă o întreprindere sortită eşecului. Chiar dacă efectele nu sunt resimţite pe deplin în această viaţă, ele vor fi depline în sentinţa condamnării pe care o va pronunţa tribunalul ceresc la judecata din ceruri. Pe de altă parte, există o neruşinare şi mai mare în expunerea fărădelegilor ca fiind virtuţi şi deopotrivă în afişarea fără scrupule a lăcomiei, poftei, trufiei şi a altora în felul acesta, gândindu-se că în felul acesta se va câştiga sprijinul celorlalţi, că se va obţine admiraţie şi popularitate, iar cel în cauză va prospera în felul acesta.

Dar şi o astfel de abordare va sfârşi în „focul” pedepsei divine, iar cei implicaţi vor fi supuşi condamnării. În acelaşi timp, nu aş dori să ignor şi situaţia în care există o mărturisire a nelegiuirii, dar care nu este urmată de renunţarea la practicile păcătoase. Vedem că iertarea presupune pe lângă părerea de rău şi depunerea unui efort susţinut în renunţarea la faptele comise. Cu siguranţă că nu este uşor, dar ajutorul lui Dumnezeu ne stă la îndemână.

În toate aceste lucruri am încercat să prezint cât de importantă este mărturisirea în dobândirea vindecării spirituale, lucrul ce este de cea mai mare importanţă pentru existenţa noastră în această lume. Nu trebuie să ne lăsăm furaţi de chipul înşelător al veacului în care trăim şi să mergem mai departe în viaţă având în spate o povară de vinovăţie, care ni se va dovedi fatală în cele din urmă. Această „bombă cu ceas” trebuie dezamorsată din timp, iar atunci când păcatele sunt mărturisite şi merg înaintea noastră la judecată, avem asigurarea că ele vor fi şterse deopotrivă din conştiinţa noastră şi din cărţile cereşti. Aceasta înseamnă o împlinire deplină a „curăţirii Sanctuarului”, aşa cum Domnul ne-a făgăduit.