Nimic nu este mai distructiv pentru relaţiile dintre oameni, decât o atmosferă cenuşie, marcată de feţe încruntate, de priviri aspre aruncate de unii asupra altora. Pe de altă parte, o atitudine deschisă, afişarea unei feţe zâmbitoare şi îngăduitoare, au forţa de a ne motiva, fie că este vorba de viaţa de familie, fie de locul de muncă sau chiar de religie. Un om posac şi veşnic trist, reprezintă o povară pentru sine, precum şi pentru toţi cei din jurul său. De asemenea, o persoană care veşnic se plânge, va ajunge să strice cu siguranţă relaţiile din mijlocul comunităţii în care trăieşte. De aceea, putem spune, că există o forţă motivaţională extraordinară, atunci când reuşim să zâmbim şi să transmitem o bună dispoziţie celorlalţi.

 

Mai mult ca sigur că vom reflecta în afara noastră ceea ce există în interior, iar în acest sens, religia pe care o practicăm se va vedea prin comportamentul pe care îl adoptăm în diferite situaţii. Prin urmare, o faţă tristă, apăsată, plină de grijă, va reflecta o atitudine înfrântă, lipsită de speranţă, chiar şi de credinţă, care poate fi rezultatul lipsei de înţelegere a puterii harului lui Isus Hristos. Nu înseamnă că nu vom avea momente mai dificile, dar arborarea în permanenţă a unor atitudini ce induc, atât în noi, cât şi în ceilalţi, sentimente negative, nu este de natură să aducă bucuria şi pacea lui Hristos. Religia autentică va fi mărturisită de atitudinea de optimism, încredere, şi de ce nu, bucurie, pe care o manifestăm, deopotrivă faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi.

 

 

Cu uşurinţă distingem faptul că psalmistul îşi exprimă bucuria de a se închina lui Dumnezeu şi de a-şi exprima recunoştinţa faţă de transformarea interioară prin care a trecut. În mod deosebit, el vorbeşte despre „prefacerea tânguirii în veselie”, adică trecerea de la tristeţe la bucurie, fapt care îl determină să cânte plin de fericire înaintea lui Dumnezeu. În acest sens, trebuie să înţelegem că atunci când vom vedea bogăţia harului ce ne-a fost acordat prin Isus Hristos, nu vom mai putea să afişăm tristeţe, indiferent de ocazie. Bucuria va lua locul oricărui simţământ de apăsare sau de depresie, şi mai mult decât orice altceva, vom avea un izvor interior, capabil să se exprime în cuvinte de laudă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Astfel, vom ajunge să aducem odihnă, pace şi seninătate celor din jurul nostru, într-o lume marcată de tristeţe, neputinţă şi nerealizare.

 

Cu siguranţă că există multe persoane care au avut pierderi însemnate în decursul vieţii, sau care sunt afectate de felurite boli şi suferinţe. În acest sens, pare dificil să mai vorbim despre bucurie şi împlinire, cât timp cauzele întristării încă există. Cu toate acestea, să ne gândim că religia lui Hristos ne cheamă să ne ridicăm deasupra împrejurărilor în mijlocul cărora trăim. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de ceea ce ni se întâmplă, fiindcă mai presus decât toate lucrurile se află Dumnezeu. El nu va îngădui să trecem prin diferite experienţe, fără a fi alături de noi şi fără a interveni în favoarea noastră, oferindu-ne putere şi călăuzire. Pentru orice om aflat în suferinţă există făgăduinţa „dezlegării de sacul de jale, şi încingerea cu bucurie”, ce se va manifesta printr-o putere interioară ce se va manifesta în noi, atunci când ne încredem în Dumnezeu, ce ne va ridica deasupra împrejurărilor.

 

Puterea imaginaţiei, precum şi a autosugestiei, este deosebit de mare şi nu trebuie să fie niciodată ignorată. Prin intermediul sugestiilor ce ne sunt prezentate de cei din jur sau prin mijloacele mass-media, comportamentul ne este influenţat într-o direcţie sau alta. Însă în cazul de faţă vorbim de o putere mai mare decât cea a simplei sugestii. În acest sens, facem referinţă pur şi simplu la puterea credinţei în Dumnezeu, capabilă să ne modeleze interior şi să ne transforme după chipul lui Hristos. Puterea credinţei în Dumnezeu este extraordinară, oferindu-ne posibilitatea de a ne ridica deasupra limitărilor interioare pe care le avem sau a evenimentelor exterioare ce vin asupra noastră.

 

Dovada cea mai puternică a puterii religiei lui Hristos se vede pe faţa destinsă, optimistă aş putea spune, a celui care poartă numele de creştin sau ucenic al Domnului. Cel mai simplu test în a vedea calitatea religiei pe care o avem este în a sta în faţa oglinzii şi în a distinge trăsăturile feţei noastre, în sensul în care ea exprimă bucurie şi lumină, sau tristeţe şi întuneric. Aşa cum privim în Sfintele Scripturi, care sunt oglinda caracterului lui Dumnezeu, având un efect transformator asupra celui ce se aproprie cu credinţă, într-un mod similar, uitându-ne la propria noastră imagine, vom distinge dacă s-a întâmplat ceva sau nu în sufletul nostru.

 

Într-adevăr, există multe persoane care stau ore în şir în faţa oglinzii, pentru a-şi ajusta imaginea exterioară. Nu este cazul să insist asupra acestui aspect. Dar în acest caz, efortul este de a masca ceea ce este în interior, sau de a afişa ceea ce nu există în suflet. Dar atunci când machiajul este înlăturat, când masca este dată la o parte, sunt sigur că adevărata faţă iese la iveală. Şi cum este aceasta? Încercănată? Tristă? Plină de suferinţă? Scârbită de sine, sau de duplicitarismul de care trebuie să dea dovadă? Indiferentă sau ceva în genul acesta? Ei bine, oglinda va reflecta ce este în noi, atunci când vom şti să o privim direct în faţă, fără a încerca să ne ascundem în spatele unor măşti. Ori adevăratul creştinism se arată indiferent de împrejurare, printr-o faţă senină, plină de bucurie lăuntrică, având o lumină interioară ce se vede din privire, din expresia feţei şi din întreaga atitudine.

 

În primul rând, insist pe faptul că nu obişnuiesc să „vorbesc din cărţi”, să fac referinţă la lucruri prin care nu am trecut sau nu le-am trăit. În acest sens, a sta faţă în faţă cu tine însuţi reprezintă cel mai greu lucru după cel de a sta singur înaintea lui Dumnezeu. Atunci când rămânem singuri, interiorul nostru începe să se manifeste nestingherit, scoţând la suprafaţă toate tensiunile ce se află în sufletul nostru. Din această cauză, sunt multe persoane care nu suportă să rămână singure cu propriile gânduri, iar altele nu pot să facă faţă unei astfel de experienţe. Bineînţeles, acest lucru depinde şi de temperament, precum şi de alţi factori, pe care nu îi voi aminti acum. Însă, în orice caz, este dificil să stai în faţa amintirilor care năvălesc cu putere din memorie, a impresiilor de tot felul, precum şi senzaţia uneori difuză, alteori foarte precisă, că ai pierdut ocazii importante de-a lungul vieţii şi nu ai reuşit să-ţi realizezi visele sau proiectele pe care ţi le-ai propus. Cu toate acestea, religia lui Hristos ne poate ajuta să ne înţelegem pe noi înşine, să ne acceptăm aşa cum suntem şi să ne autodepăşim.

 

Religia oferită de Isus Hristos ne va conduce la armonie cu Dumnezeu, iar prin aceasta vom fi conduşi la armonie şi cu noi înşine. Toate aceste lucruri ce ne apasă conştiinţa îşi pierd puterea de a ne mai răpi bucuria vieţii, atunci când intrăm în relaţie cu Dumnezeu şi când primim viziunea lucrurilor extraordinare care ne aşteaptă în viitor. Poate am avut un trecut de care ne este ruşine, sau care ne complexează datorită lucrurilor trăite. Dar din perspectiva mântuirii şi a prezenţei divine în inima noastră, toate acestea pălesc. Astfel, începem să înţelegem că ele ţin de domeniul unui trecut ce a fost îngropat din momentul în care am ales să mergem împreună cu Dumnezeu. Înaintea noastră se află un viitor plin de slavă, iar în prezent se manifestă în suflet puterea lui Dumnezeu. De ce să mai privesc înapoi? Forţa creştinismului stă în capacitatea de privi mereu înainte, indiferent de împrejurare, de a avea viziunea timpului în care vom fi înălţaţi la ceruri, înaintea lui Dumnezeu.

 

Atunci când prindem razele speranţei ce se desfăşoară de la tronul lui Dumnezeu prin făgăduinţele sfinte, interiorul nostru se umple de lumină. Nimic din trecut sau prezent nu ne mai poate atinge. Chiar dacă suntem singuri, chiar dacă ne privim în oglindă în orice ocazie a zilei, chiar dacă în trecut sunt o mulţime de lucruri ce ne apasă, toate acestea, precum şi multe altele, sunt pur şi simplu date la o parte, spălate de şuvoiul de lumină ce vine în inima noastră. Ce contează faptul că a trebuit să trecem prin tot felul de suferinţe şi încercări, al căror sens nu îl vom distinge în viaţa aceasta? Cu adevărat important este faptul că am păşit într-o altă dimensiune, iar viitorul se află la picioarele noastre, prin faptul că vom intra în Împărăţia cerurilor, ca rod al credinţei noastre în Isus Hristos.

 

Privind la Isus Hristos mijlocind pentru noi, vom înţelege că avem un viitor formidabil înaintea noastră, în comparaţie cu care suferinţele noastre sunt doar „de o clipă”, cum spunea apostolul Pavel. Având această perspectivă, sufletul se va despovăra de orice tensiune, faţa se va destinde şi va manifesta bucuria; zâmbetul va lua locul suspinului, iar ceilalţi vor înţelege că „am fost cu Isus Hristos” din expresia chipului feţei noastre. În ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, rugăciunea va deveni un imn de laudă şi nu un pomelnic de cereri fără speranţă şi fără sfârşit, iar credinţa noastră se va prinde cu putere până la o identificare deplină cu Persoana Mântuitorului nostru. Să nu dorim din tot sufletul după o astfel de experienţă? Să nu tânjim să fim înălţaţi printr-o religie a bucuriei şi speranţei în Isus Hristos? Atunci, zâmbetul nostru va mărturisi despre faptul că suntem biruitori faţă de lume şi faţă de noi înşine.

 

Rugăciune pentru a deprinde exerciţiul bucuriei închinării la Dumnezeu, având înaintea noastră imaginea Domnului Isus Hristos şi a harului oferit prin intermediul Său, precum şi pentru primirea puterii de a zâmbi cu simpatie semenilor noştri, încurajându-i pe cărarea vieţii. 

În mod deosebit, cuvintele de laudă sunt adresate pentru început „Mielului”, adică Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de către îngerii cereşti. Ulterior, ca răspuns, toate fiinţele din univers se unesc în laudă la adresa „Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului”, conturând o imagine impresionantă. Mă gândesc ce impact au corurile ce numără mii de participanţi sau uralele pe care le rostesc mulţimi de zeci de mii de oameni. Însă în cazul de faţă este vorba de miliarde de fiinţe ce locuiesc în întregul univers, lăudând la unison pe Dumnezeu Tatăl şi pe Fiul Său!

Elementul cheie constă în faptul că „a fost înjunghiat”, adică se face referinţă la jertfa pe care a adus-o în favoarea umanităţii, care a deschis posibilitatea ca oamenii născuţi pe planeta Pământ să poată fi înălţaţi în Împărăţia cerurilor. A fost un lucru de neimaginat, ca Acela care era Conducătorul întregului univers, să lase deoparte demnitatea Sa divină şi să ia chipul omului căzut, pentru ca ulterior să se jertfească pentru a dobândi dreptul răscumpărării. Uimirea de la început a îngerilor, a fost urmată de înţelegerea iubirii lui Dumnezeu, care a condus la sacrificiu de sine în favoarea celui vinovat. În continuare, ne putem gândi durerea pe care au trăit-o fiinţele cereşti văzând chinurile de nesuportat la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu, batjocura, nedreptăţirea, iar în final condamnarea la o moarte teribilă.

Să ne gândim că în Biblie se vorbeşte despre o revoltă a îngerilor împotriva lui Dumnezeu, acest lucru conducând la apariţia păcatului, sau a nelegiuirii. Era necesar ca fiinţele cereşti să aibă o demonstraţie clară a iubirii lui Dumnezeu, pentru a înţelege că guvernarea Sa nu a fost niciodată caracterizată de egoism sau de principii meschine. Cel Atotputernic nu are nevoie şi nici nu solicită adorarea fiinţele create, acest lucru trebuind să fie liber consimţit şi bazat pe iubire. Prin vizionarea vieţii lui Isus Hristos, îngerii din ceruri au înţeles că Fiul lui Dumnezeu este vrednic să primească stăpânirea întregului univers.

Avem şapte elemente în respectiva enumerare, adică mai precis: „puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda”. Caracterul de excepţie dovedit de către Fiul lui Dumnezeu, I-a adus recunoaşterea unanimă asupra faptului că poate primi întreaga autoritate de Conducător al întregului univers, fapt pentru care prima enumerată este „puterea”. Cât de mult şi-a dorit Lucifer această putere şi cum ar fi dat totul pentru ea! Ne putem gândi cu uşurinţă la câţi oameni au dorit să deţină puterea absolută ce se cuvine doar lui Dumnezeu, fiindcă numai El o poate exercita într-un mod cu totul drept. Cu toate acestea, istoria universului a demonstrat că numai Fiul lui Dumnezeu poate primi o astfel de autoritate, fiindcă doar El are un caracter desăvârşit.

Urmează în secvenţă logică, „bogăţia”, adică dreptul de proprietate asupra întregului univers. Nu pot să nu mă gândesc la cât de mult a dorit Satana şi oamenii ce l-au urmat, să îşi însuşească în mod egoist şi lacom resursele planetei Pământ. Câtă suferinţă a rezultat, ce luptă şi câte nedreptăţi! Din dorinţa acumulării egoiste de mijloace şi resurse, marea majoritate a lumii a avut de îndurat suferinţe teribile, iar orientarea greşită către rău, prin crearea de tot felul de maşini distrugătoare, a răspândit moartea pe pământ. Acest lucru poate părea straniu pentru o generaţie dedată consumului şi ignorării mediului înconjurător, dar Biblia spune clar că numai Dumnezeu este proprietarul de drept al planetei, iar noi suntem doar administratori vremelnici, având în faţă timpul când vom depune bilanţul activităţii noastre din această lume.

Citim despre „înţelepciune”, de fapt despre adevărata înţelepciune, ce se manifestă prin acea ştiinţă de armoniza toate lucrurile. Numai Isus Hristos este capabil să aducă armonie în univers, să conducă la consens pe toate fiinţele create şi să aducă rezolvare pentru orice problemă ar putea apărea. Doar El a identificat soluţia pentru rezolvarea problemei păcatului, şi doar El a rezolvat-o împreună cu Tatăl ceresc. În continuare, se vorbeşte despre „tărie”, adică acea capacitate de realizare a oricărui lucru, indiferent de natura acestuia. Autoritatea omenească are putere prin faptul că sunt mulţi care contribuie la îndeplinire ei, dar autoritatea divină nu are nevoie de suportul altor persoane, ci ea însăşi are puterea de a se împlini, lucru ce s-a văzut în crearea lumii noastre. O astfel de tărie I-a fost recunoscută lui Hristos, prin realizarea celui mai extraordinar lucru: mântuirea omului.

Într-o altă traducere se spune „onoarea, gloria şi binecuvântarea” (King James Version), şi înţelegem astfel că toate fiinţele din ceruri recunosc demnitatea ce I-a fost conferită lui Isus Hristos alături de Tatăl Său. De asemenea, ele mărturisesc faptul că a fost dreaptă înălţarea Sa la această condiţie, după ce mai înainte abandonase tot ce avea pentru a putea deveni jertfă pentru păcat. Şi nu în ultimul rând, întreaga laudă sau binecuvântare, I se cuvine pentru tot ceea ce a realizat. Învăţătura practică pe care o putem desprinde stă în a aprecia, la rândul nostru, ceea ce a făcut Domnul Isus Hristos pentru noi şi să ne alăturăm chiar de acum corului de îngeri cereşti ce se închină Fiului lui Dumnezeu, recunoscându-I meritele unice şi vrednicia de excepţie.

Răspunsul tuturor fiinţelor din ceruri şi de pe pământ constă într-o laudă adusă „Celui ce stă pe scaunul de domnie, şi Mielului”, adică deopotrivă lui Dumnezeu Tatăl şi Fiului Său preaiubit. Asistăm de fapt la o amplificare, asemenea unui ecou, a cuvintelor rostite de către îngeri, îmbogăţind şi extinzând conţinutul a ceea ce a fost anterior exprimat. Această revărsare a cuvintelor de laudă ne arată că de fapt, nu vom putea niciodată epuiza raţiunile pentru care putem să ne manifestăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu, iar mijloacele de a face acest lucru nu vor fi niciodată suficiente. Acest răspuns este mai concis, dar valenţele sale se extind la scară universală, când se spune despre „lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor”. Prin aceste cuvinte, toate fiinţele din univers îşi exprimă dorinţa ca Dumnezeu să domnească peste întreaga creaţie, menţionând în mod specific pe Tatăl ceresc şi pe Domnul Isus Hristos.

Lucrurile ar fi fost clare dacă nu ar fi intervenit apariţia păcatului, care la început a afectat o mare parte din îngeri, după care s-a extins pe pământ. Neascultarea de Dumnezeu, înseamnă de fapt răzvrătire împotriva Sa, un efort bine direcţionat de a nu-L mai recunoaşte ca fiind Creatorul şi Stăpânul de drept asupra a tot ce există. De aceea, era necesară o confirmare deplină atât din partea îngerilor, cei care au căzut iniţial în păcat, cât şi din partea fiinţelor de pe pământ, care au urmat pe această cale rea. Prin cuvinte de laudă, ambele categorii îşi exprimă acum credinţa pe care o au în faptul că numai Dumnezeu, adică Tatăl şi Fiul, este vrednic să conducă întregul univers.

Implicarea noastră derivă din faptul că suntem urmaşii celor care deşi au avut parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, totuşi au ales să se unească cu îngerii căzuţi, şi aici mă refer la Adam, Eva, precum şi la toţi oamenii care de-a lungul secolelor au contribuit la această decădere. Problema este că ne aflăm pe o cale a distrugerii, şi dacă nu vor fi luate măsuri hotărâte pentru schimbarea direcţiei vieţii, nu vom putea evita sfârşitul teribil ce va veni asupra tuturor celor răzvrătiţi, începând cu îngerii necredincioşi. Trecerea de la păcat la neprihănire trebuie să fie cel mai urgent lucru pe care îl avem de făcut, iar cultivarea laudei faţă de Dumnezeu se constituie ca un mijloc eficient în a ne conduce sub autoritatea Sa.

Dacă diferiţii mari conducători ai lumii au cules, sau au impus, aducerea de laude, în cazul lui Dumnezeu, El nu cere şi nici nu solicită în vreun fel un astfel de lucru. Nu înseamnă că Dumnezeu nu aşteaptă, sau nu se bucură când aducem laude Numelui Său, dar în nici un caz nu ne forţează. Până la urmă, atunci când lăudăm pe cineva, fără a fi un lucru izvorât din inimă, de fapt minţim în modul cel mai clar şi ne prefacem, ori aşa ceva nu este acceptabil înaintea lui Dumnezeu. Lauda trebuie să izvorască dintr-un cuget curat şi ea se bazează pe recunoaşterea a ceea ce a făcut Dumnezeu în istoria lumii, precum şi în vieţile noastre.

Cel mai simplu lucru care ne stă la îndemână este cel de a ne îmbogăţi conţinutul rugăciunilor, adăugând la început şi la sfârşit mai multe cuvinte de laudă, în genul celor pe care le-am studiat. La început prin copiere, ulterior prin îmbogăţire, vom ajunge să exprimăm prin cuvinte şi prin gânduri, lauda lui Dumnezeu şi a Domnului Isus Hristos. Vom constata în scurt timp că dispoziţia interioară va fi schimbată, fiindcă în loc să ne mai concentrăm pe noi înşine, sau pe problemele noastre, ne vom ridica atenţia minţii către Dumnezeu, către curţile cereşti. În plus, paleta de expresii pe care le utilizăm în rugăciune va începe să se îmbogăţească. Pot spune din experienţă, că prin intermediul acestui exerciţiu vom ajunge să ne îmbogăţim viaţa spirituală într-un mod substanţial şi vom putea cultiva o atitudine de permanentă laudă la adresa lui Dumnezeu.

În primul rând, trebuie să ne propunem acest lucru, după aceea să definim un timp şi un loc în care să-L lăudăm pe Dumnezeu, iar în continuare, zilnic, să perseverăm, având la bază ceea ce studiem din Scriptură şi ceea ce experimentăm în viaţa noastră.

Rugăciune pentru a cultiva deprinderea de a-L lăuda pe Dumnezeu, precum şi pentru a studia Biblia şi propria viaţă, astfel încât să găsim tot mai multe raţiuni de a ne exprima recunoştinţa faţă de tot ceea ce-I datorăm Creatorului nostru.

De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com 

Dacă este vorba despre o laudă exprimată prin cuvinte, cu siguranţă că nu vom putea să vorbim tot timpul cu privire la ceea ce a făcut Dumnezeu în favoarea noastră. Dar pe de altă parte, putem să dovedim o atitudine constantă de laudă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, cred că subiectul central al psalmilor constă în principal în dezvoltarea unei atitudini de permanentă laudă la adresa lui Dumnezeu, fapt ce presupune o anumită orientare a atenţiei noastre către lucrurile spirituale şi deopotrivă către Creatorul nostru. O astfel de atitudine ne va însoţi de-a lungul veşniciilor, după ce vom intra în Împărăţia cerurilor.

 

Aşa cum se poate observa cu relativă uşurinţă din cartea Apocalipsei, precum şi din alte părţi ale Bibliei, fiinţele cereşti îşi înalţă neîncetat laudele şi aprecierea faţă de Dumnezeu, şi faţă de ceea ce El realizează în favoarea întregului univers. Prin urmare, pentru a ne putea alătura lor, este necesar să dobândim această atitudine, ce ne va ajuta să ne integrăm într-o lume, în care o activitate principală constă în contemplarea lucrărilor Creatorului cerurilor şi al pământului. Prin cultivarea unei atitudini de laudă şi apreciere, vom fi aduşi mai aproape de momentul integrării noastre în lumea cea veşnică.

 

Dacă vom examina cu atenţie versetele citate, vom observa că prima sursă de inspiraţie privind lauda lui Dumnezeu este constituită de „mărimea Lui nepătrunsă”, de faptul că nimic nu poate să cuprindă pe Creatorul întregului univers. De fapt, când ne gândim la Dumnezeu, avem în primul rând percepţia nemărginirii Sale, a faptului că El este mai presus decât toate lucrurile. În mod fundamental, infinitatea Sa exprimă într-un mod esenţial măreţia naturii divine, ce întrece orice imaginaţie. Când privim la lucrurile grandioase din Univers, în genul cuprinsului cerului, dimensiunile impresionante ale corpurilor cereşti, ale galaxiilor şi constelaţiilor de tot felul, avem de fapt percepţia doar a unor lucruri nesemnificative în raport cu infinitatea lui Dumnezeu.

 

Chiar şi ateii cei mai învederaţi sunt copleşiţi de ceea ce se descoperă la scara universului vizibil, de dimensiunile inimaginabile ce separă corpurile cereşti şi sistemele solare. Este foarte greu, aş spune că aproape imposibil, să crezi că toate aceste lucruri au apărut la întâmplare, că la origine se află doar o mare explozie, care a condus peste miliarde de ani la formarea tuturor sistemelor cereşti. Sunt sigur că orice om văzând aceste lucruri, involuntar, ar ajunge să fie impresionat şi să se gândească dacă nu cumva există un Creator al tuturor acestor planete, stele, sisteme sau a altora în felul acesta.

 

În continuare, psalmistul face referinţă la „faptele Sale cele mari”, adică la acele lucrări extraordinare de care psalmistul a luat cunoştinţă. În acest sens, putem menţiona, pe lângă aducerea la existenţă a cerurilor şi a pământului, şi alte lucrări deosebite, în genul întocmirii planului de mântuire, de alegere a lui Avraam, de eliberare a poporului ales din Egipt şi altele în felul acesta. Astfel, studiind Sfintele Scripturi observăm o mulţime de lucruri deosebite pe care Dumnezeu le-a realizat de-a lungul veacurilor, cu implicaţii directe asupra ceea ce noi trăim astăzi.

 

Ar fi suficient să ne gândim, că intrarea poporului evreu în Canaan a fost posibilă numai prin intervenţia divină, care a deschis într-un mod supranatural calea de înaintare, distrugând armatele vrăjmaşilor. Mai departe, poporul ales nu a fost alungat din Palestina, tocmai pentru că Dumnezeu a fost îndurător şi a acordat har, cu speranţa întoarcerii de la căile rele. Practic, psalmistul putea să-L laude pe Dumnezeu la Templul Său de la Ierusalim, tocmai fiindcă Dumnezeu Îşi ţinuse făgăduinţa că va elibera pe poporul Său din Egipt şi va avea îndurare faţă de greşelile acestuia.

 

Să ne gândim că dacă Dumnezeu nu ar fi adus la existenţă lumea noastră, noi nu am fi putut exista. Mai departe, dacă El nu ar fi fost îngăduitor faţă de umanitate, atunci judecata nimicitoare ar fi venit de mult. În continuare, dacă El nu ar fi trimis pe Fiul Său ca jertfă pentru păcatele noastre, nu ar mai fi avut sens continuare istoriei pe planeta Pământ şi nici nu am fi avut speranţă pentru viitor. În consecinţă, avem multe motive de a-L lăuda pe Dumnezeu, pentru cât de mare este bunătatea Sa, îndurarea Sa, mila Sa şi harul ce ne-a fost acordat, într-un mod cu totul nemeritat.

 

Fie că este vorba de cei care nu cred în Dumnezeu, fie că ne referim la cei care mărturisesc o credinţă în El, se poate spune că nimeni nu rămâne fără o mărturie cu privire la faptele cele mari ale Creatorului întregului univers. Natura întreagă ne vorbeşte în mod lămurit, aş putea spune că îşi înalţă glasul, chiar strigă, această mărturie cu privire la Cel care a adus-o la existenţă. Simţurile noastre sunt într-un permanent contact cu toate acestea, iar atunci când privim măreţia bolţii cereşti de deasupra noastră, când privim câmpurile întinse pline de viaţă şi de tot felul de plante mari sau mici, când vedem înălţimea munţilor şi multe altele în felul acesta, avem de fapt dovada vie că Dumnezeu există, că Îi pasă de noi, că ne-a acordat viaţă pentru a-L cunoaşte cu adevărat.

 

În primul rând, există o ignorare a mesajului naturii, precum şi o neştiinţă asupra mărturiei Scripturii. În consecinţă, este necesar să ne reeducăm percepţia, pentru a acorda atenţie lucrurilor din natură, care ne vor vorbi despre Dumnezeu. Mai departe, studiul biblic trebuie să devină zilnic, adică este necesar să punem timp deoparte în fiecare zi pentru a citi şi studia din Biblie. Prin urmare, va trebui să ne definim priorităţile vieţii astfel încât să putem „citi” atât cartea naturii, cât şi cea a Scripturii. Printr-o justă educare a atenţiei şi o planificare înţeleaptă a activităţilor zilnice, putem să avem ocazia de a privi prin aceste „ferestre” către Creatorul nostru şi astfel să dobândim raţiuni evidente în a-L lăuda pe Dumnezeu.

 

Mai departe, el menţionează „strălucirea slăvită a măreţiei Tale”, adică face referinţă la atributele măreţiei lui Dumnezeu, notând în mod deosebit „strălucirea plină de slavă”, adică lumina extraordinară ce este asociată manifestării prezenţei divine. În multe ocazii în cuprinsul Scripturii, observăm că descoperirea lui Dumnezeu se realizează în mijlocul unei lumini de care nu te poţi apropia. Acest detaliu nu este întâmplător, fiindcă lumina semnifică acel lucru ce face posibil să putem vedea lucrurile din jurul nostru. Să ne imaginăm ce ar însemna dacă ar dispărea orice sursă de lumină, ce am mai putea distinge în mijlocul realităţii în care trăim? Într-un mod similar, lumina care vine din prezenţa lui Dumnezeu, ne oferă atât fizic, cât mai ales spiritual, posibilitatea de a cunoaşte tainele întregului univers.

 

Experienţa supremă va fi atunci când vom fi înfăţişaţi înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, după ce vom fi înălţaţi la ceruri. Dar şi până atunci, lumina prezenţei divine se manifestă ori de câte ori deschidem paginile Sfintelor Scripturi şi de fiecare dată când ne plecăm în adorare şi rugăciune înaintea Sa, cu scopul de a-I mulţumi şi a ne exprima recunoştinţa pentru tot ceea ce a făcut în favoarea noastră. În astfel de împrejurări, într-un sens special, cuvintele Scripturii prind viaţă, şi avem ocazia să distingem ceva din lumina prezenţei Sale.

 

Am putea spune că este o repetare a temei „faptelor mari” ale lui Dumnezeu, dar există totuşi o nuanţă, asupra căreia aş vrea să mă opresc. Când privim de la distanţă un anumit peisaj, distingem părţile mai mari ale elementelor ce îl compun. Însă pe măsură ce ne apropiem, începem să vedem tot mai multe detalii. De exemplu, de la depărtare putem vedea o pădure ce ne înfăţişează un colorit preponderent verde închis. Însă dacă ne apropiem, vom distinge tonurile de verde, sau alteori chiar de ruginiu, dacă s-a apropiat toamna, observăm copacii şi o mulţime de alte detalii. Într-un mod similar, atunci când ne apropiem, prin contemplarea naturii sau a Scripturii, de Dumnezeu, începem să distingem amănuntele, nuanţele.

 

De la depărtare vom distinge, poate, că Dumnezeu a creat această lume, iar printr-o simplă citire vom învăţa ceva despre modul în care El a lucrat în istoria poporului sfânt. Dar dacă vom acorda atenţie acestor lucruri, şi vom distinge detaliile creaţiei, precum şi ale răscumpărării, studiind, nu doar citind, acordând atenţie amănuntelor semnificative, şi nu doar privind grăbiţi, atunci vom fi fascinaţi de descoperirea faptului că totul se bazează pe o intervenţie inexplicabilă, minunată. Ce este de fapt o minune? O minune este ceva ce întrece capacitatea noastră de înţelegere, ceva ce nu poate fi explicat până la capăt, o taină în faţa căreia rămânem muţi de admiraţie. Ei bine, aşa este slava lui Dumnezeu: inexplicabilă, o taină în faţa căreia ne plecăm, dar în acelaşi timp o sursă de inspiraţie nesfârşită în a aduce laudă lui Dumnezeu.

 

El vorbeşte despre faptul că „voi povesti mărimea Ta”, adică îşi va aduce mărturia sa de credinţă cu privire la tot ceea ce a descoperit privind pur şi simplu către Dumnezeu.

 

Rugăciune pentru dezvoltarea capacităţii noastre de a distinge mărturia lui Dumnezeu prin intermediul lucrurilor create de El şi a Scripturii, fapt care să ne conducă la laudă şi recunoştinţă faţă de Cel căruia Îi datorăm existenţa noastră.

 

Îndemnul psalmistului este clar exprimat, cizelând ideea că într-adevăr, este posibil să-L lăudăm pe Dumnezeu în mod constant, sau în orice vreme. Cred că nu este vorba doar de un ideal către care trebuie să tindem, ci deopotrivă avem de-a face cu o atitudine ce se poate însuşi, dacă vom urmări în mod constant acest lucru. De fapt, credinţa pe care o avem în Dumnezeu ar trebui să ne conducă în mod constant la o atitudine de recunoştinţă şi laudă la adresa Creatorului nostru.

 

Dacă vom urmări cu atenţie cuvintele din acest psalm, vom vedea că atitudinea de laudă apare cu uşurinţă atunci când observăm intervenţiile lui Dumnezeu în viaţa noastră. Psalmistul zicea că „am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele”. Prin urmare, un motiv bine întemeiat de recunoştinţă se constituie din faptul că Dumnezeu ascultă cererile noastre şi ne răspunde într-un mod care ne aduce bucurie şi binecuvântare. În astfel de situaţii este relativ simplu şi normal ca noi să-L lăudăm şi să-I mulţumim lui Dumnezeu.

 

Aici intervine fraza de început din acest psalm că „voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea”. Expresia „orice vreme” acoperă şi astfel de situaţii, în care aparent nu avem răspuns la rugăciunile noastre. Ideea centrală este că trebuie să dovedim o atitudine de laudă indiferent de circumstanţele prin care trecem, chiar dacă evenimentele decurg într-o direcţie diferită de cea dorită de noi. Sunt sigur că nu este simplu întotdeauna să facem astfel, dar sfatul oferit rămâne valabil.

 

De la început mă declar împotriva ideii, oarecum ascetice, de a ne forţa să practicăm un lucru, faţă de care avem repulsie, sau nu ne simţim îndemnaţi, doar pentru a împlini un ritual sau a practica un obicei. Când trecem prin situaţii dificile, sunt sigur că este aproape imposibil să mai avem putere interioară pentru a ne mai gândi la lucruri pozitive, sau a mai lăuda din toată inima pe Dumnezeu. Pe de altă parte, rămânerea într-o stare de tristeţe şi de abandon, nu ne va fi de mare folos. În final, orientarea minţii noastre se datorează în mare măsură modului în care privim lucrurile ce ni se întâmplă în viaţă.

 

În acest sens, aş face trimitere la experienţa multor creştini, care de-a lungul veacurilor au fost supuşi la felurite încercări, şi cu toate acestea au lăudat pe Dumnezeu şi au experimentat faptul că atunci „când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie”. Dacă acest lucru a fost posibil cu multe persoane, din perioade istorice diferite, înseamnă că este posibil. Aşa cum am spus, totul depinde de orientarea minţii, de lucrurile pe care le lăsăm să ne influenţeze dispoziţia interioară. În acest sens, este foarte important să ne „hrănim” simţurile, sau mai bine zis percepţia, cu acele elemente care ne vor întări interior.

 

Dacă vom avea curiozitatea să privim în jurul nostru, sau să analizăm evenimentele prin care trecem în decursul unei singure zi, vom constata o mulţime de lucruri care fie ne-au adus bucurie, fie ne-au cauzat durere. Dacă în continuare, vom insista să retrăim ceea ce ne-a lovit, atunci senzaţiile de disconfort se vor amplifica, provocându-ne o durere ce va persista mai mult decât ne-am putea imagina. O jignire pe care am primit-o, un cuvânt aspru ce ne-a fost spus, sau altele în genul acesta, vor fi evocate în mod amplificat, până când vom fi cuprinşi de resentimente, iar mintea nu se va mai putea concentra asupra lucrurilor pozitive, în genul studiului biblic sau rugăciunii.

 

Aşa cum am menţionat, totul depinde de dreapta orientare a atenţiei noastre, astfel că dacă vom şti să vedem şi lucrurile bune de care am avut parte de-a lungul zilei, vom ajunge să discernem dincolo de ele intervenţia providenţială a lui Dumnezeu. Poate am fost nedreptăţiţi în cursul zilei, dar cu siguranţă am primit putere pentru a merge mai departe. Poate am fost jigniţi adânc, dar în mod sigur suntem de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, conform cu ceea ce spune Scriptura. Poate am suferit o pierdere importantă, dar totuşi încă mai avem putere de a ne ridica şi de a lupta pentru a compensa ceea ce ni s-a întâmplat. Faptul că avem în fiecare zi o nouă şansă de a trăi, se constituie ca un dar nepreţuit la care ar fi bine să luăm aminte, atunci când ne evaluăm viaţa.

 

Psalmistul zicea: „Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine”, adică el ne oferă un model pe care ni-l recomandă să îl urmăm. În acest sens, un mijloc eficient de contracarare a influenţelor negative stă în a prelua modele valabile, oferite de oameni care au trecut prin împrejurări similare cu ale noastre, dar care au reuşit să învingă tendinţele spre rău. Puterea exemplului personal este extraordinară. Dacă ai şansa să cunoşti un om al credinţei, care asemenea psalmistului a ajuns să-L laude pe Dumnezeu în orice vreme, atunci ocazia este extraordinară pentru a cultiva o atitudine similară.

 

În cazul în care nu avem şansa să întâlnim un om al credinţei în carne şi oase, există totuşi mărturia pe care o dau lucrările scrise de astfel de oameni, sau scrise despre ei. În acest sens, este util să citim despre experienţele celor care au trecut prin felurite încercări şi împrejurări defavorabile, şi cu toate acestea, credinţa lor a rămas fermă şi au ajuns astfel să-L laude pe Dumnezeu în orice vreme. Din scrierile lor, sau din ceea ce s-a spus despre ei, vom căuta să vedem care a fost secretul vieţii lor, ce anume i-a ajutat să se comporte altfel decât „toată lumea”, şi în acest mod vom avea şansa de a prelua exemplul lor.

Dacă nu avem ocazia să cunoaştem oameni ai credinţei, sau să avem informaţii scrise despre aceştia, mai rămâne totuşi o cale, care de fapt ne stă la îndemână în orice ocazie, şi anume citirea Sfintelor Scripturi. De fapt, Biblia cuprinde scrieri alcătuite de oameni ai credinţei sau despre astfel de oameni. Cine sunt patriarhii, profeţii sau personalităţile expuse în cuprinsul ei? Mai concret, ce fel de oameni au fost Moise, Iosua, Daniel, Isaia, Pavel şi Ioan? Bineînţeles că lista poate continua. Ce fel de oameni au fost ei? Cu siguranţă, că oameni ai credinţei. Prin urmare, exemplul lor poate deveni modelul nostru, şi astfel putem să înţelegem că există o cale alternativă faţă de cea a lumii din jurul nostru.

 

Chiar dacă oamenii menţionaţi în cuprinsul Scripturii au trăit în epoci diferite de ale noastre, confruntarea cu puterile răului a fost similară, aş putea spune identică, fiindcă forţele aflate în confruntare nu s-au schimbat. Marea luptă dintre bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana este în esenţă aceeaşi, doar cadrul fiind modificat de la o perioadă la alta. Poate nu vom ajunge să fim aruncaţi în închisoare pe nedrept ca Iosif, dar cu siguranţă că vom trece, dacă nu cumva am şi trecut, prin situaţii în care din cauză că am fost hotărâţi să nu abandonăm principiile adevărului şi ale dreptăţii, am ajuns să suportăm consecinţe defavorabile, fiind marginalizaţi, daţi la o parte, sau chiar concediaţi.

 

Chiar dacă Iosif a trăit într-o altă cultură şi în altă perioadă istorică, sufletul său, adică alcătuirea interioară a fiinţei sale, a fost în totul ca a noastră. De fapt, Biblia este de actualitate tocmai fiindcă natura umană, şi aici mă refer la partea ce ţine de interiorul nostru, nu s-a schimbat în mod esenţial de-a lungul istoriei. Practic, există aceleaşi tipologii, ce se repetă de-a lungul trecerii timpului, iar simţămintele de bucurie sau tristeţe, de încredere sau dezamăgire, împlinire sau abandon, au rămas în esenţă aceleaşi. Tocmai de aceea, modelele propuse de către Sfânta Scriptură au aspecte ce pot fi preluate de la o epocă la alta, fapt ce îi conferă o valoare nepreţuită.

 

Pur şi simplu, prin a înţelege că atunci „când strigă un nenorocit, Domnul aude, şi-l scapă din toate necazurile lui”. O astfel de persoană a fost şi psalmistul, dar în cele din urmă a scăpat din toate necazurile sale, atunci când s-a adresat lui Dumnezeu. Ori, cel mai mare necaz pe care îl putem avea, este cel de a trece prin viaţă, fără să avem bucuria de a trăi, de a vedea doar ce este rău, fără a observa „crinii de pe câmp şi păsările cerului”, fără a înţelege că mereu alături de noi a stat Cineva, care a vegheat să ne putem bucura iarăşi şi iarăşi de „o nouă zi”, ca pregustare vremelnică a nemuririi viitoare. Este păcat să treci prin viaţă doar pentru a constata cât de mare este răul, şi să nu vezi că binele a fost mereu prezent cu tine prin prezenţa înviorătoare a lui Dumnezeu şi prin intervenţiile Sale providenţiale în favoarea ta!

Rugăciune pentru a depăşi simţămintele negative şi pentru a învinge influenţele demoralizatoare ce vin asupra noastră, cu scopul de a ne răpi bucuria vieţii şi percepţia prezenţei lui Dumnezeu împreună cu noi, intervenind constant în favoarea noastră.

 

Lauda lui Dumnezeu ar trebui să devină una dintre preocupările principale ale vieţii noastre, fiindcă acest lucru ne deschide perspectiva contemplării realităţilor spirituale. Aş putea spune, că lauda la adresa lui Dumnezeu este asemenea hrănirii cu un aliment de bună calitate, ce ne va da putere să trăim la înălţimea demnităţii pe care o avem, de copii ai Celui Prea Înalt. În acelaşi timp, a-L lăuda pe Dumnezeu presupune mai mult decât exerciţiul articulării de cuvinte care să exprime recunoştinţa noastră, fiindcă ceea ce contează în primul rând este atitudinea pe care o avem faţă de Creatorul nostru.

 

În primul rând, problemele de natură interioară, în genul tristeţii, depresiei sau descurajării, ca să nu mai vorbim de îngrijorare, s-ar micşora simţitor dacă ne-am deprinde să avem o atitudine de laudă la adresa lui Dumnezeu. O mare parte a întunericului ce ne înconjoară sufletul şi mintea este datorată tocmai acestei însingurări a omului faţă de Creator. De aceea, atunci când ne întoarcem privirile către El şi ne exprimăm recunoştinţa, mulţumirea, adoraţia şi lauda, fiinţa noastră lăuntrică se umple de lumină. Astfel, întunericul încetează să mai aibă o putere dominantă asupra noastră.

 

Tendinţa de a-L uita pe Dumnezeu se manifestă în mod constant în vieţile noastre, fiindcă un principiu rău acţionează atât din afara, cât mai ales din interiorul nostru. O astfel de influenţă caută să ne îndepărteze de Creatorul nostru, pentru ca astfel să intrăm într-un întuneric spiritual, din care să nu mai ieşim vreodată. De aceea ne este atât de greu să-L lăudăm pe Dumnezeu. În plus, o altă cauză este şi lipsa de exerciţiu, de planificare a activităţilor noastre zilnice pentru a pune deoparte un timp în care să ne rugăm şi să-L lăudăm pe Dumnezeu. Dacă L-am lăuda pe Dumnezeu în fiecare zi, mai ales dimineaţa, precum şi seara, atunci viaţa noastră ar fi împrospătată de o energie spirituală cu totul deosebită.

 

Un bun exerciţiu pentru oricine doreşte să deprindă obiceiul de a-L lăuda pe Dumnezeu, este cel de a citi cu atenţie cartea Psalmilor. În acest tezaur spiritual de excepţie sunt oferite modele şi expresii ce se vor dovedi utile în a ne ajuta să-L lăudăm pe Dumnezeu la rândul nostru. De fapt, ideea nu este de a copia pur şi simplu psalmii respectivi, ci principiul constă ca în propriile noastre cuvinte să-L lăudăm pe Creatorul nostru.

 

Ori de câte ori vom lăuda pe Dumnezeu, temerile de orice fel se vor micşora substanţial şi chiar vor dispărea. Acest lucru se explică prin faptul că lăudându-L pe Dumnezeu începem să distingem Cine este El de fapt, cât de mare este puterea Sa şi mai ales, cât de dispus este El să vină alături de fiecare dintre noi. Prin laudă, conştientizăm cel mai bine Cine este Dumnezeu, atributele Sale veşnice şi intenţia Sa mântuitoare în ceea ce ne priveşte. Prin exerciţiul laudei, aceste lucruri se întipăresc cu putere, iar astfel credinţa noastră este hrănită cu acele elemente de care are nevoie pentru a se putea manifesta în cursul experienţelor prin care vom trece.

 

Doar enumerarea cererilor pe care le avem, acesta fiind înţelesul de regulă atribuit rugăciunii, nu va fi suficientă pentru a ne apropia cu adevărat pe Dumnezeu. De fapt, prin repetarea problemelor cu care ne confruntăm, de multe ori ajungem să ne scufundăm şi mai mult în disperarea aşteptării acelor consecinţe de care ne este teamă. Însă atunci când cererile noastre sunt întreţesute cu momente de laudă la adresa Creatorului, tonusul nostru interior se întăreşte, iar credinţa noastră prinde contur chiar în mijlocul realităţilor cu care ne confruntăm. Abia atunci ajungem la convingerea interioară că Dumnezeu va răspunde cererilor noastre şi ne va rezolva problemele pe care I le-am spus.

 

În primul rând este necesar să alocăm un timp special în care să-L lăudăm pe Dumnezeu, iar în acest sens recomand câteva minute dimineaţa şi în mod similar seara. Dacă privim în natură, vom vedea că dimineaţa, imediat ce se trezesc, păsările încep să cânte în mod cu totul deosebit, exprimându-şi bucuria că se pot bucura de o nouă zi. Cât de frumos ar fi ca dimineaţa, după ce ne-am trezit din somn, şi înainte de a ne avânta în vâltoarea zilei, să avem câteva clipe în care să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim că avem parte de bucuria vieţii într-o nouă zi! De asemenea, seara, înainte de a ne duce la culcare, am putea să ne exprimăm aprecierea şi lauda faţă de Dumnezeu pentru tot ce am realizat în decursul zilei.

 

Cu siguranţă, că mulţi creştini au astfel de momente de rugăciune, dar de regulă ele sunt caracterizate de repetiţia unui şir mai lung sau mai scurt de cereri, care prin natura lor nu fac altceva decât să ne amintească problemele noastre, dintre care multe nu vor întârzia să apară. Astfel de rugăciuni, cel mai adesea nu vor avea un efect benefic, sau alteori vor fi numai un exerciţiu superstiţios, dacă nu vom adăuga mulţumirea, şi mai ales lauda. Înainte de a-I cere ceva lui Dumnezeu, ar trebui să contemplăm Persoana Sa şi ne exprimăm lauda noastră, care de fapt va spune care este în realitate concepţia noastră despre Dumnezeu.

 

Dacă vom relua cuvintele de laudă ale profetului Isaia, atunci vom nota expresii în genul „Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele”, „vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui” şi „mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel”. Prin urmare, conştiinţa puterii lui Dumnezeu, a înţelepciunii Sale, a sfinţeniei Sale, erau de natură să-i ofere o încredere deplină lui Isaia, pentru ca astfel să spună „Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere, şi nu mă voi teme de nimic”. Relaţia este în genul cauză-efect, mai precis, atunci când devenim conştienţi despre Cine este Dumnezeu, care este puterea Sa şi ce intenţie are în ceea ce ne priveşte, ne va fi mult mai uşor să avem credinţă asupra intervenţiei Sale asupra vieţilor noastre.

 

Nu ştiu exact dacă în ceruri va mai trebui să ne rugăm, aşa cum facem pe pământ, mai ales când mă gândesc la confruntarea cu o realitate ostilă, ce necesită asistarea unei puteri de excepţie pentru a-i face faţă. Dar cu siguranţă, toate fiinţele din lumea cerească au o plăcere deosebită în a-L lăuda pe Dumnezeu şi în a-şi îmbogăţi tot mai mult concepţia pe care o au despre Creatorul întregului univers. Aşadar, dacă acest lucru este valabil în ceruri, cu atât mai mult este important aici, pe pământ, unde suntem asaltaţi de atât de multe influenţe ce au drept scop să-L uităm pe Dumnezeu.

 

Exerciţiul laudei ne va conduce să ne aducem aminte de atotputernicia Dumnezeului nostru, de faptul că El este izbăvirea noastră, şi nu în ultimul rând, vom fi conduşi să ne aducem aminte de tot ceea ce El ne-a poruncit, de toată voinţa Sa unită cu puterea de a o împlini prin Isus Hristos. Când lăudăm pe Tatăl ceresc, ajungem în scurt timp să-I dăm slavă şi Fiului Său, pentru iubirea Sa cea mare, pentru jertfirea de Sine pe care a dovedit-o faţă de noi prin moartea Sa pe cruce şi prin tot ceea ce El face pentru noi. Prin laudă, concepţia noastră despre Dumnezeu se îmbogăţeşte şi se dezvoltă tot mai mult, până când înţelegem că El este cu totul în stare şi doritor să ne ajute în problemele noastre zilnice. Astfel, cererile noastre vor fi rostite într-o atitudine de credinţă, ce se sprijină ferm pe ceea ce Dumnezeu este cu adevărat.

 

Dacă primele noastre cuvinte faţă de Dumnezeu, şi ar fi bine să fie şi primele noastre cuvinte rostite în decursul unei zile, ar fi de laudă la adresa Sa, atunci cererile noastre ar fi însoţite de acel „parfum frumos mirositor”, ar fi ca şi cum „tămâia aromată ce se aducea la Templul de la Ierusalim” ar fi adusă pe altarul rugăciunilor noastre. Experienţa ar fi înviorătoare, fiindcă în loc să ne mai amintim cât de slabi suntem prin noi înşine, am vedea cât de puternic este Domnul stăpânind asupra întregului Univers şi deopotrivă asupra vieţilor noastre. Astfel, o lumină cerească ar pătrunde în inima noastră şi am putea să privim cu speranţă şi încredere către viitor.

 

Cu siguranţă, că am experimenta o bucurie lăuntrică pe care nimic şi nimeni nu va putea să ne-o răpească, până în ziua în care ne vom întâlni „faţă către faţă” cu Dumnezeul nostru la a doua venire a lui Hristos.

 

Rugăciune pentru a deprinde exerciţiul laudei lui Dumnezeu în orice vreme şi pentru a manifesta o atitudine de deplină încredere în Creatorul nostru, experimentând bucuria mântuirii în fiecare clipă a vieţii noastre.

 

Dacă în genere ne-am obişnuit să privim credinţa ca fiind doar o reacţie pozitivă la un mediu ostil şi imperfect, de data aceasta vedem cu ea devine un mijloc activ de contracarare şi respingere a tot ce este rău. Împotrivirea în faţa influenţelor negative îmbracă de multe ori forma unei lupte „corp la corp”, similară din multe puncte de vedere conflictelor pe care le-a avut de înfruntat Domnul Isus Hristos de-a lungul vieţii pe acest pământ. Practic, noi trebuie nu doar să stăm pasivi având credinţă, ci deseori este necesar să contraatacăm tendinţele spre rău, având credinţă în Dumnezeu şi în intervenţia Sa eliberatoare.

 

Dacă apostolii ar fi stat doar să aştepte vremuri mai favorabile, având credinţa că ele vor veni, atunci creştinismul ar fi dispărut înainte să se fi ştiut de el. Dimpotrivă, prin primirea darurilor spirituale acordate de către Duhul Sfânt, ei au înaintat înfruntând adversităţile şi împotrivirea, fiind convinşi că Dumnezeu le va da biruinţa. Ei au înţeles că se aflau angajaţi cu totul într-un război spiritual, în care iniţiativa, curajul, speranţa şi încrederea sunt lucruri de cea mai înaltă valoare.

 

Creştinismul nu se rezumă doar la o metodă de dezvoltare personală, având la bază principii pozitive şi o gândire axată pe intervenţia lui Dumnezeu. Realitatea este că prin intermediul religiei creştine, Dumnezeu a deschis un front mondial împotriva împărăţiei Celui Rău, un atac frontal atât în planul exterior, al evenimentelor istorice, cât şi interior, în inimile oamenilor. De aceea, niciodată nu a fost mai intens conflictul între bine şi rău, ca în vremurile ce au urmat răspândirii credinţei în Isus Hristos, ca Mântuitor al întregii lumi.

 

De îndată ce o persoană se decide să Îl urmeze pe Isus Hristos, conflictul începe cu adevărat în viaţa sa. Şi până atunci influenţele rele s-au manifestat asupra sa, dar din acel moment confruntările vor deveni tot mai dure. Deopotrivă, puterea lui Dumnezeu se va manifesta într-un mod mult mai clar pentru a susţine pe cel ce se luptă cu agenţii răului, cu circumstanţe defavorabile, slăbiciuni de tot felul sau împotriviri neaşteptate. Un creştin este de fapt un luptător, iar el trebuie să mânuiască cu măiestrie armele spirituale, în genul credinţei în Dumnezeu, rugăciunii sau studiului biblic.

 

Dacă vom citi din Evanghelii, vom vedea că atunci când Domnul Isus Hristos a fost ispitit în pustie, răspunsul Său a făcut o directă referinţă la ceea ce „stă scris”, adică la Biblie. De asemenea, fiind ispitit în diferite ocazii, inclusiv în grădina Ghetsemani, El S-a rugat cu putere pentru a dobândi tărie cu scopul de a învinge pe Cel Rău. Prin urmare, cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi utilizarea acesteia la vreme de nevoie, când suntem încercaţi, precum şi practica rugăciunii stăruitoare, în cazul că avem o confruntare directă cu puterile răului, sunt mijloace care având la bază credinţa în Dumnezeu vor realiza alungarea vrăjmaşului.

 

Exerciţiul rugăciunii necesită o condiţie spirituală şi fizică de excepţie, fapt ce implică reformarea în totalitate a stilului nostru de viaţă. Nu vom putea practica niciodată o rugăciune stăruitoare, eficientă în lupta cu răul, dacă nu suntem într-o condiţie favorabilă prin abţinerea de la tot ce este nociv şi prin echilibru în orice lucru bun. Lăsarea în voia unui apetit alimentar excesiv, de multe ori reprezintă cauza pentru care nu avem putere să ne rugăm cu adevărat şi să insistăm, până când Dumnezeu îşi manifestă prezenţa Sa, alungând întunericul aruncat asupra noastră de către forţele răului.

 

Pe de o parte există mari confruntări, ce ne aşteaptă în momentele critice ale vieţilor noastre, pentru care trebuie să ne pregătim din timp. Pe de altă parte, există confruntări zilnice, de mai mică intensitate, care au drept scop să ne pregătească să trecem cu bine atunci când vor veni marile controverse. Aşadar, niciodată un creştin nu stă într-o stare de amorţire, ci el se pregăteşte luptând şi învingând problemele zilnice pe care le are de înfruntat. El nu poate să scape de acest lucru, dar satisfacţia biruinţei prin Isus Hristos este extraordinară.

 

În Biblie stă scris despre„cel neprihănit”, că „de şapte ori cade, şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire.” (Proverbe 24:16).Se poate întâmpla, mai ales la început, sau din cauza lipsei de antrenament şi de veghere, să fim înfrânţi în multe conflicte cu influenţele rele. De exemplu, obiceiuri vătămătoare vor fi greu de depăşit, sau răspunsul nostru în momentul când suntem provocaţi va fi departe de modelul divin, precum şi altele în felul acesta. Cu toate acestea, nu trebuie să ne dăm bătuţi. Apostolul Ioan spunea că dacă totuşi cădem în păcat, avem la Tatăl „un mijlocitor, pe Isus Hristos”. Cu atât mai mult este adevărat acest lucru, pentru un creştin care se luptă cu influenţele rele!

 

Biruinţa influenţelor negative nu se înseamnă întotdeauna eliminarea surselor ce le produc. Cineva s-ar putea afla o viaţă întreagă în compania unor persoane care îi batjocoresc credinţa, acestea fiind uneori rude, în genul părinţilor, copiilor, soţului sau soţiei, iar alteori vecini de care nu se poate scăpa. În astfel de situaţii, înţelepciunea, tactul şi mai ales răbdarea sunt de o nepreţuită valoare, fiindcă în cele din urmă biruinţa este de natură spirituală.

 

Biruinţa oferită de Isus Hristos se referă în primul rând la învingerea răului printr-un comportament şi un sistem de reacţie diferit, răspunzând răului cu bine, sau alteori prin tăcere, dar niciodată prin utilizarea unor metode similare celor folosite de forţele întunericului. Astfel, dacă privim la viaţa Domnului Isus Hristos, vom vedea că nenumărate au fost ocaziile în care a fost provocat să răspundă cu violenţă sau cu aceeaşi monedă, dar de fiecare dată El s-a supus pe deplin lui Dumnezeu şi a rămas de partea adevărului.

 

Este cu totul fals să credem că un creştin va deveni victima influenţelor negative, fiindcă el are la dispoziţie mijloace mult mai puternice. De exemplu, atunci când se spun lucruri rele despre noi, cel mai puternic argument stă tocmai în expunerea faptelor în adevărata lor lumină, dovedind lipsa de temei în ceea ce suntem acuzaţi. Sau dacă avem de-a face cu provocări în genul certurilor sau schimbului de cuvinte răutăcioase, un creştin va putea prin răbdare, înţelepciune şi un răspuns blând să stopeze un astfel de comportament, sau alteori va demonstra înaintea tuturor că dovedeşte o reacţie ce presupune un caracter şi o forţă interioară de excepţie, fapt ce se va impune de la sine înaintea celorlalţi.

 

Un creştin autentic va fi o persoană deosebit de puternică, având o tărie interioară şi o capacitate de a face faţă cu succes oricărei situaţii prin care ar fi chemat să treacă, fiindcă în el lucrează o putere supranaturală ce vine de la Isus Hristos. Prin intermediul relaţiei vii cu Dumnezeu pe care o are, despre care mărturiseşte deopotrivă propria conştiinţă şi propriile fapte, un creştin va fi capabil nu numai să reziste în faţa răului, dar şi să fie o sursă de influenţă pozitivă în mijlocul realităţilor în care este chemat să trăiască.

 

Cu siguranţă că un creştin autentic va fi o puternică reprezentare a Maestrului divin, astfel că prin exercitarea unei credinţe puternice va reuşi să smulgă şi să influenţeze în mod pozitiv multe persoane, care se află prinse în capcanele Celui Rău. Un creştin este de fapt un combatant, un luptător în marea armată a lui Dumnezeu care se luptă şi învinge la fiecare pas pe agenţii Celui Rău. Bineînţeles că lupta este în primul rând spirituală, dar rezultate concrete se pot vedea, dacă vom şti să privim prin ochii credinţei.

 

Un creştin nu este o persoană ce se bucură în mod egoist de vindecare spirituală, care are drept rod final vindecarea fizică şi primirea în Împărăţiei cerurilor. Acesta este doar un aspect al mântuirii. În acelaşi timp, un creştin ce trăieşte experienţa vindecării spirituale interioare, devine un luptător de succes cu forţele răului, fiind un agent activ în extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu chiar în mijlocul acestei lumi. De aceea, el nu se va limita doar să primească în mod pasiv har şi susţinere de la Dumnezeu, ci deopotrivă se va angaja activ acolo unde se găseşte pentru a face ca Împărăţia cerurilor să înainteze. Aici de fapt întâlnim adevăratul scop al bisericii, ce reuneşte pe toţi creştinii autentici, care nu numai cred, dar şi luptă învingând prin Isus Hristos în conflictul ce se desfăşoară între bine şi rău pe pământ. Prin urmare, un creştin va fi o persoană a cărei credinţă se va dezvolta cu fiecare etapă a experienţei prin care trece în această viaţă.

 

Rugăciune pentru a învinge la fiecare pas în controversa cu puterile răului, pentru a face faţă cu succes oricărei împrejurări prin care vom fi chemaţi să trecem şi pentru a aduce la Dumnezeu câţi mai mulţi oameni din această lume, făcând să înainteze Împărăţia cerurilor.

 

Apostolul Petru ilustrează principiul dezvoltării credinţei prin intermediul încercărilor, oferind imaginea minereului aurifer ce este purificat, curăţit, folosind topirea în foc. Ceea ce provoacă distrugerea materialului steril, conduce doar la topirea aurului şi la creşterea valorii sale prin eliminarea oricăror impurităţi. Astfel, înţelegem că problemele pe care le întâlnim în viaţă, pot deveni oportunităţi îngăduite de către Dumnezeu, pentru dezvoltarea credinţei noastre şi implicit a caracterului nostru.

 

Fiecare om are propria scară de valori la care aderă în experienţa sa, fapt pentru care reacţia la diferitele provocări ale vieţii va diferi de la caz la caz. Credinţa în Dumnezeu nu face referinţă în genere la lucruri accesibile simţurilor noastre, astfel că potrivit cu apostolul Petru, „Îl iubim pe Hristos fără să Îl fi văzut, credem în el, fără să Îl vedem şi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită, fiindcă la sfârşitul credinţei noastre vom dobândi mântuirea sufletelor”. Cu alte cuvinte, credinţa aparţine unui plan de existenţă ce depăşeşte orizontul limitat al realităţii înconjurătoare şi de aceea, în mod normal ar trebui ca încercările vieţii să nu aibă un impact direct asupra percepţiei realităţilor spirituale.

 

Aş putea da un răspuns posibil folosind următoarea ilustraţie. Atunci când am fost într-o călătorie cu avionul, deseori am constatat că există turbulenţe serioase imediat după decolare sau la altitudini relativ joase. Dar pe măsură ce avionul câştigă înălţime, observăm cum acestea încep să se micşoreze, pentru ca la plafonul de zbor să înceteze aproape cu totul. Explicaţia este relativ simplă, în sensul în care mişcările maselor de aer sunt mai puternice în apropierea solului, dar descresc pe măsura creşterii altitudinii. Tot astfel, pentru a preveni sau depăşi problemele legate de menţinerea credinţei, este necesar să avansăm spiritual, să ne dezvoltăm percepţia realităţilor cereşti.

 

Elementul cheie în versetele menţionate se constituie din expresia „voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă”. Cu alte cuvinte, există o putere supranaturală ce acţionează prin intermediul credinţei pe care o avem în Dumnezeu, cu privire la mântuirea prin Isus Hristos. Mai concret, noi trebuie să cultivăm acele deprinderi ce ne vor ajuta să devenim tot mai conştienţi de acţiunea puterii lui Dumnezeu şi să eliminăm acele lucruri care ne împiedică să ajungem la această percepţie asupra realităţilor spirituale în care suntem implicaţi. De aceea, este necesară o profundă reformă a stilului nostru de viaţă şi a tot ceea ce facem zi de zi, şi chiar ceas de ceas.

 

Reluând ideile amintite de către apostolul Petru, trebuie să ne concentrăm atenţia asupra „mântuirii gata să fie descoperită în vremurile de apoi”, fapt ce reclamă studiul Sfintelor Scripturi. Este imposibil să dobândim o percepţie corectă şi cu impact direct asupra vieţilor noastre în ce priveşte intrarea în Împărăţia cerurilor, dacă nu vom studia zilnic Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este primul pas pe care trebuie să-l realizăm pentru dezvoltarea credinţei noastre.

 

După aceea, este necesar să facem o transpunere a învăţăturilor biblice la vieţile noastre, fapt ce va conduce la definirea unor obiective pe care dorim să le atingem în vederea creşterii noastre spirituale. La modul concret, pot da un exemplu putem fi confruntaţi cu anumite probleme de sănătate, venite neaşteptat asupra noastră, şi care pot să ne provoace îndoială cu privire la grija lui Dumnezeu faţă de noi. Însă, în loc să dăm glas necredinţei şi sentimentelor de amărăciune sau de tristeţe, ar trebui să căutăm în Scriptură acele cuvinte care să ne ajute să clădim o viziune pozitivă, având la bază perspectiva intervenţiei lui Dumnezeu în favoarea noastră şi intrării în Împărăţia cerurilor.

 

Obstacolele interioare sunt mai periculoase decât cele exterioare. Şi cel mai adesea, obstacolele exterioare induc o proiecţie interioară ce rămâne chiar şi după ce au trecut circumstanţele defavorabile sau le-am depăşit cumva. Aici se află puterea nefastă a influenţelor exterioare ce subminează valorile interioare pe care le avem, incluzându-le şi pe cele spirituale, cu referinţă directă asupra credinţei. În mod practic, obstacolele imediate ce vor veni asupra noastră vor putea consta în lipsa timpului disponibil, în manifestarea unei dispoziţii depresive sau de amărăciune, sau altele de genul acesta. De asemenea, putem fi împiedicaţi de cei din jurul nostru, care fie ne plâng de milă, fie nu manifestă nici un fel de compasiune atunci când trecem prin încercări. Şi bineînţeles că această listă poate să continue, pentru ca în final să ajungem să nutrim sentimentul că Dumnezeu ne-a abandonat, că Biblia nu este adevărată, că toate aceste lucruri sunt doar poveşti, iar viaţa viitoare este doar o amăgire.

 

Cu siguranţă, că există un progres al trăirilor fie în jos, dacă ne lăsăm „luaţi de val”, fie în sus, dacă vom exercita credinţă în Dumnezeu, având la bază ceea ce stă scris şi aplicând la vieţile noastre ceea ce studiem. Pentru a depăşi astfel de sentimente şi de obstacole, este necesar în primul rând să facem o alegere fermă să continuăm să rămânem alături de Dumnezeu, să deschidem Biblia, chiar dacă nu simţim o astfel de nevoie, să o studiem, chiar dacă ni se pare un lucru inutil, şi să aplicăm, chiar dacă pare a fi o pierdere de timp. Aşa cum am mai menţionat, planul spiritual nu poate fi înţeles pe baza simţurilor, dar el este accesibil credinţei şi acelei raţiuni ce se articulează pe Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Voi cita din nou cuvintele apostolului Petru, care zicea „că vom dobândi, ca sfârşit al credinţei noastre, mântuirea sufletelor”. Cu alte cuvinte, rezultatul se va vedea doar la „sfârşitul credinţei noastre”, care ştim bine că se va realiza atunci când Domnul Hristos va reveni pentru a ne lua în Împărăţia cerurilor. Astfel, înţelegem că menţinerea credinţei în Dumnezeu trebuie să se realizeze până la acel moment, indiferent de circumstanţele prin care trebuie să trecem în decursul vieţii. Abia la final se va vedea rezultatul palpabil, însă până atunci vom putea experimenta „o bucurie negrăită şi strălucită”, în aşteptarea împlinirii făgăduinţelor divine.

 

Reluând ideea „bucuriei negrăite şi strălucite”, pot spune că menţinerea credinţei ne va aduce o linişte interioară şi o capacitate de a ne ridica deasupra împrejurărilor prin care trecem, care ea însăşi se constituie ca un beneficiu imediat. Mai mult chiar, percepţia prezenţei divine împreună cu noi, intervenind în favoarea noastră, va aduce o convingere fermă asupra adevărului cuvintelor lui Dumnezeu. Practic, vom percepe faptul că puterea lui Dumnezeu este la lucru pentru a ne susţine şi a ne dezvolta fiinţa lăuntrică, în a ne ridica deasupra turbulenţelor ce se produc inerent în vecinătatea pământului.

 

Mai mult ca sigur că apostolul Petru ne-a scris având în vedere ceea ce el însuşi trăia. Să ne gândim la ce privaţiuni a fost expus de-a lungul vieţii, la ce batjocuri sau persecuţii, şi câte suferinţe a trebuit să îndure culminând cu propria sa crucificare. Aşadar, nimeni să nu creadă că el a dat sfaturi „din cărţi”, ci gustând experienţa amară a încercărilor de tot felul, a putut să ne ofere un exemplu despre ce înseamnă să îţi menţii credinţa vie indiferent de împrejurare. Exemplul său poate să ne ajute şi să ne motiveze să procedăm într-un mod similar.

 

A fi păzit prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, înseamnă să te raportezi la ceea ce ne-a promis Domnul Isus Hristos, că va fi mereu alături de noi, prin prezenţa Duhului Sfânt şi a sfinţilor îngeri, că vom fi biruitori indiferent de încercările prin care vom trece, iar în final că vom fi primiţi în Împărăţia cerurilor la a doua sa venire. Această convingere nu trebuie să scadă cu trecerea timpului, ci dimpotrivă ea trebuie să crească tot mai mult, pe măsură ce viaţa noastră se derulează. Astfel, credinţa apostolului Petru, în loc să scadă datorită împotrivirilor cărora trebuia să le facă faţă, ea se dezvolta tot mai mult, pentru ca în final să culmineze cu biruinţa în chiar martirajul său, liber consimţit.

 

Cu siguranţă, că experienţa dezvoltării credinţei a mers până la cea din ultimă limită atunci când principiul jertfirii de sine, care l-a caracterizat în mod constant pe apostolul Petru, a devenit sacrificiu de sine. Vedem astfel, că exerciţiul dezvoltării credinţei ne va conduce în final la depăşirea planului suferinţelor din această lume, şi ne va conduce să ne ridicăm la înălţimi care întrec şi cea mai iscusită imaginaţie. În ce-l priveşte pe apostolul Petru, „aurul credinţei a fost curăţit în focul încercărilor”, pentru ca în final să devină cu totul pur, de mare valoare, gata pentru înălţare în Împărăţia cerurilor.

 

Rugăciune pentru dezvoltarea credinţei indiferent de împrejurările prin care trebuie să trecem, pentru însuşirea exemplului oferit de către apostolul Petru, precum şi pentru dobândirea unei percepţii corecte asupra destinului nostru veşnic în Isus Hristos.

Înălţarea lui Isus Hristos după înviere are drept principal obiectiv pregătirea locurilor în Împărăţia cerurilor pentru toţi cei care vor primi mântuirea Sa. Din acest punct de vedere, pregătirea locurilor din ceruri reprezintă cea mai de seamă activitate ce se desfăşoară în clipa de faţă înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Cei credincioşi sunt atât de importanţi în ochii Celui Prea Înalt, încât întregul univers priveşte modul în care Domnul Isus Hristos realizează cadrul pentru primirea acestora în slava cea veşnică.

 

Corespondentul terestru al pregătirii din ceruri se află în pregătirea pe care o facem aici pe pământ în vederea marii întâlniri cu Mântuitorul nostru. Într-adevăr, este posibil să nu observăm efervescenţa acestei pregătiri, aşa cum ea se manifestă în ceruri, dar acest lucru nu se datorează faptului că nu există o lucrare de instruire a sfinţilor pentru primirea în Împărăţia cerurilor. Chiar dacă privirea noastră nu vede, în fiecare inimă omenească se dă o mare luptă între puterile binelui şi ale răului, având drept rezultat pregătirea, sau dimpotrivă, pierderea locului ceresc avut în vedere de către Dumnezeu.

 

Pregătirea pe care o desfăşoară Domnul Isus Hristos îmbrăţişează deopotrivă realităţile cereşti şi cele din această lume. Astfel, pe de o parte El mijloceşte pentru noi înaintea Tatălui ceresc primind putere pe care să ne-o transmită prin îngerii cei sfinţi, iar pe de altă parte, prin intermediul Duhului Sfânt, El acţionează direct asupra inimii noastre în vederea preschimbării. În acelaşi timp, El conduce evenimentele acestei lumi către momentul marii întâlniri dintre noi şi Creatorul nostru.

 

Dacă ar fi vorba doar de o informare cu privire la ceea ce se întâmplă în ceruri, sau ceea ce face Hristos, nu am putea spune că ne-ar privi prea mult. Este clar că orice informaţie, dacă nu are un impact asupra interiorului nostru, nu are mare valoare. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că se desfăşoară o pregătire pentru noi în ceruri, trebuie să ne determine să cooperăm cu Duhul Sfânt în vederea pregătirii pe care trebuie să o facem şi noi, la rândul nostru, pe pământ.

 

Cu siguranţă că nu putem sta pasivi, fără să facem nimic, atunci când ştim că tot cerul este implicat activ în primirea noastră în Împărăţia cerurilor. Este absurd să credem că trebuie să rămânem pasivi, sau cu ale noastre, în timp ce Hristos şi toţi îngerii cei sfinţi sunt implicaţi cu totul în lucrarea de pregătire pentru Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, oricine devine conştient de realitatea cuvintelor spuse de Mântuitorul nostru cu această ocazie, va conlucra în vederea atingerii obiectivului înălţării şi intrării în lumea cea veşnică a lui Dumnezeu.

 

Primul lucru la care se face referinţă este cel de a nu ni se „tulbura inima”. Cu siguranţă, că dacă nu vom avea o imagine clară asupra naturii lucrării din ceruri, simţămintele noastre se vor tulbura, fiind afectate de ignoranţă, care nu poate naşte decât speculaţie şi îndoială. De fapt, starea noastră naturală este de a fi indiferenţi şi inconştienţi cu privire la implicaţiile ce decurg din faptul că Isus Hristos mijloceşte pentru noi înaintea lui Dumnezeu, în ceruri. La modul practic, aceste cuvinte ne ajută în primul rând să ne trezim din letargia ce caracterizează spiritul acestei lumi, pentru a începe să ne pregătim să-L întâlnim pe Dumnezeul nostru.

 

Nu vom putea avea niciodată o credinţă activă, eficientă, dacă nu vom avea o dorinţă vie de a ne pregăti pentru a-L putea întâlni pe Dumnezeu şi a fi înălţaţi la ceruri. O credinţă care nu distinge acest aspect va sfârşi în cele din urmă să se plafoneze la nivelul unei aşa-zise mântuiri în care Hristos face totul, iar noi ne vedem de treburile noastre. Adevărata credinţă se împleteşte cu fiecare aspect al vieţii noastre, conturându-ne marele obiectiv al existenţei noastre terestre: intrarea în Împărăţia cea veşnică.

 

Cuvintele Scripturii sunt pline de viaţă, oferind suport şi călăuzire pentru oricine doreşte să cunoască voinţa lui Dumnezeu şi să se pregătească pentru Împărăţia cea veşnică. Pe de altă parte, dacă religia se rezumă doar la forme de închinare, sau doar la informarea cu privire la anumite adevăruri, dacă ea nu se continuă dincolo de întrunirile creştine în viaţa fiecăruia dintre noi, atunci ea se constituie doar ca o formă de auto-amăgire. Cauza unei astfel de situaţii se regăseşte în faptul că oamenii s-au obişnuit să fie doar nişte ascultători pasivi, doar nişte spectatori la o piesă de teatru sau la furnizarea de informaţii relativ interesante.

 

Răspunsul stă în activarea credinţei în Dumnezeu şi în dezvoltarea ei folosind cuvintele Sfintelor Scripturi. Revenind la versetele anterioare, conştiinţa pregătirii ce se face în ceruri va conduce la o dorinţă profundă de a ne pregăti la rândul nostru, de a conlucra cu Isus Hristos şi îngerii ce sfinţi. O astfel de dorinţă ne va conduce la o lucrare temeinică de reformă a vieţii, a tuturor obiceiurilor noastre, pentru a veni în armonie cu ceea ce realizează Hristos în momentul de faţă. Locurile din ceruri nu pot fi ocupate decât de cei care s-au pregătit pentru marea întâlnire, marea nuntă, a „Mielului şi a celor răscumpăraţi”, aşa cum este scris în Evanghelii şi în Apocalips.

 

Pregătirea va îmbrăca diferite forme în funcţie de specificul vieţii fiecăruia dintre noi. Mergând pe linia dezvoltării credinţei în Dumnezeu, pot spune că pregătirea va face referinţă la întărirea capacităţii noastre de a ne încrede în Dumnezeu în mijlocul circumstanţelor concrete ale vieţii. Confruntaţi cu felurite probleme şi dificultăţi, credinţa noastră în loc să scadă se va întări, fiindcă ştim că în ceruri tot interesul fiinţelor cereşti se concentrează pe situaţia noastră şi pe călăuzirea în vederea pregătirii intrării în lumea cea veşnică. Având o astfel de cunoştinţă, vom căuta căi şi mijloace de a depăşi tot ceea ce ne stă în cale, pentru a putea „alerga”, cum spunea apostolul Pavel, în cursa cea bună a mântuirii, şi pentru a învinge la fiecare pas.

 

Un creştin care se pregăteşte pentru ceruri nu poate să fie negativist, aruncând umbre de întuneric în jurul său, afectând prin răceala simţămintelor pe cei din jur, devenind o piatră de poticnire pentru cei mai slabi în credinţă sau aflaţi la începutul drumului lor creştin. Dimpotrivă, va fi o persoană plină de putere, încredere şi optimism, fiindcă viaţa lui Hristos se manifestă în el, fiindcă primeşte energii spirituale de natură divină, fiindcă învinge la fiecare pas, sau dacă totuşi cade, se ridică şi luptându-se învinge în cele din urmă. Aşadar, un creştin autentic reprezintă o putere deosebită spre bine şi pentru călăuzirea celorlalţi în pregătirea lor în vederea înălţării la ceruri.

 

Credinţa noastră în Dumnezeu are nevoie de hrănire din cuvintele Scripturii, sau altfel spus, ea se activează atunci când asupra noastră se revarsă lumina din Cuvânt. Tot astfel, dacă neglijăm această expunere la Cuvântul vieţii, viaţa noastră religioasă va mărturisi cu privire la calitatea deficitară a credinţei pe care o pretindem că o avem. În mod normal, atunci când citim cuvinte în genul celor amintite mai devreme, ar trebui ca interiorul nostru să vibreze la auzirea şi primirea puterii divine ce se manifestă o dată cu parcurgerea acestor texte sfinte. Însă dacă la auzirea lor nu suntem în nici un fel mişcaţi, fie din cauza obişnuinţei, fie din cauză că nu suntem antrenaţi să privim în adâncimea sensului descoperit, atunci se produce o progresivă întunecare a interiorului nostru.

 

Dacă nu urmăm drumul care duce către Împărăţia cerurilor, atunci automat vom urma calea care ne va purta spre adâncimile căderii din care nu mai există întoarcere. Un creştin întunecat reprezintă un argument puternic în favoarea îndoielii şi necredinţei, de zece ori mai eficient decât un ateu care îşi dă silinţa să distrugă încrederea în Dumnezeu. De aceea, trebuie să aprindem candela bucuriei, speranţei, optimismului şi a altora în genul acestora, având drept untdelemn Cuvântul lui Dumnezeu, fapt ce ne va conduce la pregătirea activă în vederea înălţării în lumea cea veşnică.

 

Acest lucru se poate realiza numai prin aducerea în armonie cu voinţa divină a fiecărui gând, a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte, până la sfinţirea deplină a vieţii noastre în tot ce avem cunoştinţă la un moment dat. De fapt, vorbim nu despre un ideal, ci despre un lucru posibil, fiindcă Hristos nu numai că a murit pentru noi, dar ne şi pregăteşte un loc în ceruri, pentru a fi alături de El pentru totdeauna. A fi sfânt în ceruri, presupune pentru început să fii sfânt aici pe pământ, iar prin Hristos, imposibilul devine posibil.

 

Rugăciune pentru întărirea credinţei pe care o avem în Dumnezeu, pentru pregătirea în vederea înălţării la ceruri, pentru alungarea întunericului din interiorul nostru şi deopotrivă pentru a conlucra cu Hristos prin întărirea credinţei noastre în lucrarea de pregătire a intrării în lumea cea veşnică.

 

 

Într-un anumit sens avem de-a face cu un principiu universal, fiindcă este necesar să credem că vom primi lucrul pentru care ne rugăm. Ar fi de fapt o contradicţie de termeni să ne rugăm fără a avea convingerea că vom primi lucrul pentru care am făcut cererea respectivă. De aceea, se poate spune că un lucru esenţial pentru a avea răspuns la rugăciune este să crezi că Dumnezeu îţi va răspunde şi că va împlini lucrul pentru care te-ai plecat înaintea Sa, având convingerea că vei primi răspunsul conform cu ceea ce ai crezut.

 

Cu siguranţă că aceasta era problema avută în vedere de către Mântuitorul nostru. Prea adesea ne dăm bătuţi imediat, atunci când vedem că Dumnezeu pare că întârzie să ne răspundă pentru ce ne-am rugat. Şi nu în ultimul rând, de multe ori ceea ce îi cerem nu se bazează pe o convingere fermă că vom fi ascultaţi, atitudinea noastră fiind greşită, în sensul în care exprimăm prin vorbire anumite lucruri, dar în adâncul sufletului nostru nu suntem convinşi asupra faptului că ni se va răspunde.

 

Sunt sigur că multe persoane au experimentat situaţii în care răspunsul la rugăciune a întârziat, sau nu a mai apărut deloc. Dar ori de câte ori suntem confruntaţi cu aşa ceva, ar trebui să ne întrebăm în primul rând, dacă am fost convinşi că Dumnezeu ne va răspunde. Iar dacă astfel au stat lucrurile, atunci trebuie să examinăm în ce măsură am insistat pentru a primi un răspuns, fiindcă de cele mai multe ori perseverenţa noastră în rugăciune lipseşte sau se manifestă doar ca o reluare la nivel verbal a cererilor noastre.

 

Nu aş putea spune că este simplu să dovedim o astfel de încredere deplină. De regulă, noi vorbim destul de mult despre necesitatea unei astfel de credinţe, dar în realitate ne este teribil de dificil să o punem în practică. Oare nu am observat atât de des, că atunci când încercăm să ne rugăm cu sinceritate şi credinţă, ceva din interiorul nostru, iar de multe ori şi din afara noastră, se pune în mişcare pentru a ne bloca exprimarea dorinţelor înaintea lui Dumnezeu. Nu aţi constatat cum deodată cuvintele încep să ne lipsească, sau devin fără conţinut, iar lucrul pentru care am fi dorit să ne cerem pare să mai fie clar exprimat?

 

Munţii despre care se vorbeşte în versetul citat, se referă deopotrivă la obstacolele interioare, precum şi la cele exterioare, ce pot sta în calea avansării noastre pe calea care duce către Împărăţia cerurilor. Aruncarea lor în mare nu este ceva opţional, o manifestare a unei credinţe de excepţie, ci reprezintă o necesitate de prim ordin. Practic, noi nu putem merge mai departe, dacă aceşti munţi nu se dau la o parte. Ori ei rămân înaintea noastră, iar noi vom fi nevoiţi să ne oprim, ori sunt daţi la o parte dinaintea noastră, iar noi vom putea merge în continuare pe calea ce duce în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Obstacolele pot diferi în natură şi manifestare, dar cu siguranţă un impediment major pentru a putea să te rogi lui Dumnezeu este manifestat prin lipsa credinţei, mai precis a acelei credinţe depline, ce se sprijină ferm pe ceea ce a făgăduit Creatorul nostru. Nu mă refer la acea credinţă care afirmă verbal adevărul cuvintelor lui Dumnezeu, ci la acea încredere fermă ce se sprijină cu o convingere puternică pe afirmaţiile făcute de Creatorul nostru, în legătură cu iertarea şi mântuirea noastră prin Isus Hristos.

 

Aruncarea în mare este similară acţiunii potopului distrugător, care a scufundat o lume ce se ridica împotriva lui Dumnezeu. Într-un mod similar, orice obstacol trebuie să fie cu desăvârşire dat la o parte, fără a mai lăsa vreo urmă din el. Aşa cum am amintit, un alt impediment în ce priveşte rugăciunea este cauzat de lipsa de concentrare asupra a ceea ce a spus Dumnezeu şi deopotrivă asupra ceea ce noi dorim ca El să împlinească pentru noi. Din această cauză, rugăciunile devin doar exprimări de suprafaţă, doar cuvinte lipsite de conţinut, sau vorbe, şi nimic mai mult, totul fiind doar un exerciţiu exterior ce nu are nici o legătură cu ceea ce se află în inima noastră.

 

Nu în ultimul rând, lipsa ordinii în viaţa noastră, obiceiurile vătămătoare pentru minte sau trup, hrănirea excesivă sau dimpotrivă, deficitară, lipsa odihnei, vizionarea de programe ce incită la gânduri necurate, sau pur şi simplu la excitarea nesănătoasă a minţii, precum şi orice păcat comis, se constituie ca munţi ce trebuie să fie aruncaţi în „mare”, adică distruşi cu desăvârşire. Sunt sigur că lista poate continua şi cu alte elemente ce ţin de viaţa noastră personală.

 

În sfera realităţii din afara noastră, prieteniile sau asocierea nesănătoasă cu persoane nespirituale sau lipsite de credinţă, afectează prin puterea influenţei interpersonale credinţa pe care o avem şi implicit dorinţa noastră de a ne ruga cu putere înaintea lui Dumnezeu. Un program de lucru încărcat, implicarea în prea multe activităţi, lipsa unei vieţi personale cu Dumnezeu, a acelui timp în care „în cămara ta” stai singur cu Dumnezeu şi exprimi dorinţele tale, sunt de asemenea mari obstacole pentru credinţa noastră. Şi nu în ultimul rând, lipsa unor relaţii deschise în familie, discuţiile aprinse între membrii familiei, orice formă de mânie sau de răutate exercitate de noi sau asupra noastră, îşi pun amprenta, constituindu-se ca obstacole în dezvoltarea credinţei noastre..

 

Răspunsul general constă în „aruncarea acestor munţi în mare”, adică distrugerea lor cu desăvârşire, având la bază exercitarea credinţei în Dumnezeu. Înţelesul este spiritual şi se poate concretiza, în funcţie de situaţie, prin ordonarea vieţii, eliminarea progresivă a obiceiurilor vătămătoare, hrănirea conform cu nevoile reale ale trupului şi minţii, eliminarea vizionării de programe ce au un conţinut vătămător, precum şi altele în genul acesta. Practic, trebuie schimbat întreg stilul nostru de viaţă, realizând o profundă schimbare a obiceiurilor noastre.

 

În ce priveşte cealaltă listă, este necesar să ne alegem cu înţelepciune prietenii şi legăturile de orice fel cu semenii noştri, încercând să ne asociem cu persoane ce ne vor ajuta să avansăm pe drumul credinţei. De asemenea, este necesar să nu ne supraîncărcăm cu prea multe activităţi, astfel încât să nu ne mai rămână nici energie, nici timp pentru a mai putea vorbi lui Dumnezeu. Cât de adesea, nu mai avem timp pentru rugăciune sau ceea ce oferim nu reprezintă altceva decât o rostire cu gura a unor fraze tip, în timp ce mintea noastră rămâne prea plină cu gândurile zilei, iar alteori doarme pur şi simplu! Nu în ultimul rând, trebuie să ne luptăm să avem timpul nostru cu Dumnezeu, perioade de solitudine în care să ne rugăm Tatălui nostru ceresc.

 

Cea mai dificilă, dar în acelaşi timp lucrarea ce se află cel mai aproape de noi, constă în reformarea relaţiilor de familie, în sensul în care vorbirea de rău, mânia, violenţa de orice fel, şi altele în felul acesta, trebuie să fie eliminate în baza unui acord comun între membrii respectivei familii. Trebuie bine înţeles, că o familie cu adevărat creştină reprezintă un puternic sprijin în dezvoltarea credinţei şi a relaţiei cu Dumnezeu. Pe de altă parte, o viaţă de familie deficitară, se constituie ca un munte uriaş, mai înalt decât vârful Everest, pe calea ce duce la ceruri.

 

În acest caz, trebuie să facem din partea noastră tot ce se poate pentru a fi pace, iar atunci când lucrurile nu mai depind de noi, să ne încredinţăm lui Dumnezeu, având convingerea că El ne va da putere să depăşim respectiva situaţie. Cu siguranţă că vom avea obstacole exterioare la fiecare pas, şi deopotrivă înăuntrul nostru se vor ridica multe bariere. Pe primele vom putea mai mult sau mai puţin să le dăm la o parte din calea noastră, dar pe celelalte, adică pe cele interioare, este pur şi simplu datoria noastră să scăpăm cu totul de ele. Iar ceea ce a fost handicapul nostru în această viaţă va deveni oportunitatea noastră de dezvoltare, prin intermediul unei credinţe depline ce se prinde ferm de braţul divin, fapt care ne va conduce dincolo de tot ceea ne-am fi putut imagina vreodată.

 

Rugăciune pentru a învinge orice fel de obstacol interior sau exterior ce stă în calea noastră în a ne ruga lui Dumnezeu şi în a avea o credinţă deplină; deopotrivă, rugăciune pentru ca „munţii să fie aruncaţi în mare”, iar noi să mergem mai departe către Împărăţia cerurilor.

 

Sunt sigur că una dintre deprinderile cele mai puţin cultivate de către mulţi oameni religioşi, este cea a laudei. Când spun acest lucru, nu mă refer la înşiruirea de cuvinte printre care se repetă expresii ce conţin cuvinte de laudă, ci la o redare inteligentă, cu sens şi din toată inima a cuvintelor de apreciere, reverenţă şi iubire faţă de Creatorul nostru. Dacă atunci când vin asupra noastră sentimentele de descurajare sau de teamă, asemenea unor nori ameninţători, ne vom înălţa gândurile către Dumnezeu, exprimându-ne aprecierea, lauda, mulţumirea şi iubirea, atunci o putere divină se va manifesta în interiorul nostru, care ne va da capacitatea de a face faţă circumstanţelor defavorabile.

 

Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, vom identifica următoarele lucruri pe care Dumnezeu le va realiza şi pentru care putem să Îl lăudăm chiar de acum şi anume: rezidirea Ierusalimului, adică restabilirea acestei lumi, strângerea celor credincioşi, precum şi vindecarea celor cu „inima zdrobită”, partea interioară, şi tămăduirea rănilor, partea exterioară a fiinţei noastre. În acest sens, ne sunt furnizate elemente obiective pentru a ne încrede în Dumnezeu şi în intervenţia Sa plină de putere în favoarea celor credincioşi.

 

La prima vedere, s-ar părea că vorbim despre un viitor ce depăşeşte orice imaginaţie, având însă o mică legătură cu prezentul. Astfel, se face referinţă la ceea ce va întreprinde Dumnezeu în planul acţiunilor profetizate cu privire la restabilirea Împărăţiei cerurilor, când toţi cei sfinţi, din toate veacurile, vor fi strânşi laolaltă, iar vindecarea, atât spirituală, cât şi fizică, va fi deplină. Însă dacă vom înţelege modul în care această perspectivă este de natură a ne influenţa în mod pozitiv viaţa, atunci vom dobândi o experienţă prezentă, capabilă să ne ajute în contracararea simţămintelor negative de orice fel.

 

Dacă am lăsa ca imaginaţia noastră să se prindă cu putere de perspectiva glorioasă a venirii Împărăţiei cerurilor, a timpului în care ne vom întâlni cu toţi cei dragi, de care am fost despărţiţi în decursul acestei vieţi, şi când vom primi o vindecare fizică deplină, prin înălţare la ceruri, atunci toate dificultăţile prezente şi-ar pierde din puterea pe care o au în a ne răpi bucuria vieţii prezente, ca anticameră a vieţii viitoare. Şi mergând mai departe, dacă ne-am crea obiceiul de a medita la aceste lucruri şi de a le exprima în cuvinte, în rugăciune, faţă de noi înşine în scris, dar şi faţă de ceilalţi, dacă vorbirea noastră ar da pe faţă nădejdea pe care o purtăm în suflet, ca urmare a credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu, atunci am putea trece prin orice împrejurare, am putea „călca peste năpârci şi peste pui de şerpi”, adică peste lucrurile nefavorabile, fără a mai fi afectaţi de acestea.

 

Într-una dintre epistolele sale, apostolul Pavel spunea că „suferinţele noastre de o clipă, lucrează mai presus decât orice o greutate veşnică de slavă”, în condiţiile în care vom privi la realităţile veşnice, descrise prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă aceste lucruri ar ocupa orizontul imaginaţiei noastre, atunci nici un fel de descurajare nu ar mai avea putere să ne atragă în abisul deznădejdii, iar viaţa ar fi deveni frumoasă, plină de sens, şi mai ales de biruinţe la fiecare pas.

 

Indiferent cât de mari ar fi binecuvântările pe care le primim în decursul acestei vieţi, nimic nu se compară cu mângâierea pe care o vom avea atunci când vom fi în Împărăţia cerurilor. Abia atunci vom experimenta împlinirea deplină a binecuvântărilor divine, iar pacea pe care o vom avea nu va mai fi contracarată de împrejurări defavorabile, cărora să le facem faţă. Vindecarea va fi deplină, atât în ce priveşte partea spirituală, cât şi cea fizică, deopotrivă cu restabilirea mediului natural în mijlocul căruia trăim.

 

Vindecarea spirituală la care avem acces în prezent nu reprezintă altceva decât o pregustare a vindecării depline ce ne va fi oferită prin restabilirea condiţiei umane, în armonie cu Dumnezeu, aşa cum era la început. Abia atunci putem să spunem că vom fi scăpaţi de toate consecinţele nefaste ale neascultării, care ne-au afectat atât de amar de-a lungul acestei vieţi. Privind cu speranţă către viitor, noi putem de acum să ne bucurăm de ceea ce va fi, deoarece înţelegem că oricât de mari ar fi problemele din prezent, ele sunt trecătoare, iar finalul va fi glorios, în Împărăţia cerurilor.

 

Existenţa noastră se derulează mereu la timpul prezent, viitorul fiind ascuns privirii noastre. Pe de altă parte, răul ce se propagă în jurul nostru este atât de puternic, încât ne influenţează percepţia, astfel că ne este deosebit de greu să credem că va exista un viitor atât de minunat, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură. De aceea, oamenii sunt de obicei indiferenţi la făgăduinţele divine, iar credinţa în cel mai bun caz lâncezeşte, de cele mai multe ori lipsind cu desăvârşire. Însă dacă am reuşi să alocăm puţin timp în fiecare zi pentru a contempla viitorul pe care îl descrie Biblia, atunci viaţa noastră ar dobândi alte culori, iar tonusul nostru interior s-ar îmbunătăţi simţitor.

 

Cu siguranţă că profeţia biblică are drept scop să ne direcţioneze gândurile către clipele minunate ale intrării în Împărăţia cerurilor. Dacă vom acorda atenţie acestor profeţii ce ne vorbesc despre a doua venire a lui Hristos şi despre ce va urma după aceea, atunci multe dintre handicapurile interioare cu care ne confruntăm vor dispărea, fiindcă pur şi simplu am uita de ele în faţa luminii ce se descoperă când privim făgăduinţele divine. Mintea noastră va fi înviorată şi vom vedea slava lui Dumnezeu ce se revarsă prin intermediul Fiului Său, Isus Hristos.

 

Dacă am avea o exercitare constantă a credinţei în făgăduinţele divine, atunci influenţele negative din jur s-ar opri asemenea valurilor mării când ajung la mal. Atunci multe dintre problemele pe care le avem cu cei din jur, precum şi cu noi înşine, ar dispărea pur şi simplu, fiindcă şi-ar pierde terenul de manifestare, care în mod obligatoriu are nevoie de necredinţă. Trebuie bine înţeles, că prin exercitarea credinţei, o putere supranaturală începe să se manifeste în noi. Nu vreau să spun că vom face lucruri extraordinare, în sensul unor fapte grandioase, deşi acest lucru este posibil, dar mai presus de toate vom fi capabili să ne ridicăm din adâncurile neputinţei, neliniştii şi descurajării, pentru a putea privi măreţia lui Dumnezeu şi destinul nostru veşnic.

 

Chiar şi cele mai frumoase lucruri descrise prin Cuvântul lui Dumnezeu devin banale şi lipsite de sens atunci când nu există o experimentare directă, practică şi interioară a ceea ce este făgăduit. Dacă aceste cuvinte, atunci când sunt prezentate, nu sunt pătrunse de realitatea prezenţei divine, dacă interiorul nostru rămâne inert atunci când vine în contact cu ceea ce stă scris, atunci nu se va produce o transformare cu nici o persoană din jurul nostru. Biblia are limbajul ei, ce se cere descifrat, şi pe măsură ce pătrundem sensurile şi semnificaţiile ei adânci, atunci conţinutul se îmbogăţeşte. Ceea ce pentru mulţi pare a fi un text banal, pentru un om care caută ca după o comoară ascunsă, acesta apare purtând o mulţime de învăţături pline de valoare.

 

Sensurile adânci ale Bibliei se deschid înaintea oricărui om care doreşte să cunoască planul de mântuire şi este dispus să meargă pe cărarea deschisă de către Domnul Hristos. Însă dacă dorinţa noastră este superficială, atunci şi experienţa noastră va fi deficitară, fiindcă va lipsi acel element al puterii divine, care trebuie în mod obligatoriu să se adauge atunci când cercetăm paginile sfinte. Limbajul este lipsit de viaţă, atunci când nu suntem perseverenţi în căutarea noastră, însă pentru cei care doresc cu toată inima să ajungă să Îl cunoască pe Dumnezeu, Biblia va ajunge o carte vie, al cărei limbaj va aduce mereu pace, bucurie şi echilibru lăuntric.

 

Cu siguranţă că aşa stau lucrurile şi depinde doar de noi să experimentă aceasta.

 

Rugăciune: pentru dobândirea perspectivei lucrurilor viitoare ce ne aşteaptă, pentru exercitarea credinţei în făgăduinţele divine, şi deopotrivă pentru preschimbarea interioară realizată ca urmare a primirii Duhului Sfânt.