„Să nu fii violent este răspunsul la toate dilemele de ordin moral pe care le avem şi reprezintă nevoia stringentă ca umanitatea să învingă într-un mod pozitiv tendinţele spre asuprire şi violenţă. Omenirea trebuie să evolueze în a soluţiona toate conflictele într-o manieră care să respingă actele de răzbunare, agresiunea şi obiceiul de a răspunde cu aceeaşi monedă. Fundamentul pentru o astfel de metodă îl reprezintă iubirea.” – Martin Luther King, Jr.

 

Dilemele de ordin moral ale umanităţii nu pot fi rezolvate prin intermediul forţei. Niciodată nu s-a putut obţine o pace durabilă prin exercitarea puterii brutale a forţei şi războiului. Conflictele nu pot fi stinse în felul acesta. De aceea, trebuie să existe o cale superioară de atingere a obiectivului armoniei între oamenii acestui pământ şi Creatorul întregului univers. Rezolvarea trebuie să plece de la abandonarea metodelor bazate pe violenţă şi utilizarea principiilor pozitive ale iubirii divine ce ne este prezentată în cuprinsul Sfintelor Scripturi. În Biblie avem expuse elementele de bază ale acţiunilor nonviolente ce au drept scop vindecarea rănilor produse de către păcat pe pământ. Abia atunci când aceste principii vor fi puse în aplicare, vom putea asista la vindecarea conflictelor la care suntem martori pretutindeni în jurul nostru. Dar mai ales, vom găsi rezolvarea conflictului ce se dă în interiorul nostru între principiile superioare ale iubirii şi cele inferioare ale răului.

 

Este necesar un salt spiritual interior pentru a ajunge ca omenirea să treacă la o abordare superioară a conflictelor ce abundă în lumea noastră. Dacă am asimila principiile expuse de către Domnul Isus Hristos, atunci am putea să avem o atmosferă mult mai bună pe pământ, ba chiar am asista la o evoluţie spectaculoasă a tuturor lucrurilor şi evenimentelor. În loc să mai fim asaltaţi de un potop de probleme, am avea soluţii la fiecare pas pentru vindecarea semenilor. Chiar dacă lumea noastră ar mai exista multă vreme în forma pe care o ştim acum, totuşi am trăi altfel, fiindcă puterea divină ne-ar da înţelepciunea pentru a şti cum să ne comportăm în societate, familie şi biserică. În loc să mai avem o lume dezbinată, plină de ură, în care violenţa şi agresiunea sunt la tot pasul, am putea să ne bucurăm de un climat constructiv în care să ne pregătim pentru viaţa viitoare. Trebuie bine înţeles, scenariul apocaliptic noi îl generăm, prin faptul că ne lăsăm dominaţi de violenţă, în loc să căutăm să rezolvăm cu adevărat lucrurile aplicând balsamul vindecător al iubirii.

 

Răzbunarea exprimă conceptul primitiv al dreptăţii, care încearcă să răsplătească folosind aceeaşi monedă, ba chiar cu „vârf şi îndesat”. De aceea, atunci când dăm drumul manifestării violenţei, ea se va extinde dincolo de ceea ce s-a intenţionat iniţial. Poate la început am dorit să oferim doar un exemplu, pentru a corecta pe cineva greşit, însă ulterior constatăm că am ajuns la un adevărat război purtat „pe viaţă şi pe moarte”, în care orgoliile rănite se dezlănţuie sub forma de patimi lipsite de judecată şi raţiune. Cred că niciodată agresiunea şi „răspunsul cu aceeaşi monedă” nu ne vor conduce la rezolvarea reală a problemelor cu care ne confruntăm. Chiar dacă uneori ni se pare just să procedăm astfel, rezultatul va fi doar o amplificare crescândă a conflictului dincolo de orice limită, până la atingerea gravă, sau chiar distrugerea, uneia dintre părţi. Fondul situaţiei va rămâne neexplorat, cât timp armele vor avea primul glas şi puterea de a decide. De aceea, armele trebuie puse la locul lor, adică în teacă, pentru a putea purta un dialog civilizat, constructiv, reliefând dorinţa rezolvării temeinice a situaţiilor apărute.

 

Nimic nu era mai dăunător învăţăturii predicate de către Domnul Hristos decât folosirea violenţei. În zadar de-a lungul veacurilor, biserica a încercat să îşi impună dogmele prin utilizarea armelor. Degeaba a fost apărat creştinismul cu sabia. În cele din urmă, aceste mijloace nu au făcut decât să îi submineze influenţa, până când s-a ajuns la apostazia şi secularismul modern. Gestul celui care a scos sabia pentru a-L apăra pe Domnul Hristos demonstra că persoana în cauză nu înţelesese nimic din esenţa mesajului creştin şi avea nevoie de o pocăinţă temeinică pentru a-l descoperi. Dacă în istoria creştinismului nu s-ar fi apelat la forţa armelor, atunci puterea spiritualităţii sale de excepţie s-ar fi impus de la sine raţiunii şi conştiinţei oamenilor. Ştiind toate aceste lucruri, Domnul Hristos, chiar şi în acele momente de încercare extremă, a interzis scoaterea armelor pentru a se apăra de loviturile adversarilor Săi de moarte. Exemplul Său trebuie să devină exemplul nostru.

 

Dumnezeu doreşte să ne câştige pentru împărăţia viitoare, în care violenţa va fi în totul exclusă. De aceea, orice deprinderi bazate pe un astfel de principiu trebuie să fie date la o parte de către toţi cei ce doresc să Îl urmeze pe Maestrul divin. Pe de altă parte, violenţa naşte violenţă, iar cei care o cultivă vor fi în cele din urmă nimiciţi de consecinţele acţiunilor lor. Chiar dacă acest lucru nu se împlineşte pe deplin în timpul scurt al vieţii noastre pe acest pământ, în lumina judecăţii viitoare a lui Dumnezeu, orice persoană care a nutrit violenţă şi nu a abandonat acest principiu „va culege ceea ce a semănat”. Manifestările violenţei sunt dintre cele mai variate, pornind de la gânduri pline de ură, trecând la vorbirea aspră şi ajungând până la întreprinderea de acţiuni menite să distrugă pe adversar. În nici o ocazie şi sub nici o formă nu ar trebui să procedăm astfel. Creştinismul descoperă natura nonviolentă a tuturor lucrurilor create de către Dumnezeu. El ne arată că iubirea se află la temelia tuturor lucrurilor. Fără a fi pasivi în faţa răului, noi nu trebuie să împrumutăm armele acestuia.

 

La modul practic, un creştin va pune „sabia la locul ei”, adică în teacă, în sensul în care printr-un puternic control de sine va cenzura orice fel de exprimări violente, apelând la puterea harului divin şi cultivând deprinderi corecte în locul acestora. Mai precis, atunci când va fi provocat să răspundă cu „rău pentru rău”, va căuta să exprime ceea ce este bun şi adevărat, iar dacă nu este înţeles, se va retrage din acel loc, aşa cum proceda şi Domnul Hristos când împotrivirea creştea prea mult. Retragerea din faţa situaţiilor în care am epuizat mijloacele binelui, nu reprezintă un act de laşitate, ci de înţelepciune, pentru a nu te lăsa contaminat de rău şi deopotrivă pentru a nu deveni victima celor care îl comit. Făgăduinţa Domnului este că El ne va deschide o cale în „altă cetate”. Iar când plecăm, trebuie să dăm uitării tot ce a fost. Gestul „scuturării prafului de pe picioare” are ca aplicaţie şi lăsarea în seama judecăţii lui Dumnezeu a tot ceea ce s-a întâmplat. Noi nu trebuie să purtăm resentimente în suflet. Dumnezeu ne va deschide de fiecare dată o nouă cărare.

 

 

Reprezentanţii religiei din timpul Domnului Hristos era violenţi şi gălăgioşi în manifestările lor, plini de ură şi de invidie. Oricât de mult ar fi invocat ei învăţăturile primite prin Moise de la Dumnezeu, ei continuau să rămână stăpâniţi de Cel Rău. În domeniul religiei, interpretarea dată de aceşti lideri era la fel de violentă precum cugetul lor, învăţând pe ceilalţi că Dumnezeu va ridica pe Israel pentru a domina întreaga lume, că urmează un regat mesianic ce va distruge neamurile, inclusiv pe romani, iar urmaşilor după trup ai lui Avraam le va da o stăpânire plină de slavă şi bogăţii nesfârşite. În loc să insiste pe partea interioară a religiei, axată pe cultivarea unui caracter blând, după chipul lui Dumnezeu, ei întăreau pe oameni în deprinderile lor violente şi rele, dându-le binecuvântarea religiei. Din nefericire, aşa a procedat şi creştinismul mai târziu, iar principiile fundamentale ale credinţei adevărate au fost date uitării. Lumea a respins un astfel de creştinism şi tocmai de aceea este necesar mai mult decât oricând să oferim adevărata imagine a învăţăturii Domnului Hristos prin bunătate, blândeţe şi iubire.

 

Prezentarea lui Dumnezeu sub o formă răzbunătoare, violentă, face un mare deserviciu cauzei adevărului, fiindcă ne conduce la o imagine falsă, care lucrează în noi răzvrătirea sau cel mult, supunerea silită. A nu fi conştient de natura nonviolentă, bună şi iubitoare a lui Dumnezeu, înseamnă că de fapt tu nu Îl cunoşti pe Dumnezeu. Tocmai de aceea Domnul Hristos spunea liderilor religioşi din acele timpuri că ei „nu Îl cunosc pe Dumnezeu”. În plus, dincolo de motivaţia plină de teamă, care nu conduce la o evlavie autentică, imaginea unui Dumnezeu răzbunător conduce pe ceilalţi oameni să Îl urască, iar pe cei care se pretind adevăraţi închinători să se comporte rău cu semenii lor, încercând să îşi impună într-o manieră violentă credinţa lor. Prin urmare, dincolo de falsa evlavie generată de o astfel de imagine, se ajungea la utilizarea mijloacelor Celui Rău pentru impunerea credinţei în Dumnezeu. Ori o astfel de religie este în mod clar compromisă, Cel Rău substituindu-se lui Dumnezeu ca imagine şi practică.

 

Ucenicii au înţeles, atunci când Domnul Hristos nu a reacţionat să se apere de agresorii Săi, că totul este pierdut şi nu mai rămâne decât să-şi scape viaţa. Fuga lor a demonstrat în mod clar că ei nu înţeleseseră adevărul de bază împărtăşit de către Domnul Hristos, că Dumnezeu este plin de îndurare şi că venise timpul pentru aducerea marii jertfe ispăşitoare. În plus, a nu răspunde la o agresiune clară, însemna un semn de slăbiciune, fapt pentru care în mod instinctiv au înţeles că trebuie să se despartă de Isus din Nazaret. Toată speranţa lor s-a năruit într-o clipă, iar acum îşi dădeau seama că s-au înşelat în aşteptările lor. Regatul mesianic nu avea cum să mai apară prin Isus din Nazaret. De fapt, ei aveau aceeaşi imagine greşită asupra lui Dumnezeu, ca a liderilor religioşi din acele timpuri. Comportamentul lor violent şi competitiv era generat de o astfel de concepţie falsă, de care nu reuşiseră să scape în toţi aceşti ani în care fuseseră instruiţi de către Domnul Hristos.

 

Violenţa cheamă violenţa. Cine scoate sabia va fi ucis de sabie, dacă nu se grăbeşte să o pună la loc. De îndată ce omul a căzut în păcat, comportamentul violent a început să se manifeste, culminând cu uciderea lui Abel şi continuând cu generalizarea acestui mod de a fi în timpul de dinainte de potop. Nu trebuie să credem că acest fel de a fi se rezumă doar la ucidere. Violenţa se manifestă în orice gen de competiţie în care încercăm să fim înaintea celorlalţi, să fim mai „buni”, adică mai puternici, mai tari decât ceilalţi, având intenţia de a-i domina şi supune. Dacă nu vom trece la principii superioare de acţiune, violenţa ne va ucide şi pe noi în cele din urmă. Nimic bun nu poate ieşi atunci când ne manifestăm prin acte de răutate, cruzime şi dominaţie asupra celorlalţi. Acest principiu rău ne răpeşte partea bună a sufletului, ne întinează viaţa şi ne compromite caracterul. În final, vom constata că nu este posibil să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu din cauză că un astfel de comportament ne-a descalificat pentru viaţa veşnică, unde pacea, armonia şi iubirea sunt principiile definitorii.

 

„Răbdarea şi credinţa sfinţilor” în acest context se referă la faptul că toţi cei credincioşi vor ajunge să lepede orice formă de violenţă, să lase sabia la locul ei, lăsând loc judecăţii lui Dumnezeu. Deşi provocaţi, asemenea Domnului Hristos, ei nu vor răspunde cu răutate, mânie şi forţă. Deşi confruntaţi cu puterile răului, ei nu vor răspunde cu aceeaşi monedă, ci cu răbdare vor continua să se încreadă în Dumnezeu şi să reacţioneze în felul Domnului Hristos. Acest lucru este posibil fiindcă în mintea lor s-a produs o mutaţie semnificativă. Ei au înţeles cum se comportă Dumnezeu, faptul că El este iubire şi bunătate, plin de îndurare şi de bunăvoinţă. Cunoscând un astfel de Dumnezeu, ei au fost modelaţi pentru a-L reflecta în această lume. Deşi nu le-a fost simplu să îşi reprime tendinţele violente, totuşi prin răbdare şi prin puterea harului, ei au cultivat principiile Împărăţiei cerurilor chiar în timpul în care s-au aflat în mijlocul unei lumi corupte.

 

Rugăciune pentru a ne însuşi principiile superioare de acţiune reflectate în viaţa Domnului Isus Hristos şi pentru a trece la o abordare nonviolentă a problemelor vieţii de zi cu zi, ajungând astfel să reflectăm într-un mod corect pe Dumnezeu.