Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

Să-l iubim pe Dumnezeu când imaginea Sa este distorsionată

mai 22, 2010 admin Niciun comentariu
Vom trece mai departe pentru a studia şi alte cazuri în care oamenii ajung să nutrească simţăminte de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Astfel, o situaţie este cea descrisă prin cuvintele: „Nu mă mai interesează persoana lui Dumnezeu, fiindcă El este răspunzător în mod direct sau indirect de toate lucrurile rele ce se întâmplă pe pământ. El alege să nu întreprindă nimic pentru a ne ajuta când trecem prin dificultăţi şi când strigăm după ajutorul Său, ci dimpotrivă Îi face plăcere să ne vadă cum ne chinuim, fiindcă este complet lipsit de milă faţă de noi”.
 
Este posibil să ajungem într-o astfel de situaţie, când aparent Dumnezeu nu ne răspunde, deşi trecem prin dificultăţi pe care nu putem să le depăşim de unii singuri?
Mă gândesc la faptul că nu există persoană care să nu fi experimentat astfel de situaţii, când deşi apelezi la ajutorul lui Dumnezeu, fiind într-un moment critic, aparent nu primeşti nici un fel de răspuns. În astfel de circumstanţe devenim deosebit de vulnerabili faţă de insinuările Celui Rău şi cu rapiditate ajungem să gândim, dacă nu cumva chiar să afirmăm, că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi, ba chiar Îi face plăcere să ne vadă chinuindu-ne fără să găsim soluţii. Dacă am avea o cât de mică speranţă că El a auzit cererile noastre, atunci poate că am mai afla mângâiere, dar atunci când cerul pare că rămâne tăcut la strigătele noastre, ajungem să ne îndoim cu privire la bunătatea lui Dumnezeu. Prin urmare, este foarte uşor să nu Îl mai iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, ba chiar să ajungem să Îl urăm din tot sufletul nostru. Nu vreau să exagerez prin aceste cuvinte, dar ori de câte ori iubirea noastră faţă de El începe să scadă, resentimentele şi răzvrătirea împotriva Sa încep să crească în intensitate fie că ne dăm seama de la început, fie că nu.
 
Cei care se încred în Dumnezeu au deseori astfel de probleme în a crede cu toată tăria că vor fi ajutaţi când trec prin încercări. Care este raţionamentul care stă la baza unor astfel de atitudini ce ne subminează relaţia cu Dumnezeu?
Raţionamentul asociat unei astfel de situaţii ar putea fi formulat astfel: „Cred că Dumnezeu este atotputernic şi poate interveni aşa cum doreşte în cuprinsul întregului univers. Cu siguranţă că situaţia cu care mă confrunt, şi care este imposibil de rezolvat din punct de vedere omenesc, nu reprezintă o problemă pe care El să nu poată să o soluţioneze. M-am rugat lui Dumnezeu, am crezut făgăduinţele Sale, am implorat intervenţia Sa, şi cu toate acestea nu s-a schimbat nimic. Ba chiar lucrurile merg mai rău. În concluzie, este clar că El nu doreşte să intervină. Dacă ar fi un Dumnezeu bun şi iubitor atunci problema ar fi fost rezolvată, dar prin faptul că deşi are puterea de a ne ajuta, totuşi nu o face, înseamnă că El este un Dumnezeu rău şi nepăsător, căruia Îi face plăcere să ne vadă cum ne chinuim într-un mod lipsit de speranţă. Nu pot decât să urăsc pe un astfel de Dumnezeu şi nu vreau să mai am de-a face cu El.”. Să nu credem că suntem imuni la o astfel de gândire. Oricând putem ajunge să cugetăm la fel, chiar dacă nu avem curajul de a afirma cu glas tare ceea ce este în interiorul nostru.
 
Este teribil să gândeşti astfel, şi cu toate acestea sunt multe persoane care ajung să se îndoiască de iubirea lui Dumnezeu. Care ar fi cauza principală pentru care putem ajunge să urmăm o astfel de cale?
Dacă ne vom analiza cu atenţie, vom distinge faptul că imaginea lui Dumnezeu, aşa cum rezultă dintr-un astfel de raţionament, se potriveşte mai bine Celui Rău, decât Creatorului întregului univers. Cel Rău este tiran şi se bucură de necazurile sau suferinţele prin care trecem. Aşadar, putem vorbi de o înlocuire a adevăratei imagini a lui Dumnezeu cu una falsă, contrafăcută, după chipul şi asemănarea Celui Rău. Dincolo de această viclenie, cauza principală pentru care ajungem să afirmăm sau să gândim astfel de lucruri se află în faptul că nu primim un răspuns conform cu ceea ce ne-am fi aşteptat, şi atunci ajungem să fim dezamăgiţi de Dumnezeu. Ceea ce de fapt ne sfâşie interior se datorează neconcordanţei dintre aşteptări şi ceea ce se întâmplă în mod faptic. Problema stă în faptul că imaginea noastră cu privire la Dumnezeu este diferită de cea pe care o constatăm ca urmare a ceea ce noi considerăm că El nu face pentru noi. Mai precis, noi am crezut că Dumnezeu va interveni în favoarea celui ce se încrede în El, dar am constatat că nimic nu s-a schimbat. Dacă am avea o credinţă care să nu mai fie dependentă de circumstanţe, atunci ar fi cu totul altceva.
 
Să realizăm acum o conexiune biblică folosind un fragment care să ne ajute să contracarăm acest raţionament fals ce ne conduce să Îl urâm pe Dumnezeu. De aceea vom citi din Psalmul 22 1-4: „1 Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să îmi ajuţi şi fără să asculţi plângerile mele? 2 Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. 3 Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel. 4 În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai.”.
 
Ce idee principală este exprimată de către aceste versete? De ce oare este posibil ca Dumnezeu să nu răspundă atunci când strigăm zi şi noapte către El?
Mai întâi aş dori să subliniez că sunt împotriva ideii de „creştinism eroic”, manifestat prin faptul că deşi Dumnezeu nu ne răspunde, noi totuşi continuăm să credem ferm în El, strângând din dinţi, ca să spun aşa, şi răbdând cu stoicism. Realitatea este că dacă nu vedem cum Dumnezeu ne răspunde, tot interiorul nostru se va revolta, nutrind gânduri pline de îndoială şi de resentimente. Eu nu cred că o încăpăţânare fanatică reprezintă modelul biblic pentru un credincios, ci mai degrabă, conform cu ceea ce am citit, observăm cu psalmistul Îi adresează direct lui Dumnezeu nedumerirea sa. El îi vorbeşte lui Dumnezeu şi Îl întreabă într-un mod plin de sensibilitate şi fără urmă de răzvrătire, să îi spună de ce aparent l-a părăsit. Nu este întâmplător faptul că aceste cuvinte aveau să fie mai târziu repetate pe crucea de pe Golgota chiar de către Isus Hristos. Prin urmare, ideea principală rezidă în faptul că există situaţii în care nu mai vedem modul în care Dumnezeu intervine pentru noi. Dar faptul că nu vedem, nu înseamnă că El nu acţionează în favoarea noastră.
 
Ce ne spune acest fragment biblic despre problema rugăciunilor fără un aparent răspuns? Cum putem înţelege dificultatea de a ne ruga lui Dumnezeu fără ca situaţia să se schimbe, cel puţin din punctul de vedere a ceea ce putem vedea şi cunoaşte?
Convingerea mea fermă, bazată pe ceea ce am studiat din Sfintele Scripturi şi din experienţa vieţii, este că Dumnezeu intervine într-un sens special ori de câte ori Îi cerem ajutorul şi apelăm la sprijinul Său. Niciodată să nu gândim că Dumnezeu nu este prezent împreună cu noi, ci doar priveşte cum ne ducem la vale, sau cei dragi ai noştri se sting cu durere sub privirile noastre. Dacă ne-am adresa obiecţiile pe care le avem, precum şi orice fel de nedumerire, direct lui Dumnezeu, atunci ochii noştri ar fi deschişi pentru a vedea intervenţia Sa eliberatoare. Modelul oferit de psalmist trebuie să devină şi al nostru. Astfel, atunci când întâmpinăm situaţii când aparent Dumnezeu nu ne răspunde la rugăciune, în loc să spunem un „amin” scrâşnind din dinţi sau să nutrim o revoltă mocnită, ar trebui ca în mod deschis şi sincer să Îi spunem ce simţim. După cum se vede din fragmentul citat, în primele două versete este expusă nedumerirea psalmistului, după care la versetul următor începe exprimarea credinţei că totuşi Dumnezeu intervine în favoarea noastră, folosindu-se de exemple din trecut.
 
Cum am putea aplica în mod personal înţelesul acestor versete? Este posibil să vedem intervenţia divină, în ciuda aparentei tăceri?
Principiul de bază al întregii revelaţii ce ne-a fost oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi constă în faptul că Dumnezeu vine şi intervine în favoarea noastră. Orice experienţă prin care trecem este de maximă importanţă pentru Creatorul nostru, iar El acţionează în mod constant în favoarea noastră. Poate nu totdeauna răspunsul va fi conform aşteptărilor noastre, dar dacă am avea deschişi ochii credinţei, atunci am putea primi energii suplimentare pentru a trece cu succes prin orice experienţă a vieţii. Revenind la fragmentul biblic studiat, acesta ar putea fi aplicat în cazul unei persoane care se confruntă cu o situaţie în care Dumnezeu aparent nu răspunde. Astfel, ideea centrală este de a înţelege că şi alte persoane s-au confruntat cu situaţii similare, între care cel mai puternic exemplu este cel al Fiului lui Dumnezeu. Prin urmare, există totdeauna o raţiune, pe care noi nu putem să o pătrundem pe deplin totdeauna, cu privire la ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple pe pământ. De aceea, nu este cazul să cedăm ispitei de a ne îndoi de iubirea Sa faţă de noi, ci dimpotrivă, având la bază istoria celor ce s-au încrezut în Dumnezeu, va trebui să alegem să Îl iubim pe Dumnezeu, chiar şi într-o astfel de împrejurare. Sunt sigur că dacă vom proceda astfel, vom primi o putere suplimentară pentru a merge înainte.
 
Ce paşi concreţi se pot întreprinde pentru a contracara raţionamentul greşit conform căruia Dumnezeu ne-a părăsit şi nu Îi mai pasă de ceea ce ni se întâmplă?
De îndată ce înţelegem că Dumnezeu nu ne abandonează, va trebui să veghem şi să acţionăm pentru a contracara influenţa Celui Rău. Astfel, după ce i-am exprimat lui Dumnezeu temerile noastre şi îndoielile pe care le avem într-un mod cât mai sincer, trebuie să alegem să Îl iubim pe Creatorul nostru cu toată puterea noastră. Orice încercare prin care trecem este în final un test al iubirii pe care o avem faţă de Dumnezeu. Dacă această iubire ne va cuprinde interiorul şi fiinţa, atunci orice lucru prin care trecem nu va fi capabil să ne despartă de Creatorul nostru, ba chiar vom ajunge să îl iubim şi mai mult. Dacă Domnul vrea să fim o jertfă pentru cauza Sa, de ce ne-am retrage? Dacă El doreşte ca viaţa noastră să fie turnată pe altarul Său, de ce ne-ar fi teamă? Ştim bine că avem învierea şi înălţarea înaintea noastră. Când Îl iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, atunci vom fi schimbaţi interior, transformaţi pentru a rămâne ancoraţi într-o credinţă fermă cu privire la iubirea Sa. În mod concret, va trebui să cultivăm constant şi tot mai puternic exprimări şi gânduri care să reflecte iubirea noastră necondiţionată faţă de El. Astfel, vom primi o energie spirituală suplimentară pentru a vedea modul în care El ne răspunde şi intervine în favoarea noastră.
 
Cum putem să reformulăm raţionamentul negativ inspirat de Cel Rău pentru a ajunge să nu ne mai răzvrătim împotriva Creatorului nostru?
Ori de câte ori ne surprindem gândind în termeni negativi cu privire la Dumnezeu sau exprimând astfel de lucruri, va fi necesar ca în cel mai scurt timp să ne reformulăm gândirea. În acest caz, o posibilă exprimare alternativă ar fi următoarea: „Sunt tot mai interesat de persoana lui Dumnezeu, fiindcă El nu este răspunzător de lucrurile rele ce se întâmplă pe pământ. De fiecare dată El intervine în favoarea noastră şi ne susţine atunci trecem prin dificultăţi şi când strigăm după ajutorul Său. Lui nu Îi face plăcere să ne vadă cum ne chinuim, fiindcă este plin de milă faţă de noi. El vine în ajutorul nostru şi ne dă putere pentru a trece prin orice fel de încercare. Iar în final, El ne va da viaţa veşnică şi ne va lua în Împărăţia Sa.”. Dacă vom gândi astfel, în scurt timp vom ajunge să vedem modul în care Dumnezeu acţionează în favoarea noastră ca răspuns la rugăciunea făcută cu credinţă în El. Şi de asemenea, este posibil să asistăm la lucruri minunate făcute pentru cei care au ales să aibă credinţă în El, în ciuda ispitelor Celui Rău şi a situaţiei defavorabile în care ne-am putea afla. De multe ori biruinţa credinţei noastre în Dumnezeu este urmată de o remediere ieşită din comun a situaţiei dificile în cauză.
 
Dar dacă vom avea tendinţa de a reveni la vechiul mod de gândire? Dacă ne va fi greu să ne menţinem credinţa în Dumnezeu pentru a putea să avem o exprimare pozitivă? Ce vom putea face în astfel de situaţii?
A urca pe vârful unui munte şi a rămâne acolo cât mai mult timp, sunt două lucruri diferite, însă esenţiale dacă vrem să atingem performanţa. În cazul de faţă, nu este suficient că am ajuns să avem credinţă în Dumnezeu într-un anumit moment, ci va trebui să permanentizăm această experienţă spirituală. În acest sens, este esenţial să alegem în mod constant să ne încredem în Dumnezeu, să nu dăm atenţie exprimărilor negative care ne sunt insuflate de către Cel Rău şi să ne hrănim cu ceea ce spune Biblia, pentru a întări gândirea pozitivă cu privire la iubirea lui Dumnezeu. Încurajările pe care le primim din partea celorlalţi sunt importante, dar esenţial rămâne să identificăm acele exprimări din Sfânta Scriptură, ce ne vor menţine vie credinţa. Sub nici o formă nu va trebui să cedăm în faţa presiunilor exprimărilor negative, ci în permanenţă să ne gândim că aşa cum spunea apostolul Pavel prin cuvintele: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”. Dacă vom lăsa ca această convingere să ne cuprindă, atunci vom reuşi să trecem cu succes prin orice împrejurare şi astfel Îl vom iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră.
 
Cu toate acestea, există multe influenţe negative în jur, care caută să ne atragă atenţia către ceea ce este rău. Sau există persoane care îşi exprimă necredinţa în mod deschis. Cum putem contracara aceste influenţe exterioare?
Ispitele Celui Rău vin atât din interiorul, cât şi din exteriorul nostru. În acest sens, o persoană care nutreşte necredinţa va ajunge să influenţeze pe cei cu care intră în contact, asemenea celui care are un virus gripal şi îl răspândeşte celorlalţi. De aceea, trebuie să avem un „sistem imunitar” puternic, care să reziste „atacurilor” din jur, care în mod inevitabil vor veni asupra noastră. Astfel, va fi necesar să veghem şi să detectăm aceste influenţe, iar în acelaşi timp va trebui să avem „provizii de energie spirituală”, ce se obţin prin exerciţiul studiului biblic, al rugăciunii şi al cultivării deprinderilor pozitive în viaţa noastră. Doar dacă vom fi fortificaţi spiritual în interiorul nostru, vom putea rezista cu succes, iar astfel vom putea exercita o influenţă care să anuleze tendinţele negative din jurul nostru. În fond, suntem în mijlocul marii lupte dintre Isus Hristos şi Cel Rău, iar noi vom fi combatanţi de o parte sau de alta, fără a putea rămâne neutri.
 
Şi cum rămâne cu iubirea pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu? Cum Îl vom putea iubi cu toată puterea noastră?
Atunci când gândirea noastră se articulează ferm şi definitiv pe cuvintele Sfintelor Scripturi, atunci interiorul nostru se uneşte cu puterea lui Dumnezeu şi astfel devenim capabili să trăim pentru Creatorul nostru, iubindu-l din adâncul inimii şi cu toată tăria noastră. Această experienţă, imposibil de descris pe deplin în cuvinte, se numeşte „taina evlaviei” şi aici trebuie să ajungem pentru a deveni moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, gustând puterea vieţii viitoare chiar de acum
 
Rugăciune pentru a vedea iubirea lui Dumnezeu în fiecare ocazie a vieţii noastre, pentru a fi întăriţi interior împotriva ispitelor Celui Rău, şi deopotrivă pentru a trăi experienţa transformării interioare prin credinţă şi prin puterea Duhului Sfânt, acţionând activ asupra vieţilor noastre.
Dezvoltare personală creştină nimic
Citeşte mai mult

Să-l iubim pe Dumnezeu când trecem prin încercare

mai 15, 2010 admin 1 comentariu
Am putut studia mai multe cazuri în care oamenii ajung să nu mai fie interesaţi de relaţia lor cu Dumnezeu. În continuare vom examina o altă posibilă cauză pentru care o persoană ajunge să se revolte împotriva lui Dumnezeu: „Nu vreau să mai aud de Dumnezeu, fiindcă sunt distrus, am rămas complet singur şi am ajuns să cred că nu Îi pasă de mine”.
 
Poate fi singurătatea o posibilă cauză pentru care mulţi oameni ajung să se îndoiască de iubirea lui Dumnezeu? Se poate ca datorită unor experienţe emoţionale negative, să ajungem să nu mai fim interesaţi de Creatorul nostru?
Singurătatea nu este un lucru de dorit pentru nici un om. Să ne gândim că încă de la începuturi, Dumnezeu a spus că „nu este bine ca omul să fie singur”. În astfel de momente, imaginaţia începe să se depărteze tot mai mult de realitate şi repede ajungem să credem, ceea ce de fapt nici măcar nu există. Cu siguranţă, că într-o astfel de situaţie ajungem să fim foarte vulnerabili la atacurile şi insinuările Celui Rău, iar mai devreme sau mai târziu este posibil să fim aduşi în situaţia să credem că Dumnezeu ne-a abandonat, că suntem pe cont propriu. De asemenea, o astfel de singurătate devine într-un interval de timp relativ scurt, asociată cu stări emoţionale negative, în genul descurajării, depresiei şi neliniştii. Aşadar, din cauza vulnerabilităţii noastre interioare cu privire la o astfel de situaţie, poate fi relativ explicabilă revolta multor persoane împotriva lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea o astfel de atitudine nu este în nici un fel justificabilă, fiindcă în permanenţă suntem înconjuraţi de către bunătatea lui Dumnezeu.
 
Există foarte multe persoane care trăiesc singure şi cu siguranţă că se confruntă cu astfel de gânduri. Ce raţionament stă la baza unor astfel de sentimente de supărare faţă de Dumnezeu?
Se poate cu uşurinţă constata faptul că mintea noastră funcţionează conform unor criterii de logică, emiţând judecăţi de opinie în funcţie de materialul pe care i-l punem la dispoziţie. În cazul de faţă ne gândim că dacă Dumnezeu ar fi cu adevărat bun şi iubitor faţă de noi, atunci nu ar permite să trecem prin situaţii de însingurare, tristeţe şi abandon din partea celorlalţi. Dar fiindcă tocmai aşa ceva experimentăm, atunci în mod logic, înseamnă că Dumnezeu nu este bun şi nici iubitor faţă de noi, adică este rău şi lipsit de compasiune. Cu o astfel de imagine relativ la Creatorul nostru, este lesne de înţeles că în scurt timp ajungem să ne revoltăm împotriva Sa, gândind că oricum am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri. Cred că nimic nu este mai dăunător pentru menţinerea tăriei noastre interioare, decât să nutrim astfel de simţăminte negative cu privire la Dumnezeul nostru. Nu este de mirare că se poate ajunge la devieri comportamentale grave şi la distrugerea imaginii de sine.
 
Dar cum poate cineva să creadă că Dumnezeu este bun, atunci când trece prin situaţii de durere, singurătate şi suferinţă? Cum poate un om să creadă că Dumnezeu intervine, dacă nu se vede nimic din mila şi compasiunea Sa?
Cauza principală pentru care ajungem să gândim că Dumnezeu este rău, sau că este nepăsător, se datorează unei înlocuiri de imagine dintre cea a lui Dumnezeu şi cea a lumii în care trăim. Într-adevăr, realitatea în mijlocul căreia trăim este ostilă, dureroasă, provocându-ne în permanenţă suferinţă. Adevăratul motiv din cauza căruia ajungem să fim aruncaţi în stări emoţionale negative, se află de fapt în mijlocul acestei realităţi în care răul este amestecat cu binele, până acolo încât ne devine cu neputinţă să le mai distingem în mod lămurit. Durerea, singurătatea şi suferinţă sunt produsul acestei realităţi ostile, care ne umbreşte imaginea compasiunii şi milei lui Dumnezeu. Aşadar, raţiunea profundă a unor astfel de afirmaţii ce exprimă îndoială cu privire la caracterul bun şi îndurător al lui Dumnezeu, se află în faptul că de fapt nu mai reuşim să facem faţă ostilităţii şi agresivităţii mediului în care trăim. Iar interiorul nostru fiind copleşit, ajunge să se exprime în mod contradictoriu, negăsind nici o soluţie de ieşire.
 
În acest sens, cred că ar fi utilă realizarea unei conexiuni biblice cu privire la situaţia în care durerea, singurătatea şi suferinţa interioară ajung să ne conducă la concluzia că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi şi că ne-a abandonat. Vom citi din Isaia 57:15 „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.”
 
Cum putem înţelege că Dumnezeu este alături de cei care trec prin durere şi suferinţă? Cum putem ajunge să corectăm raţionamentul greşit, conform căruia Dumnezeu ne-a abandonat şi nu Îi mai pasă de noi?
Acest verset exprimă direct şi pe înţeles faptul că Dumnezeu se coboară de la înălţimea tronului Său plin de slavă, la nivelul fiecărui om care se confruntă cu dificultăţi în această lume rea în mijlocul căreia trăim. Acţiunea de coborâre poate îmbrăca diferite aspecte, în funcţie de situaţie, în acest sens enumerând influenţa directă, pozitivă a Duhului Sfânt, ce ne inspiră curaj, credinţă şi putere, sau o vorbă de încurajare spusă de cei cu care într-un fel sau altul intrăm în contact. Însă cea mai puternică formă de manifestare a acestei acţiuni de încurajare se materializează prin conţinutul plin de putere al Sfintelor Scripturi. Mai presus decât orice altă întărire pe care am putea să o primim, Cuvântul lui Dumnezeu are o putere spirituală vindecătoare. Dacă am crede acest cuvânt, atunci întreaga noastră viaţă ar fi transformată, vălul ar fi dat la o parte şi am putea avea o imagine nedistorsionată a lui Dumnezeu, ajungând astfel să Îl iubim cu toată fiinţa noastră, cu toată puterea noastră.
 
Dar cum este posibil ca Dumnezeu să ne vorbească direct, oferindu-ne suport şi întărire prin intermediul Sfintelor Scripturi? Cum este posibil aşa ceva?
Asemenea razelor de lumină ce se revarsă din strălucirea fără de asemănare a soarelui pe bolta cerească, slava lui Dumnezeu se descoperă oricărui om care deschide paginile sfinte, având o sinceră dorinţă de a-L întâlni pe Creatorul întregului univers. Din fiecare frază sau propoziţie se desprinde lumina puternică a prezenţei divine, aducând pace şi linişte în interiorul sufletului nostru. Chiar dacă citim fragmente de istorie sfântă, care aparent nu au legătură cu noi, totuşi Dumnezeu ne inspiră prin intermediul acestor cuvinte, ca şi cum ar vorbi cu noi faţă către faţă. Poate vom parcurge paragrafe ce ne descriu călătoria fiilor lui Israel prin pustie şi ne vom întreba pe bună dreptate, ce legătură au toate acestea cu viaţa noastră? Însă răspunsul va veni imediat pentru cel care are o inimă deschisă faţă de Dumnezeu. Reluând cele anterior amintite, înţelegem că aşa cum Dumnezeu a călăuzit pe poporul Său prin pustie, în ciuda dificultăţilor aparent de netrecut, tot astfel el va conduce viaţa fiecăruia dintre noi până la sfârşit.
 
Dar cum se aplică în mod personal faptul că „Dumnezeu este împreună cu omul zdrobit şi smerit, ca să învioreze duhurile smerite şi să îmbărbăteze inimile zdrobite”? Cum se poate realiza în mod practic acest lucru?
Dacă atunci când citim din Scriptură ne-am vedea pe noi înşine în locul personajelor biblice, mai bine zis dacă ne-am identifica propria condiţie cu cea a oamenilor despre care vorbeşte Biblia, atunci am putea să intrăm într-o relaţie cu Dumnezeu similară cu cea pe care au avut-o aceştia. Astfel, Isaia ne vorbeşte despre faptul că Dumnezeu vine alături de cel „zdrobit şi smerit”, adică de cel „singur, nenorocit, uitat de toţi” pentru a-i aduce îmbărbătare. Ce ne împiedică să credem că de fapt se face referinţă chiar la noi, când trecem prin situaţii dificile, când avem nevoie de o putere interioară cu totul deosebită? Aceste cuvinte i-au fost descoperite lui Isaia în împrejurări în care viaţa sa trecea prin perioade deosebit de dificile, când se părea că nu mai există decât puţini închinători adevăraţi, în timp ce mari mulţimi de oameni erau doritoare să ia viaţa celor sfinţi. Însă îmbărbătarea vine ori de câte ori credem cuvintele Scripturii, în mod special făgăduinţele divine, ca aplicându-se la condiţia noastră, rugându-ne ca Dumnezeu să le împlinească pentru noi.
 
Cum s-ar putea citi acest verset de către o persoană singură, aflată în suferinţă, uitată fiind de toţi ceilalţi? Cum ar putea găsi putere pentru a crede în Dumnezeu, astfel găsindu-şi pacea sufletească?
O metodă foarte simplă de personalizare a făgăduinţelor constă în reformularea modului în care ele au fost scrise, aplicându-le situaţiei specifice prin care trecem. Astfel, acest verset ar putea fi citit astfel: „Domnul locuieşte în locuri înalte şi în sfinţenie, dar în acelaşi timp este prezent cu mine atunci când sunt zdrobit şi smerit, singur, fără ajutor şi fără speranţă. El îmi înviorează sufletul smerit şi plin de gânduri negre. De asemenea, El îmi trimite îmbărbătare, putere şi o speranţă vie, ce luminează asemenea soarelui în mijlocul cerului.”. Bineînţeles, fiecare persoană care trece prin situaţii dificile va găsi cuvinte potrivite pentru a formula aceste cuvinte, adaptate fiind situaţiei în care se găseşte. Rezultatul însă va fi de fiecare dată pozitiv şi aducându-ne convingerea că Dumnezeu este alături de noi şi putem să ne bazăm pe El.
 
Dar este suficient doar să aplicăm aceste cuvinte situaţiei în care ne aflăm? Nu este necesar să şi întreprindem anumite acţiuni concrete pentru a contracara puterea răului, ce caută să ne copleşească?
Redobândirea credinţei în Dumnezeu nu se rezumă doar la formularea unor cuvinte de încurajare, ci ea se continuă cu definirea unor acţiuni specifice, care să înlăture răul cu desăvârşire din vieţile noastre. Astfel, de îndată ce am ajuns să ne îndoim de iubirea lui Dumnezeu, înseamnă că s-a produs o invadare a minţii noastre cu gânduri necorespunzătoare. Aşadar, crezând adevărul exprimat de către Sfintele Scripturi, că Dumnezeu este împreună cu noi, va trebui să veghem şi să dăm la o parte, sau cel puţin să nu dăm atenţie, sugestiilor negative. Atunci când ispita vine la noi, ar trebui să răspundem folosind afirmaţiile Scripturii, folosind chiar propriile noastre cuvinte. A răspunde cu „stă scris” reprezintă o puternică armă de apărare contră răului. De asemenea, va trebui să vedem ce obiceiuri necorespunzătoare din viaţa noastră ne conduc să ajungem să fim copleşiţi de situaţiile cu care ne confruntăm. Chiar dacă suntem singuri din punct de vedere omenesc, în realitate îngerii lui Dumnezeu sunt tot timpul alături de noi, oferindu-ne încurajare, mângâiere şi energie spirituală pentru a parcurge cu succes drumul vieţii pe acest pământ.
Având în vedere toate aceste lucruri, este posibil să reformulăm viziunea negativă de la început? Se poate realiza o modificare a motivelor pentru care ajungem să nu mai avem încredere în Dumnezeu?
Secretul unei fericiri durabile se regăseşte în capacitatea pe care o avem de a converti exprimările şi atitudinile negative din viaţa noastră, în exprimări şi motivaţii pozitive, care să aducă slavă lui Dumnezeu. Aici se află marea biruinţă împotriva răului, prin promovarea a ceea ce este bun şi drept. Aici se află mecanismul lăuntric al convertirii de la păcat la neprihănire. În acest sens, am putea reformula exprimarea nefericită de la început, având la bază ceea ce am descoperit prin intermediul studiului biblic pe care deja l-am realizat. Această reformulare ar putea să fie astfel: „Doresc să Îl cunosc tot mai mult pe Dumnezeu, fiindcă El este alături de mine indiferent de împrejurare. Într-un sens special, El se coboară şi vine lângă mine atunci când mă simt distrus şi singur. Chiar dacă toţi ceilalţi oameni uită de mine, totuşi lui Dumnezeu Îi pasă de mine şi intervine în favoarea mea. În mâinile Sale îmi predau întreaga mea viaţă şi mă voi încrede în El până la sfârşit”.
 
Este însă posibil să fim confruntaţi şi pe mai departe cu aceste tendinţe negative, care conduc la răzvrătire şi la pierderea credinţei în Dumnezeu? Ce se poate întreprinde pentru a nu mai ajunge într-o astfel de situaţie?
Lucrarea de restaurare pe care o realizează Dumnezeu are un aspect complet, oferindu-ne ocazia de a nu mai repeta experienţele triste prin care am trecut în ce priveşte necredinţa şi robia unor obiceiuri rele. Însă există o condiţie pentru ca acest lucru să se întâmple şi în cazul nostru, şi anume de a veghea ca niciodată să nu mai dăm curs acelor lucruri care ne-au provocat căderea. Recidivarea răului se produce cel mai adesea din cauză că nu veghem şi nu luăm măsurile ce se impun din partea noastră pentru a nu mai reveni la lucrurile care ne-au condus la cădere spirituală. Aşadar, va fi nevoie ca ori de câte ori vom sesiza că mintea noastră reia vechile moduri de a gândi, să repetăm reformularea pozitivă a exprimării negative pe care Cel rău ne-o inspiră să o spunem sau să o credem.
 
Dar dacă totuşi ajungem din nou în vechea situaţie, în care dădeam crezare exprimărilor negative, mai există vreo soluţie, sau suntem pierduţi? Oare doar o singură dată să putem reveni la partea pozitivă?
Chiar dacă se întâmplă să mai cădem din nou şi să revenim la vechile obiceiuri, situaţia nu este fără speranţă. Însă de fiecare dată când cădem, revenirea va fi tot mai dificilă, mai ales când noi consimţim asupra acestui lucru. Există o diferenţă majoră între a cădea luptând împotriva ispitei şi situaţia în care deschidem larg porţile fără a da nici un fel de luptă. Dacă suntem în situaţia de a cădea, dar luptând, atunci înseamnă că în cele din urmă vom învinge şi trebuie doar să perseverăm pentru a învinge pe deplin. Dar dacă am ajuns să nu mai opunem nici un fel de rezistenţă, atunci suntem pe calea sigură a distrugerii. Aşadar, să fim atenţi la obiceiurile rele în viaţa noastră şi la raţionamentele negative pe care le nutrim în suflet, fiindcă în final aceste lucruri ne vor fi fatale.
 
Prin urmare, cât de important este să veghem pentru a nu mai cădea pradă Celui Rău? Cât de esenţială este exercitarea voinţei în direcţia cea bună?
Dacă nu vom veghea pentru a observa mişcările adversarului, în scurt timp vom ajunge sub influenţa Sa, care ne va conduce pe cărarea sigură a distrugerii. Indiferent cât de mari sunt pretenţiile de credinţă şi de sfinţenie pe care le face un om, dacă nu veghează este în mod sigur pierdut. În acelaşi timp, dacă vedem avansarea vrăjmaşului şi nu facem nimic, iarăşi vom ajunge să fim înfrânţi, subjugaţi şi nimiciţi, mai întâi în ce priveşte credinţa, iar după aceea în tot ceea ce se referă la viaţa noastră. Niciodată Dumnezeu nu va exercita puterea Sa în locul nostru. Dacă suntem ispitiţi, indiferent de circumstanţe, să nu Îl blamăm pe Dumnezeu şi nici să nu exprimăm îndoieli cu privire la bunătatea şi iubirea Sa, fiindcă altfel vom ajunge pe o traiectorie descendentă la al cărei final va fi prăbuşirea.
 
Aşadar, ce trebuie să facem pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, chiar şi atunci când ne simţim singuri, abandonaţi şi fără speranţă?
Pur şi simplu trebuie să ne abandonăm în braţele credinţei în Dumnezeu, având la bază ceea ce stă scris, şi să lăsăm ca influenţa vindecătoare a cuvintelor Scripturii să ne învăluie mintea, viaţa şi întreaga noastră fiinţă. Abia atunci se va produce conversia miraculoasă a exprimărilor negative în cuvinte de laudă, credinţă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Abia atunci se vor descătuşa energiile latente ale încrederii şi iubirii. Şi abia atunci vom ajunge să îl iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, având perspectiva înălţării glorioase în Împărăţia cea veşnică. Aici este marea biruinţă a credinţei în Dumnezeu.
 
Rugăciune pentru a alunga umbrele răului din viaţa noastră, pentru a da la o parte orice exprimare negativă despre Dumnezeu, pentru a lăsa ca razele cunoştinţei de Dumnezeu să se reverse asupra inimilor noastre din Sfintele Scripturi şi deopotrivă pentru a-L iubi pe Creatorul nostru cu toată puterea noastră, indiferent de împrejurare, chiar şi atunci când ne simţim părăsiţi de toţi cei din jur.
Dezvoltare personală creştină nimic
Citeşte mai mult

Sa-l iubim pe Dumnezeu ignorand pietrele de poticnire

mai 8, 2010 admin 1 comentariu
Vom explora mai departe diferitele argumente furnizate de către persoanele care au ajuns să afirme că nu Îl mai iubesc pe Dumnezeu. O altă raţiune pentru care cineva ar putea ajunge la o astfel de concluzie ar fi următoarea: „Nu mai vreau să ştiu de Dumnezeu, fiindcă am întâlnit aşa zişi „creştini”, care sunt nepăsători faţă de ceilalţi, îşi exploatează semenii, trăiesc în desfrâu, comit tot felul de lucruri rele şi cu toate acestea Dumnezeu le dă binecuvântare şi prosperitate”.
 
Cât de temeinică poate fi o astfel de afirmaţie în a spune că nu Îl mai putem iubi pe Dumnezeu? În ce sens cineva ar putea deveni o piatră de poticnire pentru credinţa altora?
Înainte de a blama astfel de afirmaţii, ar trebui să le analizăm cu grijă pentru a înţelege faptele incriminate, fiindcă de multe ori există mult adevăr în ceea ce alţii critică cu privire la comportamentul celor care îşi spun creştini. În cazul de faţă nu pot spune decât că este atât de uşor să devii o „piatră de poticnire” pentru alţii, datorită stilului de viaţă pe care îl ai şi comportamentului pe care îl afişezi în raport cu ceilalţi. Să ne gândim că dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi ajuns la abandonarea credinţei creştine de către majoritatea celor ce locuiesc în ţările avansate, ajungându-se la un ateism de masă. Atunci când o persoană care îşi spune creştină, se manifestă într-un mod nepăsător faţă de ceilalţi, este mai mult decât sigur că se va produce o distorsionare a imaginii credinţei pe care pretinde că o are. Aş putea spune că ar fi fost mai bine ca persoana în cauză să nu fi spus niciodată că este creştină, decât să se ajungă la astfel de situaţii, ce aduc dezonoare lui Dumnezeu şi seamănă necredinţă în lume.
 
Însă cu toţii facem tot timpul greşeli. Nu există creştini perfecţi, iar comportamentul nostru totdeauna va avea ceva ce lasă de dorit. Chiar trebuie să ajungem să Îl urâm pe Dumnezeu din cauza celor care nu ajung să manifeste pe deplin un caracter creştin?
Cu siguranţă că vor exista totdeauna abateri de la comportamentul creştin autentic la toţi cei care au credinţa în Isus Hristos. Tocmai de aceea există şi noţiunea de pocăinţă, sau întoarcere, o atitudine care va caracteriza în mod constant pe cei care se încred cu adevărat în Dumnezeu. Mai degrabă aş putea spune că adevăratele „pietre de poticnire” se referă la acele persoane în a căror viaţă nu se vede deloc acest aspect al „pocăinţei continue”. Astfel, cineva care este conştient de faptul că manifestă multe nedesăvârşiri în raport cu modelul Domnului Isus, va manifesta o atitudine de umilinţă, toleranţă şi simpatie faţă de semeni, îndreptând orice neregulă pe care o sesizează în raport cu sine. Aşadar, nu este vorba de creştinii care în mod sincer au nedesăvârşiri, ci de persoane arogante, trufaşe, lipsite de milă, asemenea fariseilor din timpul Domnului Isus, şi care în acelaşi timp pretind că sunt adevăraţi urmaşi ai lui Hristos. De fapt, aici este adevărata problemă.
 
Şi totuşi, s-ar putea ca noi înşine să ajungem să ne poticnim în credinţa pe care o avem faţă de Dumnezeu, fără a ajunge chiar să afirmăm că Îl urâm pe Dumnezeu, din cauza celor aşa zişi creştini. Care este de fapt cauza pentru care putem ajunge într-o astfel de situaţie?
În fiecare dintre noi există un simţ al dreptăţii, ce acţionează sub o formă sau alta, căutând să ne călăuzească spre alegeri corecte şi bune. Atunci când vedem creştini care sunt „nepăsători faţă de ceilalţi, îşi exploatează semenii, trăiesc în desfrâu şi comit tot felul de lucruri rele”, dar în acelaşi timp se bucură de o prosperitate ce o atribuie binecuvântării divine, ajungem să ne dăm seama că dreptatea a fost încălcată. Cum poate Dumnezeu să ofere binecuvântare celui care trăieşte în opoziţie cu cerinţele Sale, doar pe baza faptului că poartă numele de creştin? Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că avem de-a face cu un Dumnezeu rău şi arbitrar, nedrept chiar. Aşa au stat lucrurile întotdeauna, chiar şi în timpurile Vechiului Testament, când evreii făceau tot felul de lucruri rele, iar după aceea invocau binecuvântările ascultării, în baza faptului că erau urmaşii lui Avraam. Pilda pe care o ofereau celorlalţi conducea la raţionamentul amintit anterior, determinând popoarele din jur să creadă că Dumnezeu lor este la fel ca ei, adică rău şi făţarnic, arbitrar şi nedrept.
 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci să citim următorul fragment biblic Luca 7:44-48 „44 Apoi Isus S-a întors şi a zis lui Simon: Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. 45 Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. 46 Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. 47 De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin. 48 Apoi a zis femeii: Iertate îţi sunt păcatele!”.
 
Cum putem corecta raţionamentul greşit că Dumnezeu este asemenea celor care pretind că sunt adevăraţi închinători, însă viaţa lor fiind lipsită de omenie, toleranţă şi simpatie faţă de semeni?
Corectarea unei deprinderi greşite în materie de gândire sau de acţiune, nu reprezintă o sarcină întotdeauna simplă, fiindcă de regulă există o motivaţie lăuntrică ce ne determină să adoptăm anumite practici şi clişee. De regulă, în copilărie primim cele mai puternice impresii ce ne vor modela atitudinile fundamentale cu privire la viaţă, semeni şi existenţă. De asemenea, în prima parte a vieţii suntem puternic influenţaţi de mediul în care trăim, de valorile pe care le împărtăşesc colectivităţile din care facem parte, şi aici mă refer nu numai la familie, ci deopotrivă la biserică, de unde în cele din urmă primim amprenta motivaţiei de natură religioasă cu privire la comportamentul pe care îl vom avea. Prin urmare, corectarea unui raţionament greşit, datorat observării contradicţiei de comportament a celor aşa zişi creştini, nu va fi un lucru simplu, dacă nu ne vom conecta direct la sursa oricărei înţelepciuni autentice, adică la adevărul exprimat prin Sfintele Scripturi.
 
Cum poate fi înţeles fragmentul biblic pe care l-am citit, în relaţie cu contradicţia dintre ceea ce spune un om şi ceea ce de fapt el este?
Situaţia descrisă în acest fragment exprimă în mod lămurit maniera în care Domnul Hristos evaluează pe cei care pretind că sunt închinători ai lui Dumnezeu. Pe de o parte îl vedem pe Simon, zis şi leprosul, fiindcă anterior fusese vindecat de către Domnul Isus, un fariseu plin de sine şi de îngâmfare, judecându-şi cu dispreţ semenii şi motivaţiile lor. Iar pe de altă parte o distingem pe acea femeie, care în umilinţă a venit înaintea Mântuitorului, ştiind că are nevoie de iertare şi regenerare, lucru posibil doar prin harul Său. Astfel, Simon a fost vindecat trupeşte, dar nu a înţeles profunzimea degradării morale în care se afla, continuând să rămână fidel unor atitudini greşite, iar acea femeie a fost vindecată spiritual şi moral, fiindcă ea a înţeles mai bine situaţia disperată în care se găsea.
 
Reluând această situaţie, cum este posibil ca acea femeie să nu se fi poticnit în credinţa ei de unul ca Simon? Cum de a putut să aibă speranţă în ciuda răutăţii şi cruzimii celor care se proclamau ca fiind adevăraţi închinători?
Răspunsul cel mai simplu stă în faptul că ea L-a văzut pe Isus, a înţeles ce fel de Persoană era El, şi a venit direct la El, fără alţi intermediari. Astfel, dacă de fiecare dată când ne poticnim de exemplul greşit al celor ce se pretind creştini, am veni direct la Dumnezeu, atunci multe probleme în ce priveşte relaţia noastră cu El s-ar rezolva imediat. Nu trebuie să gândim că dacă Dumnezeu îngăduie astfel de persoane, înseamnă că El este părtaş nelegiurilor lor. Deşi nu avem totdeauna o raţiune clară pentru astfel de situaţii, cu siguranţă că Dumnezeu ne iubeşte şi ne va primi, ori de câte ori vom trece prin astfel de dificultăţi. Iar în această privinţă, cuvintele Mântuitorului sunt pline de înţeles: „Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir.”. Mai precis, există două tipuri de religie aşa zis creştină, care diferenţiază două mari categorii de închinători: unii asemenea lui Simon, iar ceilalţi asemenea acelei femei.
 
Care sunt consecinţele finale pentru cele două mari categorii de închinători? Cum putem înţelege ce anume se va întâmpla în cele din urmă?
Reluând versetul anterior, Domnul Hristos adresându-se femeii dă următoarea sentinţă: „Iertate îţi sunt păcatele!”. Cu alte cuvinte, categoria portretizată de către acea femeie ajunge să primească iertarea păcatelor şi implicit dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor. Interesant este că Scriptura nu menţionează că astfel de cuvinte au fost spuse şi către Simon leprosul. Înţelegem astfel, că este posibil să fii vindecat fizic, să te bucuri de o prosperitate materială venind chiar de la Dumnezeu, să te pretinzi adevărat închinător, să te comporţi crud şi nemilos faţă de semeni, dar în final să nu ajungi să simţi nevoia iertării şi vindecării interioare, iar astfel să pierzi dreptul intrării în Împărăţia cerurilor. Destinul este bineînţeles tragic pentru cei ce s-au autoînşelat printr-un astfel de comportament, iar rezultatul se va vedea la a doua venire a lui Hristos, atunci când toate lucrurile ascunse ale inimii, vor fi aduse la suprafaţă.
 
Acum, fiindcă am reuşit să contracarăm acel raţionament greşit cu privire la Dumnezeu, ce paşi ar trebui în mod practic să fie făcuţi, de către cei care au ajuns să se răcească în credinţa lor?
Primul pas constă în a veni la Domnul Hristos, prin rugăciune şi studiu biblic personal, aşa cum am procedat preluând fragmentul biblic legat de Simon leprosul. După aceea, este necesar să ne mărturisim problema pe care o avem şi să ne mărturisim raţionamentul greşit, în lumina a ceea ce ne spune Biblia pentru astfel de situaţii. În acest punct, este esenţial să manifestăm o atitudine similară acelei femei, care a fost atât de copleşită de imaginea propriei stări lipsite de speranţă, încât nici nu a mai dat atenţie atitudinii lipsite de simpatie a lui Simon. Mai departe, trebuie să avem convingerea că Domnul Hristos ne iartă, vine alături de noi şi ne oferă intrarea în Împărăţia cerurilor. Şi nu în ultimul rând, trebuie să luăm o decizie fermă să ignorăm pur şi simplu „pietrele de poticnire”, pe oameni ca Simon leprosul şi să privim numai la Isus. Vom descoperi în scurt timp cum înţelesul ascuns al înţelepciunii lui Dumnezeu ni se va descoperi, iar de la răceală şi resentimente faţă Creatorul nostru, vom ajunge să Îl iubim cu toată puterea noastră.
 
Ar fi bine să încercăm acum să reformulăm acea atitudine greşită. Cum am putea să găsim un raţionament corect, pornind de la afirmaţiile pline de resentimente faţă de Dumnezeu pe care le-am analizat?
O reformulare pozitivă, în lumina credinţei în Isus Hristos, ar putea să fie aceasta: „Mă întorc cu umilinţă şi părere de rău înaintea lui Isus Hristos, fiindcă acum îmi dau seama cât de mult am greşit, crezând că am de-a face cu un Dumnezeu crud şi nemilos, arbitrar şi rău. Studiind paginile Sfintelor Scripturi am înţeles că aşa zişii „creştini”, care sunt nepăsători faţă de ceilalţi, îşi exploatează semenii, trăiesc în desfrâu şi comit tot felul de lucruri rele, îşi decid singuri soarta lor finală, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu în umilinţă şi cu părere de rău. Am înţeles în sfârşit că binecuvântarea sau prosperitatea de care ei se bucură, îi împinge să meargă mai departe pe o cale rea, ignorându-L pe Dumnezeu, în ciuda apelurilor Sale de întoarcere. De aceea, aleg să mă identific cu acea femeie, care nu a mai ţinut cont de Simon leprosul, ci a venit direct la Isus Hristos. Acest lucru îl voi face şi eu de acum înainte, şi mai presus de toate aleg să ignor pur şi simplu „pietrele de poticnire” ce stau înaintea mea, pentru a privi mereu la Isus Hristos şi la bunătatea Sa plină de îndurare, compasiune, sensibilitate şi iubire.”
 
Cât de uşor sau cât de greu este să ne reformulăm modul de a gândi şi astfel de raţionamente greşite? Chiar va fi simplu să nu mai cădem pradă vechilor obiceiuri?
În fiecare dintre noi se dă o luptă teribilă între bine şi rău, între tendinţele spre evlavie şi cele spre păcat. Aşadar, nimic bun nu se câştigă uşor şi fără luptă. Însă de îndată ce ne expunem razelor vindecătoare din Cuvântul Scripturii, ne va fi tot mai simplu să înaintăm în direcţia cea bună. Însă va fi esenţial să veghem, şi aici nu am cuvinte să subliniez importanţa vegherii creştine. Va trebui să fim vigilenţi cu privire la noi înşine şi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cu scopul de a rămâne fideli angajamentului nostru. Nu este simplu să devii creştin, atunci când ai fost ateu. Dar este mult mai greu să devii un creştin autentic, atunci când înainte ai avut o experienţă religioasă deficitară. Însă niciodată nu trebuie să ne dăm bătuţi. Cât timp există har, va fi loc şi pentru speranţă. Cât timp Duhul Sfânt stă alături de noi, nici o cădere nu va fi definitivă. Prin urmare, dacă vom veghea să cultivăm noile obiceiuri de gândire, şi să reprimăm pe cele vechi, vom ajunge în final să culegem roadele transformării interioare.
 
Dar ce putem să facem atunci când deşi am studiat din Sfintele Scripturi, totuşi suntem ispitiţi să cedăm din nou vechiului mod de a gândi?
Cea mai bună metodă de a preveni să mai revenim la vechile obiceiuri se regăseşte în cultivarea unei gândiri ce decurge în mod armonios din studiul Sfintelor Scripturi. Acest lucru se aseamănă ridicării unei construcţii, la care adăugăm mereu noi şi noi elemente, astfel încât într-un mod armonios ea devine tot mai robustă şi mai rezistentă la provocările mediului imperfect în care trăim. De data aceasta am adăugat obiceiul de a privi la Hristos şi de a ignora „pietrele de poticnire”. Într-o altă ocazie am adăugat obiceiul de a nu trage concluzii pripite în legătură cu ceea ce ni se întâmplă şi de a aştepta cu nădejde acea zi în care Dumnezeu ne va descoperi totul. Şi într-un mod similar vom adăuga alte deprinderi de gândire, care vor fi ca un balsam vindecător pentru minte şi suflet. Aşadar, dacă vom lucra astfel, fructificând orice ocazie pentru a transforma interiorul nostru într-un Templu al Domnului, atunci când ispita va veni, se va izbi de temeliile puternice ale unei gândiri ce se articulează direct şi sigur pe temelia Cuvântului lui Dumnezeu.
 
Şi dacă totuşi se va mai întâmpla să mai cădem. Va exista vreo soluţie de rezervă, pentru a nu se distruge imaginea clădită prin intermediul Sfintelor Scripturi cu privire la Dumnezeu?
Orice cădere spirituală conduce la formarea de breşe în scutul protector al interiorului nostru, subminând fie temelia, fie zidul, fie porţile de intrare către casa sufletului nostru. Dar orice breşă poate fi reparată şi întărită, cu condiţia ca lucrarea să se facă la timp. Aşadar, de îndată ce ajungem să cădem, este bine să ne şi ridicăm cât mai repede. Dacă vom veghea, vom distinge cum raţionamentul greşit a acţionat asupra minţii noastre şi imediat vom reacţiona cu raţionamentul corect, articulat pe revelaţia biblică. Însă dacă nu ne-am pregătit în prealabil, cum vom putea să facem faţă într-un mod eficient la apropierea vrăjmaşului? Aşadar, este necesar ca mereu să cultivăm noi deprinderi şi noi modalităţi de gândire sau acţiune, având la bază adevărul descoperit prin intermediul Sfintelor Scripturi. Cu cât vom insista mai mult în această lucrare, cu atât vom culege tot mai multe roade de care nu ne va fi ruşine nici în viaţa de acum, nici în cea viitoare. Cred că o astfel de abordare ne va aduce o satisfacţie şi o binecuvântare spirituală, ce va întrece cu mult orice altă recompensă materială pe care cineva ar putea să o aibă în această viaţă.
 
Rugăciune pentru a cultiva obiceiul de a privi la Hristos atunci când întâlnim „pietre de poticnire” pe calea vieţii, pentru a fi vigilenţi pentru a depista apropierea vrăjmaşului şi pentru a fi pregătiţi să rezistăm având la bază o gândire puternic ancorată în adevărul descoperit prin Sfintele Scripturi.
Dezvoltare personală creştină nimic
Citeşte mai mult

Să-l iubim pe Dumnezeu în împrejurări dificile

mai 1, 2010 admin Niciun comentariu

Există o pagină pe Internet intitulată „De ce Îl urăşti pe Dumnezeu” (http://www.whydoyouhategod.com/), unde oamenii îşi exprimă raţiunea pentru care au ajuns să Îl urască pe Dumnezeu. Cu scopul de a înţelege mai bine de ce unele persoane ajung într-o astfel de situaţie, vom selecta mai multe dintre afirmaţiile făcute pe acest site, încercând să oferim un răspuns biblic la acestea. Astfel, vom analiza următoare expresie „Îl urăsc pe Dumnezeu, fiindcă El mi-a ucis tatăl, prin faptul că l-a făcut să se îmbolnăvească de o afecţiune incurabilă”.
 
Ce se poate spune despre raţiunea pentru care un om ajunge să îl urască pe Dumnezeu, fiindcă o persoană care îi era apropiată a fost afectată de o boală incurabilă?
Nu este simplu să te confrunţi cu o situaţie în care cineva, care îţi este drag, ajunge să se îmbolnăvească de o boală ce nu are vindecare. Aş putea spune că pentru fiecare dintre noi pierderea unei persoane pe care o îndrăgeşti, te face să te simţi ca şi cum tu însuţi ai muri, ţi-ai pierde sensul, rostul de a mai fi. Dintre toate durerile pe care le trăim pe acest pământ, cred că aceasta este una dintre cele mai mari. De aceea, multe persoane care trec prin astfel de circumstanţe ajung să îşi piardă credinţa în Dumnezeu, sau alteori chiar să Îl urască, crezând fie că El este sursa răului, fie că El lasă ca aceste lucruri să se întâmple fără să intervină. Într-un fel sau altul, ele ajung să Îl învinuiască pe Dumnezeu pentru o situaţie în care El ar fi putut să intervină şi totuşi aparent nu a făcut-o.
 
De ce oare durerea pe care o simţim în astfel de situaţii tinde să nu ne apropie mai mult de Dumnezeu? De ce nu putem să avem o credinţă fermă în bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu?
De fiecare dată când suntem confruntaţi cu o pierdere, indiferent de natura ei, ceva din interiorul nostru începe să se revolte. Iar întrebări în genul „De ce a lăsat Dumnezeu să se întâmple aşa ceva?” încep să ne cuprindă mintea. Dacă în astfel de momente am putea vedea un sens, o logică, poate că am accepta mai uşor ceea ce ni se întâmplă. Dar pentru faptul că nu vedem nimic care să ne aducă un răspuns, ajungem să dăm uşor crezare cuvintelor ispititorului, care în permanenţă ne spune fie că Dumnezeu nu există, fie că El este rău, că nu intervine, că nu Îi pasă de noi. Aş putea spune, că în astfel de împrejurări devenim mult mai vulnerabili la sugestiile negative şi ne lăsăm mai repede impresionaţi de ceea ce este rău. De fapt, descurajarea şi deznădejdea creează un mediu optim de manifestare a necredinţei, iar lucruri pe care nu le-am fi afirmat în vremurile bune, ajung să devină o parte a modului nostru de a vorbi şi gândi.
 
Care ar putea fi cauza pentru care ajungem să ne abandonăm credinţa, atunci când trecem prin situaţii dificile, când cei dragi dispar din diferite cauze, şi rămânem singuri, abandonaţi, fără speranţă?
Ori de câte ori trecem prin situaţii de acest gen, ajungem să fim inundaţi de o durere surdă, fără leac, care ne paralizează judecata. Deşi poate am studiat Biblia, deşi poate ne-am rugat, totuşi nimic nu a intervenit pentru a schimba ceea ce s-a întâmplat. Aşadar, analizând efectul tragem imediat concluzia că am greşit premisele, iar dacă această credinţă a noastră nu ne-a ajutat, atunci în mod sigur ea nu ne este de folos şi nu avem decât să o abandonăm. Nu sunt de părere că trebuie să avem o „rezistenţă eroică”, atunci când trecem prin încercări. Chiar şi Domnul Isus a plâns în astfel de situaţii, dându-ne de înţeles că Persoana Sa era sensibilă la toate durerile şi încercările noastre. Dar pe de altă parte, nici nu trebuie abandonată singura sursă de tărie, atunci când suntem confruntaţi cu situaţii nefericite. Deşi glasul ispititorului este puternic şi ne influenţează mintea, totuşi ar trebui să ne gândim că indiferent de situaţiile cu care ne confruntăm, numai împreună cu Dumnezeu vom găsi tărie pentru a merge mai departe.
 
În acest sens, cum ne ajută Cuvântul lui Dumnezeu să avem o bună percepţie asupra problemelor cu care ne confruntăm pentru a ajunge să ne încredem în El?
În cuprinsul Sfintelor Scripturi putem identifica o mulţime de conexiuni cu viaţa noastră personală şi astfel să ajungem să dobândim putere în faţa confruntărilor zilnice indiferent de natura lor. În cazul anterior enunţat, cred că fundamental este să demontăm falsul raţionament că deşi ne-am încrezut în Dumnezeu, El totuşi nu a schimbat cu nimic deznodământul nefericit. În fond, în vieţile multor oameni sfinţi evoluţia evenimentelor nu a fost conformă cu aşteptările pe care le-au avut. Ceea ce părea a fi un destin plin de glorie, de multe ori s-a terminat în situaţii dintre cele mai umile. Iar într-un fel sau altul, am convingerea că adevărata credinţă are capacitatea de a răspunde pozitiv, în sensul întăririi încrederii în Dumnezeu, indiferent de circumstanţele cu care ne confruntăm. Prin intermediul adevărului exprimat în Sfintele Scripturi ajungem să dobândim putere pentru fiecare zi a vieţii noastre.
 
Dacă aşa stau lucrurile, ar fi util să citim Isaia 53:4 „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.”. Cum se aplică învăţătura acestui verset la o situaţie în care dăm curs unui raţionament greşit?
Modul nostru de a gândi se axează pe ceea ce putem cunoaşte folosindu-ne simţurile şi raţiunea. Este clar că aceste mijloace de investigare a realităţii sunt limitate, iar ceea ce rezultă este tocmai o cunoaştere fragmentată, lipsind viziunea de ansamblu. Acest lucru se aplică şi în privinţa realităţilor spirituale. De aceea, vom putea să raţionăm corect doar dacă vom avea informaţiile necesare şi le vom analiza fără prejudecată, încercând să intuim perspectiva globală a evenimentelor prin care trecem. Astfel, acest verset ne demonstrează cum logica umană a fost contrazisă de gândirea lui Dumnezeu. Din punct de vedere omenesc, Isus din Nazaret a suferit şi a fost răstignit fiindcă a îndrăznit să spună că era Fiul lui Dumnezeu. Adică El a comis o blasfemie şi a fost pe drept pedepsit cu moartea chiar de către Dumnezeu. Această optică a fost susţinută de către preoţi şi conducători, adică de către cei calificaţi în materie de judecată, iar mulţimile şi-au însuşit acest punct de vedere. Era însă corect acest verdict? Prin prisma revelaţiei divine, aşa cum am citit din profetul Isaia, înţelegem cât de mult au greşit acei oameni, fiindcă ei au ignorat ceea ce fusese descoperit de către Dumnezeu.
 
Se poate spune că într-un mod similar şi noi riscăm să greşim, atunci când tragem concluzii pripite în ce priveşte realităţile spirituale, ignorând ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit?
Cred că de fapt aici stă adevărata cauză a problemelor pe care le avem în ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, fiindcă ne grăbim să judecăm lucrurile, fără să cercetăm cu atenţie ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit mai dinainte prin Cuvântul Său. În acest sens, Biblia ne vorbeşte despre o lume a binelui şi adevărului, creată la începuturi, dar care s-a stricat datorită neascultării, rezultatul fiind suferinţa şi moartea. Prin urmare, orice fel de suferinţă de care avem parte, îşi are originea în faptul că omenirea a ales să se despartă de Dumnezeu, având de suportat consecinţele de rigoare. Chiar dacă noi înşine sau cei dragi am fi afectaţi de situaţii nefericite, cauza fundamentală se află în existenţa răului pe pământ, acţionând asupra noastră şi din interiorul nostru. Aşadar, de ce să blamăm pe Dumnezeu pentru ceea ce El nu a fost vinovat şi nici nu a intenţionat să se întâmple? De ce să ne gândim că El este sursa răului, când de fapt El a creat o lume desăvârşită pe care oamenii au degradat-o prin practicile şi alegerile lor? Vina nu stă la El, ci la noi, în sensul în care omenirea a ales să se despartă de Dumnezeu.
 
Dar totuşi, Dumnezeu putea interveni de-a lungul istoriei şi să blocheze consecinţele alegerii răului asupra vieţilor noastre. De ce aparent nu a făcut acest lucru? De ce a permis moartea şi suferinţa pe pământ?
Deşi multe lucruri vor rămâne ascunse privirii noastre până la momentul revenirii lui Hristos, totuşi pe baza Scripturii înţelegem că deşi Dumnezeu a permis existenţa morţii şi a suferinţelor de orice fel pe pământ, totuşi El a dat un sens ascendent tuturor acestor lucruri. Chiar dacă anumite consecinţe ale căderii rămân să se manifeste până la finalul istoriei, totuşi ele devin adeseori mijloace de manifestare a harului lui Dumnezeu faţă de oamenii ce locuiesc pe planeta Pământ. Există multă suferinţă, dar ne este oferită şi mângâiere din belşug atunci când privim la realităţile restaurate ale lumii viitoare. Avem de-a face cu moartea, dar totuşi există o înviere a celor credincioşi, care vor intra în Împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, aspectele negative ale vieţii nu fac altceva decât să trimită, prin intermediul Scripturii, la marea lucrare de restaurare de la sfârşitul istoriei. Totul are un sens bine definit, şi după cum „nu cade o vrabie pe pământ, fără ştirea lui Dumnezeu”, într-un mod similar „şi firele de păr de pe cap ne sunt numărate” de către Cel Atotputernic. Nici un detaliu nu scapă privirii Sale atotcuprinzătoare, iar compensaţia pentru durere şi suferinţă va fi în totul abundentă în viaţa ce va veni.
 
Dacă vom analiza versetul anterior enunţat, vom înţelege că Mesia a suferit şi a murit pentru noi. Ar fi util să citim şi versetul următor Isaia 53:5 „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Cum are loc schimbarea de perspectivă pe care o aduce revelaţia lui Dumnezeu în raport cu ceea ce se întâmplă pe pământ? Cum putem să privim altfel evenimentele şi circumstanţele vieţii noastre?
Ceea ce părea a fi un final ruşinos, al unei persoane care şi-a arogat titlul de Fiu al lui Dumnezeu, s-a dovedit în cele din urmă a fi împlinirea planului divin pentru iertarea omului căzut în păcat. Ceea ce noi am considerat a fi cea mai mare nefericire ce ni s-a produs în viaţă, se va dovedi în final că nu a fost altceva decât o nouă treaptă pe care a trebuit să urcăm prin credinţă. Necesitatea ei ne va rămâne poate în mare măsură ascunsă în timpul de faţă, dar după ce vom avea acces în lumea cerească, totul se va integra armonios şi logic, înţelegând că până la urmă înţelepciunea divină a fost demnă de încrederea noastră. De aceea, nu trebuie niciodată să ne lăsăm copleşiţi de ceea ce ni se întâmplă, ci având credinţă în Dumnezeu, este necesar să ne păstrăm o convingere fermă asupra faptului că nu am fost abandonaţi, iar într-o zi vom primi o viziune completă asupra lucrurilor trăite. Niciodată să nu trecem de partea vrăjmaşului, fiindcă atunci situaţia se va înrăutăţi, ci într-un mod sincer şi deschis este bine să continuăm să avem încredere în Dumnezeu.
 
Cum am putea să reformulăm afirmaţia făcută de către acea persoană, care a ajuns să Îl urască pe Dumnezeu? Cum putem să Îl iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră în decursul împrejurărilor dificile ale vieţii?
Cred că acea persoană, pe baza conexiunilor biblice anterior enunţate, ar trebui să îşi reformuleze afirmaţia după cum urmează: „Îl iubesc pe Dumnezeu fiindcă El este bun şi intervine în favoarea noastră. Chiar şi atunci când trecem prin situaţii dificile, El rămâne alături de noi. Tatăl meu nu a fost ucis de către Dumnezeu, ci realitatea rea a lumii noastre este de vină pentru aceasta. Suferinţa prin care a trecut şi faptul că s-a îmbolnăvit de o afecţiune incurabilă sunt o consecinţă directă a păcatului şi existenţei Celui Rău. Dar privind prin credinţă la realităţile lumii viitoare înţeleg că toate au un sens bine determinat, iar ceea ce s-a întâmplat ne va fi explicat de către Creatorul nostru. Am speranţa să mă reîntâlnesc cu cei dragi în Împărăţia cerurilor şi aleg să Îl iubesc cu toată puterea mea pe Dumnezeu, chiar şi atunci când nu pot pricepe înţelepciunea divină. De aceea, mă plec cu încredere înaintea Sa, înţelegând că şi Fiul Său a trecut prin lucruri similare, dar în cele din urmă a fost înălţat în Împărăţia cea veşnică.”.
 
Dar este suficient să ne propunem să rămânem cu o credinţă deplină în astfel de împrejurări? Este de ajuns să afirmăm că avem încredere în Dumnezeu, chiar dacă acest lucru nu aduce o rezolvare imediată a problemelor noastre?
De multe ori cele mai bune intenţii ajung să rămână doar la nivelul cuvintelor, dacă nu ne vom propune să veghem cu atenţie asupra împlinirii lor. Nu înseamnă că dacă am avut credinţă în clipa de faţă, acest lucru se va menţine de la sine în clipa următoare. Fără o veghere atentă şi fără un plan de acţiune adaptat situaţiilor cu care ne confruntăm, ne va fi imposibil să ne menţinem deasupra norilor întunecoşi ai păcatului şi morţii. Proiecţia răului este mult prea puternică pentru a fi înfrântă în mod constant, dacă nu vom depune eforturi sistematice în direcţia cea bună. De îndată ce ne-am propus să avem credinţă în Dumnezeu, va trebui să acţionăm pentru a nu mai da atenţie cuvintelor ispititorului şi deopotrivă pentru a ne însuşi viziunea cerească. Convingerea că vom primi o explicaţie suficientă de la Dumnezeu după restaurarea tuturor lucrurilor, nu trebuie să scadă, pe măsură ce timpul trece. În fond, trecerea vremii ne apropie mai mult de momentul întâlnirii cu Isus Hristos. Iar evitarea de a da curs sugestiilor negative, va determina o reducere progresivă a stării de neputinţă şi rău ce ne cuprinde, atunci când ne gândim că Dumnezeu ne-a abandonat.
 
Cum vom putea veghea asupra menţinerii credinţei şi iubirii de Dumnezeu, pentru a nu reveni stările de necredinţă, neputinţă, ură şi teamă? Cum putem avea siguranţa că Dumnezeu va da un final fericit în Împărăţia Sa veşnică la tot ce a fost rău pe pământ?
Încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu este fundamentală, dar pe de altă parte alegerea noastră de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, indiferent de vreme, rămâne un lucru esenţial pentru a avea parte de împlinirea lor. Faptul că am suferit o pierdere, sporeşte nevoia noastră de mângâiere şi încurajare din partea lui Dumnezeu, precum şi a celor din jur. Pe lângă mângâierea directă, pe care o simţim deseori prin prezenţa Duhului Sfânt inspirându-ne credinţă şi curaj, există şi cuvintele pline de putere ale Sfintelor Scripturi. În acest sens, asemenea unui balsam vindecător recomand citirea acelor versete care ne vor aduce încredere şi speranţă în înţelepciunea şi providenţa divină. Ele ne vor hrăni sufletul şi mintea, iar imaginea noastră asupra a ceea ce se întâmplă va dobândi un sens bine determinat şi pozitiv.
 
Să citim acum din Romani 8:38-39 „38 Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, 39 nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”. Ce înseamnă acest lucru?
Nimic altceva decât că indiferent prin ce am trecut sau vom trece, nu va exista situaţie în care să nu se manifeste iubirea, mângâierea şi providenţa lui Dumnezeu. Prin Isus Hristos, toată paleta suferinţelor, durerilor şi nefericirilor de orice fel îşi găseşte o deplină compensaţie prin prezenţa vindecătoare a harului divin, care se uneşte cu noi plină de compasiune atunci când trecem prin încercări şi împrejurări dificile. Dumnezeu suferă împreună cu noi, simte împreună cu noi, ne iubeşte şi va da un sens pozitiv şi ascendent la tot ceea ce ni s-a întâmplat vreodată în decursul vieţii.
 
Rugăciune pentru a dobândi o încredere deplină în Dumnezeu, indiferent de împrejurare, pentru a ne ridica privirile către El cu speranţa că într-o zi totul ne va fi explicat, precum şi pentru convingerea că în Împărăţia cerurilor ne vom reîntâlni cu toţi cei pe care i-am iubit şi i-am cunoscut pe pământ, în lumina credinţei în Isus Hristos.

Dezvoltare personală creştină nimic
Citeşte mai mult

Sa veghem pentru a ramane credinciosi lui Dumnezeu

aprilie 24, 2010 admin Niciun comentariu
Tendinţa de a da uitării relaţia pe care trebuie să o avem cu Dumnezeu este deosebit de puternică, fapt ce reclamă o veghere atentă asupra stilului nostru de viaţă. În acest sens este util să citim cuvintele spuse de Iosua poporului ales din acele zile: Iosua 23:11 „Vegheaţi, dar, cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru.”.
 
De ce este necesar să veghem asupra vieţii noastre pentru a rămâne într-o relaţie vie şi apropiată cu Dumnezeu? Ce se întâmplă când neglijăm acest sfat?
 
Am avut ocazia să urmărim ce anume se întâmplă când oamenii nu veghează şi când vrăjmaşul, profitând de lipsa de vigilenţă a păzitorilor, aruncă tot felul de plante sălbatice şi dăunătoare în ogorul interior al inimilor noastre. Astfel, dacă nu suntem atenţi, uitarea de Dumnezeu stă la uşă, iar idolatria nu va aştepta prea mult pentru a forţa poarta de acces a sufletului. Nu în ultimul rând, datorită lipsei de veghere nu vom fi pregătiţi în vederea celei de-a doua reveniri a lui Hristos. Prin urmare, atunci când nu veghem relaţia noastră cu Dumnezeu va suferi modificări dramatice, şi chiar dacă vor mai rămâne anumite aspecte cu numele, în realitate înstrăinarea îşi va spune cuvântul. Aşadar, este fatală ignoranţa şi complacerea în aţipire sau somnolenţă, atunci când ne referim la lucrurile spirituale.
 
Cum se reflectă atitudinea de veghere în stilul de viaţă al unui adevărat creştin? Ce anume caracterizează o persoană care este vigilentă asupra ceea ce se întâmplă cu ea şi cu cei din mediul în mijlocul căruia trăieşte?
Stilul de viaţă creştin este prin excelenţă activ, fiind axat pe înaintarea şi dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii în care trăim. Astfel, atitudinea de veghere se poate vedea imediat prin prospeţimea credinţei pe care o are un om, prin spontaneitatea plină de har a exprimării încrederii în Dumnezeu prin cuvinte şi fapte. Se poate spune că „o cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”. Tot astfel, un creştin veghetor va fi remarcat cu uşurinţă ca o persoană care îşi transmite credinţa mai departe prin influenţa pe care o degajă, precum şi prin orice alt lucru pe care îl întreprinde. În plus, având o atenţie specială din punct de vedere spiritual faţă de sine, un adevărat creştin va fi atent să nu propage mai departe idei sau atitudini care să inducă necredinţă sau principii ale întunericului. De asemenea, un creştin adevărat va fi atent să nu se lase contaminat de influenţele negative din mijlocul mediului în care trăieşte.
 
Ce impact ar avea cei credincioşi asupra lumii în care trăim, dacă ar fi veghetori asupra acestor aspecte ce ţin de manifestarea vieţii spirituale? Ce diferenţă ar exista faţă de situaţia de faţă?
În momentul de faţă, precum şi de-a lungul istoriei bisericii creştine, impactul pe care cei credincioşi îl au sau l-au avut asupra lumii a depins foarte mult de măsura de veghere pe care au manifestat-o. Nu întâmplător, momentele de mare impact au fost numite ulterior ca fiind „treziri”, adică o ridicare din somnolenţă la o stare de veghe activă pentru mântuirea personală şi deopotrivă a oamenilor din această lume. Astfel de chemări la veghere au fost adresate de la început în cuprinsul Scripturii şi al istoriei poporului ales din toate timpurile. Ei bine, dacă vegherea ar lua locul somnolenţei, atunci lumea în care trăim ar fi inundată de un „potop de lumină” şi ar fi provocată să se întoarcă de la căile întunericului la Dumnezeu.
 
Dar nu este mai comod să stăm într-o stare de lâncezeală şi să lăsăm lucrurile în voia lor? În fond vegherea presupune un efort de a rămâne treaz şi de a acţiona în sensul contracarării răului din această lume şi din biserică. De ce să facem aşa ceva?
Comoditatea de a te complace într-o stare de lâncezeală va costa scump pe cei care au procedat astfel, fiind în pericol chiar mântuirea. În mod repetat Domnul Hristos a trimis avertismente bisericii Sale să se pocăiască şi să se întoarcă la evlavia „dragostei dintâi”. Nu de puţine ori, creştini care au avut un bun început al relaţiei cu Dumnezeu, ulterior, datorită lipsei de veghere şi copleşiţi de influenţele din jur, au ajuns să se abată de pe calea cea sfântă. Iar alte persoane, deşi au rămas în biserică, totuşi relaţia lor cu Dumnezeu s-a răcit, ajungând să nu mai fie în mod real interesaţi de partea spirituală şi de suflet a religiei. Ceea ce vreau să spun în modul cel mai clar este faptul că lipsa de veghere ne va costa enorm de mult, iar complacerea ne va aduce sub stăpânirea directă a Celui Rău. Redeşteptarea, sau redobândirea stării de veghe în lucrurile spirituale, este nevoia cea mai mare a celor credincioşi în timpul de faţă. Dacă nu ne vom întoarce cu toată inima la Dumnezeu, dacă nu vom trăi din nou în atmosfera plină de căldură a iubirii divine, atunci în mod sigur vom fi pierduţi, şi chiar dacă ne va mai merge numele că trăim, de fapt vom fi într-o stare de „adormire spirituală”, sau chiar de „moarte spirituală”.
 
Ce se poate face în mod concret pentru a redobândi starea de veghere cu scopul de a ieşi din situaţia de adormire şi lâncezeală?
În primul rând este necesar să redescoperim farmecul şi valoarea studiului Sfintelor Scripturi. În acest sens, trebuie să ne întoarcem la un studiu biblic personal şi zilnic, fapt ce va presupune o schimbare majoră a stilului nostru de viaţă. Pe de altă parte, degeaba vom încerca să cultivăm obiceiuri bune, cât timp îngăduim ca deprinderi necorespunzătoare să ne consume energia de care dispunem. Astfel, expunerea la impresii şi influenţe negative ar trebui să fie bine controlată, iar aici mă refer în mod deosebit la utilizarea înţeleaptă a mijloacelor de informare şi comunicare în masă, în genul radioului, televiziunii şi Internet-ului. Aceste mijloace pot fi o binecuvântare sau un blestem, prin intermediul lor putând să luăm contact cu adevărul Sfintelor Scripturi sau cu minciuna.
 
Ce alte acţiuni s-ar mai putea întreprinde pentru revitalizarea credinţei noastre? Cum se poate ieşi din adormire şi nepăsare?
Mai departe, altarul sfânt al rugăciunii trebuie rezidit, atât la nivel personal, cât şi în privinţa aspectului colectiv. Ar trebui să acordăm mai mult timp înălţării de laude şi mulţumiri lui Dumnezeu, precum şi aducerii de cereri care să iasă din tipar şi monotonie. Rugăciunile repetitive au un caracter monoton şi adormitor, fiind ele însele o cauză a somnolenţei în lucrurile spirituale. Prea adesea uităm că Domnul ne-a spus să ne rugăm fără a folosi mereu aceleaşi cuvinte, ca şi cum am avea de-a face cu un Dumnezeu uituc sau nepăsător. Unind studiul biblic cu rugăciunea vom ajunge la trezirea unor facultăţi amorţite şi vom activa energii nebănuite, cu impact pozitiv asupra vieţii noastre.
 
Am studiat şi ne-am rugat, dar oare este suficient să ne oprim aici? Ce ar trebui făcut mai departe?
Studiul biblic este esenţial pentru orientarea noastră spirituală. Rugăciunea, de asemenea, ne aduce într-un contact strâns cu Dumnezeu. Dar dacă rămânem numai aici, înseamnă că ne-am însuşit doar o teorie fără să o aplicăm. Aşadar urmează exerciţiul planificării vieţii şi aducerea la îndeplinire a ceea ce ne-am propus, în lumina cerinţelor lui Dumnezeu. Însă pentru a acţiona, va fi necesar să veghem asupra noastră înşine, precum şi asupra mediului în care trăim. Niciodată planurile făcute mai înainte, nu se vor potrivi în totul realităţii. Însă fiind atenţi la detalii, vom ajunge să adaptăm obiectivele noastre şi planurile pe care le avem la realităţile concrete ale zilei. Prin încercări, corecţii şi adaptări, vom ajunge în scurt timp să câştigăm o experienţă valabilă, care ne va ajuta să creştem spiritual.
 
Care ar fi relaţia dintre manifestarea vegherii şi creşterea noastră din punct de vedere spiritual? Cum putem ajunge la o experienţă creştină de valoare?
Vegherea, sau o atitudine trează, constructivă, atentă la detalii, va fi utilă deopotrivă când reuşim să ne atingem obiectivele de natură spirituală, precum şi când din diferite cauză înregistrăm anumite eşecuri. În Biblie stă scris despre cel credincios „că de şapte ori cade, dar se ridică”. În acest sens, vegherea ne ajută să vedem cauzele situaţiilor care ne-au condus la un posibil eşec, şi ne ajută să ne corectăm pentru a nu le mai repeta. Experienţa creştină de valoare rezultă atât din succesul pe care îl avem pe plan spiritual, cât şi din căderile care ne-au condus ulterior la corectarea şi revizuirea vieţii. De aceea, noi vom creşte atât vertical în sus, înălţându-ne tot mai mult către Dumnezeu, cât şi vertical în jos, prin adâncirea pocăinţei şi relaţiei pe care o avem cu Creatorul nostru. Să nu uităm că dimensiunea unui copac falnic se judecă atât în ce priveşte înălţimea sa faţă de sol, dar şi relativ la adâncimea la care se întind rădăcinile sale. Astfel, când vine furtuna, trunchiul rezistă din cauza rădăcinii puternice pe care o are în sol. La fel este şi în cazul nostru, prin veghere vom întări mereu ceea ce este slab în caracterul nostru şi vom dezvolta ceea ce este deja puternic.
 
Însă există multe persoane care cred că noi nu suntem capabili de un astfel de efort de veghere şi creştere. Că trebuie doar să aşteptăm ca Dumnezeu să intervină şi să creeze în noi aceste lucruri. Ce se poate spune despre o astfel de gândire?
Nimic nu este mai nociv decât complacerea în aşteptare, atunci când Dumnezeu ne-a poruncit să înaintăm. Există un Canaan interior, o lume în adâncul sufletului nostru ce trebuie să fie cucerită pas cu pas. Ori în acest sens, rămânerea în aşteptare se constituie ca o eroare fatală. Porunca de înaintare a fost dată, iar conceptul naşterii din nou se referă deopotrivă la ceea ce Dumnezeu a promis că va face şi la efortul nostru de a-L crede pe cuvânt pe Dumnezeu, precum şi de a ne ridica din neputinţă. Ceea ce a spus Domnul slăbănogilor din timpul său prin cuvintele „Ridică-te şi umblă!”, se aplică la fiecare dintre noi. Nu avem de ce să aşteptăm ocazii mai bune decât cele prezente pentru a ne ridica şi umbla în conformitate cu învăţăturile din Sfintele Scripturi.
 
Pe de altă parte, ce se întâmplă atunci când încercăm să veghem şi să acţionăm, neglijând partea spirituală adâncă ce se realizează prin studiul biblic şi rugăciune?
În cazul în care vom dori să veghem şi să acţionăm, dar fără a avea rădăcini bine întemeiate prin studiul biblic şi rugăciune, atunci nu vom ajunge la un progres spiritual autentic. Vom ajunge cel mult la o religie similară cu a fariseilor şi saducheilor, un exerciţiu al formei, însă lipsit de un conţinut autentic. De fapt există două moduri de a dormita. Unul este cel în care lâncezim fără a face nimic, iar celălalt este de a „dormi în picioare”, adică de a acţiona într-o stare de zăpăceală şi lipsă de direcţie, care deşi are aparenţa unei treziri, este de fapt o agitaţie lipsită de sens. Fariseii au fost numiţi „orbi şi conducători de orbi”, tocmai fiindcă în agitaţia religioasă pe care o generau nu avea la bază o trezire autentică, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu.
 
Dar poate exista şi un studiu biblic greşit, care să ne conducă la concluzii ce nu sunt conforme cu intenţia lui Dumnezeu?
Studiul biblic este autentic doar atunci când veghem, sau suntem atenţi, pentru a compara cele scrise parte cu parte în cuprinsul întregii Scripturi cu scopul de a obţine înţelesul deplin. Pe de altă parte, prejudecăţile de orice fel ne vor bara calea pentru a putea ajunge la sensul intenţionat de către Dumnezeu. Nu în ultimul rând, ideile preconcepute sau propagate de către diferite persoane, pot să ne inducă în eroare. Din acest punct de vedere, nimic nu va lua locul cercetării sincere, lipsite de prejudecăţi şi raţionale a Bibliei. În acelaşi timp, totdeauna învăţătura lui Dumnezeu va fi conformă cu un adevărat bun simţ şi nu va fi niciodată împotriva raţiunii. Dacă vom proceda astfel, Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi la o înţelegere corectă a Cuvântului Sfintelor Scripturi.
 
Dar există oare şi o practică greşită a rugăciunii? Ce se poate spune despre obiceiul rugăciunilor lungi, care ajung să devină o povară pentru minte şi suflet?
Lipsa de veghere în ce priveşte viaţa de rugăciune aduce după sine exagerări şi excese ce pun în pericol atât starea spirituală, cât şi sănătatea celor implicaţi. Aşa cum am precizat în ce priveşte studiul biblic, rugăciunea trebuie să fie lipsită de prejudecată, de idei preconcepute şi axată pe înţelesul corect al învăţăturilor lui Dumnezeu. De aceea, nu vom putea avea o exerciţiu al rugăciunii benefic, cât timp studiul biblic este deficitar. De asemenea, rugăciunea trebuie să se recomande adevăratului bun simţ şi să fie în armonie cu raţiunea. Ideea că atunci când ne rugăm dăm la o parte gândirea, sau raţiunea, reprezintă un gest nesăbuit, fiindcă ajungem la devieri periculoase şi la încălcarea sfatului divin de a ne ruga în mod concis şi evitând repetările fără sens, armonizând mintea cu sufletul.
 
Vorbim de veghere în studiu, de veghere în rugăciune, precum şi de veghere asupra vieţii pe care o trăim. Prin urmare, cât de importantă este vegherea şi cum se întrepătrunde ea cu credinţa noastră în Isus Hristos?
Conceptul vegherii, sau menţineri unei atitudini active, se aplică la toate aspectele vieţii noastre spirituale, fiindcă întotdeauna Cel Rău ne atacă pe toate fronturile posibile. Nu există domeniu al vieţii noastre, pe care dacă îl ignorăm să nu culegem după aceea roadele amare ale eşecului. Din acest punct de vedere, vegherea este asemenea unei santinele care somează şi acţionează ori de câte ori vrăjmaşul se apropie. Ştim că nici un fel de armată nu poate rezista dacă ignoră să asigure paza bazelor sale militare. Tot astfel, tăria unui creştin se măsoară în capacitatea sa de a veghea asupra fiecărui aspect al vieţii sale spirituale, şi într-un cuvânt, asupra întregii sale vieţi. Hristos ne-a eliberat de condamnare la cruce, pentru ca în timpul vieţii noastre din această lume să veghem şi să aducem roade spre slava Numelui Său. De aceea, a fi creştin înseamnă să fii veghetor pe „zidurile Sionului”, adică la frontiera de natură spirituală dintre Împărăţia cerurilor şi această lume.
 
În concluzie, ce este vegherea creştină şi cum se poate ea cultiva în viaţa noastră de zi cu zi? Cum putem să ieşim din somnolenţă şi adormire spirituală?
Vegherea creştină reprezintă acea atitudine activă, plină de viaţă, atentă la detalii şi influenţe de natură spirituală, atât în ceea ce ne priveşte, cât şi relativ la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, începând cu imediata noastră vecinătate. Ea este o deprindere ce se dobândeşte prin exercitarea credinţei asupra faptului că Domnul Hristos va fi alături de noi, prin Duhul Sfânt, oferindu-ne putere pentru a face faţă provocărilor de orice fel, care ar veni asupra noastră. A veghea înseamnă de fapt să îţi zideşti casa vieţii spirituale pe stânca realităţii că Isus Hristos este Mântuitorul nostru azi, mâine şi pentru totdeauna.
 
Rugăciune pentru a cultiva deprinderea de a veghea în toate aspectele vieţii noastre şi de a învinge la fiecare pas somnolenţa, apatia, complacerea şi indiferenţa în ce priveşte viaţa spirituală, lucrând mântuirea noastră şi a semenilor noştri.
A veghea asupra respectarii principiilor crestine in viata de zi cu zi nimic
Citeşte mai mult

A veghea si a te pregati pentru a doua revenire a lui Hristos

aprilie 17, 2010 admin Niciun comentariu
S-ar părea că prin cultivarea unui spirit de veghere avem în vedere doar lucrurile ce privesc timpul de faţă. Însă pe de altă parte, vegherea ne conduce la atingerea unui obiectiv mult mai înalt, aşa cum rezultă din versetul Luca 21:36 „Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.”.
 
Ce se poate spune despre puterea pe care o câştigăm atunci când suntem veghetori asupra căilor noastre?
 
Dacă am fi atenţi la drumul pe care mergem, am putea ocoli o mulţime de dificultăţi şi de probleme prin faptul că am lua în seamă semnale de avertizare, care în mod obligatoriu le anunţă înainte de a se manifesta. Este ca şi cum înaintea noastră s-ar afla indicatorul de „drum cu multe obstacole”, invitându-ne să mergem pe o rută alternativă. Dacă totuşi mergem mai departe ignorându-l din neştiinţă, sau mai grav, din neatenţie, vom ajunge să ne pierdem energia şi resursele interioare pe un drum pietros şi plin de tot felul de denivelări, pentru ca în final să fim nevoiţi să ne întoarcem la punctul de intersecţie cu drumul bun. Ce vreau să subliniez este faptul că drumul drept, sau „calea” îngustă, nu reprezintă neapărat ceva greu şi dificil de urmat. Dimpotrivă, această cale este îngustă fiindcă în primul rând este dreaptă şi nu putem să ne abatem de la ea, dacă dorim să o urmăm. Însă dacă vom merge pe ea, fiind atenţi să nu fim deturnaţi, vom constata că este mult mai uşoară decât aşa zisa „cale largă”, plină de suspine, suferinţe şi altele în felul acesta.
 
Însă ce poţi face atunci când constaţi că pe această cale „îngustă”, ce presupune veghere atentă pentru a nu fi abătut din drum, nu găseşti decât puţini tovarăşi de drum şi eşti mai tot timpul singur?
Drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu presupune deseori să trecem prin momente de singurătate, când constatăm că nu mai este nimeni alături de noi, şi trebuie să mergem înainte pur şi simplu prin veghere şi credinţă. Însă pe de altă parte, există Duhul Sfânt care ni se va alătura pentru a face acest drum cât mai plăcut cu putinţă şi pentru a-ne furniza sfat şi călăuzire la fiecare etapă. De aceea, chiar dacă vom constata că mai toţi din jurul nostru merg pe „calea cea largă” a suspinelor şi suferinţelor de tot felul, dar atractivă prin faptul că nu se văd aceste lucruri de la început, totuşi noi vom merge mai departe, fiindcă rezultatele se vor vedea abia la final. Astfel, prin stăruinţă şi credinţă, cel care merge pe „calea îngustă” va constata că drumul este până la urmă plăcut, iar sarcina este totuşi uşoară în comparaţie cu ceea ce s-ar fi întâmplat alegând calea acestei lumi.
 
Revenind la versetul de la început, cum este posibil ca prin veghere să ne sporim puterea şi nu doar să ne economisim resursele noastre de care dispunem? Care ar fi aspectul pozitiv şi dinamic al acestei afirmaţii?
Atunci când mergem pe calea lui Dumnezeu şi veghem cu stăruinţă pentru a nu fi abătuţi de pe cale, vom constata că energii suplimentare ne sunt puse la dispoziţie, şi într-un mod aparent inexplicabil vom vedea că multe lucruri imposibile pentru noi, devin posibile prin harul lui Hristos. Astfel, pentru a trece prin situaţii ce presupun multă îndemânare şi tenacitate, pe care în mod natural s-ar putea să nu le avem, vom constata că putem dovedi o incredibilă dexteritate şi perseverenţă, fiindcă prezenţa divină se va uni cu noi pentru a ne împuternici şi motiva, cu scopul de a depăşi situaţiile dificile prezente. În acest sens, mă gândesc că s-ar putea să avem momente de slăbiciune extremă, să experimentăm dificultăţi de natură sufletească, sau probleme legate de lipsa tenacităţii, sau altele în genul acesta. Însă dacă nu vom da atenţie dispoziţiei interioare şi dacă vom merge mai departe veghind asupra drumului ce trebuie parcurs, ca şi cum nu ar exista aceste obstacole interioare, atunci vom constata cu uimire că putem să mergem, iar imposibilul va deveni posibil.
 
În acest sens, cum putem să ne pregătim pentru a doua venire a lui Hristos, atunci când dovedim un spirit de veghere? Cum suntem ajutaţi să dobândim acel „untdelemn preţios” care va alimenta focul şi lumina din candelele noastre?
Problema fecioarelor din parabola spusă de către Domnul Hristos, a constat în faptul că ele nu au vegheat, aşteptând cu răbdare venirea Sa. Pe de altă parte, nu ştim exact cât de mult a vegheat fiecare dintre ele, însă cu siguranţă că unele aveau untdelemn suplimentar, altele nu. Ideea centrală stă în faptul că aşteptarea este consumatoare de energie interioară, iar candela ce nu este alimentată constant se va stinge curând. Dacă nu există o pregătire prealabilă, atunci vom constata că puterea noastră de a-L aştepta pe Domnul nostru va scădea pe măsură ce El aparent „întârzie” să revină. Însă dacă vom reuşi să ne menţinem spiritul treaz de la început, atunci vom face proviziile necesare care să ne asigure traversarea cu succes a crizei întârzierii dincolo de orizontul pe care noi îl avem asupra lucrărilor lui Dumnezeu. Prin exerciţiul atenţiei, vom ajunge să adunăm orice fel de resursă ce ne-ar putea ajuta să înaintăm pe calea cea sfântă şi dreaptă. Astfel, vom dobândi acel „untdelemn preţios”, acea resursă ascunsă, ce ne va ajuta să mergem mai departe, chiar şi pe vreme de criză.
 
Ce anume va avea special timpul ce precede a doua revenire a Domnului nostru Isus Hristos? De ce este necesară o veghere deosebită?
Timpul de dinaintea revenirii Domnului nostru Isus Hristos va fi caracterizat de o intensificare a acţiunilor întreprinse de către forţele răului, cu scopul realizării unei amăgiri finale a întregii lumi. De aceea, va fi necesară o mai mare atenţie decât în vremurile obişnuite, pentru a putea detecta eroarea şi minciuna, şi în aceeaşi măsură, pentru a putea rezista tentaţiei de a trece de partea răului. Mai mult decât oricând va fi nevoie ca toţi cei care au o credinţă creştină autentică să fie gata pentru a putea pleca din această lume, având legăturile cu aceasta reduse la minimum, în primul rând din punct de vedere spiritual. Orice fel de contacte şi relaţii cu lumea aceasta vor deveni surse de influenţare către partea negativă în acea vreme, şi fără o veghere atentă va fi imposibil să mergi mai departe fără să fii prins în cursă.
 
Această descriere a ceea ce se va întâmpla înainte de revenirea Domnului Hristos ar putea să provoace descurajare şi nedumerire. Care ar fi cauzele acumulării unei astfel de stări de lucruri în timpul ce precede revenirea lui Hristos?
Scriptura vorbeşte despre o „coacere a roadelor” atât în direcţia cea bună, cât şi spre cea rea. De aceea, înainte de revenirea lui Hristos toate tendinţele către rău sau către bine vor ajunge la finalitate, adică la o deplină maturitate. Din această cauză, evoluţia spre o direcţie sau alta va fi mai rapidă decât în vremurile normale ale istoriei. Astfel, fără o veghere atentă, tendinţele către rău ne vor purta rapid către partea negativă, chiar înainte de a ne da seama ce se întâmplă cu noi. Amăgiri de tot felul vor fi puse înaintea fiecărui om, astfel încât chiar şi cei credincioşi vor avea probleme serioase în a rămâne consecvenţi chemării lor. Însă prin exerciţiul vegherii, ei vor putea discerne această avansare a vrăjmaşului, iar prin puterea Duhului Sfânt vor fi capabili să evite chiar şi cele mai subtile capcane întinse înaintea lor.
 
Dar nu se spune în Sfânta Scriptură, că în cele din urmă „fecioarele au adormit”? Cum au vegheat fecioarele înţelepte, dacă şi ele au ajuns să aţipească?
Faptul că şi fecioarele înţelepte ajung să aţipească nu reprezintă o scuză pentru lipsa lor de veghere. Mai degrabă în parabolă se exprimă ideea că fără o pregătire prealabilă, nimeni nu va scăpa, iar în momentul în care vom fi puşi să luminăm, candelele se vor stinge în lipsa untdelemnului pregătirii temeinice. De aceea, cred că o adevărată pregătire presupune un exerciţiu al vegherii care să nu scadă în mijlocul încercărilor de orice fel. Dacă totuşi există o aţipire din lipsa unei concentrări susţinute, revenirea este posibilă numai pentru cei care au făcut o pregătire prealabilă, acumulând experienţă şi putere spirituală prin legătura pe care o au cu Dumnezeu. Astfel, cred că mesajul parabolei nu este unul fatalist, îndemnând la somn de voie, sub considerentul că ne-am pregătit cum am putut şi acum putem dormi puţin în ce priveşte lucrurile spirituale, ci mai degrabă se subliniază faptul că şi în cazul în care se întâmplă să aţipeşti, vei putea să revii doar în măsura în care ai cultivat în viaţa ta partea spirituală, înainte de a veni încercarea. Avem de-a face cu o asigurare şi nu cu o predeterminare.
 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum putem să ne dezvoltăm această deprindere a vegherii, care să ne ajute să ne pregătim pentru a doua venire a lui Hristos?
Adăugând pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos nu facem altceva decât să îmbogăţim noţiunea de veghere, fiindcă astfel ajungem să înţelegem mai bine valoare ei nepreţuită. La modul practic, dezvoltarea vegherii se realizează prin cultivarea deprinderii de a studia cu atenţie Sfintele Scripturi şi de a transpune învăţăturile sfinte în practic noastră zilnică. Veghind cu atenţie pentru a aplica principiile spirituale în cele mai mici amănunte ale vieţii noastre, vom ajunge să stăpânim această deprindere a vegherii, până când acest lucru va deveni normal pentru noi. Veghind asupra modului în care gândim, vorbim şi acţionăm, sau reacţionăm, vom ajunge ca prin stăpânire de sine să devenim tot mai atenţi la ce se întâmplă cu noi, precum şi la influenţele pe care le propagăm către ceilalţi, sau care le primim din jurul nostru. În cele din urmă vom ajunge să stăpânim pe deplin conţinutul spiritual al vieţii noastre, până când ea va reflecta într-o măsură deplină şi progresivă slava lui Dumnezeu.
 
Totuşi, pare foarte dificil să ajungi să te stăpâneşti şi să veghezi pentru îndreptarea cugetării, vorbirii şi acţiunii, conform cu standardul biblic. Ce se întâmplă dacă nu reuşim acest lucru?
Sfânta Scriptură ne spune să aducem toate lucrurile, incluzând chiar şi gândurile noastre, sub stăpânirea lui Hristos. Problema este că Dumnezeu nu va face aceasta în locul nostru, şi de aceea, prin veghere vom ajunge să detectăm toate defectele de caracter, pe măsură ce vom lucra la îndreptarea, mai bine zis eliminarea, a ceea ce este rău, şi cultivarea a ceea ce este bun. Nu pot spune că va fi simplu, dar sunt sigur că va fi posibil, fiindcă Dumnezeu ne-a făgăduit puterea şi călăuzirea Duhului Sfânt. De aceea, va fi necesar ca pe măsură ce detectăm aspecte negative în vieţile noastre să trecem la curăţirea „Sanctuarului inimii noastre”. Vegherea reprezintă o credinţă activă acţionând în eradicarea răului şi promovarea binelui, iar prin practicarea ei în viaţa de zi cu zi, vom ajunge să fim pregătiţi în vederea marii încercări de la sfârşitul timpului de har. Dacă nu vom reuşi însă acest lucru, atunci în mare măsură viaţa noastră spirituală va fi un lung şir de înfrângeri şi dezamăgiri.
 
Ce legătură poate avea această lipsă de veghere şi stăpânire interioară cu dezamăgirile pe care le experimentăm în exerciţiul sau din partea celor care ne împărtăşesc, cel puţin exterior, credinţa?
Religia are o dublă dimensiune, astfel putem vorbi despre un aspect exterior ce se manifestă prin anumite forme de exprimare a credinţei, şi unul interior, care ţine de relaţia pe care fiecare dintre noi ar trebui să o aibă cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, atunci când nu veghem suficient, partea interioară nu va deveni suficient de fortificată pentru a face faţă provocărilor ce vin din jurul nostru, inclusiv din partea celor ce sunt de o aceeaşi religie cu noi. De aceea, vom fi surprinşi de neprevăzut şi de diferenţele ce există între ceea ce pretind şi ceea ce sunt mulţi dintre cei pe care noi i-am considerat a fi creştini veritabili şi în totul sinceri. Şi din această cauză, este posibil ca mai devreme sau mai târziu să naufragiem în ce priveşte credinţa, sau să ne retragem într-o atitudine de neimplicare şi indiferenţă.
 
În ce sens provocările legate de a doua revenire a lui Hristos, şi cărora va trebui să le facem faţă, includ şi astfel de aspecte ce ţin de o anumită dezamăgire în raport cu cei pe care i-am crezut a fi creştini autentici?
În timpul ce precede a doua venire a lui Hristos vom asista la descoperirea identităţii spirituale a fiecărui om, inclusiv a celor ce se pretind a fi creştini. Astfel, tot ce este în adâncul inimii va veni la suprafaţă, iar în mod deosebit vom fi surprinşi să constatăm că mulţi dintre cei pe care îi consideram a fi oameni după voia lui Dumnezeu, erau de fapt doar nişte persoane lumeşti, ce s-au ascuns în spatele exerciţiului religios din anumite considerente şi interese personale. Dacă am veghea în timpul de faţă, atunci această descoperire nu ne-ar mai surprinde şi nici dezamăgi, iar influenţa unor astfel de lucruri nu ar mai fi de natură să ne tulbure, ba chiar să ne provoace abandonarea credinţei. Dimpotrivă, atunci când veghem asupra stării noastre interioare în raport cu idealurile sfinte şi suntem atenţi faţă de ce se întâmplă în jurul nostru, vom reuşi să distingem multe tendinţe încă înainte de a se manifesta, şi astfel nu vom mai fi surprinşi şi dezamăgiţi când măştile vor cădea şi se va vedea adevărata faţă a fiecăruia.
 
Dar pare a fi dificil să ne dezvoltăm o astfel de deprindere de a fi atenţi în fiecare clipă şi de a veghea, conform cu ceea ce ne descoperă Scriptura. Nu există o cale mai simplă, mai adaptată neputinţei noastre?
Cred că există cel puţin două deprinderi ce ne solicită la modul extrem, atunci când suntem încercaţi. Una este cea a capacităţii de a aştepta în linişte şi cu răbdare. Iar cealaltă este de a-ţi menţine o atitudine vigilentă şi atentă, evitând uneori somnolenţa iar alteori implicarea excesivă ce aduce o periculoasă uitare de sine. Din acest punct de vedere, Sfânta Scriptură ne ajută să ne tonifiem capacitatea de a aştepta prin intermediul exerciţiului rugăciunii. Iar prin exerciţiul studiului personal ajungem să ne dezvoltăm capacitatea de a veghea şi de a înţelege ce se întâmplă cu noi înşine şi cu semenii noştri. Aş putea spune că aceste deprinderi se află ascunse în chiar exercitarea unei credinţe autentice, active, fiindcă în cele din urmă o credinţă vie va fi capabilă deopotrivă să aştepte cât timp este necesar şi să fie veghetoare pentru a nu fi luată prin surprindere de mişcările adversarului, despre care ştim că nu are odihnă şi nici nu doarme.
 
Şi care vor fi roadele faptului că vom veghea cu stăruinţă pentru a fi mereu în gardă atunci când vrăjmaşul încearcă să ne distrugă credinţa?
Atunci când Cel Rău va încerca să ne ia prin surprindere, prin faptul că vom veghea vom avea acel avantaj de a putea răspunde într-un mod adecvat, folosind cea mai puternică armă de atac şi de apărare, care se numeşte „stă scris”. Mânuind cu măiestrie această sabie a Cuvântului şi fiind avertizaţi prin faptul că avem un spirit treaz şi veghetor, vom reuşi să fim biruitori indiferent de încercare. De fapt, vom imita modul în care Domnul Hristos a învins la fiecare etapă din viaţa Sa de pe acest pământ.
 
Rugăciune pentru a putea dovedi un spirit de veghere şi de vigilenţă care să ne conducă să răspundem într-un mod pozitiv provocărilor pe care le întâlnim în cale, şi deopotrivă pentru a putea să cultivăm deprinderile inspirate de către Dumnezeu prin intermediul cunoştinţei Sfintelor Scripturi.
A veghea asupra respectarii principiilor crestine in viata de zi cu zi nimic
Citeşte mai mult

Lupta impotriva idolatriei presupune veghere

aprilie 10, 2010 admin Niciun comentariu
Obiceiul de a veghea asupra lucrurilor spirituale vine deseori în contradicţie cu firea noastră, cu ceea ce am învăţat sau moştenit. De ce ne este atât de greu să fim veghetori asupra stării noastre spirituale?
Se poate spune că vegherea asupra lucrurilor spirituale nu ne stă în fire, fiindcă tendinţa noastră este de a veghea exclusiv asupra lucrurilor materiale de care suntem interesaţi, fără a mai avea timp pentru altceva. În plus, mulţimea de activităţi în care suntem implicaţi, şi care ne solicită atenţia, nu ne mai lasă timp pentru a mai acorda interes vieţii noastre spirituale. De fapt, putem spune că avem de-a face cu o idolatrie mascată, ce se manifestă prin acordarea unui interes exclusiv problemelor ce ţin de această lume şi ignorarea a ceea ce se referă la Împărăţia cerurilor. Această idolatrie ascunsă ne conduce să nu mai avem dispoziţia necesară de a veghea pentru aplicarea principiilor creştine în viaţa de zi cu zi, astfel ajungând în situaţia nefericită de a nu fi gata când timpul nostru de har se va încheia.
 
În acest sens, să citim apelul de a veghea din Deuteronom 4:19: „Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul Dumnezeul tău le-a făcut şi le-a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.”. Cum se poate ajunge la idolatrie, fie ea şi ascunsă, atunci când nu veghem?
Realitatea din jurul nostru este deosebit de dinamică, totul fiind supus unei prefaceri ce nu se opreşte vreodată. Dacă nu vom fi atenţi la circumstanţele în mijlocul cărora trăim, vom fi cu siguranţă deturnaţi de la activitatea de bază ce are drept scop pregătirea pentru Împărăţia cerurilor. Astfel, tendinţa naturală din noi se va manifesta, fiind deseori activată de ceea ce este în jur, şi vom ajunge să ne închinăm, adică să ne subordonăm, în sens strict lucrurilor ce au un caracter material şi ne vom conforma standardelor lumeşti. De fapt, nu este vorba doar de atenţia pe care o acordăm lucrurilor materiale, dar deopotrivă ne gândim la un sistem de valori străin de descoperirea făcută de Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi.
 
La modul concret, ce fel de valori sunt propagate în jurul nostru având un caracter străin de Împărăţia lui Dumnezeu? Cum ne pot influenţa într-un mod nemijlocit?
Dacă vom selecta un canal de televiziune, imediat realitatea din jurul nostru se va umple de valorile şi influenţele programului pe care îl vizionăm. Astfel, dacă vom urmări un film de acţiune, atunci violenţa şi o mulţime de aluzii având un caracter josnic vor inunda mediul în care ne aflăm, afectându-ne în mod nemijlocit şi progresiv simţurile, mintea şi valorile pe care le avem. Mai mult, dacă vom urmări un program de actualităţi, în care accentul este pus nu pe informarea corectă, ci pe manipularea simţămintelor telespectatorilor prin inserarea unor imagini ce şochează, sau descoperă tot felul de detalii macabre, ajungem să fim captivaţi şi influenţaţi de ceea ce este rău. Problema este că prin expuneri repetate la astfel de influenţe, capacitatea de a veghea şi de a detecta mişcările vrăjmaşului va fi grav afectată, iar astfel vom ajunge sub puterea sa, fără chiar a ne mai da seama.
 
Atunci care ar fi soluţia pentru a nu ne mai lăsa întinaţi de ceea ce vedem? Cum putem să fim suficient de veghetori pentru a evita astfel de situaţii?
Vegherea nu este nimic altceva decât credinţa în acţiune, manifestându-se în mod pozitiv prin realizarea de fapte care să ne conducă la pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când veghem, vom detecta caracterul îndoielnic a ceea ce urmărim. Astfel, se vor trage „semnalele de alarmă” pentru a lua măsurile de rigoare prin întreruperea expunerii, fie prin schimbarea canalului, fie prin închiderea sursei ce produce astfel de influenţe. Mai greu este când ceilalţi membri ai familiei doresc în continuare să se expună conştient sau nu acestor influenţe nefaste, dar în principiu, puterea exemplului personal al conducătorilor de familie va fi determinant pentru trezirea tuturor celor implicaţi. Când veghem nu mai putem să rămânem pasivi în faţa manifestării păcatului, ci dimpotrivă, vom căuta să oprim apariţia răului chiar din faşă, sau chiar înainte de a se răspândi pe deplin.
 
Cât de multe rele ar putea fi preîntâmpinate, dacă am veghea de la început asupra apariţiei unor deprinderi necorespunzătoare?
Dacă oamenii ar veghea asupra ceea ce fac, gândesc şi spun, atunci lumea din jurul nostru ar deveni cu totul alta, fiindcă astfel s-ar da loc raţiunii să se manifeste, limitând şi stopând acţiunea principiilor negative din lumea în care trăim. Însă acest lucru ar presupune o schimbare hotărâtă a comportamentului nostru, o cultivare atentă a laturii spirituale, adică o „naştere din nou”. În loc să ne mai avântăm în tot felul de proiecte ambiţioase, menite să înalţe eu-l, ar trebui să ne concentrăm mai mult pe acel singur obiect de valoare, asemănat de către Domnul Hristos cu un mărgăritar de mare preţ, iar astfel am ajunge să atingem un standard de spiritualitate, ce ne-ar oferi o satisfacţie extraordinară în lumea aceasta şi o calificare sigură pentru Împărăţia cerurilor. Când veghem asupra a ceea ce se întâmplă cu viaţa noastră, atunci ajungem să detectăm tendinţele către rău chiar de la început, înainte ca ele să se manifeste pe deplin, şi astfel putem acţiona pentru restricţionarea şi îndepărtarea lor.
 
Chiar este cu putinţă să eliminăm manifestarea tendinţelor către rău? Chiar este posibilă dovedirea unei astfel de stăpâniri de sine în viaţa de zi cu zi?
În mod normal nu ar fi cu putinţă să putem face astfel de schimbări în viaţa noastră, fiindcă programarea noastră interioară, bazată pe ereditate şi pe influenţele puternice ale mediului în care trăim, ne-ar împiedica chiar şi în cele mai bune eforturi de modificare a unui comportament necorespunzător. Însă intervenţia divină prin punerea la dispoziţia noastră a puterii Duhului Sfânt şi a cunoştinţei Bibliei, poate realiza lucruri extraordinare, dincolo de ceea ce ne-am putea imagina sau de ceea ce am fi în stare în mod natural. Atunci când lăsăm ca influenţele deosebit de puternice transmise de către Cuvântul lui Dumnezeu să se manifeste în viaţa noastră, vom constata că este posibilă schimbarea interioară, iar „reprogramarea” naturii noastre, mai precis a caracterului nostru, este posibilă.
 
Dar nu va conduce acest lucru la un conflict interior, la o luptă dintre acea parte care doreşte să Îl urmeze pe Dumnezeu şi o altă parte ce refuză în mod sistematic orice fel de schimbare?
Nimic nu se câştigă fără efort şi fără o luptă puternică cu noi înşine. Un alpinist care doreşte să urce pe un munte înalt va constata în scurt timp că adversarul cel mai puternic se află chiar în interiorul său, în acea parte a eu-lui care se dă înapoi din faţa antrenamentului deosebit de dur, a vicisitudinilor de tot felul şi a perspectivei pierderii vieţii într-o singură clipă. Cu toate acestea, sunt multe persoane care reuşesc o astfel de performanţă şi ajung să se autodepăşească. Într-un mod similar, un creştin se află pe un drum care urcă mai sus decât înălţimile obişnuite ale vieţii, fiind nevoit să escaladeze suişuri abrupte şi versanţi periculoşi, uneori neavând alt punct de sprijin decât Cuvântul Scripturii de care se prinde cu tărie şi cu credinţă. Refuzul naturii căzute se va manifesta la tot pasul, asemenea unui protest gălăgios cu privire la duritatea drumului urmat. Însă noi nu trebuie să îi dăm atenţie, fiindcă destinul nostru se află înaintea noastră, iar siguranţa se obţine înaintând mereu.
 
Cu toate acestea, sunt multe persoane, care deşi au credinţă în Dumnezeu, au constatat că le este aproape cu neputinţă să îşi depăşească multe dintre obiceiurile necorespunzătoare. Unde este greşeala sau cum se poate remedia o astfel de situaţie?
Cel mai adesea, cauza pentru care nu putem să mai înaintăm pe drumul transformării interioare, se datorează lipsei vegherii, a dovedirii unui spirit de atenţie perseverentă pentru a ajunge acolo unde ne-am propus. De exemplu, dacă am constatat că nu ne putem stăpâni în oprirea practicării unui obicei necorespunzător, atunci este bine să ne analizăm din nou experienţa vieţii. Ne-am rugat suficient? Am identificat în Scriptură acele învăţături, care să ne conducă la soluţionarea problemei cu care ne confruntăm? Am cerut prin credinţă împlinirea făgăduinţelor divine care au un impact direct asupra situaţiei noastre? Am acţionat în vederea stopării obiceiului în cauză? Ne-am propus un plan de acţiune în acest sens? Ei bine, dacă am făcut toate acestea şi nu am reuşit, înseamnă că nu am vegheat suficient pentru a duce la îndeplinire ceea ce ne-am propus. Calea cea mai puternică prin care Duhul Sfânt lucrează asupra noastră este prin intermediul motivării voinţei noastre în a alege mereu ceea ce este bun şi drept.
 
Dar nu va întreprinde Duhul Sfânt ceva supranatural pentru noi, cu scopul de a compensa lipsa noastră de putere? Nu va face Dumnezeu o minune, astfel încât să ajungem cu uşurinţă să nu mai comitem ceea ce este rău?
Apostolul Pavel zugrăvea foarte clar în epistola către Romani, faptul că Duhul Sfânt şi natura căzută se luptă în noi pentru a ne influenţa într-o direcţie sau alta. Dar în final, decisivă este alegerea noastră. De aceea, apostolul lansa îndemnul de a nu mai da atenţie împlinirii dorinţele naturii căzute. Dimpotrivă, este esenţial să urmăm sugestiile şi gândurile inspirate de către Duhul Sfânt. Astfel de gânduri se nasc în noi atunci când studiem Biblia şi în momentele în care căutăm să înţelegem profunzimea revelaţiei divine. Aş putea spune că cea mai mare minune a lucrării divine constă în acţiunea Duhului Sfânt prin ceea ce în mod natural se află la dispoziţia noastră. Biblia o avem lângă noi. Studierea ei ne stă la îndemână. Motivarea voinţei se produce în procesul studierii. Iar aducerea aminte a ceea ce am studiat în circumstanţele concrete ale vieţii are la bază deprinderea de a veghea cu atenţie la ceea ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru. Niciodată o atenţie trezită şi antrenată prin studierea revelaţiei sfinte nu va putea fi luată prin surprindere, iar impactul apariţiei ispitelor va dispărea, oferindu-ne un teren avantajos pentru a învinge în lupta vieţii.
 
Se poate spune că astfel vom ajunge să învingem tendinţele idolatre ce se luptă în interiorul nostru? Cum vom reuşi să ţinem în frâu manifestarea lor prin răutate, lăcomie, egoism şi altele în genul acesta?
Nu pot să spun că este simplu să dovedim un spirit veghetor, sau vigilent, în toate ocaziile vieţii, dar la fel ca orice altă deprindere, acest lucru se cultivă prin exerciţiu şi perseverenţă. Însă atunci când vom ajunge să fim atenţi la ce se întâmplă cu viaţa noastră şi cu cei din jur, vom constata că ne va fi mult mai simplu să contracarăm tendinţele idolatre din interiorul nostru. Faptul că vom recunoaşte tendinţele încă înainte de a se manifesta, ne va oferi un imens avantaj, pe care dacă vom şti să-l folosim, vom putea obţine biruinţe preţioase spre slava lui Dumnezeu. În acest sens, aş vrea să precizez că manifestarea tendinţelor către rău este însoţită întotdeauna de anumite semnale pe care le-am putea sesiza cu uşurinţă dacă am cultiva o atitudine de veghere. Astfel, răutatea, lăcomia, egoismului, precum şi altele în felul acesta, ar putea fi identificate şi înfruntate la timp.
 
Care ar fi câteva dintre semnalele care anunţă manifestarea tendinţelor către rău din interiorul nostru sau din afara noastră? Există vreo şansă de a le recunoaşte la timp?
În fragmentul biblic studiat eram avertizaţi să luăm aminte şi să nu ajungem ca privind la lucrurile create, să fim ulterior „târâţi” să ne închinăm înaintea lor şi să le slujim. Astfel, înainte de a ajunge să ne închinăm unor lucruri false, există o „târâre”, adică o alunecare care se realizează aproape pe nesimţite, atunci când nu veghem. Prin schimbări mici la început, ajungem în cele din urmă să fim purtaţi dincolo de ceea ce ne-am fi putut imagina din momentul din care am deviat de la calea adevărului. Însă dacă am veghea, am discerne aceste mici abateri şi am putea lua măsuri de contracarare înainte ca tendinţele să se manifeste cu toată puterea lor, asemenea unor motoare ambalate la maxim sau a unei avalanşe care a căpătat proporţii neaşteptate. De aceea, avertismentul constă în a sesiza acele mici semnale care indică depărtarea noastră de la calea cea dreaptă.
 
Dar ce se întâmplă atunci când ignorăm mesajele, sau nu am fost suficienţi de atenţi pentru a le sesiza şi lua măsuri de contracarare? Mai există vreo şansă de redresare?
Deşi este greu să remediezi un rău care s-a produs, totuşi datorită acţiunii harului lui Dumnezeu se poate realiza oprirea tendinţele negative, chiar şi atunci când ele au început să se manifeste cu toată puterea lor. Însă ar fi de preferat să „stârpim” buruienile înainte de a creşte, fiindcă după aceea va fi mult mai greu să eliminăm consecinţele manifestării tendinţelor către rău. În plus, există anumite lucruri ce nu vor mai putea fi niciodată remediate ca la început, sau chiar nu vor mai putea fi niciodată aduse înapoi. Totdeauna manifestarea răului aduce pagubă atât pentru cel care îl comite, cât şi celor ce se află în sfera lui de acţiune. Este mult mai uşor să previi decât să tratezi o anumită situaţie ce cauzează durere şi suferinţă. Cred că aici se află responsabilitatea fiecăruia dintre noi atât faţă de semeni, cât şi înaintea lui Dumnezeu, ca să nu mai vorbesc de răspunderea pe care o avem în raport cu noi înşine.
 
Prin urmare, se poate combate cu succes idolatria ascunsă ce se manifestă în lumea noastră? Cum ne ajută cultivarea unei atitudini de veghere atentă în raport cu adevărul Sfintelor Scripturi?
În măsura în care devenim tot mai atenţi faţă de modul în care decurge viaţa noastră şi tot mai conştienţi de implicaţiile ce decurg atunci când nu veghem, eu cred că vom ajunge să fim tot mai imuni la tendinţele idolatre ce se manifestă atât din interiorul nostru, cât şi din mijlocul mediului în care trăim. De multe ori se ajunge la situaţii aberante, tocmai fiindcă nimeni nu a vegheat şi nu a dat alarma cu privire la calea greşită pe care o urmăm. Nu cred că totdeauna este vorba de nesinceritate sau dezinteres. Cine doreşte să îşi piardă viaţa veşnică? În mod sigur, nimeni. Cu toate acestea, de ce nu se vede o schimbare temeinică a modului în care trăim pentru a evita acest curs nefast? Dincolo de autoamăgire, de cele mai multe ori există o neglijare a vegherii, o ignorare a apropierii vrăjmaşului, în ciuda celor mai evidente semnale că el este aproape, poate chiar la uşa vieţii noastre. Nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de idei şi sentimente ce ne vorbesc despre o siguranţă obţinută prin nepăsare şi complacere. Împărăţia cerurilor ne este accesibilă numai dacă mergem pe calea adevărului şi numai dacă nu vom tolera în viaţa noastră abateri de la idealul divin. Depinde doar de noi să cultivăm deprinderile ce ne vor ajuta să mergem pe această cale şi să nu ne abatem de la calea pe care ne-a lăsat-o Domnul Hristos, iar acest lucru este posibil numai atunci când vom veghea cu atenţie.
 
Rugăciune pentru a nu ne lăsa „târâţi” de tendinţele către rău, de a veghea cu atenţie pentru a discerne abaterile de la calea cea dreaptă şi de a ne întoarce în punctul de unde am constatat că am părăsit calea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu.
A veghea asupra respectarii principiilor crestine in viata de zi cu zi nimic
Citeşte mai mult

Ieşirea din labirint

aprilie 9, 2010 admin Niciun comentariu
Sunt puţine visele care au cu adevărat o semnificaţie sau o învăţătură de la Dumnezeu. În ceea ce mă priveşte, aş putea număra pe degete acele vise care au fost cu adevărat de valoare, vorbind despre viitor într-un mod credibil şi realist. Totuşi, voi selecta în continuare un vis pe care l-am avut acum mai mulţi ani, cam prin 1996, şi care consider că merită să fie relatat.
 
Dar ca în visele lui Nebucadneţar, acest vis a venit ca un răspuns la o anumita problema ce mă preocupa la acea dată, fiind un sfat divin, cel puţin aşa mi s-a părut mie să fie, pentru ceea ce ar fi trebuit să fac şi ce atitudine să adopt în respectiva situaţie.
 
Începând cu anul 1995, o mulţime de colegi de facultate sau de serviciu au plecat să muncească în străinătate. De asemenea, mulţi prieteni şi membri ai bisericii din care fac parte, se gândeau şi plănuiau cum să ajungă în SUA sau Europa, pentru a-şi face un rost în viaţă.
 
Erau dese situaţiile în care unii dintre ei plecau la studii în străinătate, cu gândul de a rămâne acolo, iar alţii pur şi simplu traversau graniţa pentru a ajunge în Germania, în Spania sau în Franţa, în speranţa găsirii unui loc de munca, indiferent care ar fi fost acela. Dat fiind aceste lucruri, şi în urma multor discuţii avute cu persoane care fie plecaseră deja, fie urmau să plece, m-am întrebat dacă nu trebuia să fac şi eu la fel. Aş vrea să menţionez faptul că pană în acel moment, gândul de a pleca din ţară mi-a fost complet străin, deoarece imediat ce am primit credinţa creştină, adică în 1991, m-am gândit că atâta timp cât am asigurat un minim în ce priveşte nevoile personale şi Sabatul liber, nu este cazul să mă avânt să doresc mai mult din lucrurile lumii acesteia, deoarece venirea lui Hristos este oricum, foarte aproape.
 
Pe de altă parte, faptul că multe persoane dintre cele plecate, s-au realizat, m-a făcut îmi pun problema oportunităţii plecării mele, fapt pentru care am cerut în răspuns de la Dumnezeu. Răspunsul l-am primit prin visul pe care îl voi relata în ceea ce urmează.
 
Am visat că mă aflam într-o încăpere care făcea parte dintr-un labirint uriaş. Respectiva cameră avea uşi pe toate cele patru laturi, astfel încât se putea trece dintr-o cameră în alta. Din camera în care mă găseam puteai trece în alta ş.a.m.d.
 
Aceste camere erau diferite ca mobilier. Unele erau mai frumoase, altele mai simple, unele bogat ornamentate, altele sărăcăcioase. Imediat ce m-am văzut în mijlocul acelei camere, am sesizat că alături de mine erau multe persoane din biserică. De asemenea, toate camerele labirintului erau pline de fraţi şi surori din biserică.
 
Uşile erau deschise şi un adevărat du-te vino avea loc, dintr-o cameră în alta, fiecare încercând să ajungă într-o cameră mai frumoasă, mai deosebită. Iureşul era atât de mare, încât oamenii se călcau în picioare, alergând fără să ţină cont de ceilalţi. Într-un fel sau altul, cu toţii căutau o ieşire din acel labirint, deşi unii se opreau în câte o cameră şi abandonau să mai încerce să găsească ieşirea.
 
Frenezia era foarte mare, până acolo încât nu mai era clar în ce direcţie să mergi. Eu însumi eram în mijlocul unui astfel de iureş. Ceea ce era trist consta în faptul că nimeni nu reuşea să iasă din labirint. Încăperile se închideau una în alta, în mijlocul unei agitaţii generale şi am înţeles că nu exista ieşire din labirint, dacă lucrurile ar fi continuat astfel. Nici goana după încăperi bogate şi nici dorinţa de a găsi o ieşire nu aveau vreun rezultat.
 
Atunci am sesizat că în felul acesta nu vom face altceva decât să ne epuizăm viaţa într-o căutare fără rost, fără a ajunge la ţintă. Iar dacă ţinta nu era atinsă, însemna că pierdem totul, indiferent cât de bogată ar fi fost camera în care ne găseam.
 
M-am oprit şi le-am strigat celorlalţi: „Nu aceasta este calea. Timpul vieţii ni se va scurge fără sens. Trebuie să căutăm altfel ieşirea.” Atunci i-am rugat pe cei din jur formam o grupă de rugăciune. Ne rugam pe rând, ca Dumnezeu să ne descopere ieşirea din labirint. Ne ţineam de mâini şi ne rugam. Eu am fost ultimul care a rostit rugăciunea. La sfârşit, ceilalţi s-au ridicat, dar eu am continuat sa mă rog. În timp ce mă rugam, scriam pe o hârtie nişte versuri, care sunau astfel:
 
„În Eden, în Eden,
Acolo este slava, puterea şi speranţa,
Acolo sunt pacea şi bucuria
Date de Dumnezeu.
 
În Eden, în Eden,
Acolo sunt speranţa şi fericirea,
Împlinirea şi bogăţia
Date de Dumnezeu.”
 
Pe măsură ce scriam aceste versuri, unii dintre cei prezenţi au început să le copieze, astfel că tot mai mulţi învăţau acest cântec. Pe măsură ce aceste cuvinte se răspândeau, tot mai mulţi le repetau şi le reluau, ca într-un cor, crescând mereu în intensitate. În cele din urmă, răsunetul acestui cântec a devenit atât de puternic, încât pereţii camerelor şi întregul labirint s-au prăbuşit. Când am privit în jur, labirintul dispăruse şi noi toţi ne-am trezit în mijlocul unei pajişti încântătoare, scăldată în lumina soarelui, în mijlocul unei privelişti asemenea celei descrise de Sfânta Scriptura ca fiind Edenul şi Noul Pământ.
 
Ceea ce am înţeles din acel vis era să nu doresc după lucrurile şi bogăţiile lumii, care nu te conduc decât la o alergare nebuneasca, prin labirintul vieţii, pentru că viaţa îmi va trece fără să ating ţinta pusă de Dumnezeu. Trebuia să caut ieşirea din labirintul acestei lumi, pe calea rugăciunii şi a puterii lui Dumnezeu, care va face infinit mai mult decât am putea face noi înşine. Amin
 
 
Octavian Lupu
articol scris în anul 1998
Lucrarea Duhului Sfant nimic
Citeşte mai mult

Lipsa de veghere conduce la uitarea invataturilor din Sfanta Scriptura

aprilie 3, 2010 admin 1 comentariu
Observăm în multe ocazii că deşi cunoaştem o mulţime de principii şi norme comportamentale pentru viaţa creştină, totuşi ne este deosebit de dificil să le aplicăm în circumstanţele deopotrivă variate şi complexe ale vieţii de zi cu zi. Care ar fi cauzele pentru care se poate ajunge la o astfel de situaţie?
Când privim în jurul nostru, observăm o mulţime de lucruri parcă anume destinate să ne distragă atenţia de la aplicarea principiilor pe care le învăţăm prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, ne putem confrunta cu lipsa timpului necesar pentru a ne pregăti spiritual în vederea trecerii cu bine peste provocările zilei. Alteori ajungem să fim atât de preocupaţi cu lucrurile acestei lumi, încât uităm că de fapt suntem într-un proces de pregătire pentru viaţa viitoare. Însă cel mai adesea, cred că ne confruntăm cu o lipsă a celui mai elementar obicei de a veghea cu atenţie pentru a nu fi luaţi prin surprindere de către ceea ce se întâmplă cu noi sau în jurul nostru, şi deopotrivă pentru a da un bun răspuns ori de câte ori suntem ispitiţi sau provocaţi să facem ceea ce este rău.
 
Prin urmare, cât de important este să ne dezvoltăm obiceiul de a veghea asupra respectării principiilor creştine în viaţa de zi cu zi?
Se poate spune că este vital ca orice creştin să-şi dezvolte această capacitate de a veghea şi de a fi atent la ceea ce se întâmplă în experienţele prin care trece zi de zi, pentru a identifica la timp ameninţările care vin asupra sa, cu scopul de a-l îndepărta de Dumnezeu. Dacă am proceda astfel, atunci sunt sigur că majoritatea situaţiilor în care am ajuns să comitem ceea ce este rău, ar fi evitate, iar viaţa noastră ar avea un tonus spiritual ascendent. Însă, ca orice altă deprindere, obiceiul de a veghea, adică de a fi atent pentru a trăi principiile vieţii creştine, se însuşeşte în urma unui proces de educare a voinţei şi a facultăţilor interioare ce privesc exerciţiul răbdării, perseverenţei şi a altora în felul acesta.
 
Fiindcă este foarte important să fim cu adevărat creştini în toate ocaziile vieţii, vom examina acum una dintre consecinţele lipsei de veghere, şi anume uitarea învăţăturii Scripturii, şi mai grav, uitarea calităţii noastre de a fi copiii ai lui Dumnezeu. În acest sens este util să citim Deuteronom 4:9:
 
„Numai ia seama asupra ta şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.”.
 
Ce se poate spune despre ceea ce se întâmplă atunci când neglijăm vegherea asupra aplicării învăţăturilor creştine?
Cred că este deosebit de important să înţelegem că viaţa creştină se construieşte pe mai mulţi „piloni” în genul: studiului biblic, rugăciunii, acţiunii, sau exercitării credinţei, şi vegherii. Despre necesitatea studierii Sfintelor Scripturi se vorbeşte destul de des. Cu privire la nevoia de rugăciune putem spune că se face referinţă în multe ocazii despre dezvoltarea acestei deprinderi. Exercitarea credinţei este de la sine înţeles, însă despre veghere se vorbeşte destul de rar, sau chiar aproape deloc. De aceea, cred că avem de-a face cu o lipsă în evlavia noastră, care lasă nepăzită o cale prin care Cel Rău ajunge uşor să ne stăpânească şi să ne conducă la fapte şi atitudini care dezonorează mărturisirea noastră creştină.
 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci ce înseamnă la modul concret, să veghezi din punct de vedere spiritual? De ce trebuie să acordăm atât de multă atenţie acestei deprinderi?
Făcând referinţă la versetul amintit, putem înţelege ceva din importanţa acestei noţiuni de a veghea sau de a fi vigilenţi cu privire la aplicarea învăţăturii încredinţate de către Dumnezeu. Un aspect important asupra vegherii este cel de a avea un spirit treaz în a ne aduce aminte ceea ce am studiat din cuprinsul Sfintelor Scripturi, precum şi din experienţa vieţii de zi cu zi. În acest sens, accentul trebuie pus pe „lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii”, adică pe ceea ce ai văzut şi trăit. Aici putem aminti tot ceea ce am descoperit prin intermediul relaţiei noastre cu Dumnezeu, cum ar fi: intervenţiile Sale minunate în favoarea noastră, învăţăturile deosebite pe care le-am primit prin studiul direct sau prin intermediul altor persoane, şi de ce nu, experienţa comuniunii cu ceilalţi fraţi de credinţă, atunci când ea a fost înălţătoare. Astfel, putem spune că „a veghea” înseamnă de fapt să ţii vie amintirea experienţelor şi ocaziilor în care ai primit lumină cerească şi întărire spirituală de-a lungul vieţii.
 
La modul concret, cum să ne dezvoltăm puterea de a veghea şi de a ne aduce aminte de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi?
Puterea de a veghea se dezvoltă prin evocarea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi. Aceasta se poate realiza cel mai uşor prin mărturisirea experienţei noastre faţă de fraţii de credinţă, dar deopotrivă faţă de orice persoană deschisă luminii care vine din Cuvântul sfânt. De asemenea, vegherea se întăreşte prin sesizarea similarităţii situaţiilor prin care trecem şi cele care au fost deja consemnate în cuprinsul Sfintelor Scripturi. De exemplu, atunci când suntem supuşi unor presiuni de a face ceea ce este rău, de a ne comporta necuviincios sau chiar de a da drumul manifestării trăsăturilor noastre negative, putem să ne gândim la situaţiile asemănătoare descrise în Biblie şi la ceea ce au făcut oamenii lui Dumnezeu. Astfel, am sesiza nu numai apariţia unor situaţii dificile, dar şi calea pentru a ieşi cu succes din ele. Într-un cuvânt, vegherea ne-ar conduce să reacţionăm cu rapiditate şi eficienţă pentru a ne menţine viaţa pe linia mărturisirii creştine.
 
Ce alte metode se pot folosi pentru a putea reacţiona cu succes la provocările prin care trecem în fiecare zi? Cum ne poate veni în ajutor exerciţiul vegherii?
A veghea înseamnă să fii atent asupra ta însuţi şi asupra împrejurărilor prin care treci, cu scopul de a nu te lăsa abătut de la identitatea spirituală creştină pe care ai primit-o de la Dumnezeu. Acest lucru este similar experienţei unui conducător auto, care trebuie să fie atent la ceea ce se întâmplă pe drumul pe care circulă şi deopotrivă la instrumentele indicatoare aflate în faţa sa, manevrând cu îndemânare volanul şi apăsând pedalele potrivite la momentul potrivit. Din acest punct de vedere, vegherea ne va ajuta să avem o atitudine activă faţă de ceea ce se profilează la orizont, sesizând tendinţele înainte ca ele să se manifeste şi luând măsuri din timp pentru a trece cu succes. În acest sens, este util să fim atenţi la ceea ce se întâmplă cu noi în mijlocul întâmplărilor zilei şi să încercăm să evaluăm obiectiv contextul din jurul nostru.
 
Cum ne poate ajuta studiul Sfintelor Scripturi să ne dezvoltăm capacitatea de a veghea sau de a fi atenţi la ispitele şi provocările ce vin asupra noastră?
Dacă vom studia cu atenţia Sfintele Scripturi, atunci vom observa modul în care Domnul Isus Hristos a răspuns într-un mod admirabil provocărilor şi ispitelor cu care a fost confruntat. În mare măsură succesul Său deriva din buna cunoaştere a cărţilor sfinte şi mai ales a detaliilor dezvăluite prin Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, atunci când studiem începem să distingem detalii relevante cu privire la intenţia divină cu privire la diferitele învăţături care au fost transmise de-a lungul vremii. A ajunge să poţi răspunde cu un adevărat „stă scris”, reprezintă o performanţă la care putem ajunge, dacă vom folosi ocaziile ce ne sunt mereu oferite de a studia şi aprofunda textul Scripturii. De îndată ce am ajuns să vedem lucrurile în profunzime în Scriptură, următorul pas este cel de a distinge detaliile din experienţa zilnică, iar aici începe vegherea.
 
În ce sens vegherea reprezintă o continuare naturală a studiului biblic? Sub ce formă studierea ne ajută să ne dezvoltăm capacitatea de a sesiza ceea ce este bun sau rău în viaţa noastră zilnică?
Atât studierea cât şi vegherea se bazează pe procese de învăţare ce sunt asemănătoare. Când studiem un concept biblic, atunci ne concentrăm asupra lui, distingem detaliile şi corelăm ceea ce citim cu ceea ce am învăţat din alte părţi ale Scripturii. Iar atunci când veghem pentru aplicarea principiilor pe care le-am studiat, de fapt noi vom continua să corelăm ceea ce sesizăm în experienţa zilnică cu ceea ce am studiat din Cuvântul lui Dumnezeu. Practic, vegherea reprezintă continuarea studiului pe care l-am început şi ne ajută în aplicarea practică a principiilor pe care le-am deprins prin citirea Bibliei. Se poate spune că acea capacitate de a distinge ceea ce este bine de ceea ce este rău, iniţiată prin studierea Bibliei, se manifestă într-o măsură deplină prin sesizarea acestor elemente în mijlocul realităţii din jurul nostru, ajutându-ne să facem alegeri corecte în direcţia cea bună.
 
Revenind la versetul biblic pe care l-am citat, cum putem să-i ajutăm pe cei care depind de noi să cultive această capacitate de a veghea şi de a nu uita cuvintele Scripturii?
Textul biblic ne vorbeşte despre nevoia de a face cunoscute învăţăturile Bibliei „copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi”. Astfel, prin comunicarea descoperirii divine şi a experienţelor cu Dumnezeu către cei ce ne sunt cei mai apropiaţi, ajungem să distingem detaliile lucrurilor prin care am trecut. Acest lucru ne ajută să înţelegem mai bine drumul vieţii pe care l-am parcurs şi să veghem cu o mai mare atenţie asupra a ceea ce va fi cu noi de acum înainte. De asemenea, cei cărora le împărtăşim aceste lucruri au ocazia să înveţe din experienţa noastră şi să fie atenţi pentru a nu mai repeta ceea ce a fost greşit, precum şi de a înţelege ceea ce a fost bine. Putem spune că atât cei care au trecut prin respectivele experienţe, cât şi cei care le-au auzit, vor fi mai bine puşi în gardă asupra ispitelor şi încercărilor care cu siguranţă vor veni, iar astfel vor avea şansa de a fi învingători, cel puţin de acum înainte.
 
De ce însă avem tendinţa de a ignora acest aspect al vegherii şi de a nu aplica principiile exprimate prin Cuvântul lui Dumnezeu de a comunica celor apropiaţi adevărul Său?
Este un lucru bine ştiut faptul că dacă nu vom repeta învăţăturile pe care le-am primit, atunci ele vor fi uitate după un timp mai lung sau mai scurt. De asemenea, dacă nu vom pune în practica zilnică ceea ce studiem, vom ajunge să ne pierdem interesul pentru învăţătura creştină şi vom evolua către o progresivă plafonare spirituală. Însă atunci când veghem cu atenţie asupra aplicării imediate a ceea ce noi studiem, vom ajunge să avem un interes tot mai mare pentru partea practică a religiei, iar satisfacţiile vor fi peste măsură de mari. Problema este că noi ignorăm vegherea asupra lucrurilor spirituale, fiindcă nu stă în firea noastră să dăm atenţie Cuvântului lui Dumnezeu. Cel Rău ştie foarte bine că dacă noi nu vom veghea, atunci ne va lua prin surprindere cu ispitele sale şi ne va birui. Ceea ce nu se poate obţine prin forţă, se poate dobândi cu uşurinţă atunci când suntem luaţi prin surprindere. Să ne gândim bine la ceea ce s-a întâmplat cu Petru, când a trădat pe Domnul Hristos în noaptea când a fost prins.
 
Domnul Hristos spunea „vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită”. La ce se referă acest lucru şi cum poate fi unită vegherea cu rugăciunea?
Spiritul de veghere este necesar într-un sens cu totul special atunci când ne rugăm. De regulă, rugăciunile noastre au un caracter monoton şi repetitiv, fapt deosebit de nociv pentru dezvoltarea noastră spirituală. Sunt rare ocaziile când rugăciunea noastră devine tonifiantă, având puterea de a ne inspira şi încuraja în viaţa de zi cu zi. Din acest punct de vedere, vegherea ne ajută să dăm la o parte toate acele elemente care ne conduc la plafonare, inclusiv în ce priveşte rugăciunea, şi de a ne orienta gândurile în mod activ raportându-ne la ceea ce avem nevoie în mod real să primim de la Dumnezeu. Nu în ultimul rând, prin orientarea activă a atenţiei, adică veghere, vom ajunge să ne putem ruga fără dificultate chiar şi atunci când nu avem o dispoziţie specială în acest sens. De fapt, prin veghere se înţelege şi o abordare activă, aş putea spune bazată pe exercitarea judecăţii noastre, asupra vieţii noastre spirituale, fapt benefic în avansarea noastră către Împărăţia cerurilor. Iar atunci când rugăciunea noastră are la bază această abordare activă, ispitele şi provocările ce vor veni asupra noastră nu ne vor mai lua prin surprindere.
 
Aşadar, ce se înţelegere prin vegherea asupra lucrurilor spirituale şi cum putem preîntâmpina atacurile Celui Rău, precum şi uitarea învăţăturilor ce ne-au fost încredinţate prin Cuvântul lui Dumnezeu?
Vegherea reprezintă o abordare activă a religiei, adică a vieţii de credinţă. De fapt, se poate spune că vegherea este aspectul activ al unei credinţe pline de viaţă, care caută să încorporeze învăţătura creştină în aspectele ei practice şi în realitatea zilnică. Un creştin care veghează este asemenea unui luptător gata să intre în confruntare în orice moment, având avantajul că nu poate fi luat prin surprindere. Mai mult, vegherea unită cu rugăciunea ne conduce să avem un spirit treaz şi să cerem de la Dumnezeu ceea ce avem cu adevărat nevoie pentru a face faţă confruntărilor în fiecare moment al vieţii. Una dintre cheile biruinţei Domnului Hristos se regăsea şi în faptul că dovedind o veghere atentă asupra a ceea ce se întâmpla cu Sine şi cu obstacolele cu care se confrunta, a ştiut de fiecare dată să fie cu un pas înaintea ispititorului. Dacă ucenicii ar fi dorit, ar fi putut învăţa de la El acest secret al biruinţei, precum şi multe altele în genul acesta. Prin veghere ajungem să detectăm problema înainte de a se produce, iar învăţăturile Bibliei devin pline de viaţă şi deosebit de înviorătoare.
 
Cum suntem ajutaţi în mod direct pentru a putea dovedi un spirit de veghere în fiecare clipă a vieţii noastre? Cum pot fi depăşite handicapurile interioare pe care le avem cu privire la acest subiect?
Domnul Hristos a promis că nu vom rămâne singuri, fiindcă Duhul Sfânt, adică Mângâietorul, va veni asupra noastră şi ne va călăuzi în „tot adevărul”. Pe de altă parte, în grădina ispitirii, când ucenicii nu au fost în stare să vegheze şi să se roage alături de El, Domnul le-a spus că „Duhul (Sfânt) este plin de râvnă, dar trupul (carnea, sau firea) este neputincioasă”. Înţelegem că există un conflict interior ce ne împiedică să veghem cu adevărat, între Duhul Sfânt şi natura noastră căzută. Dar depinde numai de noi să alegem una sau alta dintre aceste influenţe şi să le lăsăm să se manifeste în noi. Aceste două puteri se materializează deseori prin influenţe şi dispoziţii interioare care ne conduc într-o parte sau alta, dar dacă vom alege de fiecare dată ceea ce ne inspiră Duhul Sfânt, atunci vom reuşi să fim veghetori, în felul în care a fost şi Domnul Isus Hristos. Astfel, handicapurile interioare vor fi depăşite şi biruinţe spirituale deosebite vor fi experimentate de atunci înainte.
 
Rugăciune pentru a primi de la Dumnezeu capacitatea de a veghea cu scopul de a pune în aplicare învăţăturile sfinte, precum şi pentru a uni studiul, rugăciunea şi experienţa zilnică prin intermediul vegherii, astfel încât să reuşim să învingem în fiecare ocazie când suntem provocaţi sau ispitiţi fie de Cel Rău, fie de realităţile cu care ne confruntăm.
A veghea asupra respectarii principiilor crestine in viata de zi cu zi, Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin nimic
Citeşte mai mult

A privi la imaginea lucrurilor pe care ni le-a pregatit Dumnezeu

martie 27, 2010 admin Niciun comentariu
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Deuteronom 8:6-9 „6 Să păzeşti poruncile Domnului, Dumnezeului tău, ca să umbli în căile Lui, şi să te temi de El. 7 Căci Domnul, Dumnezeul tău, are să te ducă într-o ţară bună, ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi; 8 ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii; ţară cu măslini şi cu miere; 9 ţară unde vei mânca pâine din belşug, unde nu vei duce lipsă de nimic; ţară, ale cărei pietre sunt de fier, şi din ai cărei munţi vei scoate aramă.”

 

Ce fel de imagini au fost oferite evreilor pentru a înţelege natura lucrurilor pregătite de către Dumnezeu? De ce aveau ei nevoie de astfel de descrieri?

Acest fragment biblic ne descrie în mod deosebit de plastic realitatea lucrurilor promise de către Dumnezeu şi oferite evreilor prin harul Său. Fără astfel de imagini ar fi fost dificil pentru ei să conştientizeze faptul că locul către care erau conduşi nu era o utopie sau nu reprezintă doar un imbold moral pentru a merge mai departe. Din acest punct de vedere, pot spune că şi noi avem nevoie de o imagine cât mai concretă cu putinţă asupra lucrurilor pe care Dumnezeu ni le-a pregătit, astfel încât să fim motivaţi să înaintăm pe calea credinţei. Pentru un evreu din acele vremuri aceste detalii reprezentau foarte mult, ceva în genul vizionării unui program audiovizual ilustrând acele realităţi viitoare, care contrastau puternic cu situaţia în care se afla la acea dată, locuind în mijlocul pustiului şi fiind înconjurat de un mediu ostil.

 

Cât de important este pentru noi să avem anumite detalii asupra realităţilor viitoare pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit? De ce avem nevoie de astfel de descrieri?

Se poate spune că toţi avem nevoie să vizualizăm sub o formă sau alta lucrurile la care ne gândim, pentru a putea emite judecăţi de valoare sau pur şi simplu pentru a le putea aprecia. De aceea, nu putem spune că există o excepţie atunci când ne referim la realităţile spirituale descrise prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. În acest sens, descoperirile profetice abundă în elemente vizuale, care ne ajută să înţelegem mult mai bine mesajul divin, decât dacă acesta ne-ar fi fost comunicat într-un mod abstract, lipsit de orice corespondenţă cu realitatea concretă în mijlocul căreia trăim. De exemplu, ne putem gândi la descrierile din cartea Apocalipsei, unde în final ni se oferă o imagine grandioasă a Noului Ierusalim, cu tot felul de detalii de întocmire, făcând referinţă la abundenţa extraordinară a lucrurilor preţioase din punct de vedere material. Sau mă pot gândi la alte descrieri din Vechiul Testament, cu am ar fi cele din partea finală a cărţii profetului Ezechiel, unde este realizată o reprezentare cu precizie a templului ce ar fi trebuit să fie reconstruit, dacă evreii s-ar fi întors din toată inima la Dumnezeu.

 

Revenind la textul biblic din Deuteronom, ce s-ar putea spune despre condiţiile care erau enunţate pentru a putea avea parte de împlinirea făgăduinţelor divine? Rămâne acest lucru valabil şi pentru timpul în care trăim?

Întotdeauna împlinirea făgăduinţelor divine a presupus o ascultare deplină din partea celor cărora le-au fost adresate. Ar fi un lucru cu totul ilogic să credem că se putea intra în ţara făgăduită, în timp ce practicile păgâne continuau să fie urmate, sau cât timp poporul manifesta necredinţă în ceea ce promitea Dumnezeu. Într-un mod similar, în timpul de faţă rămâne valabil principiul ascultării depline, pentru a putea avea parte de împlinirea făgăduinţelor divine cu privire la intrarea în împărăţia cea veşnică. Acest principiu ne va conduce de fapt la o pregătire serioasă, fiindcă este clar că nu vom putea intra în acea lume, cât timp practicăm principiile egoiste ale lumii în care ne aflăm în momentul de faţă. Cred că mai mult decât în orice altă perioadă a istoriei, este necesar să ne definim ţinte clare şi obiective precise, pentru a putea atinge prin credinţă şi efort personal nivelul standardului ascultării depline de Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Dar cum este posibil să atingem un astfel de standard, date fiind înclinaţiile ereditare către rău şi tendinţele din societate, ce ne abat de la principiile ascultării de voinţa lui Dumnezeu? Este realizabil un astfel de lucru? Nu este suficientă pur şi simplu credinţa?

O credinţă autentică este suficientă, fiindcă ea va fi caracterizată de o deplină ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă o credinţă ce se rezumă doar la primirea unui crez, a unei formule doctrinare sau ceva în genul acesta, va fi mai mult decât insuficientă pentru transformarea interioară a vieţii. Standardul ascultării depline poate fi atins doar prin intermediul experimentării „naşterii din nou”, a acelui salt spiritual interior, ce se realizează de către Duhul Sfânt, având însă la bază credinţa pe care o avem în Dumnezeu cu privire la mântuirea prin Isus Hristos, Domnul nostru. O credinţă adevărată va fi mereu însoţită de experienţa renaşterii interioare, iar din acest punct de vedere putem spune că un creştin autentic va fi călăuzit spre o progresivă împlinire a standardului pus înaintea noastră de către Dumnezeu. „Saltul interior” este posibil şi reprezintă în mod clar o experienţă superioară aderării formale la un crez, la o doctrină sau la o biserică.

 

Cu toate acestea, sunt persoane care cred în Dumnezeu, fac apel la făgăduinţele divine, şi totuşi constată că nu reuşesc să ajungă la o împlinire faptică a cerinţelor din Biblie în ciuda celor mai bune eforturi. Ce se poate spune despre o astfel de situaţie?

Sunt sigur că orice creştin ce doreşte să se ridice la înălţimea cerinţelor divine va experimenta momente în care va constata că nu poate depăşi un anumit prag şi astfel multe lucruri vor continua să rămână neîmplinite în viaţa sa. Într-o astfel de situaţie nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi sau să începem să ne îndoim cu privire la mântuirea noastră viitoare şi la intrarea în împărăţia cea veşnică. De  multe ori poporul sfânt ajungea în situaţii în care nu mai vedea nici un fel de ieşire din dificultăţile ce îi stăteau înainte, fiind strâmtorat de o mulţime de probleme şi dificultăţi, aparent de netrecut. În astfel de momente era foarte uşor să te îndoieşti cu privire la faptul că Dumnezeu te-a călăuzit şi era simplu să cazi în disperare sau chiar să revii la idolatrie. Drumul care duce la ceruri are astfel de momente de limitare şi incertitudine care ne pun la încercare, uneori chiar la modul extrem, încrederea pe care o avem în Cel care ne călăuzeşte. Depinde însă foarte mult de atitudinea noastră pentru a putea depăşi cu succes astfel de situaţii.

 

La modul concret, ce se poate face când am ajuns în astfel de momente, sesizând că am atins un fel de limită dincolo de care nu mai putem trece? Cum putem să evităm căderea în necredinţă?

S-ar putea să constatăm că nu putem să depăşim anumite resentimente faţă de anumite persoane care au abuzat într-un mod serios de noi, undeva în trecut. Sau s-ar putea să vedem că nu reuşim să ne stăpânim temperamentul mânios, că avem izbucniri de supărare, sau chiar de furie, deşi am făcut tot ce am putut pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie. Ajunşi în astfel de momente, este atât de uşor să ne gândim fie că idealul biblic este prea înalt pentru noi, fie că reprezintă o utopie. Însă dacă în acele clipe ne-am aduce aminte de faptul că totuşi, Dumnezeu ne-a condus de-a lungul timpului, că nu a fost o întâmplare faptul că am ajuns să credem în El şi să ne încredem în făgăduinţele Sale, atunci perspectiva s-ar schimba în mod substanţial. Cerul este un loc real, pregătit pentru oameni reali, luaţi de pe acest pământ, la fel de real şi de concret. Dumnezeu nu şi-a propus să ducă în ceruri nişte sfinţi gata pregătiţi, ci nişte păcătoşi ce sunt în mod progresiv transformaţi prin harul Său.

 

Şi totuşi, ce se poate face pentru a ajunge să depăşim cu succes momentele de criză şi incertitudine, când ni se pare, în mod obiectiv, că nu putem să ajungem la acea ascultare deplină, cerută prin Cuvântul lui Dumnezeu?

Aş putea spune, fără a exagera, că acestea sunt momentele cele mai preţioase pe drumul ce duce către ceruri, fiindcă avem ocazia de a face nişte salturi spirituale cu totul superioare faţă de cele pe care le-am experimentat în „vremurile bune”. Ca orice drum real, calea care duce la ceruri are secţiuni care pot fi parcurse cu uşurinţă, fără un efort deosebit, dar şi părţi care presupun concentrare, atenţie şi un mare consum de energie. Faptul că am ajuns într-un astfel de loc nu ar trebui să ne descurajeze, ci dimpotrivă, ar trebui să ne conducă la o mai adâncă cercetare de sine şi la acumularea de energie spirituală suplimentară prin exerciţiul studiului biblic aplicat şi al rugăciunii. În acest sens, va trebui să aplicăm schiţa „paşilor prin credinţă”, despre care am avut ocazia să amintim şi în alte ocazii, cu privire la ceea ce înseamnă un studiu biblic aplicat.

 

La modul concret, ce se „paşi prin credinţă” pot să fie făcuţi pentru a depăşi problemele prezente, ce ne apar uneori ca fiind de nerezolvat?

De exemplu, dacă am ajuns să vedem că nu putem să depăşim resentimente din trecut, atunci este cazul să căutăm în cuprinsul Sfintelor Scripturi acele fragmente ce ne vorbesc despre acest subiect. De îndată ce am identificat prin căutare astfel de paragrafe, va trebui să le studiem cu atenţie pentru a desprinde învăţătura biblică cu privire la respectivul subiect şi după aceea să aplicăm la propria noastră viaţă ceea ce am descoperit. Adăugând exerciţiul rugăciunii pentru respectiva problemă, corectându-ne viziunea conform cu ceea ce am studiat şi veghind cu atenţie la aplicarea respectivelor principii, vom ajunge să depăşim obstacolele ce păreau a fi de netrecut. Să nu uităm niciodată că adevăratele obstacole sunt în interiorul nostru, însă prin puterea Cuvântului ele vor putea fi depăşite. Saltul interior final este de fapt rezultatul nenumăratelor „salturi”, pe care le-am făcut de-a lungul vieţii în cele mai diferite situaţii. În consecinţă, nu trebuie să ne fie teamă când ajungem să ne simţim limitele, fiindcă acest lucru ne va putea conduce la primirea de energie spirituală suplimentară pentru a merge mai departe, şi de ce nu, pentru a ne autodepăşi „păşind prin credinţă” pe calea lui Dumnezeu.

 

Însă aplicarea unui astfel de procedeu va presupune efort şi dedicare. Nu există o cale mai simplă, mai comodă, astfel încât să nu fie necesar să studiem Biblia la nivel de detaliu sau să ne rugăm cu perseverenţă pentru intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră?

Cu toţii ştim din experienţă, că lucrurile de valoare în viaţă se obţin numai în urma unui efort susţinut şi constant depus pe o perioadă lungă de timp. De ce drumul către mântuire ar face excepţie de la această regulă generală? De ce să credem că vom putea merge pe calea transformării interioare, altfel decât aplicând ceea ce ştim chiar din cursul experienţei şcolare sau a celei profesionale? Răspunsul este oarecum simplu de enunţat, dar impactul său este profund, şi anume că nu vom putea să avansăm spiritual fără a face un efort special în acest sens. Sunt conştient că nu ne este simplu să ne luptăm cu indispoziţiile pe care le avem când este vorba de urmarea căii lui Dumnezeu. De multe ori ne este dificil să deschidem Biblia, dar ne este atât de simplu să apăsăm pe butonul de pornire al televizorului. Ne este atât de greu să găsim timp pentru rugăciune, dar cât de uşor ne este să vorbim mult timp la telefon sau să stăm ore în şir în faţa calculatorului conversând cu alte persoane pe diferite alte teme. De unde provine această diferenţă? De ce ne este greu să facem un lucru despre care ştim că este important, chiar vital, în timp ce altul de mult mai mică importanţă ne ocupă mai tot timpul? De ce? Pur şi simplu fiindcă aceste lucruri care ne plac, nu presupun un efort special din partea noastră, fiindcă ele se potrivesc cu înclinaţiile naturale pe care le avem.

 

Şi atunci, ce este de făcut pentru a putea contempla realitatea lucrurilor bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi? Ce se poate întreprinde pentru a cultiva acele deprinderi şi obiceiuri ce ne vor ajuta să avansăm pe calea care duce la ceruri?

În primul rând va trebui să ne fixăm nişte obiective precise de la care să nu ne abatem, indiferent de puterea presiunilor ce vin asupra noastră sau de indispoziţiile pe care le experimentăm. Dacă ne-am propus să studiem Biblia, atunci haideţi să o şi facem, dedicând cel puţin o jumătate de oră pe zi, de exemplu, pentru această activitate. Dacă dorim să ne rugăm, atunci vom stabili un timp special, care să nu fie atât de târziu încât să nu mai avem energie sau imediat după ce am vizionat la televizor ceva ce ne-a stricat dispoziţia, sau apetitul, pentru lucrurile spirituale. Dacă am ajuns într-un impas, când nu mai vedem soluţii de înaintare, atunci mai mult decât oricând este necesar să studiem în mod aplicat Sfânta Scriptură, identificând acele paragrafe care ne vor ajuta să înţelegem ce anume trebuie făcut, ce atitudini trebuie schimbate sau ce principii trebuie urmate în reformularea viziunii pe care o avem. Cu alte cuvinte, trebuie să avem un răspuns logic la situaţiile pe care le întâlnim în armonie cu credinţa pe care pretindem că o urmăm.

 

Dar s-ar putea să constatăm că nu reuşim să ne formăm astfel de obiceiuri, că ne este aproape imposibil să dedicăm un timp special pentru studiu şi rugăciune sau că alţii ne împiedică în acest sens. Ce se poate face în astfel de situaţii? Nu există nici un fel de ieşire?

Atunci când nu putem dedica un timp special pentru studiu şi rugăciune, când dispoziţiile interioare contrare sunt prea puternice pentru a le putea depăşi, sau alţii în jurul nostru ne împiedică să putem ajunge să ne închinăm lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să valorificăm oportunităţile ce ne sunt puse la dispoziţie prin providenţa divină. Astfel, vom constata că de-a lungul zilei sunt multe ocazii când avem un timp ce poate fi valorificat. De exemplu, putem citi Biblia în timp ce ne deplasăm cu mijloacele de transport în comun. Putem să ascultăm la un aparat radio Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce facem şi alte activităţi. Putem să ne rugăm ori de câte ori avem un scurt timp în mijlocul activităţilor zilnice. Fructificând la maximum aceste mici ocazii, adică „firmituri de timp” din decursul unei zile, vom vedea că se pot strânge suficient de multe „coşuri” cu experienţe spirituale autentice. Prin urmare, cred că în orice condiţie în care ne-am putea afla, vom putea identifica oportunităţi valoroase, care să ne conducă la creşterea noastră spirituală. Până la urmă, depinde doar de noi să privim la realităţile pe care le descrie Biblia şi să credem că într-o zi vom intra în ţara făgăduită. Stă în puterea alegerii noastre avansarea spirituală spre Împărăţia cerurilor, fiindcă mijloacele necesare ne-au fost puse mereu la dispoziţie. Şi nu în ultimul rând, marele „salt” interior este posibil, însumând în fiecare etapă a vieţii acele „salturi intermediare”, care au la  bază nimic altceva decât principiul de a „păşi prin credinţă”, având la bază Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Rugăciune pentru a avansa spiritual în fiecare clipă şi pentru a putea privi mereu la realitatea lucrurilor făgăduite de către Dumnezeu, văzând în mod progresiv cum acestea se apropie tot mai mult de noi, pe măsură ce ne apropiem de timpul revenirii Domnului nostru Isus Hristos.

A privi catre Imparatia cerurilor, Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin nimic
Citeşte mai mult

Calendar

iulie 2010
Lu Ma Mi Jo Vi Sâ Du
« Iun    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Arhive

Căutare

Meta

Categorii

Powered by WordPress Web Design by SRS Solutions © 2010 Conexiuni Creştine Contemporane Design by SRS Solutions
SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline