S-ar putea spune că timpul de criză este cel mai puţin favorabil dezvoltării aptitudinilor spirituale, printre care aş număra şi credinţa. În fond, cine mai are energie să mai dea atenţie unei relaţii abstracte cu un Dumnezeu invizibil, a Cărui existenţă o presupunem fără a avea de regulă o demonstraţie materială a Persoanei Sale?

 

Cu alte cuvinte, credinţa este utilă în vremuri bune, dar atunci când problemele apar, trebuie să ne concentrăm pe lucruri concrete şi să lăsăm deoparte utopiile spirituale, pentru că până la urmă, nu putem să ne hrănim familia cu vorbe, iar a te încrede în Dumnezeu nu are cum să ţină locul unui serviciu din care tocmai am fost concediaţi. Şi dacă astfel stau lucrurile, atunci este cu atât mai bine să nu ne mai minţim pe noi înşine cu idei în genul intervenţiei unei Fiinţe supranaturale în ajutorul nostru, fiindcă dacă aşa ar fi fost, nu am fi ajuns într-o situaţie de criză, din care nu ştim cum am putea ieşi.

 

Concluzia logică nu poate fi decât una singură şi anume că este bine să ai credinţă când totul merge bine, dar în perioadele de criză într-un fel sau altul nu poţi să te încrezi decât în tine însuţi şi să eşti nevoi să devii ateu din raţiuni practice.

 

Acest raţionament poate părea oarecum exagerat, fiindcă de regulă există o formă de religie şi în vreme de criză, iar oamenii continuă să frecventeze serviciile divine chiar şi în situaţie de război. Dar nu la acest lucru vreau să mă refer, fiindcă religia înseamnă mai mult decât serviciile divine şi decât arborarea unor însemne de cult.

 

Religia autentică presupune o credinţă fermă în Dumnezeu, o încredere nestrămutată care vede braţul providenţei Sale chiar şi în cele mai critice momente. Nu întâmplător apostolul Petru vorbea despre „încercarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul încercat în foc”, fiindcă adevărata credinţă se fortifică prin excelenţă în vremurile de criză, după ce a acumulat energie în timpurile de prosperitate.

 

Haideţi să ne gândim la o situaţie practică, care ţine de experienţa zilnică. Din raţiuni de menţinere a sănătăţii este bine să ne hrănim în momentele de relaxare şi de linişte, lucru pe care ni-l dorim de fapt cu toţii. Dar odată ce ai consumat alimentele în cauză, a sta în continuare la masă nu înseamnă altceva decât lâncezeală şi pierdere de timp, fiindcă acum trebuie să treci la desfăşurarea diferitelor activităţi de serviciu sau legate de locul în care trăieşti.

 

Tot astfel, credinţa se hrăneşte în „vremurile bune” prin consumarea unor alimente spirituale, în genul Cuvântului biblic, al scrierilor inspirate şi prin asimilarea lor în viaţa de zi cu zi prin practică şi rugăciune. De îndată ce apar „vremurile rele”, credinţa, care nu a fost de fapt necesară în timpul de prosperitate, intră în acţiune în baza energiei ce a fost asimilată din puterea lui Dumnezeu. Pare straniu acest lucru? Nicidecum, fiindcă în timpurile bune nu avem nevoie de credinţă decât într-o mică măsură, dar atunci când lumea ne este ameninţată de distrugere sau pustiire, vine exact „anul, luna, ziua şi ceasul”, adică momentul, ca ea să intre în acţiune.

 

Ce vreau să spun este deosebit simplu: credinţa este gândită pentru vremurile întunecate şi de criză, ea este un dar care să ne ajute în timpurile de încercare ce vin asupra lumii noastre de când ea s-a despărţit de Dumnezeu. Tocmai de aceea, apostolul Pavel se putea „bucura” în problemele, nu puţine la număr, cu care se confrunta, fiindcă în ele nu vedea decât ocazia manifestării unei credinţe depline în providenţa, sau purtarea de grijă, a lui Dumnezeu.

 

Vorbesc din cărţi prin aceste cuvinte? Sunt sigur că nu, fiindcă dacă vom urmări istoria bisericii de-a lungul veacurilor, vom vedea că etapele de progres spiritual au fost cel mai adesea datorate crizelor pe care lumea le-a traversat, care au condus la o rafinare progresivă şi la o selectare a ceea ce este adevăr de ceea ce este rătăcire.

 

Există o carte care mi s-a părut deosebit de instructivă în înţelegerea momentelor de criză ca oportunitate pentru dezvoltarea credinţei individuale şi colective. Este vorba despre „Cetatea lui Dumnezeu”, scrisă acum mai bine de 1500 de ani de către Augustin din Hippo. Contextul scrierii acestei lucrări era deosebit de tulbure, fiindcă imperiul Roman se distrugea sub loviturile triburilor barbare, în faţa cărora legiunile erau tot mai neputincioase.

 

Din cauză că acea lume se dezintegra, mulţi acuzau creştinismul ca fiind de vină, pentru că prin renunţarea la religiile păgâne imperiul ar fi devenit slab în faţa atacatorilor săi. Pe de altă parte, mulţi creştini continuau să se prindă de lumea romană, gândind că altfel vor pieri. Ei nu puteau să îşi imagineze un creştinism dincolo de orizontul imperiului, în care pacea şi prosperitatea erau garantate de armate puternice şi de o economie superioară la tot ce se practica în epocă.

 

Tocmai de aceea, Augustin caută să clarifice toate aceste probleme în „Cetatea lui Dumnezeu”, analizând misiunea spirituală a bisericii şi contextul dezintegrării lumii romane. În primul rând, el demonstrează faptul că prin promovarea păgânismului imperiul Roman practic s-a autodistrus. Această formă de ateism, păgânismul, a condus la corupţie, ineficienţă, relaţii sociale degradante, iar în final au slăbit irecuperabil structura de rezistenţă, până când s-a ajuns la situaţia disperată de a nu mai face faţă barbarilor.

 

Teza lui Augustin este că păgânismul şi nu creştinismul au condamnat imperiul la dispariţie. Acest lucru poate fi confirmat istoric şi nu voi insista acum asupra lui.

 

Pe de altă parte, Augustin vede un creştinism care nu avea de ce să fie legat de lumea romană, o credinţă care avea să treacă la triburile barbare invadatoare, având perspectiva unei împărăţii spirituale universale, aşa cum a spus şi Domnul Hristos. În criza prezentă, din care nu vede scăpare pentru lumea romană, El distinge germenii unei noi ere, în care creştinismul avea să se răspândească în întreaga lume. El înţelege că o oportunitate extraordinară se deschide înaintea bisericii, care avea să treacă la o misiune mondială de convertire a barbarilor la creştinism.

 

El înţelege că barbarii nu sunt duşmanii credinţei în Dumnezeu, iar creştinismul nu trebuie să sprijine o lume ce stă să apună din cauza ateismului celor ce o compun. Astfel vede deasupra trecerii imperiilor lumii stând neclintită cetatea credinţei, cetatea lui Dumnezeu, biserica Sa, ce nu poate fi vreodată înfrântă de circumstanţe potrivnice sau de loviturile celor răi.

 

Revenind la situaţia noastră, ce seamănă în mare măsură cu ce se întâmpla în vremea lui Augustin, se pune întrebarea dacă putem distinge Cetatea spirituală a lui Dumnezeu deasupra împrejurărilor prin care trecem. O lume stă să dispară, dar cu siguranţă alta va apărea în loc, însă Cetatea divină va rămâne pentru eternitate de neclintit, după cum a spus Domnul apostolului Petru „că porţile Hadesului nu o vor birui”.

 

Fără a fi profet, pot însă să spun că prezenta criză mondială nu este altceva decât o nouă oportunitate de trecere a Evangheliei de la cei care au auzit-o atâtea sute de ani şi nu au renunţat la păgânismul ateu, la cei ce nu au avut oportunitatea să o cunoască, adică la „barbari”. Este momentul ca întreaga lume să cunoască planul de mântuire al lui Dumnezeu, să primească „credinţa ce a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” şi ca astfel Domnul nostru să revină să ne ia în Împărăţia cerească.

 

Cetatea acestei lumi se va dezintegra în cele din urmă, dar Cetatea lui Dumnezeu va rămâne pentru eternitate. Credinţă în vreme de criză? Pentru atei nicidecum, dar pentru adevăraţii creştini o oportunitate de a spori în cunoaşterea de Dumnezeu şi de a lucra pentru mântuirea „barbarilor”, a celor ce nu au avut ocazia de afla despre calea care duce la Cetatea lui Dumnezeu.

 

Zeii acestei lumi, în genul banului, lăcomiei, puterii şi lipsei de omenie, vor apune. Idolatria va trece o data cu cei ce o practică. Dar Cuvântul Celui Veşnic va rămâne în veac împreună cu toţi cei ce se închină Viului Dumnezeu!