Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

În calitate de creştini este esenţial să manifestăm modul de a fi al lui Dumnezeu, caracterizat prin bunătate, îngăduinţă şi absenţa oricărei trăsături violente. Din această cauză am identificat şi cules căutând pe Internet, mai multe citate legate de subiectul nonviolenţei, spuse de către diferite personalităţi de marcă din istoria umanităţii (http://thinkexist.com/quotations/nonviolence/). Scopul este de a compara aceste gânduri cu ceea ce ne descoperă Sfintele Scripturi.

 
 „A nu răspunde cu violenţă înseamnă să preîntâmpini nu numai comiterea violenţei fizice exterioare, dar deopotrivă violenţa interioară în spirit. Nu este suficient să refuzi să iei viaţa unui om, ci deopotrivă trebuie să refuzi să îl urăşti.” - Martin Luther King, Jr.
 
De ce este necesar să veghem deopotrivă asupra manifestării exterioare şi interioare a violenţei? De ce nu este suficient să reprimăm doar ceea ce se vede, lăsând sentimentele şi gândurile noastre să se manifeste în voie?
Domnul Isus Hristos spunea că toate acţiunile noastre pornesc din interiorul nostru, din inima noastră, fapt pentru care nu va fi suficient să veghem asupra comportamentului nostru, dacă nu se va schimba ceva la nivelul motivaţiilor interioare pe care le avem. Nu este cu putinţă să dovedim suficientă stăpânire de sine pentru a ne reprima pornirile violente, dacă aceste tendinţe nu au fost deja controlate la nivelul imaginaţiei şi cugetului. În acest punct, foarte multe persoane greşesc încercând să îşi corecteze doar partea exterioară a conduitei lor. Încă o dată revin şi insist asupra greutăţii acestor cuvinte: nu este suficient să încercăm să părem mai buni, dacă în interiorul nostru nu s-a produs o mutaţie fundamentală. „Pomul bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” şi „din adâncul inimii vorbeşte gura”, prin urmare lucrarea de eliminare a violenţei din viaţa noastră trebuie să înceapă de la izvoarele vieţii. Până când gândurile noastre şi sentimentele noastre nu se vor schimba, vom rămâne aceeaşi oameni violenţi şi răi.
 
Cum putem ajunge să stăpânim violenţa interioară, pe care la început doar noi o cunoaştem? Cum putem să dăm la o parte orice fel de mânie din cugetul şi inima noastră?
A da la o parte din suflet orice urmă de mânie, reprezintă cea mai nobilă lucrare ce ne-a fost încredinţată de către Dumnezeu. Cu siguranţă că este bine să cultivăm virtuţile pozitive în genul iubirii, răbdării şi îndurării, dar toate acest lucruri vor fi compromise cât timp mai rămâne o cât de mică urmă de violenţă în interiorul nostru. Este de ajuns să avem doar câteva tendinţe, aparent nesemnificative, spre a răspunde cu mânie, astfel încât acest lucru să devină suficient pentru a compromite cultivarea trăsăturilor pozitive de caracter. Din acest punct de vedere, nu voi avea cuvinte să pot exprima pe deplin cât de important este să veghem şi să eliminăm din viaţa noastră orice urmă de violenţă.
 
Ce înseamnă să nu mai urăşti pe nici un om? Cum devine acest lucru posibil pentru noi? Cum ajungem să manifestăm sentimente opuse, de iubire şi apreciere?
Să nu mai urâm pe nimeni, şi aici includ orice lucru, nu numai fiinţele omeneşti, reprezintă un ideal tangibil prin intermediul harului lui Dumnezeu. Nu cred că vom putea să devenim asemănători cu Domnul nostru cât timp există urme de ură şi mânie în sufletul nostru. Această posibilitate este deschisă de faptul că putem să fim transformaţi, regeneraţi interior prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt. Pe de altă parte, Duhul lui Dumnezeu nu va lucra cât timp noi nu punem la lucru puterea noastră de alegere cu scopul de a cultiva sentimentele adevărului, binelui şi iubirii. Chiar dacă la început eforturile noastre se vor izbi de zidul rece al înclinaţiilor din suflet, nu va trebui să ne dăm bătuţi. „Şarpele” firii pământeşti nu cedează uşor şi fără luptă. Însă prin perseverenţă şi voinţă, având credinţă în faptul că Dumnezeu lucrează în interiorul nostru, vom constatata după un timp un progres substanţial.
 
La ce se referă Martin Luther King, când spune că trebuie să „refuzăm să urâm” pe orice om? Cum se materializează acest refuz?
Ura prinde la început chip în interior, în cugetul nostru, pornind de la anumite preferinţe pe care le avem, care însă după aceea ajung să se manifeste tot mai puternic, până când ajungem să nu mai putem suferi o anumită persoană. Dacă însă vom refuza să dăm curs sentimentelor de lipsă de simpatie, atunci vom intra pe un teren avantajos pe care vom putea să repurtăm victorii preţioase împotriva violenţei interioare. Acest refuz de a da curs cererilor naturii căzute nu va fi uşor de realizat şi menţinut, dacă nu vom exercita puterea voinţei, uneori până la modul extrem. Nu vreau să descurajez pe nimeni, dar lupta împotriva violenţei interioare este cea mai teribilă în ce priveşte miza şi consecinţele. Un creştin autentic va urca pe drumul eliminării complete a violenţei din suflet, până când lumina fără de seamăn a prezenţei divine va străluci cu putere în interiorul sufletului său. Ajuns pe o astfel de culme a experienţei spirituale, un creştin va ajunge să fie un model şi un exemplu de viaţă ce merită a fi trăită, chiar şi în mijlocul circumstanţelor actuale ale lumii.
 
Cum putem ajunge să nu mai răspundem cu violenţă, chiar şi atunci când suntem provocaţi? Ce exemplu ne-a fost oferit de către Domnul Hristos?
A nu răspunde cu violenţă atunci când eşti provocat reprezintă o ţintă pe care putem să o atingem, dacă vom căuta să cultivăm deprinderi pozitive, care să înlocuiască vechile căi de reacţie. Din nefericire, tendinţele ereditare sunt foarte puternice în manifestarea violenţei. Ba chiar aş putea spune, că în procesul selecţiei naturale din lumea noastră căzută în păcat, violenţa reprezintă calea de eliminare a celor „slabi” şi de promovare a celor „puternici”. În consecinţă, manifestarea violenţei în lupta pentru existenţă a reprezentat un criteriu de selecţie şi de supravieţuire de-a lungul timpului. În momentul când dorim cultivarea unor tendinţe opuse, cum ar fi răspunsul nonviolent, ajungem deseori în imposibilitatea faptică de a manifesta astfel de trăsături de caracter. Însă dacă vom privi la exemplul dat de către Domnul Isus Hristos, vom distinge extraordinara putere a stăpânirii de sine dovedită chiar în circumstanţe de provocare şi slăbiciune extremă.
 
Ce se va întâmpla atunci când vom ajunge să reprimăm orice formă de violenţă? Ce mărturie vom da întregii lumi asupra a ceea ce s-a întâmplat cu noi şi în interiorul nostru?
Reprimarea violenţei interioare şi exterioare va aduce un progres spiritual extraordinar, care va răsplăti pe deplin efortul investit. Când aceste tendinţe vor fi deplin stăpânite vom putea „vedea faţa lui Dumnezeu”, adică percepţia noastră asupra prezenţei divine se va întări considerabil, încât vom ajunge să trăim chiar cu conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu împreună cu noi clipă de clipă. Când violenţa interioară dispare, atunci conştiinţa puterii divine ajunge să fie tot mai clară în noi, iar credinţa ajunge să strălucească în mod deplin. Realizările spirituale care ni se păreau imposibile ajung să fie tangibile. Iar mărturia pe care o vom da înaintea întregii lumi, va fi de aşa natură, încât toţi vor cunoaşte că în interiorul nostru a început să locuiască chiar Domnul Isus Hristos.
 
Să citim în continuare din 1 Corinteni 13:4-8 „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.”
 
Ce ne spun aceste versete despre atitudinile pe care ar trebui să le cultivăm pentru a ajunge să nu mai fim violenţi în gândire şi spirit?
Atitudinile fundamentale în jurul cărora se construieşte orice fel de contracarare a violenţei, se reunesc în jurul triadei: credinţă, nădejde şi dragoste. Atunci când aceste atitudini ajung să fie cultivate în interiorul sufletului, temperamentul violent va fi adus la tăcere. Lupta interioară pentru aducerea naturii noastre în ascultare de cerinţele Cuvântului divin, nu reprezintă un lucru simplu, dar în acelaşi timp nu este ceva imposibil. Când aceste atitudini fundamentale ajung să strălucească cu putere în suflet, atunci orice formă de violenţă este adusă la lumină, expusă pentru a o putea vedea şi abandona. Dezgustul faţă de rău nu este posibil cât timp atitudinile pozitive fundamentale nu ajung să se manifeste cu putere în inima noastră. Dar atunci când trăsăturile pozitive de caracter sunt însuşite pe deplin, se descoperă cea mai de seamă putere spirituală în biruinţa asupra a tot ceea ce înseamnă întuneric şi rău.
 
Putem fi violenţi în interiorul nostru şi acest lucru să nu se vadă? Putem să manifestăm iubirea în cuget şi spirit, iar acest lucru să nu ajungă în scurt timp cunoscut de toţi ceilalţi?
„O cetate aşezată pe un munte nu va rămâne ascunsă”. Acest lucru este valabil deopotrivă pentru o fortăreaţă a răului, dar şi pentru trăsăturile pozitive pe care Dumnezeu ni le încredinţează prin intermediul Duhului Sfânt. Dacă stăpâneşte violenţa, atunci gândurile, cuvintele şi faptele vor da o mărturie mai mult decât evidentă aspra acestui lucru. Dacă însă iubirea a ajuns să se manifeste în suflet, atunci valurile calde, dar puternice, ale energiei divine se vor propaga din interiorul nostru, şi nimeni din afara noastră nu va rămâne indiferent faţă de această schimbare petrecută în inima noastră. Cred că astfel vom da cea mai puternică mărturie asupra prezenţei naturii divine în interiorul nostru, iar biruinţa interioară pe care o vom dobândi va merita efortul depus. Iubirea manifestată în spirit şi cuget va da ocazia exercitării celor mai alese simţăminte, iar bucuria şi pacea pe care le vom simţi vor întrece cu mult tot ceea ce ne-am fi putut imagina. Când violenţa dispare din suflet, orice fel de teamă încetează să mai aibă putere asupra noastră.
 
De ce iubirea se constituie ca un antidot sigur împotriva oricărei tendinţe spre mânie şi violenţă? De ce numai manifestarea ei reprezintă singura soluţie împotriva oricărei forme de violenţă?
Când iubirea preia controlul vieţii noastre, atunci violenţa este dată la o parte, iar firea pământească ajunge să fie răstignită, fără a mai ajunge să ne mai stăpânească. Calmul, bucuria şi pacea vor înlocui răceala, mânia şi supărarea. Ceea ce ne irita înainte, va ajunge să nu ne mai afecteze, fiindcă principiile naturii divine se manifestă cu putere în omul interior. Natura iubirii este opusă violenţei, fiindcă ea se bazează nu pe exercitarea puterii asupra celorlalţi, ci pe călăuzirea blândă către Dumnezeul ceresc. Iubirea divină face să se oprească răul înainte ca acesta să se manifeste. Uimirea noastră va fi mare când vom vedea că până la urmă este mai uşor să fii liniştit decât mânios, că mai la îndemână îţi este să te porţi cu bunătate decât cu ură. Şi această transformare interioară ne va conduce la o experienţă spirituală de excepţie, de care vor beneficia toţi cei care depind de noi.
 
Cum putem să ajungem să manifestăm atitudinile descrise de către apostolul Pavel în epistola sa către Corinteni? De ce iubirea reprezintă cea mai înaltă atitudine?
Atitudinile descrise de către apostolul Pavel sunt la îndemâna noastră, fiindcă prin intermediul jertfei Domnului nostru Isus Hristos, toate realizările spirituale dezvoltate în natura umană de către Fiul lui Dumnezeu, devin ale noastre. Când vorbim despre stăpânirea violenţei, de fapt facem referinţă la ceea ce a realizat Domnul Hristos pentru noi, sarcina noastră fiind doar de a primi în mod activ aceste trăsături de caracter. Între aceste înzestrări, iubirea este cea mai de seamă, fiindcă ea ne aduce în contact direct cu inima lui Dumnezeu. Când iubirea ajunge să domnească în suflet, atunci caracterul divin a fost în mod deplin restaurat. Puterea principiului iubirii este aşa de mare, încât nu lasă nici un compartiment al vieţii noastre în afara sferei sale de acţiune.
 
La modul practic, ce paşi ar trebui întreprinşi pentru a ajunge să învingem tendinţele violente sădite în interiorul nostru? Este suficientă doar stăpânirea de sine?
Stăpânirea de sine este deosebit de utilă, ca un prim pas în eliminarea violenţei din suflet, dar ea nu este suficientă, dacă nu se va uni cu însuşirea celor trei principii fundamentale: credinţa, nădejdea şi dragostea. Avem nevoie de credinţă pentru a ajunge să învingem opoziţia înverşunată a firii pământeşti, care încearcă să ne ţină în starea de robie şi de violenţă. Avem nevoie de speranţă, pentru a nu ne da bătuţi, atunci când realizările par a fi nesemnificative în raport cu efortul depus. Dar deopotrivă avem nevoie de un înlocuitor pentru violenţă, şi acesta nu poate fi decât iubirea. Când principiul iubirii ajunge să fie pe deplin însuşit, atunci exerciţiul stăpânirii de sine va fi deosebit de uşor, iar bucuria noastră va fi să putem păşi cu bucurie pe calea luminoasă a părtăşiei la natura divină. De îndată ce acest lucru se realizează în interiorul nostru, atunci nimic din tot ceea ce ni s-ar putea întâmpla de-a lungul vieţii nu ne va mai afecta în vreun fel, astfel încât să ne pierdem credinţa în Dumnezeu. Dimpotrivă, prin exemplul nostru vom ajunge să influenţăm multe persoane să urmeze calea adevărului, binelui şi dreptăţii, abandonând tot ceea ce ţine de întuneric şi rău.
 
Ce înzestrări ne pune la îndemână Dumnezeu pentru a ajunge să manifestăm iubirea în locul urii? Care este partea noastră în însuşirea acestor capacităţi de natură spirituală?
Iubirea pe care ne-o oferă Hristos are un izvor supranatural, chiar la tronul lui Dumnezeu. Când ajungem să înţelegem acest adevăr, atunci se produce această schimbare extraordinară ce se numeşte „naştere din nou”. Atunci, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru, vom ajunge să manifestăm în mod constant iubirea divină, fără a mai fi afectaţi de răutatea ce abundă în jurul nostru. Atunci vom ajunge să fim calmi în mijlocul celei mai teribile încercări. Atunci puterea divină se va manifesta nestingherit în interiorul nostru, iar înzestrările naturii divine, prin intermediul darurilor spirituale, ne vor conduce la înălţimi spirituale de negândit. Cred că nu avem o idee clară asupra a ceea ce Dumnezeu va face pentru noi, dacă ne vom lăsa câştigaţi de către harul Său minunat. Abia când vom ajunge să permanentizăm experienţa comuniunii cu Dumnezeu, vom putea să distingem avantajele ce decurg din a fi bun, tolerant faţă de semeni şi lipsit de orice formă de violenţă. Abia atunci vom putea înţelege că viaţa, chiar şi cea de pe pământ, merită să fie trăită la potenţialul ei deplin.
 
Rugăciune pentru a ajunge să dăm la o parte din viaţa noastră orice formă de răutate şi violenţă, începând cu gândurile noastre şi continuând cu ceea ce vorbim şi facem, cu scopul de a-L reprezenta pe Hristos în mijlocul acestei lumi.
Nu este simplu să menţinem o atitudine pozitivă, atunci când trecem prin diferite dificultăţi. Diversitatea situaţiilor pe care le întâlnim ne solicită capacitatea de adaptare la maximum. Însă apelând la cuvintele Sfintelor Scripturi vom reuşi să învingem indiferent de ocazie. De data aceasta am selectat o altă relatare intitulată „La sfârşit de zi”:
 
„Mi-am început ziua mult prea obosit pentru a mă gândi la altceva decât la faptul că trebuia să ajung la timp la şcoală. După aceea, întreaga zi m-am străduit să manifest cea mai pozitivă atitudine de care eram capabil, încercând să am încredere în ceilalţi şi să mă comport conform cu aşteptările celor din jur. În cele din urmă m-am întors acasă şi ajuns în cameră, m-am privit în oglindă. Nu am putut să nu remarc expresia feţei mele, ce trăda o dezamăgire profundă. Era acea imagine pe care nimeni, inclusiv părinţii mei, nu aveau cum să o ştie. Cei din jur îşi pun încrederea în mine şi se aşteaptă tot timpul ca eu să mă conformez aşteptărilor din partea lor, în ciuda faptului că gândurile mele sunt cu totul altele. Internet-ul este singurul loc unde pot să fiu sincer faţă de lume şi să-mi mărturisesc povara zilelor ce mă apasă încercând să fiu altul decât eu însumi.” 
 
De ce avem tendinţa de a impune standarde celorlalţi, ignorând ceea ce ei simt sau gândesc? De ce nu ne interesează simţămintele celor faţă de care avem sub o formă sau alta putere şi autoritate?
Cu siguranţă că orice elev a experimentat simţăminte de frustrare în genul celor surprinse în această relatare. Reacţiile pot fi dintre cele mai variate, de la murmur şi răzvrătire la complacere şi acceptare pasivă. Ceea ce însă mi se pare important în această relatare, se referă la faptul că este posibil să fii părinte, iar alteori profesor, sau cadru didactic, şi să nu fii în stare să înţelegi simţămintele celui care îţi este copil, sau elev. Multe dintre tensiunile ulterioare ar fi rezolvate, dacă din copilărie ar exista un dialog direct şi sincer dintre adulţii cu autoritate şi copii. Cerinţa de supunere necondiţionată a unui copil faţă de cerinţele celor mai mari ca vârstă, nu reprezintă cea mai bună abordare, dacă nu este însoţită de dialog, simpatie şi explicarea raţiunilor pentru care este necesar aşa ceva. Însă acest lucru necesită timp, răbdare şi multă sensibilitate din partea celor care vor să se apropie de lumea interioară a celor ce le sunt pentru o vreme încredinţaţi spre creştere.
 
Care ar fi elementele cheie ale relatării pe care o studiem în aceste clipe? Care ar putea fi acele lucruri ce declanşează astfel de simţăminte şi de tensiuni interioare, greu de suportat?
În lumea celor mari este posibil să îţi faci cunoscut dezacordul sub diferite forme. Astfel, de la exprimarea verbală a refuzului, la contestarea în instanţă, grevă sau demisie, surprindem o mulţime de metode pentru a pune capăt unei situaţii fără ieşire. Dar pentru un copil lucrurile sunt mai delicate. El este dependent de adulţi. El nu se poate descurca de unul singur. Şi de aceea, el este deosebit de vulnerabil în faţa abuzurilor ce vin din partea celor de care depinde în modul cel mai direct. Putem să condamnăm pe acei părinţi ce abuzează sub diferite forme de copiii lor, dar cât de greu ne dăm seama că lipsa unei comunicări reale dintre părinţi şi copii, deschide uşa către abuzuri mai subtile, dar la fel de dureroase. Cred că suferinţa cea mai mare pe care o poate avea un copil, este de a conştientiza faptul că nu poate să comunice eficient cu adulţii şi mai ales cu proprii săi părinţi. Faptul că încă din copilărie suntem siliţi să purtăm măşti, reprezintă cauza multor rele de mai târziu. Prin urmare, elementele cheie ale relatării se referă la lipsa de comunicare, la purtarea măştilor de tot felul şi la suferinţa de a şti că nu ai nici o şansă de a fi înţeles.
 
Să citim acum din Sfânta Scriptură din Psalmul 139:1-6: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca să o pot prinde.”.
 
Cum putem realiza o legătură dintre situaţia pe care am analizat-o şi ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Cum poate fi contracarată suferinţa neînţelegerii din partea celorlalţi?
Privind cu atenţie la aceste versete, vom distinge forţa de excepţie a afirmaţiilor Scripturii. Astfel, înţelegem că Dumnezeu este Singurul care ne înţelege cu adevărat. El ne-a creat. Indiferent de mediul în care am crescut, nu suntem rezultatul hazardului, ci al acţiunii puterii Sale creatoare. Într-o anumită ocazie Domnul Hristos spunea celor care îşi pierduseră credinţa că „până şi firele de păr din cap ne sunt numărate”. În limbajul modern, am putea spune că până şi ultima genă sau cromozom din structura noastră a fost modelată de către puterea lui Dumnezeu, pentru a ne conferi o identitate unică de copiii ai Săi. Dar acest fragment biblic nu se limitează doar la acest aspect, oarecum pasiv al înţelegerii modului în care am fost creaţi de către Dumnezeu. Mai departe se afirmă că El ne înconjoară din toate părţile şi Îşi pune mâna Sa protectoare peste noi. Adică, El intervine în favoarea noastră. Iar dacă un copil, neglijat sau puţin înţeles de adulţi, ar avea ocazia să citească şi să înţeleagă aceste versete, atunci ar ajunge să se încreadă în Dumnezeu cu toată inima sa şi mulţi oameni gen Samuel, David sau Daniel am avea în lumea noastră. Biblia este anume întocmită şi pentru adulţi, dar şi pentru copii, indiferent de vârstă.
 
Cum pot fi redate în mod amplificat aceste versete, pentru a avea un înţeles mai clar al învăţăturii ce ne este descoperită prin Cuvântul lui Dumnezeu?
Dacă vom studia cu atenţie aceste versete, atunci vom înţelege faptul că Dumnezeu ne cercetează de aproape, vine alături de noi, ne înţelege şi acţionează în favoarea noastră. Indiferent de situaţia în care ne-am putea găsi, El cunoaşte toate problemele noastre. Frământările pe care le avem nu Îi rămân ascunse. Tensiunile interioare pe care le simţim, nu Îi sunt necunoscute. Indiferent ce facem, El este prezent şi cunoaşte totul. Până şi gândurile Îi sunt cunoscute. De aceea, El este Singurul care ne înţelege pe deplin şi poate veni în ajutorul nostru. Însă deopotrivă cu această cunoştinţă, El intervine în favoarea noastră. Dacă am avea tot timpul în mintea noastră această învăţătură, atunci niciodată nu am ajunge în situaţii fără ieşire, fiindcă puterea divină s-ar manifesta în favoarea noastră într-un mod extraordinar şi pe deplin. Există o providenţă specială ce se împlineşte cu cel care se încrede cu totul în Dumnezeu.
 
Ce ne spun aceste versete despre ce înseamnă să ne încredem pe deplin în Dumnezeu? Care ar fi roadele unei astfel de încrederi necondiţionate?
Întreaga Scriptură ne oferă dovezi la fiecare pas pentru a ne încrede pe deplin în Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl nostru. Indiferent de situaţiile prin care trecem în viaţă, noi ar trebui să rămânem cu o încredere fermă în El şi în intervenţia Sa în favoarea noastră. Voi insista din nou asupra acestui aspect. Închinarea la Dumnezeu nu se rezumă doar la convingerea că El există şi este prezent împreună cu noi. Aceasta este doar o jumătate din măsura deplină a ceea ce înseamnă credinţă. Încrederea deplină în Dumnezeu se manifestă prin faptul că El intervine în favoarea noastră, corespunzător cunoştinţei ce o are despre noi. Abia având o astfel de viziune putem să ajungem la treapta desăvârşită a încrederii necondiţionate. Iar rezultatele vor fi extraordinare, fiindcă vom deveni martorii lucrurilor mari pe care Dumnezeu le va face în favoarea noastră.
 
Cum poate fi personalizat înţelesul acestor versete la situaţia fiecăruia dintre noi? Cum ar trebui să ne exprimăm credinţa într-un Dumnezeu care deopotrivă ne cunoaşte şi intervine în favoarea noastră?
Ca o exprimare a credinţei pe care o avem în Dumnezeu, am putea să formulăm următoarea exprimare: „Dumnezeu mă cercetează de aproape, mă înţelege şi vine alături de mine. Indiferent cât de dificile ar fi situaţiile prin care trec, El totuşi rămâne aproape şi îmi oferă mângâierea Sa. Chiar dacă de multe ori simt că nu mai pot face faţă realităţii prezente, chiar dacă uneori simt că pur şi simplu nu mai pot să merg mai departe, El rămâne totuşi alături de mine şi îmi oferă puterea Sa. Intervenţiile Sale minunate în favoarea mea îmi aduc bucurie, pace şi o nădejde fermă. Chiar dacă toţi cei din jur nu mă înţeleg, chiar dacă rămân singur cu gândurile mele, El totuşi continuă să îmi asculte cugetul şi să mă accepte aşa cum sunt. Înaintea Sa nu trebuie să port nici un fel de mască, fiindcă El este un Dumnezeu bun şi îndurător. El niciodată nu mă va părăsi, iar încrederea mea în El va creşte tot mai mult.”.
 
Cât de important este să ne exprimăm prin cuvinte pline de credinţă atunci când gândim sau când vorbim unii cu alţii? Care ar fi rezultatul direct al acestui lucru?
Dacă am urma sfatul biblic şi am cultiva exprimarea credinţei în Dumnezeu atât în cugetare, cât şi în vorbire, am ajunge să ne încredem tot mai mult în El şi să vedem modul în care El intervine în favoarea noastră. De fapt, când vorbim despre intervenţia Sa în pentru noi, nu facem referire la ceva ce nu există. Aici nu este loc pentru autosugestie sau „gândire pozitivă” şi atât. Dimpotrivă, ne gândim la cultivarea capacităţii de a vedea intervenţia Sa în favoarea noastră, de ridicarea acelui „văl”, ce ne împiedică să avem o imagine deplină asupra a ceea ce face tot timpul Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Exprimarea credinţei nu face altceva decât să pună în evidenţă, iar alteori să ne pregătească inima şi mintea, pentru a putea percepe realitatea providenţei divine ce este pusă în mişcare pentru noi într-un sens cu totul special, atunci când manifestăm încredere deplină în El.
 
Iar acum am ajuns la momentul reformulării exprimării negative citite mai devreme. Cum ar putea fi corectată pentru a reflecta ceea ce am înţeles prin studierea Sfintelor Scripturi?
„De fiecare dată când sunt la începutul unei noi zile, mă gândesc cât de minunat este faptul că Dumnezeu mi-a dăruit bucuria de a avea parte de darul vieţii. Când merg la şcoală, impresii luminoase vin asupra mea atunci când disting realitatea prezenţei Sale împreună cu mine. Experienţe deosebite stau înaintea mea şi acest lucru mă determină să mă exprim într-o manieră plină de bunăvoinţă faţă de ceilalţi, indiferent dacă sunt profesori sau colegi. Ajungând din nou acasă, mă bucur de privilegiul de a avea un cămin în care să locuiesc, părinţi care să se îngrijească de mine, iar când mă privesc în oglindă văd un chip plin de lumină, ce a cules razele speranţei şi încrederii pe care le-a întâlnit de-a lungul zilei. Această imagine pe care o văd, nu este altceva decât reflectarea a ceea ce sunt şi a ceea ce devin tot mai mult cu fiecare clipă. Vreau să aduc bucuria şi încrederea oriunde mă aflu, iar faptele mele să reflecte gândirea mea. Iar atunci când vin înaintea calculatorului, pentru a-mi împărtăşi experienţa vieţii pe Internet, doresc să aduc speranţă, încredere şi bucurie pentru toţi cei care vor citi aceste rânduri.”
 
Cât de important este să ne exprimăm recunoştinţa faţă de ceea ce Dumnezeu ne oferă în fiecare zi? Cum se poate ajunge la trăirea constantă a unei astfel de atitudini?
Am putut observa că aceleaşi realităţi ne pot conduce, în funcţie de atitudinea pe care o avem, la o experienţă spirituală înălţătoare sau dimpotrivă la un simţământ trist şi cenuşiu. Dacă însă vom cultiva recunoştinţa faţă de Dumnezeu în legătură cu providenţa Sa de zi cu zi, atunci vom ajunge să ne dezvoltăm interior într-un mod remarcabil. Dar mai mult decât atât, vom ajunge să gustăm în mod progresiv providenţa specială a lui Dumnezeu, destinată doar celor care au o credinţă deplină în El. Astfel, vom ajunge să ne însuşim clipă de clipă bucuria de a trăi şi de a privi într-o manieră pozitivă experienţa vieţii. Putem să manifestăm în mod constant această atitudine, doar în măsura în care o vom cultiva într-un mod perseverent, revenind ori de câte ori deviem de la ţinta de a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru fiecare lucru pe care El în realizează în viaţa noastră.
 
Ce acţiuni concrete se pot întreprinde pentru a ajunge să ne exprimăm în mod pozitiv în legătură cu fiecare clipă a vieţii noastre? Cum vom putea să cultivăm această deprindere?
Orice deprindere se cultivă prin exerciţiu. Prin urmare, nu vom vorbi de aşteptarea momentelor când ne simţim „în formă”, ci dimpotrivă, vom cultiva această atitudine de recunoştinţă în toate ocaziile pe care le întâlnim. La modul concret, este bine să limităm exprimările ce au o conotaţie negativă. Putem să relatăm lucruri neplăcute. Uneori chiar este necesar acest lucru. Dar mare atenţie la tonul în care relatăm acele aspecte ce sunt negative. Prea adesea ne lăsăm „luaţi de val” şi amestecăm simţămintele noastre în relatarea unor anumite fapte. Pe de altă parte, ar trebui să nu lăsăm să treacă nici o experienţă pozitivă, fără să o exprimăm în vreun fel printr-un gând, o vorbă sau chiar un gest.
 
Ce exemple concrete ar putea fi oferite cu scopul cultivării atitudinii de recunoştinţă? Cum am putea să ajungem să fim fericiţi în mijlocul unei lumi în care binele şi răul coexistă?
De regulă, suntem atât de orbiţi de problemele noastre, încât nu mai distingem farmecul naturii, albastrul cerului de deasupra noastră, formele plăcute ale norilor, mireasma plăcută a florilor, imaginea plină de viaţă a pomilor înverziţi şi altele în felul acesta. De asemenea, ori de câte ori avem ocazia să ne hrănim, este bine să ne gândim că acest lucru a fost posibil fiindcă Dumnezeu s-a îngrijit ca noi să nu ducem lipsă de alimente. Ori de câte ori primim salariul ce ni se cuvine, ar trebui să realizăm că dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat putere şi sănătate, nu ar fi fost cu putinţă să avem un loc de muncă. Şi sunt multe alte experienţe în genul acestora, pe care ar trebui să nu le lăsăm să treacă fără a ne exprima aprecierea şi mulţumirea. Şi dacă vom veghea ca astfel de cuvinte să fie spuse în toate ocaziile pe care le întâlnim, atunci, nu după mult timp, vom ajunge să experimentăm bucuria de a trăi în mijlocul circumstanţelor concrete ale vieţii. Creştinismul nu reprezintă doar o concepţie despre lume şi viaţă, ci deopotrivă el este o experienţă vie a comuniunii cu principiile spirituale descoperite prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci când vom ajunge în acest punct, vom descoperi că viaţa are sens, merită să fie trăită, iar realitatea zilnică nu va face decât să dea un contur tot mai luminos mărturisirii de credinţă pe care o avem tot timpul în noi.
 
Rugăciune pentru a aduce în armonie viaţa noastră cu descoperirea adevărului Cuvântului divin şi deopotrivă pentru cultivarea bucuriei de a trăi în mijlocul circumstanţelor concrete prin care trecem, şi de a face pe ceilalţi fericiţi în trecerea noastră prin această lume.
Cu siguranţă că nu este simplu să îţi menţii o viziune pozitivă asupra vieţii, atunci când adversităţi de tot felul vin asupra ta. De aceea, vom prelua exprimarea unor astfel de simţăminte ce ne copleşesc de multe ori, întunecând bucuria de a trăi pe care ar trebui să o manifestăm în mod constant. Titlul acestei relatări se numeşte „Dezamăgire”:
 
„Sunt convins că în permanenţă îi voi dezamăgi pe ceilalţi …  întotdeauna voi fi pentru ei ca o persoană care a eşuat pe drumul vieţii. Niciodată nu voi putea să fiu aşa cum doresc cei din jurul meu. Dealtfel, şi faţă de mine mă simt dezamăgit. Nimic din ce îmi doresc nu se realizează. Sunt cu totul o mare dezamăgire pentru această viaţă.”. Acestea par a fi cuvinte scrise de un adolescent, însă mărturisirea în cauză este făcută sub semnul anonimatului.
 
De ce s-ar exprima cineva în felul acesta? Cum am putea înţelege mai bine mecanismul dezamăgirii? Poate exista o cauză de natură spirituală pentru astfel de simţăminte?
În primul rând, nu ne vom propune o explorare de natură psihologică a problematicii, dealtfel destul de complexe, a sindromului dezamăgirii. Însă, vom căuta să înţelegem în ce măsură învăţătura oferită de către Sfintele Scripturi ne va veni în ajutor pentru a depăşi astfel de probleme de natură interioară, care în mod clar au legătură şi cu partea spirituală. Dacă vom privi cu atenţie asupra acestor cuvinte, atunci vom distinge reluarea ideii de dezamăgire în raport cu ceilalţi, cu sine şi chiar cu conceptul de viaţă. Nu avem detalii pentru a înţelege cauzele unor astfel de afirmaţii, dar se poate observa că există o tensiune între ceea ce aşteaptă ceilalţi de la tine şi ceea ce eşti cu adevărat, între ceea ce doreşti să devii şi ceea ce se reuşeşti să fii în cele din urmă. Iar în final, între un anumit ideal de a trăi şi ceea ce se întâmplă în realitate. Când se fac astfel de confruntări între aspiraţii şi realizări, este posibil ca oricare dintre noi să fie confruntat cu un simţământ mai mult sau mai puţin accentuat de dezamăgire. Experienţa vieţii pare a fi în mare măsură inferioară aşteptărilor noastre.
 
Să citim acum din Psalmul 30:11-12 „11 Şi mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ţi cânte, şi să nu stea mută. Doamne Dumnezeule, eu pururi Te voi lăuda!”. De asemenea, din Psalmul 34:4-6 „4 Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele. 5 Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine. 6 Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate necazurile lui.”
 
Ce conexiuni biblice am putea identifica cu scopul de a remedia o astfel de situaţie, în care suntem confruntaţi cu simţăminte puternice de dezamăgire? Cum ne poate ajuta studiul Sfintelor Scripturi?
Dacă vom studia cu atenţie aceste versete, vom înţelege că atunci când ne întoarcem „privirea către Dumnezeu”, o schimbare interioară profundă se realizează. Această temă apare destul de frecvent în cuprinsul cărţii Psalmilor. De multe ori psalmistul se apropie cu durere în suflet de Templul lui Dumnezeu, pentru ca ajungând în acel loc să descopere că de fapt toate lucrurile sunt sub stăpânirea Celui Prea Înalt. Din această cauză finalul nu poate fi decât unul slăvit pentru cel care îşi pune încrederea în Cel ce stăpâneşte în ceruri şi pe pământ. Soluţia oferită pentru situaţiile de dezamăgire, când orizontul vieţii se întunecă, este astfel în mod clar subliniată şi anume prin întoarcerea la Dumnezeu, prin comuniunea cu El, putem depăşi orice fel de simţăminte ce ar încerca să ne doboare.
 
De ce este atât de important să ne învingem temerile, dezamăgirile şi simţămintele negative pe care le avem? De ce nu putem să fim cu adevărat creştini, cât timp ne lăsăm dominaţi de astfel de impresii?
Închinarea la Dumnezeu presupune bucurie în orice vreme. Aduceţi-vă aminte de apostolul Pavel, care fiind aruncat în închisoare, continua să Îl laude pe Dumnezeu şi să se bucure fiindcă suferea batjocura lui Hristos. Atunci când te afli în comuniune cu Dumnezeu, totul apare în adevărata sa lumină. Nu ne mai interesează nici ce cred alţii despre noi, nici standardele necorespunzătoare ce ne-au fost puse înainte. Îl vedem pe Dumnezeu care ne iartă, ne înţelege, ne primeşte şi ne ridică din ţărână. Experimentăm revărsarea plină de putere a Duhului Sfânt în inima noastră. Această transformare lăuntrică nu rămâne fără ecou în viaţa pe care o trăim. Chipul se luminează, faţa se destinde. Înfăţişarea devine radioasă şi plină de bucurie. Ceva se întâmplă în interiorul nostru, fiindcă intrăm în posesia unei comori lăuntrice fără egal. Mărgăritarul de mare preţ al cunoaşterii de Dumnezeu străluceşte din interiorul inimii noastre. Astfel, suntem învioraţi şi întăriţi să facem faţă oricărei experienţe prin care s-ar putea să fim chemaţi să trecem în această viaţă. Oferta divină este prin urmare atractivă şi trebuie doar să o primim.
 
Cum putem înţelege mesajul divin exprimat prin versetele amintite? Cum putem ajunge să ne bucurăm de experienţa vieţii pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu?
Dacă vom citi cu atenţie, vom observa că există o „prefacere lăuntrică” oferită de către Dumnezeu celui ce vine înaintea Sa. Această schimbare a dispoziţiei interioare se realizează prin intermediul închinării la Creatorul nostru ceresc. O redare amplificată a acestor versete ar fi următoarea: “Orice tristeţe a sufletului şi orice amărăciune pot fi vindecate atunci când venim înaintea lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare ar fi suferinţa ce ne întristează faţa, când venim în contact cu Dumnezeu vom descoperi vindecarea ce ne este oferită. Atunci, bucuria va lua locul întristării, iar inima noastră se va umple de bucurie şi laude la adresa Domnului nostru ca o pregustare a destinului veşnic în Isus Hristos. Dumnezeu ne răspunde atunci când Îl căutăm, ne izbăveşte de toate temerile pe care le-am putea avea. Lumina bucuriei ia locul întunericului ce ne cuprinde sufletul. Niciodată Domnul nostru nu ne va dezamăgi, ci El ne va scoate la un loc larg din orice necaz ce ar putea veni asupra noastră.”
 
În ce sens noţiunea de Templu ne ajută să depăşim dificultăţile cauzate de temerile ce vin cu putere asupra noastră? Ce ar însemna Templul pentru noi, astăzi?
Templul era locul în care închinătorii se întâlneau cu Dumnezeu prin rugăciune, laudă şi sacrificiile ce erau aduse ca exprimare a credinţei în îndurarea divină. Sub o formă sau alta, religia era concentrată pe ceea ce se desfăşura în Templu, iar învăţătura pe care o primeau cei care luau parte, era de natură să îi transforme pentru a putea sta înaintea unui Dumnezeu sfânt. Această experienţă spirituală avea un efect înălţător asupra întregii vieţi. Am putea spune că un adevărat închinător ajungea să experimenteze o regenerare interioară, o adevărată „naştere din nou”. Pentru noi, astăzi, noţiunea de Templu nu se mai aplică neapărat unui loc, ci mai degrabă experienţei de transformare interioară ce se produce ori de câte ori ne îndreptăm cugetele către Dumnezeu. Templul este într-un anumit sens în interiorul nostru. Bineînţeles, mă refer la noţiunea de „Templu al Duhului Sfânt”. Pe de altă parte, Templul face referinţă şi la realităţile extraordinare ce se desfăşoară înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, aflat în ceruri.
 
Cum se poate personaliza studiul pe care l-am realizat? Cum putem avea un înţeles pentru fiecare dintre noi, adecvat personalităţii noastre şi modului nostru de a fi?
De fiecare dată când ajungem să examinăm un anumit subiect biblic, este bine să ajungem la etapa personalizării a ceea ce am studiat. Astfel, pe baza a ceea ce am înţeles din versetele anterioare, exprimarea personalizată ar putea fi următoarea: „Indiferent cât aş fi de întristat, oricât de mare ar fi amărăciunea pe care o simt în suflet, atunci când vin înaintea lui Dumnezeu voi putea să experimentez vindecarea deplină. Când privesc la Creatorul nostru ceresc, atunci bucuria vine asupra sufletului meu, ca o pregustare a destinului veşnic în Isus Hristos. Atunci, lauda va lua locul tânguirii, iar siguranţa faptului că Dumnezeu îmi răspunde, că îmi aude glasul, va da la o parte orice fel de temere care îmi stăpâneşte sufletul. Lumina bucuriei va lua locul întunericului ce mă împresoară, iar Domnul va deschide un loc larg înaintea mea. Nici un necaz nu va mai fi în stare să îmi răpească această experienţă lăuntrică, fiindcă Dumnezeu va fi cu mine mereu.”
 
Luând în considerare toate aceste lucruri, cum am putea reformula exprimarea negativă de la început, cu scopul de a reflecta transformarea interioară pe care am experimentat-o prin închinarea la Dumnezeu?
Exprimarea pozitivă a redării sentimentelor, care iniţial conduceau la dezamăgire, ar putea fi următoarea: „Am convingerea că niciodată nu voi fi respins de către Dumnezeu, atunci când vin cu încredere înaintea Sa. Chiar dacă persoanele care sunt în jurul meu vor gândi defavorabil despre mine, eu totuşi voi continua să merg înainte cu speranţă şi bucurie pe drumul vieţii. Nu mă mai interesează decât să cunosc tot mai mult pe Dumnezeu şi să mă conformez modelului pe care El mi-l descoperă prin intermediul Sfintelor Scripturi. Acum sunt convins că orice dorinţă curată se va realiza, iar viaţa pe care o trăiesc nu va mai fi niciodată o dezamăgire pentru mine, în lumina descoperirii divine pe care o am mereu înaintea mea.”
 
Este uşor sau greu să facem această trecere de la întuneric la lumină, de la dezamăgire la încredere? Este posibil sau nu să experimentăm o astfel de transformare lăuntrică?
„Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. Personal, cred că nu este nici imposibil, nici greu să trecem de la întuneric la lumină. Partea negativă este întotdeauna dificilă, dureroasă şi generatoare de insatisfacţie lăuntrică. Însă partea pozitivă aduce bucurie, pace şi realitatea transformării după modelul divin. Prin urmare, cred că până la urmă este vorba doar de anumite deprinderi ce trebuie să le cultivăm, astfel încât viaţa noastră să fie transformată. Cum poate fi atât de simplu? Răspunsul rezidă în faptul că Isus Hristos a murit pentru noi, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, de unde ne călăuzeşte către viitoarea realitate cerească. Atunci când intrăm în „Templul lui Dumnezeu”, atunci când ne plecăm cu credinţă înaintea Tatălui ceresc, vom experimenta eliberarea de orice fel de temere care ar încerca să ne împresoare. Bucuria vieţii va lua locul întristării, iar fericirea ce vine din ceruri ne va aduce pace şi tărie pentru a merge pe calea desăvârşirii în Isus Hristos, Domnul nostru.
 
Dar este suficient să exprimăm pozitiv realităţile dificile pe care le întâlnim, având drept bază afirmaţiile Sfintelor Scripturi,? Nu este necesar să trecem şi la acţiune, pentru a da la o parte cauzele ce produc astfel de simţăminte?
Întotdeauna va exista o lucrare pe care trebuie să o realizăm de unii singuri. Prin urmare, nu este suficient doar să curăţăm exprimarea vorbirii şi a gândurilor noastre, fiindcă de multe ori impresiile negative sunt cauzate de anumite deprinderi necorespunzătoare pe care le avem. Aşadar, trebuie să ne revizuim viaţa pentru a putea observa în ce măsură anumite obiceiuri pe care le-am cultivat, ne-au condus către dezamăgire şi impresii negative. De exemplu, este posibil ca stilul nostru de viaţă să fie necorespunzător. Dacă întreaga zi este plină cu tot felul de activităţi, ce ne împiedică să avem momente de închinare, atunci cu siguranţă că vom ajunge să fim epuizaţi fizic şi spiritual. De aici este doar un simplu pas către latura negativă, ce ne va stăpâni prin intermediul unor impresii distructive şi auto-distructive. Cred că trebuie să ne reformăm serios activităţile zilnice pentru a putea să ne închinăm lui Dumnezeu, astfel încât să trăim experienţa regenerării interioare.
 
Dar dacă ne vom planifica ziua corespunzător, dacă vom studia Biblia şi ne vom închina lui Dumnezeu seara şi dimineaţa, va fi suficient pentru a face faţă provocărilor cărora trebuie să le facem faţă?
Providenţa divină are aspecte pasive, la care nu avem nici un fel de contribuţie, şi aspecte active, ce implică efortul nostru de voinţă şi de cooperare. De aceea, nu este suficient doar să studiem şi să ne rugăm, ci va fi necesar ca în mijlocul experienţei zilnice să manifestăm principiile divine. Printr-o veghere atentă asupra realităţilor pe care le întâlnim şi deopotrivă asupra stărilor interioare prin care trecem, este posibil să trecem cu succes indiferent de situaţie. Prin experimentare şi exerciţiu în timp, perseverând, vom ajunge să depăşim cauzele ce produc dezamăgire şi impresii negative. Astfel, vom ajunge să trecem de partea binelui, iar bucuria vieţii se va manifesta chiar şi în mijlocul celor mai teribile evenimente. Prin stăpânire de sine, ce se dobândeşte ca efect al exercitării credinţei, vom ajunge să dominăm şi să eliminăm din viaţa noastră simţămintele rele, ce altfel ne vor otrăvi viaţa, răpindu-ne bucuria de a trăi.
 
Dacă lucrurile sunt aşa de clare, de ce totuşi există atât de multă ignoranţă asupra vindecării ce ne este oferită prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu?
Din nefericire, există o înţelegere deficitară a Sfintelor Scripturi. Prea adesea, studiul biblic este asociat unei experienţe ascetice, rupte de realitatea zilnică. Nu este nimic mai fals. Biblia a fost oferită pentru nevoile noastre de zi cu zi. Ea ne-a fost furnizată ca un ajutor practic pentru problemele pe care le întâlnim în această lume a binelui şi răului. De aceea, prin intermediul unui studiu biblic aplicat vom ajunge să experimentăm vindecarea şi transformarea interioară. Acest lucru va avea un impact direct asupra vieţii pe care o trăim. Vom ajunge să fim tot mai puternici în lupta cu realităţile negative şi vom înfrânge orice formă de păcat ce ar veni asupra noastră. În plus, bucuria va lua locul întristării, încrederea va da la o parte frica, iar speranţa va învinge dezamăgirea. Este chiar atât de simplu? Biblia ne spune că da, fiindcă Isus Hristos este viu şi mijloceşte pentru noi. Biruinţa spirituală este o experienţă simplă şi accesibilă pentru fiecare dintre noi, deoarece Hristos a făcut accesibil acest lucru pentru orice om. Să nu subestimăm niciodată puterea darului făcut de către Tatăl ceresc în Isus Hristos. Mântuirea nu reprezintă un proces complicat, deoarece partea dureroasă a fost deja realizată prin lucrarea lui Hristos. De ce să pierdem această ocazie? De ce să nu trăim experienţa bucuriei de a trăi pentru Dumnezeu şi pentru toată eternitatea?
 
Rugăciune pentru a învinge orice fel de dezamăgire şi de impresie negativă ce ar veni asupra noastră, prin aplicarea învăţăturilor Sfintelor Scripturi şi printr-o închinare transformatoare la Dumnezeu.
Vom continua studiul nostru aplicat asupra exerciţiului de a privi în mod pozitiv propria viaţă având drept fundament ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, vom mai prelua o relatare intitulată „Simţăminte de îngrijorare şi teamă”. Conţinutul ei succint este următorul:
 
„Îmi este aşa de teamă când mă gândesc la viitor. O mulţime de simţăminte rele mă copleşesc până când am senzaţia că nu voi mai putea face faţă. Toate îngrijorările apar în culori vii înaintea mea şi mă văd expus, vulnerabil, fără vreo şansă de a trece cu bine. Uneori încerc să mă îmbărbătez spunând că oricum „ce va fi va fi”, dar cu toate acestea nu reuşesc să înving sentimentul prăbuşirii într-un neant fără întoarcere. De ceea ce îmi este teamă, acel lucrul se întâmplă. Ce aş putea să fac pentru a evita această situaţie? Cum să mă mai pot bucura de viaţă?”
 
De ce apar astfel de simţăminte şi îngrijorări atunci când ne raportăm la viitor? Care ar putea fi cauza declanşatoare şi cum am putea să o identificăm cu precizie, pentru a putea găsi remediul potrivit?
Dacă omul nu ar fi căzut sub puterea neascultării de Dumnezeu, atunci sentimentele de îngrijorare şi teamă nu ar mai fi existat pe pământ. În cazul anterior relatat se poate observa că persoana în cauză nu reuşeşte să găsească resurse interioare suficiente pentru a învinge simţămintele de nesiguranţă. Cred că prin astfel de situaţii trecem cu toţii în diferitele etape ale vieţii, însă de cele mai multe ori reuşim să ignorăm necunoscutul ce se întinde înaintea noastră. Dar când apare o criză majoră, acest vârtej năucitor ne cuprinde şi ajungem la marginea abisului disperării. O cauză declanşatoare se regăseşte în lipsa unui reper sigur cu privire la viitor. Este ca şi cum o navă ar dori să urmeze un curs de navigaţie, dar fără a avea un reper de încredere asupra traseului ce trebuie urmat, în timp ce în jur se profilează o mulţime de stânci, în care este uşor să te loveşti. Aici este de fapt problema centrală, şi anume că avem nevoie de repere sigure plasate în timpul ce stă înaintea noastră. În lipsa lor, ne pierdem simţul de orientare şi navigăm la întâmplare, riscând şi încercând.
 
Dar cum putem explora viitorul? Cum putem avea un reper sigur înaintea noastră, faţă de care să ne raportăm? Este posibil aşa ceva?
În acest moment aş putea spune că acest lucru „la om este cu neputinţă”, însă „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”, inclusiv stăpânirea viitorului. Fără Dumnezeu nu putem avea nici un fel de siguranţă cu privire la viitor. Oameni aflaţi în culmea gloriei şi a puterii, s-au prăbuşit într-o clipă şi au încetat să mai existe. Civilizaţii înfloritoare, clădite pentru mii de ani, au sucombat într-un timp foarte scurt, în mod neaşteptat. Fără Dumnezeu nu există siguranţă deplină şi nici viitor. Dar pe de altă parte, mesajul Scripturii se regăseşte în faptul că există un viitor extraordinar pentru adevăraţii închinători, pentru cei care primesc Evanghelia Împărăţiei. Acesta este reperul sigur ce se află înaintea noastră, iar venirea aceste Împărăţii ne poate oferi o bază pentru tot ceea ce încercăm să clădim în această viaţă. Aşa cum am mai afirmat, viitorul aparţine celor ce au credinţă în Dumnezeu. Dacă eliminăm acest lucru, atunci nu avem un viitor de durată, ci neantul stă înaintea noastră.
 
Cu scopul de a explora acest concept al reperelor sigure oferite de către Dumnezeu, vom citi din Isaia 26:1-4 „1 În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în ţara lui Iuda: Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri şi întăritură. 2 Deschideţi porţile, ca să intre neamul cel neprihănit şi credincios. 3 Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine. 4 Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.”.
 
Ce conexiuni putem stabili între aceste versete şi problema nesiguranţei cu privire la viitor? Cum putem să dobândim o înţelegere care să ne ofere o imagine pozitivă asupra vieţii pe care o trăim?
Dumnezeu ne-a creat cu scopul de a fi fericiţi. Bucuria ar trebui să se vadă pe faţa fiecărui om. Dacă lucrurile nu stau astfel, este fiindcă în mod deliberat, iar alteori din obişnuinţă, alegem să ne despărţim de Dumnezeu în aspectele concrete ale vieţii. Dacă vom citi cu atenţie aceste versete, atunci vom remarca faptul că ele ne vorbesc despre venirea Împărăţiei cerurilor. Acesta este evenimentul culminant al istoriei şi se află încă în viitor. Toate celelalte lucruri converg sau pleacă din el. Principiul de bază avut în vedere se referă la faptul că oamenii care şi-au pus încrederea în Dumnezeu în aceste timpuri nesigure, vor avea un viitor plin de slavă. Când spun încredere în Dumnezeu, mă refer la acea încredere privind intrarea în lumea cerească, fapt ce se concretizează prin tot ceea ce facem în această viaţă. Porţile viitorului se deschid larg pentru toţi cei care se încred în Dumnezeu în acest fel. Numai atunci El devine pentru ei „stâncă” şi reper sigur, aşa cum pentru toată istoria El rămâne pentru vecie „Stânca veacurilor”.
 
Să încercăm acum să aplicăm ceea ce am studiat la problematica nesiguranţei cu privire la viitor. Cum am putea să avem un înţeles concret, direct şi imediat al versetelor citate?
Ca de obicei, voi reda amplificat conţinutul acestor versete, extraordinare prin forţa lor de impresionare asupra minţii noastre: „Dacă privim cu atenţie către viitor, având drept reper ceea ce spune Biblia, atunci vom distinge intrarea celor sfinţi în Împărăţia cerurilor. Dar cum este posibil acest lucru? Simplu; prin manifestarea puterii lui Dumnezeu, care ne-a oferit protecţie şi providenţă în acest timp nesigur al confruntării dintre bine şi rău. Prin puterea Sa, Dumnezeu a condus pe oameni la neprihănire şi la o încredere deplină în Creatorul lor. Prin lucrarea Sa asupra inimilor noastre, El ne-a oferit pacea Sa pentru acest timp şi deopotrivă pentru veşnicie. De aceea, avem toată raţiunea să afirmăm că Dumnezeu este “Stânca veacurilor”, deoarece El ne ocroteşte la timpul prezent şi în acelaşi timp ne garantează o providenţă deplină pentru totdeauna.”. Sunt sigur că pentru cine a ajuns să gândească în aceşti termeni, va fi imposibil să îşi mai facă griji pentru viitor.
 
Cu toate acestea, s-ar putea întâmpla ca această exprimare să fie mult prea generală în raport cu nesiguranţa pe care o simte cineva. Cum am putea înţelege mai personalizat aceste versete?
După o redare amplificată a conţinutului, este bine să trecem la personalizarea a ceea ce am înţeles din Cuvântul lui Dumnezeu, aplicând la propria noastră situaţie. Astfel, vom încerca să ne plasăm în interiorul acestor descrieri pline de slavă, încât să se contrabalanseze influenţa distrugătoare a scepticismului şi îngrijorării. O astfel de exprimare ar putea fi următoarea: „Când privesc către viitor, având drept fundament Cuvântul Sfânt, atunci disting cu claritate venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă nesiguranţa mă împresoară în clipa de faţă, totuşi venirea lui Hristos rămâne sigură. Acest eveniment nu poate fi dat la o parte de nimic şi de aceea, am convingerea că Dumnezeu stăpâneşte asupra tuturor lucrurilor, inclusiv asupra vieţii mele. Providenţa şi protecţia Sa rămân asupra mea în aceste vremuri de incertitudine, cât timp voi merge către marea întâlnire cu Creatorul meu. De aceea, aleg să nu mai dau atenţie sentimentelor de îndoială, ci să mă sprijin ferm pe „Stânca veacurilor”, adică pe Hristos. El mă ocroteşte în clipa de faţă şi îmi va da tot ce am cu adevărat nevoie până când Îl voi întâlni faţă către faţă în slavă.”. Sunt sigur că o astfel de exprimare va avea un efect înviorător asupra celui care va face acest lucru.
 
De ce este necesar să formulăm în cuvinte proprii ceea ce citim şi înţelegem din Sfintele Scripturi? De ce nu este suficientă simpla citire a cuvintelor Bibliei?
Un copil care se mărgineşte doar să înţeleagă ceea ce spun adulţii, dar nu încearcă să vorbească folosind propria sa limbă, va rămâne pentru totdeauna fără capacitatea de a vorbi. Dar în realitate, copilul încearcă să vorbească, să comunice, chiar de la început, prin strigăte, prin semne, sau alte lucruri de felul acesta, până când reuşeşte prin imitaţie şi exerciţiu să articuleze primele cuvinte. Nu putem să rămânem în starea de muţenie, din punct de vedere spiritual, fiindcă acest lucru ne va costa foarte mult. Nu putem să trăim cu acest handicap, de a nu putea articula cuvinte spre slava lui Dumnezeu în mod spontan. Nu este logic să rămânem analfabeţi în ce priveşte limbajul vorbit în Canaanul ceresc. De aceea, îndemn pe toţi cei care ascultă aceste cuvinte, să treacă la exersarea exprimării pozitive, având drept bază cuvintele Sfintelor Scripturi. Astfel,  vom ajunge să creştem în cunoaşterea şi lauda lui Dumnezeu, până la statutul de om mare, fapt care va fi benefic atât pentru noi, cât şi pentru cei cu care intrăm în contact.
 
Să încercăm acum să reformulăm exprimarea negativă de la început, folosind ceea ce am descoperit prin intermediul studierii Sfintelor Scripturi. Cum ar putea să fie mărturisită bucuria de a trăi?
Am reluat exprimarea negativă de la început şi am încercat o reformulare care ar putea fi următoarea: „Nu mai îmi este teamă când mă gândesc la viitor. O mulţime de simţăminte rele mă asaltează, dar aleg în mod constant să nu le mai dau atenţie. Am ajuns să privesc cu încredere viitorul plin de slavă pe care Dumnezeu mi l-a pregătit, iar acest lucru îmi aduce o bucurie nespusă. Toate îngrijorările care vin asupra mea, încercând să mă determine să mă simt expus, vulnerabil şi fără vreo şansă de a trece cu bine, nu sunt altceva decât amăgiri şi minciuni ce nu îşi au fundamentul în Sfintele Scripturi. Nu mai este cazul să mai abandonez lupta vieţii spunând că oricum „ce va fi va fi”, fiindcă am acum o siguranţă deplină asupra binelui ce mă aşteaptă atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare. Sentimentul prăbuşirii într-un neant fără întoarcere nu mai are ce căuta în viaţa mea şi nu îmi mai este teamă de viitor. Am din nou bucuria de a trăi atât în prezent, cât deopotrivă şi pentru viitor.”
Dar oare este suficientă doar exprimarea cuvintelor adevărului veşnic? Nu este necesar să şi întreprindem anumite schimbări în viaţa noastră?
Dacă vom rămâne doar la nivelul cuvintelor, nimic concret nu se va schimba în viaţa noastră. Răul nu se sperie de cuvintele ce rămân doar la nivelul rostirii. Pentru a putea învinge partea negativă, trebuie ca aceste exprimări să fie traduse în acţiune, sau exprimând metaforic „cuvântul să devină, sau să ia, un trup”. De îndată ce am înţeles că există o garantare a prezentului şi viitorului pentru cei care se încred în Dumnezeu, în realitatea „venirii cu putere a Împărăţiei veşnice”, urmează să ne punem în rânduială viaţa, pentru a fi conformă cu afirmaţiile Scripturii. Dorim siguranţă pentru viitor? Am înţeles că ea este garantată doar celor ce se pregătesc pentru „marele salt” în viaţa viitoare? Atunci, haideţi să începem o lucrare de reformă a vieţii şi a priorităţilor pe care le avem. Pentru început va trebui să abandonăm atitudinile negative pe care le-am cultivat de-a lungul vieţii. Mai departe, va fi necesar să lăsăm deoparte acele deprinderi şi obiceiuri care ne „hrăneau” exprimarea negativă. Nu voi da detalii, dar ne putem gândi la vizionarea de emisiuni cu un conţinut demoralizator. Sau limitarea expunerii la acele relaţii ce ne trag spre partea negativă. În plus, va trebui să identificăm orice alt lucru ce ne atrage spre rău şi ne distrage de la pregătirea pentru Împărăţia viitoare.
 
Dar nu putem ajunge la o dorinţă egoistă de a ne pregăti pentru a doua venire a lui Hristos, ignorându-ne semenii? Nu devenim un fel de asceţi, izolaţi într-un „turn de fildeş”?
Când înţelegem gravitatea situaţiei în care ne găsim, vom încerca deopotrivă să îi conducem şi pe semenii noştri la ascultarea de Dumnezeu. Eu cred că o persoană care se pregăteşte pentru venirea lui Hristos, va fi activă în a-şi conduce semenii către mântuire. Este ca şi cum un „orb” a ajuns să vadă, iar de îndată ce s-a produs acest lucru, el va căuta să îi conducă şi pe ceilalţi „orbi” la experienţa vindecării depline. Să nu ne fie aşadar teamă de o autentică gândire creştină. Ea va fi o binecuvântare deopotrivă pentru sine, dar şi pentru ceilalţi într-o egală măsură. Atunci când „gustăm” din puterea manifestată prin intermediul Sfintelor Scripturi, vom ajunge să dobândim acea capacitate de a ne călăuzi semenii către marele ideal ceresc.
 
Dar ce se va întâmpla dacă am conştientizat ce avem de făcut, ne-am propus să trecem la acţiune, însă nu am trecut la punerea în aplicare?
Fără veghere şi fără perseverenţă, nimic nu se va schimba în viaţa noastră. Latura negativă nu poate fi învinsă decât printr-o acţiune perseverentă de limitare a influenţelor înjositoare asupra vieţii noastre, până la deplina eliminare a impactului pe care acestea le produc asupra interiorului nostru. Dacă doar am conştientizat. Dacă doar am întocmit nişte măsuri de remediere. Însă dacă nu am şi trecut la partea practică, înseamnă că ne amăgim. Într-o astfel de situaţie ne vom asemăna celor despre care Domnul Hristos spunea „De ce îmi spuneţi „Doamne, Doamne” şi nu faceţi ceea ce v-am poruncit?”. Fără aplicarea principiilor bune pe care le-am identificat, răul va rămâne lipit de experienţa noastră. De aceea, este necesar să veghem şi să perseverăm pentru a aplica învăţătura pe care am primit-o prin studiul Sfintelor Scripturi.
 
La modul concret, pentru situaţia pe care am studiat-o, ce aspecte importante trebuie avute în vedere când trecem la acţiune?
Cred că pericolul cel mai mare constă în a ne lăsa copleşiţi de influenţa demoralizatoare, care cu siguranţă va reveni asupra noastră. Mai ales la început, când puterea noastră de a ne împotrivi este relativ redusă, este posibil să trecem prin momente de tensiune şi de îndoială. Am putea fi confruntaţi să ne îndoim asupra cuvintelor Bibliei. Să credem că ele nu ni se aplică. Mai mult, făgăduinţele Scripturii s-ar putea să ne apară fără sens sau lipsite de conţinut. Cu toate acestea, dacă vom insista în a crede ceea ce spune Biblia, dacă nu vom ceda presiunilor răului, dacă ne vom prinde cu toată forţa de exprimarea pozitivă inspirată de Scriptură, atunci vom învinge. Partea negativă nu cedează fără luptă. Dar o dată câştigată o biruinţă, vom găsi tot mai multe resurse pentru a creşte şi învinge şi pe mai departe. Prin urmare, încurajarea mea pentru oricine se află într-o astfel de situaţie este să persevereze, să nu se lase intimidat şi să creadă până la capăt ceea ce ne comunică într-un mod pozitiv Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi. Biruinţa este posibilă. Depinde doar de noi să nu ne lăsăm descurajaţi. Eliberarea de sub puterea Celui Rău este o realitate pe care ne-a deschis-o prin chiar exemplul Său, Domnul nostru Isus Hristos.
 
Rugăciune pentru a învinge tendinţele spre temere şi îngrijorare, pentru a vedea ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu şi pentru a ne prinde cu putere de afirmaţiile pozitive ale Scripturii, care ne vor inspira putere în a învinge definitiv puterea răului asupra vieţii noastre.
Continuând seria aplicării învăţăturilor biblice la experienţa vieţii, am preluat de pe pagina de Internet: „Mărturisiri şi experienţe personale” (http://www.experienceproject.com/) mai multe relatări privind percepţia negativă asupra vieţii. Una dintre acestea, intitulată „Simţăminte despre viaţa mea”, cuprindea următoarele:
 
„Simţămintele negative mă însoţesc indiferent ce fac şi mă refer în special la ce se întâmplă în viaţa mea de familie. În permanenţă trăiesc cu sentimentul că în scurt timp se va produce ceva rău, ceva care să mă lovească şi să îmi distrugă definitiv universul meu interior. În fiecare zi trebuie să fac faţă afirmaţiilor descurajatoare pe care mi le adresează părinţii şi fraţii mei, spunându-mi cuvinte grele ce mă rănesc profund. Ori de câte ori se întâmplă aşa ceva, mă retrag în camera mea şi timp de multe ore stau şi plâng, gândindu-mă că viaţa nu are sens. Aş dori aşa de mult o viaţă normală, în care totul să fie luminos şi plin de fericire. Oare este posibil aşa ceva şi pentru mine?”
 
Ce se poate spune despre o astfel de experienţă în care trebuie să suferi din cauza celor care îţi sunt apropiaţi? Cum putem să dovedim înţelegere faţă de ceilalţi membri ai familiei?
Experienţa nefericirii în relaţiile de familie face parte din viaţa multor persoane. Aş putea spune că în momentul de faţă sunt puţini cei care se pot lăuda cu o viaţă de familie autentică. Societatea ne-a schimbat pe toţi. Suntem mai interesaţi de serviciu, televizor şi calculator, însă investim foarte puţin în relaţiile de familie. Este un paradox, dar mai mult comunicăm cu persoane de pe alte continente, decât cu cei apropiaţi. Şi astfel ajungem să nu mai fim conştienţi de suferinţele celui de lângă noi, de ceea ce îl doare sau de rănile pe care le provocăm, de multe ori fără să ne mai pese cu adevărat când se întâmplă aşa ceva. Modelul impus de valorile societăţii este axat pe duritate, pe agresivitate şi lipsă de compasiune. Aşadar, avem în faţă o situaţie „normală” pentru timpul în care trăim.
 
Care ar fi elementele cheie ale mărturisirii pe care am citit-o? Care ar fi fondul acestei relatări tulburătoare? De ce oare se ajunge să suferim atât de mult din partea celor ce ne sunt apropiaţi?
Primul lucru sugerat de această mărturisire se referă la vulnerabilitatea neaşteptată pe care o avea persoana în cauză, faţă de cei din familia sa. În mod clar asistăm la o lipsă de înţelegere din partea celorlalţi. Rezultatul nu poate fi decât însingurarea, tristeţea şi depresia. Pe de altă parte, se observă dorinţa după o viaţă normală, firească, în care să domnească armonia. Ne putem gândi la aspiraţia spre normalitate ce există în inima fiecărui om, care însă prea adesea nu se regăseşte în realitatea imediată. Cu alte cuvinte, vedem un suflet singur, rănit de ceilalţi, care tânjeşte după acceptare şi înţelegere din partea celor ce îi sunt apropiaţi. Oare noi nu dorim la fel sau nu am trecut prin situaţii asemănătoare, când ceilalţi manifestau neînţelegere faţă de nevoile noastre?
 
Să citim acum din Ezechiel 34:15-16 „15 Eu însumi Îmi voi paşte oile, Eu le voi duce la odihnă, zice Domnul Dumnezeu. 16 Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită, şi voi întări pe cea slabă.” Ce conexiuni biblice se pot face pentru a putea contura soluţia oferită de către revelaţia lui Dumnezeu? Cum putem să redobândim bucuria de a trăi?
Versetele menţionate se referă la situaţia în care oamenii ajung să se nedreptăţească unii pe alţii, lucru valabil indiferent de vreme. Deşi cu toţii beneficiem de binecuvântările ce vin de la Dumnezeu, totuşi modul în care ne raportăm unii la alţii este cel mai adesea nedrept şi plin de prejudecată. De aceea, Dumnezeu se oferă să ne călăuzească în mod personal, în ciuda adversităţii cu care suntem confruntaţi. El este Păstorul nostru în cel mai bun sens al cuvântului şi ne promite că se va îngriji în mod direct de nevoile noastre. A avea ca Păstor pe Dumnezeu şi a te bucura de odihna providenţei Sale, reprezintă cele mai alese experienţe pe care le putem avea în această viaţă. Astfel, conexiunile biblice privind neînţelegerea şi însingurarea vor face referinţă la orientarea atenţiei noastre către călăuzirea divină, către Creatorul nostru. Iar aşa ceva nu poate aduce decât bucurie, chiar dacă suferim cea mai teribilă întristare din parte celor din jur.
 
În ce măsură relaţia cu Dumnezeu poate să compenseze duritatea mediului social în mijlocul căruia trăim? Cum putem privi la modul concret o astfel de relaţie de natură spirituală?
Deşi nu Îl putem vedea direct pe Dumnezeu, totuşi putem sesiza prezenţa Sa prin intermediul luminii ce se revarsă din Sfintele Scripturi şi prin încurajarea pe care o simţim atunci când ne descărcăm poverile înaintea Sa în rugăciune. Prin mărturisirea directă faţă de El, Creatorul nostru, ajungem să intrăm într-o relaţie directă şi vie cu El. Ca răspuns la credinţa noastră, primim putere pentru a face faţă încercărilor zilei. Adevărata spiritualitate va fi întotdeauna concretă în manifestarea ei. Dumnezeu ne iubeşte şi prin providenţa Sa ne dovedeşte acest lucru. Studiul Bibliei ne aduce lumină în suflet. Rugăciunea ne eliberează de vinovăţie şi de orice fel de tensiune. Faptele bune ne hrănesc mintea şi inima cu bucuria păcii şi armoniei. Iar vegherea creştină ne deschide larg poarta de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu-i aşa că religia este până la urmă, foarte concretă în manifestarea ei?
 
De ce oare se ajunge la pierderea conţinutului concret al religiei? De ce nu putem să găsim imediat soluţia lui Dumnezeu la problemele noastre prin studierea revelaţiei pe care ne-a dat-o?
Religia autentică este concretă în manifestarea ei. Noi nu studiem Biblia pentru a dobândi o cunoaştere nefolositoare. Dimpotrivă, noi cercetăm revelaţia lui Dumnezeu pentru a ajunge să intrăm în armonie cu Creatorul nostru. Aceasta a fost religia predicată de către Hristos. Apostolii au făcut la fel. Şi noi trebuie să procedăm similar. Însă atunci când exerciţiul religios nu mai este motivat de întreprinderea de acţiuni concrete privind remedierea stilului nostru de viaţă, ajungem să ne rătăcim în speculaţii fără sens. Dacă însă am viza de fiecare dată aspectele practice, atunci ori de câte ori am fi confruntaţi cu probleme, am putea găsi cu uşurinţă răspunsul specific al lui Dumnezeu pentru situaţia noastră. Atunci am ajunge să învingem orice fel de simţăminte negative şi am privi pozitiv viaţa pe care prin harul lui Dumnezeu o trăim pe pământ.
 
Cum ar putea fi formulate versetele pe care le-am amintit, cu scopul de a ne oferi încurajare şi putere atunci când suntem confruntaţi cu lipsa de compasiune din partea celorlalţi?
Voi încerca o reformulare a versetelor anterioare, pentru a reda un conţinut amplificat şi aplicat la situaţia expusă: „Dumnezeu ne promite că El însuşi se va ocupa de noi. El se va îngriji de nevoile noastre, aşa cum face un păstor cu turma Sa. Odihna pe care ne-o oferă Creatorul nostru este deopotrivă sufletească şi spirituală. Indiferent cât de departe ne-am rătăcit de El, vom fi aduşi înapoi sub ocrotirea Sa, dacă nu ne vom împotrivi chemării Sale. Iar dacă vom fi din nou sub călăuzirea Sa, atunci vom experimenta bucuria vindecării depline prin Cuvântul Său şi prin lucrarea Sa directă asupra vieţii noastre.”. Cred că de fiecare dată ar trebui, atunci când căutăm răspunsul Scripturii la problemele noastre, să detaliem şi să aplicăm ceea ce citim, fără a rămâne doar la sensul abstract şi istoric al cuvintelor Bibliei. Făcând astfel vom dobândi putere pentru a trăi ziua de astăzi.
 
Însă la modul concret, ce ne inspiră aceste versete să întreprindem pentru a putea ieşi dintr-o situaţie nefericită, în care suntem singuri şi lipsiţi de suportul celor apropiaţi?
Aşa cum viţa de vie pentru a creşte trebuie să se strângă puternic de suportul ce o susţine, la fel şi noi va trebui să ne prindem cu toată puterea de Dumnezeu şi de făgăduinţele Sale. El ne spune că se va ocupa în mod nemijlocit de noi. Atunci haideţi să şi Îl credem că va face acest lucru. De aceea, este necesar, ca o primă acţiune, să ne schimbăm atitudinea faţă de viaţă. Este aceasta o acţiune? Bineînţeles că da. A lucra asupra interiorului este similar cu a realiza ceva în exteriorul vieţii tale. Ori vindecarea trebuie să vină dinspre interior spre exterior, aşa cum spunea şi Domnul Hristos că prima dată trebuie curăţată partea din interior a paharului, iar partea exterioară va fi şi ea curată. De ce acest lucru? Pentru că pur şi simplu adevărata murdărie se depune în interiorul paharului, respectiv în partea ascunsă a vieţii noastre. Acolo se toarnă tot felul de băuturi care întinează şi murdăresc paharul, respectiv viaţa. Acolo se toarnă viciile şi necurăţiile de orice fel. Acolo se toarnă vinul necredinţei, amărăciunii şi necredinţei. Şi tot acolo trebuie să înceapă curăţarea şi vindecarea.
 
Ce altceva ar mai trebui întreprins, conform cu fragmentul biblic citat, pentru a îndepărta amărăciunea din suflet şi sentimentele de tristeţe sau de însingurare?
Am citit că Domnul ne va da odihnă sub ocrotirea Sa. Acest lucru înseamnă că va fi necesar să conştientizăm faptul că Dumnezeu este prezent cu noi şi că El intervine în favoarea noastră. Insist asupra acestui aspect. Dacă ne-am rugat, dacă am crezut, însă dacă nu am ajuns să conştientizăm prezenţa divină ce intervine în favoarea noastră, înseamnă că nu am făcut mare lucru. Aici se vede schimbarea noastră de atitudine şi de dispoziţie, ce aduce transformare interioară şi depăşirea răului având în faţă bucuria mântuirii. Atunci când ajungem să ne încredem în Dumnezeu în fiecare clipă, vom fi capabili să trecem peste orice fel de obstacole, fără a mai ceda în vreun fel răului. Exerciţiul vegherii creştine ne va susţine în realizarea acestui deziderat, iar în loc de a fi înfrânţi vom fi biruitori. Lipsa de simpatie a semenilor nu ne va mai afecta în sensul distrugerii lumii noastre interioare, ci vom fi capabili să trecem mai departe, ştiind că mai presus de oricine, Dumnezeu ne înţelege, este alături de noi şi intervine în favoarea noastră. Adică, El este Păstorul nostru. Ori un păstor adevărat îşi apără turma de vrăjmaşi şi o conduce la izvoarele vieţii.
 
Cred că a venit momentul să reformulăm exprimarea negativă de la început, conform cu ceea ce am studiat din Sfintele Scripturi. Cum s-ar putea realiza acest lucru?
Aşa cum am insistat de fiecare dată, este necesar să reformulăm orice exprimare negativă pe care o identificăm în vorbirea sau gândirea noastră. În cazul de faţă, am rescris mărturisirea de la început astfel: „Chiar dacă simţămintele negative vin asupra mea, totuşi Domnul este păstorul meu. El este mereu alături de mine şi intervine în favoarea mea, indiferent de situaţiile prin care trec, inclusiv în ce priveşte viaţa mea de familie. De aceea, nu mai dau atenţie sentimentului că în scurt timp se va produce ceva rău, ci dimpotrivă ştiu că ori de câte ori ceva va încerca să mă lovească şi să îmi distrugă universul meu interior, Dumnezeu va acţiona în favoarea mea. Astfel aleg să nu mai ţin cont de afirmaţiile descurajatoare pe care mi le adresează părinţii şi fraţii mei, şi nici nu mai las ca aceste lucruri să mă rănească. Dumnezeu îmi oferă pace sufletească şi în astfel de situaţii. Iar când se mai întâmplă aşa ceva, mă voi retrage în camera mea pentru a mă ruga şi pentru a-mi preda cu totul viaţa în mâinile Păstorului meu. Acest lucru îmi va aduce lumină şi fericire în fiecare clipă. Şi mai mult ca sigur, că într-o zi un nou orizont mi se va deschide pentru a păşi într-o nouă etapă a vieţii, când toate aceste lucruri negative vor fi devenit un trecut de care nu îmi voi mai aduce aminte.”.
 
Ce ar mai fi necesar pentru a putea pune în aplicare această gândire pozitivă, bazată pe ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin intermediul Sfintelor Scripturi?
Chiar şi cele mai bune intenţii sfârşesc prin a nu aduce schimbarea vieţii, dacă noi nu vom veghea asupra a ceea ce am hotărât să întreprindem. Prin urmare, de fiecare dată când astfel de exprimări negative vor mai veni asupra minţii noastre, fiind provocate din exteriorul sau interiorul nostru, va trebui să ne repetăm reformularea pozitivă pe care am făcut-o. Dacă nu vom cultiva partea spirituală, ea nu va reuşi să învingă în confruntarea cu răul. Veghind pentru a rămâne într-o atitudine de încredere faţă de Dumnezeu, chiar şi în mijlocul încercării, vom ajunge să dobândim putere pentru a învinge respectiva situaţie. Conştientizând faptul că Dumnezeu este de faţă şi intervine pentru noi, vom avea curajul de a nu ne mai lăsa intimidaţi, indiferent ce s-ar întâmpla. Şi nu în ultimul rând, alegând să fructificăm orice oportunitate de a ieşi din respectivele circumstanţe adverse, vom ajunge să învingem orice fel de opoziţie. Secretul biruinţei stă mereu în acea predare de sine în mâna lui Dumnezeu, acea abandonare deplină în braţele providenţei Sale, în mâinile Păstorului ceresc.
 
Dar oare cei din jur nu vor fi influenţaţi spre partea pozitivă, dacă atitudinea noastră şi modul nostru de a reacţiona se va schimba?
Cu siguranţă că mărturia schimbării interioare nu va întârzia în a influenţa spre partea bună a lucrurilor pe cei din jurul nostru. În scurt timp vom ajunge să dominăm răul şi să îi călăuzim pe ceilalţi în schimbarea atitudinii lor faţă de noi. Cred că sub o formă sau alta vom reuşi să realizăm o contrabalansare a răului ce altfel s-ar fi manifestat nestăvilit, afectând pe toţi cei implicaţi. Apostolul Pavel spunea că trebuie să învingem răul prin intermediul binelui. Acest lucru este posibil şi sub o formă sau alta vom deveni misionari ai lui Hristos, martori ai Săi, chiar în mijlocul familiilor noastre sau a circumstanţelor ce ne-au fost pentru mult timp defavorabile.
 
Chiar este posibil acest lucru? Chiar este posibilă o astfel de schimbare a raportului de forţe în lupta dintre bine şi rău? Se poate depăşi statutul de victimă pasivă în faţa împrejurărilor negative?
Niciodată nu trebuie să ne plângem de milă şi să ne compătimim, complăcându-ne cu statutul de victimă. Dimpotrivă, folosind ceea ce Dumnezeu afirmă prin intermediul Sfintelor Scripturi, trebuie să ne ridicăm, să luptăm şi să învingem. Această confruntare este în principal interioară şi de natură spirituală, dar impactul asupra exteriorului nu rămâne ascuns. Am convingerea că orice persoană care se confruntă cu o astfel de situaţie, în genul celei anterior studiate, poate să se ridice prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci se împlineşte ceea ce spunea apostolul Pavel, că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce se încred în Dumnezeu. Şi noi putem avea această experienţă.
 
Rugăciunea pentru a depăşi statutul de victimă în faţa împrejurărilor vieţii, pentru a ne ridica din starea de amorţire în care ne-am putea afla, şi pentru a dobândi acea energie interioară în a aduce lumina prezenţei divine în orice ocazie şi în orice confruntare ne-am putea afla.
În debutul tumultuos al lunii iunie, marcat de neînţelegeri şi conflicte de tot felul, îmi este tot mai greu să găsesc o modalitate de a mai comunica idei şi simţăminte care să ne abată atenţia de la o realitate ce ne loveşte, ne răneşte şi ne provoacă suferinţă. Cu toate acestea, cred că există motive de bucurie indiferent de situaţiile pe care le întâlnim în viaţă.
 
Spun aceste lucruri fără a fi un optimist înnăscut, ci având în vedere ceea ce am reuşit cât de cât să înţeleg din experienţa vieţii. Bineînţeles, nu mă refer doar la propria mea viaţă, ci a vieţii în general, iar în special a vieţii oamenilor de valoare care au strălucit pe bolta timpului şi ne-au oferit învăţături de valoare.
 
În general, cred că facem o mare greşeală când ne luăm drept etalon de evaluare a realităţii doar propria noastră viaţă. Experienţa noastră limitată în spaţiu şi timp nu este suficientă pentru a emite judecăţi de valoare care să treacă dincolo de orizontul imediat a ceea ce putem distinge în negura viitorului ce se desfăşoară înaintea noastră.
 
Din fericire, inventarea scrisului ne-a ajutat să avem la îndemână experienţa ancestrală a celor ce au fost înaintea noastră şi consider că nu vom avea decât de câştigat dacă vom ţine cont de ea. Pentru a fi concret, o astfel de experienţă ne este transmisă prin „cărţi sacre”, care au trecut testul trecerii timpului, dar şi prin diferite alte lucrări ce au fost întocmite de-a lungul veacurilor.
 
Fără a fi dogmatic, ceea ce dealtfel nu îmi stă în fire, ci mai degrabă pragmatic în sensul bun al cuvântului, am folosit tezaurul de cunoaştere „depozitat” pe Internet cu scopul de a selecta câteva cugetări de valoare pentru atmosfera fierbinte şi violentă a lunii iunie 2010.
 
Vă las să judecaţi dacă aceste cugetări mai sunt sau nu de actualitate, având dorinţa sinceră de a vă oferi o alternativă la ceea ce de regulă vedem pe posturile de televiziune, citim în ziare sau pur şi simplu comentăm la serviciu, pe stradă, la biserică şi în familie.
 
Cu multă simpatie,
 
Octavian Lupu
 
Conexiuni Creştine Contemporane
 
Nonviolenţa ca răspuns la o realitate agresivă şi contradictorie
 
„A nu răspunde cu violenţă înseamnă să preîntâmpini nu numai comiterea violenţei fizice exterioare, dar deopotrivă violenţa interioară în spirit. Nu este suficient să refuzi să iei viaţa unui om, ci deopotrivă trebuie să refuzi să îl urăşti.” - Martin Luther King, Jr.
 
„A nu răspunde cu violenţă reprezintă o armă puternică şi justă, care taie fără a răni şi înnobilează pe omul care o manifestă. Este o sabie care vindecă.” – Martin Luther King, Jr.
 
„Să nu fii violent este răspunsul la toate dilemele de ordin moral pe care le avem şi reprezintă nevoia stringentă ca umanitatea să învingă într-un mod pozitiv tendinţele spre asuprire şi violenţă. Omenirea trebuie să evolueze în a soluţiona toate conflictele într-o manieră care să respingă actele de răzbunare, agresiunea şi obiceiul de a răspunde cu aceeaşi monedă. Fundamentul pentru o astfel de metodă îl reprezintă iubirea.” – Martin Luther King, Jr.
 
„Să nu fii violent nu este un veşmânt pe care să îl porţi sau nu după dorinţă. Această trăsătură de caracter trebuie să se afle în interiorul inimii noastre şi trebuie să devină o parte inseparabilă a fiinţei noastre.” – Mahatma Gandhi
 
„S-ar putea să nu fim niciodată suficient de puternici pentru a fi în întregime lipsiţi de violenţă în gândire, vorbire şi acţiune. Însă trebuie să menţinem mereu acest principiu ca un ideal continuu pentru noi şi să facem progrese substanţiale în direcţia însuşirii acestui mod de a fi.” – Mahatma Gandhi
 
„Linia frontului de luptă dintre bine şi rău este trasată prin inima oricărui om de pe pământ.” – Alexader Soljeniţin
 
„Să ne aducem aminte că de-a lungul întregii istorii, calea adevărului şi iubirii întotdeauna a învins în cele din urmă. Au existat oameni răi şi tirani, ce păreau a fi pe moment invincibili, dar în final toţi aceştia au căzut. Gândiţi-vă că nu numai o singură dată s-a întâmplat acest lucru, ci întotdeauna acest gen de persoane au căzut.” – Mahatma Gandhi
 
„Cel care în mod pasiv acceptă răul, este la fel de vinovat ca acela care ajută la perpetuarea lui. Cel care acceptă răul fără a protesta împotriva lui, în realitate cooperează cu acesta.” – Martin Luther King, Jr.
 
„Tot ceea ce suntem reprezintă rezultatul a ceea ce am gândit. Dacă un om vorbeşte sau acţionează având un cuget rău, suferinţa îl va urmări în mod sigur. Dacă o persoană vorbeşte sau acţionează având un cuget curat, fericirea îl va urma, asemenea unei umbre ce nu îl va părăsi vreodată.” – Siddhārtha Gautama Buddha
 
Vom mai analiza încă o obiecţie cu privire la faptul că Dumnezeu pare să nu se intereseze de soarta noastră. O astfel de exprimare ar fi similară cu următoarele cuvinte: „Nu vreau să mai ştiu de Dumnezeu fiindcă a permis ca lucruri rele să se întâmple în viaţa mea şi să mă lovească cu toată puterea lor. Sunt sigur că Îi face plăcere să mă rănească, ştiind că oricum eu nu am cum să îi răspund înapoi. În fond, El este vinovat pentru toate acestea, fiindcă El a creat răul pe pământ.”.
 
Ce se poate spune despre o astfel de situaţie, când se pare că multe lucruri rele ni se întâmplă în viaţă şi cu toate acestea aparent Dumnezeu nu intervine?
Dacă nu avem credinţă în Dumnezeu, ne va fi cu neputinţă să distingem intervenţia Sa în favoarea noastră de-a lungul vieţii. Aş putea spune, că prin necredinţă chiar vom bloca posibilitatea ca El să vină într-un mod lămurit în ajutorul nostru. Pe de altă parte, atunci când nu avem credinţă, se produce o distorsionare a imaginii lui Dumnezeu, care apare ca fiind cauza tuturor lucrurilor rele ce se întâmplă pe pământ. Prin urmare, relatarea anterior exprimată se potriveşte celor care nu au ajuns să se încreadă în Dumnezeu, relaţia fiind cauză – efect. Nu vom putea niciodată să vedem bunătatea lui Dumnezeu şi intervenţia Sa eliberatoare, dacă nu vom avea credinţă în El şi în cuvintele Sale.
 
Care ar fi raţionamentul ce generează astfel de afirmaţii negative cu privire la Dumnezeu, care sub o formă sau alta ne conduc la simţăminte de revoltă împotriva autorităţii Sale?
Interesant este că astfel de situaţii negative nu ne conduc la ateism, în sensul să credem că Dumnezeu nu există, ci mai degrabă la o răzvrătire similară cu cea a lui Cain sau a lui Lameh. Raţionamentul care stă la baza acestor lucruri se exprimă astfel: „Constat o mulţime de lucruri rele în viaţa mea, care mă afectează profund şi îmi provoacă o durere greu de exprimat în cuvinte. Cu toate acestea, observ că Dumnezeu, deşi este atotputernic, totuşi nu intervine. Dacă ar fi un Dumnezeu bun şi iubitor, atunci El nu ar permite o astfel de situaţie, ci ar interveni pentru a schimba lucrurile. Faptul că nu intervine nu înseamnă altceva decât că fie nu Îi pasă, fie chiar El este autorul la tot ce se întâmplă rău. De fapt, răul se manifestă tocmai fiindcă El nu îl opreşte şi prin urmare este foarte probabil ca acesta să vină chiar de la El. De aceea, nu vreau să mai am de-a face cu un astfel de Dumnezeu. Chiar dacă El există, El este rău şi nu vreau să mai ştiu de El.”.
 
Din ce cauză se poate ajunge la a gândi în felul acesta? Cum este posibil ca imaginea lui Dumnezeu să fie atât de grav distorsionată?
În exemplul relatat, se poate observa că persoana în cauză a fost afectată de nişte realităţi negative ce au afectat-o în mod direct, interpretând într-un mod foarte personal ceea ce i s-a întâmplat. Problema este că atunci când vorbim de răul care se manifestă în lume ne este mai simplu să îl contracarăm prin cuvinte de credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Însă atunci când chiar noi suntem loviţi, ne este mult mai dificil să ne mai menţinem vie încrederea în Dumnezeu, fiindcă percepţia subiectivă ajunge să dea la o parte orice efort de a rămâne obiectivi în judecata noastră. Şi atunci este foarte uşor să tragem concluzii greşite inspirate de către Cel Rău şi să ne însuşim punctul lui de vedere. Cauza profundă stă în faptul că nu putem să schimbăm o realitate defavorabilă, ne simţim neputincioşi, iar Dumnezeu pare că nu intervine. Şi atunci ce putem să facem? Într-un fel sau altul încercăm să ne ridicăm împotriva Sa pentru a-L provoca să reacţioneze, să întreprindă ceva, poate chiar să ne contrazică raţionamentul răzvrătit. Deseori, un copil se comportă zgomotos fiindcă simte că nu i se acordă suficientă atenţie sau are o problemă pe care nu o poate rezolva. De multe ori astfel de exprimări fac referinţă la disperare şi neputinţă, dar în final se ajunge la blazare sau chiar la răzvrătire făţişă. Dacă am putea să avem credinţă, situaţia ar apărea complet diferit.
 
Ca răspuns la această provocare a necredinţei, vom realiza o conexiune biblică şi vom citi din Evrei 2:16-18 „16 Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine Hristos, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. 17 Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. 18 Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”.
 
Ce ne spun aceste versete despre ajutorul pe care Îl putem primi atunci când suntem ispitiţi să gândim negativ cu privire la Dumnezeu?
Punctul cel mai important al celor afirmate în fragmentul biblic amintit se referă la faptul că există un ajutor de nădejde, atunci când ne confruntăm cu situaţii în care se pare că am fost abandonaţi de către Dumnezeu, iar răul se manifestă aparent în voie. Acest ajutor decurge din faptul că Isus Hristos realizează o legătură continuă şi nemijlocită între noi şi Dumnezeu. Deoarece şi El a trecut prin situaţii asemănătoare, când a fost ispitit să se îndoiască de providenţa divină şi chiar de caracterul Tatălui ceresc, totuşi a găsit resurse suficiente pentru a le trece cu succes. De aceea, El ne poate furniza „secretul” menţinerii ferme a credinţei indiferent de împrejurare, şi astfel, să poată veni în ajutorul nostru, inspirându-ne putere, curaj şi o nădejde care rezistă la vreme de nevoie.
 
Care este „secretul” învingerii situaţiilor defavorabile pe care le întâlnim în viaţa noastră? Ce ne spune acest fragment biblic cu privire la biruinţa asupra ispitelor Celui Rău?
Mai întâi distingem cum Domnul Isus Hristos vine în ajutorul celor numiţi ca fiind „sămânţa lui Avraam”. Înţelegerea acestor cuvinte a suscitat multe dezbateri de-a lungul timpului, însă fraza „prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” ne lămureşte că este vorba de un ajutor oferit tuturor „celor ce sunt ispitiţi”, adică oricărui om. Cu alte cuvinte, ori de câte ori trecem prin situaţii dificile, când suntem tentaţi să gândim negativ cu privire la Dumnezeu, Isus Hristos se va manifesta faţă de noi, inspirându-ne în sens pozitiv. Aşadar, secretul învingerii ispitelor rezidă din faptul că Isus Hristos, ca mijlocitor între noi şi Dumnezeu, intervine activ în favoarea noastră, susţinându-ne atunci când suntem încercaţi într-un sens cu totul special.
 
Dar cum este posibil acest lucru? Cum vine El în ajutorul nostru? Cum putem ajunge să cunoaştem acest lucru?
În acest sens avem următoarea exprimarea cheie: „ca Hristos să poată fi un mare preot milos şi vrednic de încredere”. Vrednic de încredere şi milos faţă de cine? Normal, faţă de cei pentru care El este „mare preot”, adică pentru „toţi cei ispitiţi”, conform cu cele discutate mai devreme. Dar cum este El vrednic de încredere? Cum se manifestă îndurarea Sa faţă de cei pentru care mijloceşte sau intermediază? Simplu, prin faptul că El „vine în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”. Dar cum vine El în ajutorul nostru? Răspunsul rezidă din faptul că „şi El a fost ispitit în ceea ce a suferit”, biruind în ciuda celor mai dificile situaţii prin care a trecut. Adică, dând o exprimare alternativă, Domnul Hristos ne oferă şansa de a învinge în felul în care a învins şi El atunci când a trăit pe acest pământ.
 
Cum putem aplica în mod direct învăţătura din aceste versete? Cum putem să învingem în felul în care a reuşit El de-a lungul existenţei Sale terestre?
În acest moment este bine să cugetăm la cele scrise în Evanghelii. Astfel, vom distinge cu uşurinţă că atunci când a fost ispitit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să gândească lucruri negative cu privire la Tatăl ceresc, El a reuşit să rămână ferm în credinţa Sa cu privire la bunătatea, iubirea şi providenţa divină. Chiar de la primele ispitiri relatate, observăm cum El a folosit cunoştinţele acumulate prin studiul biblic ca o armă puternică de apărare împotriva insinuărilor de răzvrătire. Tot aşa putem să facem şi noi. Deşi realitatea pare să fie alta, totuşi ceea ce afirmă Biblia are ultimul cuvânt. Nu este vorba de fanatism, ci pur şi simplu de nevoia de a crede pe Dumnezeu în ceea ce El afirmă. În alte ocazii vedem cum datorită spiritului de veghere format prin meditaţie, repaus şi rugăciune, Isus Hristos a primit putere pentru a da un bun răspuns celor care căutau să Îl prindă cu vorba şi să Îl conducă la nelegiuire. Iar în final, în Ghetsemani, când totul părea pierdut, printr-o perseverenţă dusă până la capăt a reuşit să învingă imaginea negativă inspirată de Satana şi să urmeze raţionamentul pozitiv ce stă la baza planului de mântuire.
 
Ce acţiuni putem întreprinde pentru a putea să contracarăm influenţa demoralizatoare pe care Cel Rău o exercită asupra noastră, în special când trecem prin situaţii dificile?
Luând în considerare ceea ce am studiat din cadrul Sfintelor Scripturi, este necesar să contracarăm influenţele negative ce se manifestă asupra noastră urmând modelul oferit de către Domnul Hristos. Astfel, când suntem ispitiţi să gândim negativ va trebui să ne aducem aminte de afirmaţiile pozitive ale Scripturii şi să credem în valabilitatea lor. Când persoane din jurul nostru ne vor induce o gândire negativă va trebui să veghem şi să rezistăm în baza experienţei de rugăciune pe care am dezvoltat-o din timp. Iar când totul pare pierdut, când aparent nu mai există soluţie, va trebui să perseverăm în ce priveşte convingerea că totuşi Dumnezeu este bun, că intervine în favoarea noastră, iar iubirea noastră pentru El va trebui să se exercite cu şi mai mare tărie, până când tot interiorul nostru se va umple de lumina imaginii pline de îndurare a Dumnezeului nostru.
 
Ce putem să facem pentru a ne pregăti din timp, astfel încât situaţiile dificile să nu ne ia pe nepregătite? Cum se poate evita efectul „surpriză”, când Cel Rău vine asupra noastră cu putere şi nu ştim cum să mai reacţionăm?
Marile bătălii se câştigă printr-o bună pregătire, lucru ce presupune chibzuinţă, efort şi timp investit pentru cultivarea deprinderilor de care vom avea nevoie în mijlocul luptei. Este necesar să fructificăm orice ocazie pentru a aduna putere în interiorul nostru, o energie care să ne alimenteze atunci când trecem prin situaţii dificile. Dacă ne vom defini un timp şi un spaţiu pentru rugăciune, atunci ne vom întări în ce priveşte vegherea. Dacă vom aloca atenţie studiului biblic, atunci vom avea acele instrumente de luptă concretizate printr-o gândire pozitivă articulată pe cuvintele Bibliei. Dacă vom cultiva deprinderea de a fi perseverenţi în relaţia cu Dumnezeu şi de a ne preda cu totul Lui, atunci imaginea iubirii lui Dumnezeu va rămâne asemenea unui nor luminos asupra noastră, iar interiorul nostru se va transfigura, reflectând slava Creatorului nostru, chiar şi în mijlocul celei mai teribile încercări. Într-o astfel de situaţie extremă, iubirea noastră faţă de El va creşte în intensitate, până când vom ajunge să fim cuprinşi cu totul de viziunea slavei viitoare, când vom fi luaţi în Împărăţia veşnică. Practic, nici un fel de încercare nu ne-ar mai distruge relaţia plină de încredere cu Creatorul nostru.
 
Am ajuns la momentul în care ar fi bine să reformulăm raţionamentul greşit pe care l-am citit la început. Cum s-ar putea face acest lucru?
O rescriere a gândurilor pline de amărăciune şi tristeţe de la început ar putea fi următoarea: „„Doresc să Îl cunosc mai mult pe Dumnezeu, fiindcă am înţeles că El mă iubeşte, chiar dacă anumite lucruri rele s-au întâmplat în viaţa mea şi m-au lovit cu toată puterea lor. Sunt sigur că nu Îi face plăcere să mă rănească, ci dimpotrivă, El intervine activ în ajutorul meu pentru a face faţă situaţiilor defavorabile prin care trec. Am ajuns la convingerea că Dumnezeu nu este vinovat pentru toate acestea, fiindcă nu El a adus răul pe pământ. Am convingerea că El va rămâne mereu alături de mine şi aleg să Îl iubesc cu toată fiinţa mea şi cu toată puterea mea.”. Saltul de la o gândire negativă la o exprimare pozitivă a încrederii în Dumnezeu reprezintă de fapt un pas prin credinţă făcut în direcţia cea bună. Chiar dacă pe moment lucrurile din jurul nostru par a nu se schimba, ceva în interiorul fiinţei noastre se va transforma pentru a putea trece cu succes indiferent de împrejurare. Însă convingerea mea este că şi în lumea exterioară se vor produce profunde mutaţii ca urmare a credinţei pe care o manifestăm în mod necondinţionat în Dumnezeu şi a iubirii depline pe care o nutrim faţă de El.
 
Se poate spune că vom deveni martori ai lucrării lui Dumnezeu? Că va exista o providenţă specială de îndată ce vom manifesta o credinţă deplină în El?
Dacă vom citi cu atenţie Sfintele Scripturi vom observa că întotdeauna când a existat o credinţă deplină în Dumnezeu, obstacole ce păreau de netrecut au fost date la o parte. Este de ajuns să citim din epistola către Evrei, capitolul 11, pentru a remarca lucrurile deosebite ce s-au întâmplat de îndată ce au existat persoane care să Îl iubească fără rezerve pe Dumnezeu, manifestând o încredere deplină în El. Realitatea este că manifestarea credinţei schimbă situaţiile şi împrejurările vieţii până acolo încât chiar şi munţii pot fi aruncaţi în mare. Atunci când credem în Dumnezeu şi Îl iubim cu toată fiinţa noastră se creează premizele pentru a ieşi din situaţiile defavorabile cu care ne confruntăm. De aceea, de multe ori prelungirea unei circumstanţe nefericite se datorează lipsei noastre de credinţă, precum şi nutririi unor gânduri negative ce ne îndepărtează de Izvorul oricărui bine, pe drept numit astfel, adică de Dumnezeu.
 
Dar este posibil ca vechile resentimente cu privire la Dumnezeu să revină în mintea noastră sau oricum să caute să se manifeste din nou? Cum putem evita să mai cădem pradă acestor gânduri negative şi false? Cum putem scăpa de influenţa lor?
Tăria unei cetăţi nu stătea doar în numărul ostaşilor pe care îi avea, ci deopotrivă de existenţa santinelelor ce stăteau pe ziduri, la porţi şi în toate locurile vulnerabile, pe unde vrăjmaşul ar fi putut să se strecoare într-un mod neaşteptat. Prin urmare, nu este suficient să studiem Biblia, să ne rugăm şi să lucrăm la remedierea obiceiurilor greşite, dacă ignorăm să veghem, să fim atenţi la locurile sensibile ale caracterului nostru, precum şi în general relativ la ce se întâmplă cu noi şi în interiorul nostru. Vechea gândire va încerca să revină în situaţiile cele mai neaşteptate, dar dacă noi vom fi atenţi, recunoscând apropierea vrăjmaşului, atunci vom putea să luăm măsurile de apărare, prin repetarea cuvintelor Scripturii şi rememorarea experienţei pozitive pe care am avut-o cu Dumnezeu, atunci când am exercitat o gândire pozitivă, bazată pe afirmaţiile Bibliei. Nu în ultimul rând, într-o astfel de situaţie ne vom ruga pentru a avea tărie şi a putea să învingem răul ce încearcă să se manifeste din interiorul nostru.
 
Ce vom putea face dacă o astfel de gândire negativă ne este transmisă din afara noastră, de către o anumită persoană sau prin alt mijloc: prin vizionarea unui program de televiziune, citirea unei cărţi sau chiar a Internetului?
În astfel de situaţii, „a lepăda ochiul drept” sau „a tăia mâna dreaptă” se va aplica în modul cel mai direct, întrerupând vizionarea unei astfel de emisiuni, citirea unei astfel de cărţi, citirea unei astfel de pagini de Internet sau discuţia defavorabilă cu respectiva persoană. Sunt convins că dacă vom proceda astfel, de fiecare dată vom ajunge să obţinem în mod constant experienţa biruinţei depline asupra păcatului şi răului, iar viaţa lui Hristos se va revărsa nestăvilit în interiorul nostru şi către lumea în mijlocul căreia trăim. Practic, am ajunge să trăim experienţa sfinţirii vieţii prin credinţa în Dumnezeu.
 
Rugăciune pentru a putea vedea mereu bunătatea lui Dumnezeu, pentru a lepăda contactul cu răul, pentru a manifesta o gândire pozitivă bazată pe afirmaţiile Sfintelor Scripturi, precum şi pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, indiferent de lucrurile prin care vom trece în această viaţă.
Vom trece mai departe pentru a studia şi alte cazuri în care oamenii ajung să nutrească simţăminte de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Astfel, o situaţie este cea descrisă prin cuvintele: „Nu mă mai interesează persoana lui Dumnezeu, fiindcă El este răspunzător în mod direct sau indirect de toate lucrurile rele ce se întâmplă pe pământ. El alege să nu întreprindă nimic pentru a ne ajuta când trecem prin dificultăţi şi când strigăm după ajutorul Său, ci dimpotrivă Îi face plăcere să ne vadă cum ne chinuim, fiindcă este complet lipsit de milă faţă de noi”.
 
Este posibil să ajungem într-o astfel de situaţie, când aparent Dumnezeu nu ne răspunde, deşi trecem prin dificultăţi pe care nu putem să le depăşim de unii singuri?
Mă gândesc la faptul că nu există persoană care să nu fi experimentat astfel de situaţii, când deşi apelezi la ajutorul lui Dumnezeu, fiind într-un moment critic, aparent nu primeşti nici un fel de răspuns. În astfel de circumstanţe devenim deosebit de vulnerabili faţă de insinuările Celui Rău şi cu rapiditate ajungem să gândim, dacă nu cumva chiar să afirmăm, că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi, ba chiar Îi face plăcere să ne vadă chinuindu-ne fără să găsim soluţii. Dacă am avea o cât de mică speranţă că El a auzit cererile noastre, atunci poate că am mai afla mângâiere, dar atunci când cerul pare că rămâne tăcut la strigătele noastre, ajungem să ne îndoim cu privire la bunătatea lui Dumnezeu. Prin urmare, este foarte uşor să nu Îl mai iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, ba chiar să ajungem să Îl urăm din tot sufletul nostru. Nu vreau să exagerez prin aceste cuvinte, dar ori de câte ori iubirea noastră faţă de El începe să scadă, resentimentele şi răzvrătirea împotriva Sa încep să crească în intensitate fie că ne dăm seama de la început, fie că nu.
 
Cei care se încred în Dumnezeu au deseori astfel de probleme în a crede cu toată tăria că vor fi ajutaţi când trec prin încercări. Care este raţionamentul care stă la baza unor astfel de atitudini ce ne subminează relaţia cu Dumnezeu?
Raţionamentul asociat unei astfel de situaţii ar putea fi formulat astfel: „Cred că Dumnezeu este atotputernic şi poate interveni aşa cum doreşte în cuprinsul întregului univers. Cu siguranţă că situaţia cu care mă confrunt, şi care este imposibil de rezolvat din punct de vedere omenesc, nu reprezintă o problemă pe care El să nu poată să o soluţioneze. M-am rugat lui Dumnezeu, am crezut făgăduinţele Sale, am implorat intervenţia Sa, şi cu toate acestea nu s-a schimbat nimic. Ba chiar lucrurile merg mai rău. În concluzie, este clar că El nu doreşte să intervină. Dacă ar fi un Dumnezeu bun şi iubitor atunci problema ar fi fost rezolvată, dar prin faptul că deşi are puterea de a ne ajuta, totuşi nu o face, înseamnă că El este un Dumnezeu rău şi nepăsător, căruia Îi face plăcere să ne vadă cum ne chinuim într-un mod lipsit de speranţă. Nu pot decât să urăsc pe un astfel de Dumnezeu şi nu vreau să mai am de-a face cu El.”. Să nu credem că suntem imuni la o astfel de gândire. Oricând putem ajunge să cugetăm la fel, chiar dacă nu avem curajul de a afirma cu glas tare ceea ce este în interiorul nostru.
 
Este teribil să gândeşti astfel, şi cu toate acestea sunt multe persoane care ajung să se îndoiască de iubirea lui Dumnezeu. Care ar fi cauza principală pentru care putem ajunge să urmăm o astfel de cale?
Dacă ne vom analiza cu atenţie, vom distinge faptul că imaginea lui Dumnezeu, aşa cum rezultă dintr-un astfel de raţionament, se potriveşte mai bine Celui Rău, decât Creatorului întregului univers. Cel Rău este tiran şi se bucură de necazurile sau suferinţele prin care trecem. Aşadar, putem vorbi de o înlocuire a adevăratei imagini a lui Dumnezeu cu una falsă, contrafăcută, după chipul şi asemănarea Celui Rău. Dincolo de această viclenie, cauza principală pentru care ajungem să afirmăm sau să gândim astfel de lucruri se află în faptul că nu primim un răspuns conform cu ceea ce ne-am fi aşteptat, şi atunci ajungem să fim dezamăgiţi de Dumnezeu. Ceea ce de fapt ne sfâşie interior se datorează neconcordanţei dintre aşteptări şi ceea ce se întâmplă în mod faptic. Problema stă în faptul că imaginea noastră cu privire la Dumnezeu este diferită de cea pe care o constatăm ca urmare a ceea ce noi considerăm că El nu face pentru noi. Mai precis, noi am crezut că Dumnezeu va interveni în favoarea celui ce se încrede în El, dar am constatat că nimic nu s-a schimbat. Dacă am avea o credinţă care să nu mai fie dependentă de circumstanţe, atunci ar fi cu totul altceva.
 
Să realizăm acum o conexiune biblică folosind un fragment care să ne ajute să contracarăm acest raţionament fals ce ne conduce să Îl urâm pe Dumnezeu. De aceea vom citi din Psalmul 22 1-4: „1 Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să îmi ajuţi şi fără să asculţi plângerile mele? 2 Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. 3 Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel. 4 În Tine se încredeau părinţii noştri: se încredeau, şi-i izbăveai.”.
 
Ce idee principală este exprimată de către aceste versete? De ce oare este posibil ca Dumnezeu să nu răspundă atunci când strigăm zi şi noapte către El?
Mai întâi aş dori să subliniez că sunt împotriva ideii de „creştinism eroic”, manifestat prin faptul că deşi Dumnezeu nu ne răspunde, noi totuşi continuăm să credem ferm în El, strângând din dinţi, ca să spun aşa, şi răbdând cu stoicism. Realitatea este că dacă nu vedem cum Dumnezeu ne răspunde, tot interiorul nostru se va revolta, nutrind gânduri pline de îndoială şi de resentimente. Eu nu cred că o încăpăţânare fanatică reprezintă modelul biblic pentru un credincios, ci mai degrabă, conform cu ceea ce am citit, observăm cu psalmistul Îi adresează direct lui Dumnezeu nedumerirea sa. El îi vorbeşte lui Dumnezeu şi Îl întreabă într-un mod plin de sensibilitate şi fără urmă de răzvrătire, să îi spună de ce aparent l-a părăsit. Nu este întâmplător faptul că aceste cuvinte aveau să fie mai târziu repetate pe crucea de pe Golgota chiar de către Isus Hristos. Prin urmare, ideea principală rezidă în faptul că există situaţii în care nu mai vedem modul în care Dumnezeu intervine pentru noi. Dar faptul că nu vedem, nu înseamnă că El nu acţionează în favoarea noastră.
 
Ce ne spune acest fragment biblic despre problema rugăciunilor fără un aparent răspuns? Cum putem înţelege dificultatea de a ne ruga lui Dumnezeu fără ca situaţia să se schimbe, cel puţin din punctul de vedere a ceea ce putem vedea şi cunoaşte?
Convingerea mea fermă, bazată pe ceea ce am studiat din Sfintele Scripturi şi din experienţa vieţii, este că Dumnezeu intervine într-un sens special ori de câte ori Îi cerem ajutorul şi apelăm la sprijinul Său. Niciodată să nu gândim că Dumnezeu nu este prezent împreună cu noi, ci doar priveşte cum ne ducem la vale, sau cei dragi ai noştri se sting cu durere sub privirile noastre. Dacă ne-am adresa obiecţiile pe care le avem, precum şi orice fel de nedumerire, direct lui Dumnezeu, atunci ochii noştri ar fi deschişi pentru a vedea intervenţia Sa eliberatoare. Modelul oferit de psalmist trebuie să devină şi al nostru. Astfel, atunci când întâmpinăm situaţii când aparent Dumnezeu nu ne răspunde la rugăciune, în loc să spunem un „amin” scrâşnind din dinţi sau să nutrim o revoltă mocnită, ar trebui ca în mod deschis şi sincer să Îi spunem ce simţim. După cum se vede din fragmentul citat, în primele două versete este expusă nedumerirea psalmistului, după care la versetul următor începe exprimarea credinţei că totuşi Dumnezeu intervine în favoarea noastră, folosindu-se de exemple din trecut.
 
Cum am putea aplica în mod personal înţelesul acestor versete? Este posibil să vedem intervenţia divină, în ciuda aparentei tăceri?
Principiul de bază al întregii revelaţii ce ne-a fost oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi constă în faptul că Dumnezeu vine şi intervine în favoarea noastră. Orice experienţă prin care trecem este de maximă importanţă pentru Creatorul nostru, iar El acţionează în mod constant în favoarea noastră. Poate nu totdeauna răspunsul va fi conform aşteptărilor noastre, dar dacă am avea deschişi ochii credinţei, atunci am putea primi energii suplimentare pentru a trece cu succes prin orice experienţă a vieţii. Revenind la fragmentul biblic studiat, acesta ar putea fi aplicat în cazul unei persoane care se confruntă cu o situaţie în care Dumnezeu aparent nu răspunde. Astfel, ideea centrală este de a înţelege că şi alte persoane s-au confruntat cu situaţii similare, între care cel mai puternic exemplu este cel al Fiului lui Dumnezeu. Prin urmare, există totdeauna o raţiune, pe care noi nu putem să o pătrundem pe deplin totdeauna, cu privire la ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple pe pământ. De aceea, nu este cazul să cedăm ispitei de a ne îndoi de iubirea Sa faţă de noi, ci dimpotrivă, având la bază istoria celor ce s-au încrezut în Dumnezeu, va trebui să alegem să Îl iubim pe Dumnezeu, chiar şi într-o astfel de împrejurare. Sunt sigur că dacă vom proceda astfel, vom primi o putere suplimentară pentru a merge înainte.
 
Ce paşi concreţi se pot întreprinde pentru a contracara raţionamentul greşit conform căruia Dumnezeu ne-a părăsit şi nu Îi mai pasă de ceea ce ni se întâmplă?
De îndată ce înţelegem că Dumnezeu nu ne abandonează, va trebui să veghem şi să acţionăm pentru a contracara influenţa Celui Rău. Astfel, după ce i-am exprimat lui Dumnezeu temerile noastre şi îndoielile pe care le avem într-un mod cât mai sincer, trebuie să alegem să Îl iubim pe Creatorul nostru cu toată puterea noastră. Orice încercare prin care trecem este în final un test al iubirii pe care o avem faţă de Dumnezeu. Dacă această iubire ne va cuprinde interiorul şi fiinţa, atunci orice lucru prin care trecem nu va fi capabil să ne despartă de Creatorul nostru, ba chiar vom ajunge să îl iubim şi mai mult. Dacă Domnul vrea să fim o jertfă pentru cauza Sa, de ce ne-am retrage? Dacă El doreşte ca viaţa noastră să fie turnată pe altarul Său, de ce ne-ar fi teamă? Ştim bine că avem învierea şi înălţarea înaintea noastră. Când Îl iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, atunci vom fi schimbaţi interior, transformaţi pentru a rămâne ancoraţi într-o credinţă fermă cu privire la iubirea Sa. În mod concret, va trebui să cultivăm constant şi tot mai puternic exprimări şi gânduri care să reflecte iubirea noastră necondiţionată faţă de El. Astfel, vom primi o energie spirituală suplimentară pentru a vedea modul în care El ne răspunde şi intervine în favoarea noastră.
 
Cum putem să reformulăm raţionamentul negativ inspirat de Cel Rău pentru a ajunge să nu ne mai răzvrătim împotriva Creatorului nostru?
Ori de câte ori ne surprindem gândind în termeni negativi cu privire la Dumnezeu sau exprimând astfel de lucruri, va fi necesar ca în cel mai scurt timp să ne reformulăm gândirea. În acest caz, o posibilă exprimare alternativă ar fi următoarea: „Sunt tot mai interesat de persoana lui Dumnezeu, fiindcă El nu este răspunzător de lucrurile rele ce se întâmplă pe pământ. De fiecare dată El intervine în favoarea noastră şi ne susţine atunci trecem prin dificultăţi şi când strigăm după ajutorul Său. Lui nu Îi face plăcere să ne vadă cum ne chinuim, fiindcă este plin de milă faţă de noi. El vine în ajutorul nostru şi ne dă putere pentru a trece prin orice fel de încercare. Iar în final, El ne va da viaţa veşnică şi ne va lua în Împărăţia Sa.”. Dacă vom gândi astfel, în scurt timp vom ajunge să vedem modul în care Dumnezeu acţionează în favoarea noastră ca răspuns la rugăciunea făcută cu credinţă în El. Şi de asemenea, este posibil să asistăm la lucruri minunate făcute pentru cei care au ales să aibă credinţă în El, în ciuda ispitelor Celui Rău şi a situaţiei defavorabile în care ne-am putea afla. De multe ori biruinţa credinţei noastre în Dumnezeu este urmată de o remediere ieşită din comun a situaţiei dificile în cauză.
 
Dar dacă vom avea tendinţa de a reveni la vechiul mod de gândire? Dacă ne va fi greu să ne menţinem credinţa în Dumnezeu pentru a putea să avem o exprimare pozitivă? Ce vom putea face în astfel de situaţii?
A urca pe vârful unui munte şi a rămâne acolo cât mai mult timp, sunt două lucruri diferite, însă esenţiale dacă vrem să atingem performanţa. În cazul de faţă, nu este suficient că am ajuns să avem credinţă în Dumnezeu într-un anumit moment, ci va trebui să permanentizăm această experienţă spirituală. În acest sens, este esenţial să alegem în mod constant să ne încredem în Dumnezeu, să nu dăm atenţie exprimărilor negative care ne sunt insuflate de către Cel Rău şi să ne hrănim cu ceea ce spune Biblia, pentru a întări gândirea pozitivă cu privire la iubirea lui Dumnezeu. Încurajările pe care le primim din partea celorlalţi sunt importante, dar esenţial rămâne să identificăm acele exprimări din Sfânta Scriptură, ce ne vor menţine vie credinţa. Sub nici o formă nu va trebui să cedăm în faţa presiunilor exprimărilor negative, ci în permanenţă să ne gândim că aşa cum spunea apostolul Pavel prin cuvintele: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”. Dacă vom lăsa ca această convingere să ne cuprindă, atunci vom reuşi să trecem cu succes prin orice împrejurare şi astfel Îl vom iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră.
 
Cu toate acestea, există multe influenţe negative în jur, care caută să ne atragă atenţia către ceea ce este rău. Sau există persoane care îşi exprimă necredinţa în mod deschis. Cum putem contracara aceste influenţe exterioare?
Ispitele Celui Rău vin atât din interiorul, cât şi din exteriorul nostru. În acest sens, o persoană care nutreşte necredinţa va ajunge să influenţeze pe cei cu care intră în contact, asemenea celui care are un virus gripal şi îl răspândeşte celorlalţi. De aceea, trebuie să avem un „sistem imunitar” puternic, care să reziste „atacurilor” din jur, care în mod inevitabil vor veni asupra noastră. Astfel, va fi necesar să veghem şi să detectăm aceste influenţe, iar în acelaşi timp va trebui să avem „provizii de energie spirituală”, ce se obţin prin exerciţiul studiului biblic, al rugăciunii şi al cultivării deprinderilor pozitive în viaţa noastră. Doar dacă vom fi fortificaţi spiritual în interiorul nostru, vom putea rezista cu succes, iar astfel vom putea exercita o influenţă care să anuleze tendinţele negative din jurul nostru. În fond, suntem în mijlocul marii lupte dintre Isus Hristos şi Cel Rău, iar noi vom fi combatanţi de o parte sau de alta, fără a putea rămâne neutri.
 
Şi cum rămâne cu iubirea pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu? Cum Îl vom putea iubi cu toată puterea noastră?
Atunci când gândirea noastră se articulează ferm şi definitiv pe cuvintele Sfintelor Scripturi, atunci interiorul nostru se uneşte cu puterea lui Dumnezeu şi astfel devenim capabili să trăim pentru Creatorul nostru, iubindu-l din adâncul inimii şi cu toată tăria noastră. Această experienţă, imposibil de descris pe deplin în cuvinte, se numeşte „taina evlaviei” şi aici trebuie să ajungem pentru a deveni moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, gustând puterea vieţii viitoare chiar de acum
 
Rugăciune pentru a vedea iubirea lui Dumnezeu în fiecare ocazie a vieţii noastre, pentru a fi întăriţi interior împotriva ispitelor Celui Rău, şi deopotrivă pentru a trăi experienţa transformării interioare prin credinţă şi prin puterea Duhului Sfânt, acţionând activ asupra vieţilor noastre.
Am putut studia mai multe cazuri în care oamenii ajung să nu mai fie interesaţi de relaţia lor cu Dumnezeu. În continuare vom examina o altă posibilă cauză pentru care o persoană ajunge să se revolte împotriva lui Dumnezeu: „Nu vreau să mai aud de Dumnezeu, fiindcă sunt distrus, am rămas complet singur şi am ajuns să cred că nu Îi pasă de mine”.
 
Poate fi singurătatea o posibilă cauză pentru care mulţi oameni ajung să se îndoiască de iubirea lui Dumnezeu? Se poate ca datorită unor experienţe emoţionale negative, să ajungem să nu mai fim interesaţi de Creatorul nostru?
Singurătatea nu este un lucru de dorit pentru nici un om. Să ne gândim că încă de la începuturi, Dumnezeu a spus că „nu este bine ca omul să fie singur”. În astfel de momente, imaginaţia începe să se depărteze tot mai mult de realitate şi repede ajungem să credem, ceea ce de fapt nici măcar nu există. Cu siguranţă, că într-o astfel de situaţie ajungem să fim foarte vulnerabili la atacurile şi insinuările Celui Rău, iar mai devreme sau mai târziu este posibil să fim aduşi în situaţia să credem că Dumnezeu ne-a abandonat, că suntem pe cont propriu. De asemenea, o astfel de singurătate devine într-un interval de timp relativ scurt, asociată cu stări emoţionale negative, în genul descurajării, depresiei şi neliniştii. Aşadar, din cauza vulnerabilităţii noastre interioare cu privire la o astfel de situaţie, poate fi relativ explicabilă revolta multor persoane împotriva lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea o astfel de atitudine nu este în nici un fel justificabilă, fiindcă în permanenţă suntem înconjuraţi de către bunătatea lui Dumnezeu.
 
Există foarte multe persoane care trăiesc singure şi cu siguranţă că se confruntă cu astfel de gânduri. Ce raţionament stă la baza unor astfel de sentimente de supărare faţă de Dumnezeu?
Se poate cu uşurinţă constata faptul că mintea noastră funcţionează conform unor criterii de logică, emiţând judecăţi de opinie în funcţie de materialul pe care i-l punem la dispoziţie. În cazul de faţă ne gândim că dacă Dumnezeu ar fi cu adevărat bun şi iubitor faţă de noi, atunci nu ar permite să trecem prin situaţii de însingurare, tristeţe şi abandon din partea celorlalţi. Dar fiindcă tocmai aşa ceva experimentăm, atunci în mod logic, înseamnă că Dumnezeu nu este bun şi nici iubitor faţă de noi, adică este rău şi lipsit de compasiune. Cu o astfel de imagine relativ la Creatorul nostru, este lesne de înţeles că în scurt timp ajungem să ne revoltăm împotriva Sa, gândind că oricum am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri. Cred că nimic nu este mai dăunător pentru menţinerea tăriei noastre interioare, decât să nutrim astfel de simţăminte negative cu privire la Dumnezeul nostru. Nu este de mirare că se poate ajunge la devieri comportamentale grave şi la distrugerea imaginii de sine.
 
Dar cum poate cineva să creadă că Dumnezeu este bun, atunci când trece prin situaţii de durere, singurătate şi suferinţă? Cum poate un om să creadă că Dumnezeu intervine, dacă nu se vede nimic din mila şi compasiunea Sa?
Cauza principală pentru care ajungem să gândim că Dumnezeu este rău, sau că este nepăsător, se datorează unei înlocuiri de imagine dintre cea a lui Dumnezeu şi cea a lumii în care trăim. Într-adevăr, realitatea în mijlocul căreia trăim este ostilă, dureroasă, provocându-ne în permanenţă suferinţă. Adevăratul motiv din cauza căruia ajungem să fim aruncaţi în stări emoţionale negative, se află de fapt în mijlocul acestei realităţi în care răul este amestecat cu binele, până acolo încât ne devine cu neputinţă să le mai distingem în mod lămurit. Durerea, singurătatea şi suferinţă sunt produsul acestei realităţi ostile, care ne umbreşte imaginea compasiunii şi milei lui Dumnezeu. Aşadar, raţiunea profundă a unor astfel de afirmaţii ce exprimă îndoială cu privire la caracterul bun şi îndurător al lui Dumnezeu, se află în faptul că de fapt nu mai reuşim să facem faţă ostilităţii şi agresivităţii mediului în care trăim. Iar interiorul nostru fiind copleşit, ajunge să se exprime în mod contradictoriu, negăsind nici o soluţie de ieşire.
 
În acest sens, cred că ar fi utilă realizarea unei conexiuni biblice cu privire la situaţia în care durerea, singurătatea şi suferinţa interioară ajung să ne conducă la concluzia că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi şi că ne-a abandonat. Vom citi din Isaia 57:15 „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.”
 
Cum putem înţelege că Dumnezeu este alături de cei care trec prin durere şi suferinţă? Cum putem ajunge să corectăm raţionamentul greşit, conform căruia Dumnezeu ne-a abandonat şi nu Îi mai pasă de noi?
Acest verset exprimă direct şi pe înţeles faptul că Dumnezeu se coboară de la înălţimea tronului Său plin de slavă, la nivelul fiecărui om care se confruntă cu dificultăţi în această lume rea în mijlocul căreia trăim. Acţiunea de coborâre poate îmbrăca diferite aspecte, în funcţie de situaţie, în acest sens enumerând influenţa directă, pozitivă a Duhului Sfânt, ce ne inspiră curaj, credinţă şi putere, sau o vorbă de încurajare spusă de cei cu care într-un fel sau altul intrăm în contact. Însă cea mai puternică formă de manifestare a acestei acţiuni de încurajare se materializează prin conţinutul plin de putere al Sfintelor Scripturi. Mai presus decât orice altă întărire pe care am putea să o primim, Cuvântul lui Dumnezeu are o putere spirituală vindecătoare. Dacă am crede acest cuvânt, atunci întreaga noastră viaţă ar fi transformată, vălul ar fi dat la o parte şi am putea avea o imagine nedistorsionată a lui Dumnezeu, ajungând astfel să Îl iubim cu toată fiinţa noastră, cu toată puterea noastră.
 
Dar cum este posibil ca Dumnezeu să ne vorbească direct, oferindu-ne suport şi întărire prin intermediul Sfintelor Scripturi? Cum este posibil aşa ceva?
Asemenea razelor de lumină ce se revarsă din strălucirea fără de asemănare a soarelui pe bolta cerească, slava lui Dumnezeu se descoperă oricărui om care deschide paginile sfinte, având o sinceră dorinţă de a-L întâlni pe Creatorul întregului univers. Din fiecare frază sau propoziţie se desprinde lumina puternică a prezenţei divine, aducând pace şi linişte în interiorul sufletului nostru. Chiar dacă citim fragmente de istorie sfântă, care aparent nu au legătură cu noi, totuşi Dumnezeu ne inspiră prin intermediul acestor cuvinte, ca şi cum ar vorbi cu noi faţă către faţă. Poate vom parcurge paragrafe ce ne descriu călătoria fiilor lui Israel prin pustie şi ne vom întreba pe bună dreptate, ce legătură au toate acestea cu viaţa noastră? Însă răspunsul va veni imediat pentru cel care are o inimă deschisă faţă de Dumnezeu. Reluând cele anterior amintite, înţelegem că aşa cum Dumnezeu a călăuzit pe poporul Său prin pustie, în ciuda dificultăţilor aparent de netrecut, tot astfel el va conduce viaţa fiecăruia dintre noi până la sfârşit.
 
Dar cum se aplică în mod personal faptul că „Dumnezeu este împreună cu omul zdrobit şi smerit, ca să învioreze duhurile smerite şi să îmbărbăteze inimile zdrobite”? Cum se poate realiza în mod practic acest lucru?
Dacă atunci când citim din Scriptură ne-am vedea pe noi înşine în locul personajelor biblice, mai bine zis dacă ne-am identifica propria condiţie cu cea a oamenilor despre care vorbeşte Biblia, atunci am putea să intrăm într-o relaţie cu Dumnezeu similară cu cea pe care au avut-o aceştia. Astfel, Isaia ne vorbeşte despre faptul că Dumnezeu vine alături de cel „zdrobit şi smerit”, adică de cel „singur, nenorocit, uitat de toţi” pentru a-i aduce îmbărbătare. Ce ne împiedică să credem că de fapt se face referinţă chiar la noi, când trecem prin situaţii dificile, când avem nevoie de o putere interioară cu totul deosebită? Aceste cuvinte i-au fost descoperite lui Isaia în împrejurări în care viaţa sa trecea prin perioade deosebit de dificile, când se părea că nu mai există decât puţini închinători adevăraţi, în timp ce mari mulţimi de oameni erau doritoare să ia viaţa celor sfinţi. Însă îmbărbătarea vine ori de câte ori credem cuvintele Scripturii, în mod special făgăduinţele divine, ca aplicându-se la condiţia noastră, rugându-ne ca Dumnezeu să le împlinească pentru noi.
 
Cum s-ar putea citi acest verset de către o persoană singură, aflată în suferinţă, uitată fiind de toţi ceilalţi? Cum ar putea găsi putere pentru a crede în Dumnezeu, astfel găsindu-şi pacea sufletească?
O metodă foarte simplă de personalizare a făgăduinţelor constă în reformularea modului în care ele au fost scrise, aplicându-le situaţiei specifice prin care trecem. Astfel, acest verset ar putea fi citit astfel: „Domnul locuieşte în locuri înalte şi în sfinţenie, dar în acelaşi timp este prezent cu mine atunci când sunt zdrobit şi smerit, singur, fără ajutor şi fără speranţă. El îmi înviorează sufletul smerit şi plin de gânduri negre. De asemenea, El îmi trimite îmbărbătare, putere şi o speranţă vie, ce luminează asemenea soarelui în mijlocul cerului.”. Bineînţeles, fiecare persoană care trece prin situaţii dificile va găsi cuvinte potrivite pentru a formula aceste cuvinte, adaptate fiind situaţiei în care se găseşte. Rezultatul însă va fi de fiecare dată pozitiv şi aducându-ne convingerea că Dumnezeu este alături de noi şi putem să ne bazăm pe El.
 
Dar este suficient doar să aplicăm aceste cuvinte situaţiei în care ne aflăm? Nu este necesar să şi întreprindem anumite acţiuni concrete pentru a contracara puterea răului, ce caută să ne copleşească?
Redobândirea credinţei în Dumnezeu nu se rezumă doar la formularea unor cuvinte de încurajare, ci ea se continuă cu definirea unor acţiuni specifice, care să înlăture răul cu desăvârşire din vieţile noastre. Astfel, de îndată ce am ajuns să ne îndoim de iubirea lui Dumnezeu, înseamnă că s-a produs o invadare a minţii noastre cu gânduri necorespunzătoare. Aşadar, crezând adevărul exprimat de către Sfintele Scripturi, că Dumnezeu este împreună cu noi, va trebui să veghem şi să dăm la o parte, sau cel puţin să nu dăm atenţie, sugestiilor negative. Atunci când ispita vine la noi, ar trebui să răspundem folosind afirmaţiile Scripturii, folosind chiar propriile noastre cuvinte. A răspunde cu „stă scris” reprezintă o puternică armă de apărare contră răului. De asemenea, va trebui să vedem ce obiceiuri necorespunzătoare din viaţa noastră ne conduc să ajungem să fim copleşiţi de situaţiile cu care ne confruntăm. Chiar dacă suntem singuri din punct de vedere omenesc, în realitate îngerii lui Dumnezeu sunt tot timpul alături de noi, oferindu-ne încurajare, mângâiere şi energie spirituală pentru a parcurge cu succes drumul vieţii pe acest pământ.
Având în vedere toate aceste lucruri, este posibil să reformulăm viziunea negativă de la început? Se poate realiza o modificare a motivelor pentru care ajungem să nu mai avem încredere în Dumnezeu?
Secretul unei fericiri durabile se regăseşte în capacitatea pe care o avem de a converti exprimările şi atitudinile negative din viaţa noastră, în exprimări şi motivaţii pozitive, care să aducă slavă lui Dumnezeu. Aici se află marea biruinţă împotriva răului, prin promovarea a ceea ce este bun şi drept. Aici se află mecanismul lăuntric al convertirii de la păcat la neprihănire. În acest sens, am putea reformula exprimarea nefericită de la început, având la bază ceea ce am descoperit prin intermediul studiului biblic pe care deja l-am realizat. Această reformulare ar putea să fie astfel: „Doresc să Îl cunosc tot mai mult pe Dumnezeu, fiindcă El este alături de mine indiferent de împrejurare. Într-un sens special, El se coboară şi vine lângă mine atunci când mă simt distrus şi singur. Chiar dacă toţi ceilalţi oameni uită de mine, totuşi lui Dumnezeu Îi pasă de mine şi intervine în favoarea mea. În mâinile Sale îmi predau întreaga mea viaţă şi mă voi încrede în El până la sfârşit”.
 
Este însă posibil să fim confruntaţi şi pe mai departe cu aceste tendinţe negative, care conduc la răzvrătire şi la pierderea credinţei în Dumnezeu? Ce se poate întreprinde pentru a nu mai ajunge într-o astfel de situaţie?
Lucrarea de restaurare pe care o realizează Dumnezeu are un aspect complet, oferindu-ne ocazia de a nu mai repeta experienţele triste prin care am trecut în ce priveşte necredinţa şi robia unor obiceiuri rele. Însă există o condiţie pentru ca acest lucru să se întâmple şi în cazul nostru, şi anume de a veghea ca niciodată să nu mai dăm curs acelor lucruri care ne-au provocat căderea. Recidivarea răului se produce cel mai adesea din cauză că nu veghem şi nu luăm măsurile ce se impun din partea noastră pentru a nu mai reveni la lucrurile care ne-au condus la cădere spirituală. Aşadar, va fi nevoie ca ori de câte ori vom sesiza că mintea noastră reia vechile moduri de a gândi, să repetăm reformularea pozitivă a exprimării negative pe care Cel rău ne-o inspiră să o spunem sau să o credem.
 
Dar dacă totuşi ajungem din nou în vechea situaţie, în care dădeam crezare exprimărilor negative, mai există vreo soluţie, sau suntem pierduţi? Oare doar o singură dată să putem reveni la partea pozitivă?
Chiar dacă se întâmplă să mai cădem din nou şi să revenim la vechile obiceiuri, situaţia nu este fără speranţă. Însă de fiecare dată când cădem, revenirea va fi tot mai dificilă, mai ales când noi consimţim asupra acestui lucru. Există o diferenţă majoră între a cădea luptând împotriva ispitei şi situaţia în care deschidem larg porţile fără a da nici un fel de luptă. Dacă suntem în situaţia de a cădea, dar luptând, atunci înseamnă că în cele din urmă vom învinge şi trebuie doar să perseverăm pentru a învinge pe deplin. Dar dacă am ajuns să nu mai opunem nici un fel de rezistenţă, atunci suntem pe calea sigură a distrugerii. Aşadar, să fim atenţi la obiceiurile rele în viaţa noastră şi la raţionamentele negative pe care le nutrim în suflet, fiindcă în final aceste lucruri ne vor fi fatale.
 
Prin urmare, cât de important este să veghem pentru a nu mai cădea pradă Celui Rău? Cât de esenţială este exercitarea voinţei în direcţia cea bună?
Dacă nu vom veghea pentru a observa mişcările adversarului, în scurt timp vom ajunge sub influenţa Sa, care ne va conduce pe cărarea sigură a distrugerii. Indiferent cât de mari sunt pretenţiile de credinţă şi de sfinţenie pe care le face un om, dacă nu veghează este în mod sigur pierdut. În acelaşi timp, dacă vedem avansarea vrăjmaşului şi nu facem nimic, iarăşi vom ajunge să fim înfrânţi, subjugaţi şi nimiciţi, mai întâi în ce priveşte credinţa, iar după aceea în tot ceea ce se referă la viaţa noastră. Niciodată Dumnezeu nu va exercita puterea Sa în locul nostru. Dacă suntem ispitiţi, indiferent de circumstanţe, să nu Îl blamăm pe Dumnezeu şi nici să nu exprimăm îndoieli cu privire la bunătatea şi iubirea Sa, fiindcă altfel vom ajunge pe o traiectorie descendentă la al cărei final va fi prăbuşirea.
 
Aşadar, ce trebuie să facem pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, chiar şi atunci când ne simţim singuri, abandonaţi şi fără speranţă?
Pur şi simplu trebuie să ne abandonăm în braţele credinţei în Dumnezeu, având la bază ceea ce stă scris, şi să lăsăm ca influenţa vindecătoare a cuvintelor Scripturii să ne învăluie mintea, viaţa şi întreaga noastră fiinţă. Abia atunci se va produce conversia miraculoasă a exprimărilor negative în cuvinte de laudă, credinţă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Abia atunci se vor descătuşa energiile latente ale încrederii şi iubirii. Şi abia atunci vom ajunge să îl iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră, având perspectiva înălţării glorioase în Împărăţia cea veşnică. Aici este marea biruinţă a credinţei în Dumnezeu.
 
Rugăciune pentru a alunga umbrele răului din viaţa noastră, pentru a da la o parte orice exprimare negativă despre Dumnezeu, pentru a lăsa ca razele cunoştinţei de Dumnezeu să se reverse asupra inimilor noastre din Sfintele Scripturi şi deopotrivă pentru a-L iubi pe Creatorul nostru cu toată puterea noastră, indiferent de împrejurare, chiar şi atunci când ne simţim părăsiţi de toţi cei din jur.
Vom explora mai departe diferitele argumente furnizate de către persoanele care au ajuns să afirme că nu Îl mai iubesc pe Dumnezeu. O altă raţiune pentru care cineva ar putea ajunge la o astfel de concluzie ar fi următoarea: „Nu mai vreau să ştiu de Dumnezeu, fiindcă am întâlnit aşa zişi „creştini”, care sunt nepăsători faţă de ceilalţi, îşi exploatează semenii, trăiesc în desfrâu, comit tot felul de lucruri rele şi cu toate acestea Dumnezeu le dă binecuvântare şi prosperitate”.
 
Cât de temeinică poate fi o astfel de afirmaţie în a spune că nu Îl mai putem iubi pe Dumnezeu? În ce sens cineva ar putea deveni o piatră de poticnire pentru credinţa altora?
Înainte de a blama astfel de afirmaţii, ar trebui să le analizăm cu grijă pentru a înţelege faptele incriminate, fiindcă de multe ori există mult adevăr în ceea ce alţii critică cu privire la comportamentul celor care îşi spun creştini. În cazul de faţă nu pot spune decât că este atât de uşor să devii o „piatră de poticnire” pentru alţii, datorită stilului de viaţă pe care îl ai şi comportamentului pe care îl afişezi în raport cu ceilalţi. Să ne gândim că dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi ajuns la abandonarea credinţei creştine de către majoritatea celor ce locuiesc în ţările avansate, ajungându-se la un ateism de masă. Atunci când o persoană care îşi spune creştină, se manifestă într-un mod nepăsător faţă de ceilalţi, este mai mult decât sigur că se va produce o distorsionare a imaginii credinţei pe care pretinde că o are. Aş putea spune că ar fi fost mai bine ca persoana în cauză să nu fi spus niciodată că este creştină, decât să se ajungă la astfel de situaţii, ce aduc dezonoare lui Dumnezeu şi seamănă necredinţă în lume.
 
Însă cu toţii facem tot timpul greşeli. Nu există creştini perfecţi, iar comportamentul nostru totdeauna va avea ceva ce lasă de dorit. Chiar trebuie să ajungem să Îl urâm pe Dumnezeu din cauza celor care nu ajung să manifeste pe deplin un caracter creştin?
Cu siguranţă că vor exista totdeauna abateri de la comportamentul creştin autentic la toţi cei care au credinţa în Isus Hristos. Tocmai de aceea există şi noţiunea de pocăinţă, sau întoarcere, o atitudine care va caracteriza în mod constant pe cei care se încred cu adevărat în Dumnezeu. Mai degrabă aş putea spune că adevăratele „pietre de poticnire” se referă la acele persoane în a căror viaţă nu se vede deloc acest aspect al „pocăinţei continue”. Astfel, cineva care este conştient de faptul că manifestă multe nedesăvârşiri în raport cu modelul Domnului Isus, va manifesta o atitudine de umilinţă, toleranţă şi simpatie faţă de semeni, îndreptând orice neregulă pe care o sesizează în raport cu sine. Aşadar, nu este vorba de creştinii care în mod sincer au nedesăvârşiri, ci de persoane arogante, trufaşe, lipsite de milă, asemenea fariseilor din timpul Domnului Isus, şi care în acelaşi timp pretind că sunt adevăraţi urmaşi ai lui Hristos. De fapt, aici este adevărata problemă.
 
Şi totuşi, s-ar putea ca noi înşine să ajungem să ne poticnim în credinţa pe care o avem faţă de Dumnezeu, fără a ajunge chiar să afirmăm că Îl urâm pe Dumnezeu, din cauza celor aşa zişi creştini. Care este de fapt cauza pentru care putem ajunge într-o astfel de situaţie?
În fiecare dintre noi există un simţ al dreptăţii, ce acţionează sub o formă sau alta, căutând să ne călăuzească spre alegeri corecte şi bune. Atunci când vedem creştini care sunt „nepăsători faţă de ceilalţi, îşi exploatează semenii, trăiesc în desfrâu şi comit tot felul de lucruri rele”, dar în acelaşi timp se bucură de o prosperitate ce o atribuie binecuvântării divine, ajungem să ne dăm seama că dreptatea a fost încălcată. Cum poate Dumnezeu să ofere binecuvântare celui care trăieşte în opoziţie cu cerinţele Sale, doar pe baza faptului că poartă numele de creştin? Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că avem de-a face cu un Dumnezeu rău şi arbitrar, nedrept chiar. Aşa au stat lucrurile întotdeauna, chiar şi în timpurile Vechiului Testament, când evreii făceau tot felul de lucruri rele, iar după aceea invocau binecuvântările ascultării, în baza faptului că erau urmaşii lui Avraam. Pilda pe care o ofereau celorlalţi conducea la raţionamentul amintit anterior, determinând popoarele din jur să creadă că Dumnezeu lor este la fel ca ei, adică rău şi făţarnic, arbitrar şi nedrept.
 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci să citim următorul fragment biblic Luca 7:44-48 „44 Apoi Isus S-a întors şi a zis lui Simon: Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. 45 Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. 46 Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. 47 De aceea îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin. 48 Apoi a zis femeii: Iertate îţi sunt păcatele!”.
 
Cum putem corecta raţionamentul greşit că Dumnezeu este asemenea celor care pretind că sunt adevăraţi închinători, însă viaţa lor fiind lipsită de omenie, toleranţă şi simpatie faţă de semeni?
Corectarea unei deprinderi greşite în materie de gândire sau de acţiune, nu reprezintă o sarcină întotdeauna simplă, fiindcă de regulă există o motivaţie lăuntrică ce ne determină să adoptăm anumite practici şi clişee. De regulă, în copilărie primim cele mai puternice impresii ce ne vor modela atitudinile fundamentale cu privire la viaţă, semeni şi existenţă. De asemenea, în prima parte a vieţii suntem puternic influenţaţi de mediul în care trăim, de valorile pe care le împărtăşesc colectivităţile din care facem parte, şi aici mă refer nu numai la familie, ci deopotrivă la biserică, de unde în cele din urmă primim amprenta motivaţiei de natură religioasă cu privire la comportamentul pe care îl vom avea. Prin urmare, corectarea unui raţionament greşit, datorat observării contradicţiei de comportament a celor aşa zişi creştini, nu va fi un lucru simplu, dacă nu ne vom conecta direct la sursa oricărei înţelepciuni autentice, adică la adevărul exprimat prin Sfintele Scripturi.
 
Cum poate fi înţeles fragmentul biblic pe care l-am citit, în relaţie cu contradicţia dintre ceea ce spune un om şi ceea ce de fapt el este?
Situaţia descrisă în acest fragment exprimă în mod lămurit maniera în care Domnul Hristos evaluează pe cei care pretind că sunt închinători ai lui Dumnezeu. Pe de o parte îl vedem pe Simon, zis şi leprosul, fiindcă anterior fusese vindecat de către Domnul Isus, un fariseu plin de sine şi de îngâmfare, judecându-şi cu dispreţ semenii şi motivaţiile lor. Iar pe de altă parte o distingem pe acea femeie, care în umilinţă a venit înaintea Mântuitorului, ştiind că are nevoie de iertare şi regenerare, lucru posibil doar prin harul Său. Astfel, Simon a fost vindecat trupeşte, dar nu a înţeles profunzimea degradării morale în care se afla, continuând să rămână fidel unor atitudini greşite, iar acea femeie a fost vindecată spiritual şi moral, fiindcă ea a înţeles mai bine situaţia disperată în care se găsea.
 
Reluând această situaţie, cum este posibil ca acea femeie să nu se fi poticnit în credinţa ei de unul ca Simon? Cum de a putut să aibă speranţă în ciuda răutăţii şi cruzimii celor care se proclamau ca fiind adevăraţi închinători?
Răspunsul cel mai simplu stă în faptul că ea L-a văzut pe Isus, a înţeles ce fel de Persoană era El, şi a venit direct la El, fără alţi intermediari. Astfel, dacă de fiecare dată când ne poticnim de exemplul greşit al celor ce se pretind creştini, am veni direct la Dumnezeu, atunci multe probleme în ce priveşte relaţia noastră cu El s-ar rezolva imediat. Nu trebuie să gândim că dacă Dumnezeu îngăduie astfel de persoane, înseamnă că El este părtaş nelegiurilor lor. Deşi nu avem totdeauna o raţiune clară pentru astfel de situaţii, cu siguranţă că Dumnezeu ne iubeşte şi ne va primi, ori de câte ori vom trece prin astfel de dificultăţi. Iar în această privinţă, cuvintele Mântuitorului sunt pline de înţeles: „Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir.”. Mai precis, există două tipuri de religie aşa zis creştină, care diferenţiază două mari categorii de închinători: unii asemenea lui Simon, iar ceilalţi asemenea acelei femei.
 
Care sunt consecinţele finale pentru cele două mari categorii de închinători? Cum putem înţelege ce anume se va întâmpla în cele din urmă?
Reluând versetul anterior, Domnul Hristos adresându-se femeii dă următoarea sentinţă: „Iertate îţi sunt păcatele!”. Cu alte cuvinte, categoria portretizată de către acea femeie ajunge să primească iertarea păcatelor şi implicit dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor. Interesant este că Scriptura nu menţionează că astfel de cuvinte au fost spuse şi către Simon leprosul. Înţelegem astfel, că este posibil să fii vindecat fizic, să te bucuri de o prosperitate materială venind chiar de la Dumnezeu, să te pretinzi adevărat închinător, să te comporţi crud şi nemilos faţă de semeni, dar în final să nu ajungi să simţi nevoia iertării şi vindecării interioare, iar astfel să pierzi dreptul intrării în Împărăţia cerurilor. Destinul este bineînţeles tragic pentru cei ce s-au autoînşelat printr-un astfel de comportament, iar rezultatul se va vedea la a doua venire a lui Hristos, atunci când toate lucrurile ascunse ale inimii, vor fi aduse la suprafaţă.
 
Acum, fiindcă am reuşit să contracarăm acel raţionament greşit cu privire la Dumnezeu, ce paşi ar trebui în mod practic să fie făcuţi, de către cei care au ajuns să se răcească în credinţa lor?
Primul pas constă în a veni la Domnul Hristos, prin rugăciune şi studiu biblic personal, aşa cum am procedat preluând fragmentul biblic legat de Simon leprosul. După aceea, este necesar să ne mărturisim problema pe care o avem şi să ne mărturisim raţionamentul greşit, în lumina a ceea ce ne spune Biblia pentru astfel de situaţii. În acest punct, este esenţial să manifestăm o atitudine similară acelei femei, care a fost atât de copleşită de imaginea propriei stări lipsite de speranţă, încât nici nu a mai dat atenţie atitudinii lipsite de simpatie a lui Simon. Mai departe, trebuie să avem convingerea că Domnul Hristos ne iartă, vine alături de noi şi ne oferă intrarea în Împărăţia cerurilor. Şi nu în ultimul rând, trebuie să luăm o decizie fermă să ignorăm pur şi simplu „pietrele de poticnire”, pe oameni ca Simon leprosul şi să privim numai la Isus. Vom descoperi în scurt timp cum înţelesul ascuns al înţelepciunii lui Dumnezeu ni se va descoperi, iar de la răceală şi resentimente faţă Creatorul nostru, vom ajunge să Îl iubim cu toată puterea noastră.
 
Ar fi bine să încercăm acum să reformulăm acea atitudine greşită. Cum am putea să găsim un raţionament corect, pornind de la afirmaţiile pline de resentimente faţă de Dumnezeu pe care le-am analizat?
O reformulare pozitivă, în lumina credinţei în Isus Hristos, ar putea să fie aceasta: „Mă întorc cu umilinţă şi părere de rău înaintea lui Isus Hristos, fiindcă acum îmi dau seama cât de mult am greşit, crezând că am de-a face cu un Dumnezeu crud şi nemilos, arbitrar şi rău. Studiind paginile Sfintelor Scripturi am înţeles că aşa zişii „creştini”, care sunt nepăsători faţă de ceilalţi, îşi exploatează semenii, trăiesc în desfrâu şi comit tot felul de lucruri rele, îşi decid singuri soarta lor finală, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu în umilinţă şi cu părere de rău. Am înţeles în sfârşit că binecuvântarea sau prosperitatea de care ei se bucură, îi împinge să meargă mai departe pe o cale rea, ignorându-L pe Dumnezeu, în ciuda apelurilor Sale de întoarcere. De aceea, aleg să mă identific cu acea femeie, care nu a mai ţinut cont de Simon leprosul, ci a venit direct la Isus Hristos. Acest lucru îl voi face şi eu de acum înainte, şi mai presus de toate aleg să ignor pur şi simplu „pietrele de poticnire” ce stau înaintea mea, pentru a privi mereu la Isus Hristos şi la bunătatea Sa plină de îndurare, compasiune, sensibilitate şi iubire.”
 
Cât de uşor sau cât de greu este să ne reformulăm modul de a gândi şi astfel de raţionamente greşite? Chiar va fi simplu să nu mai cădem pradă vechilor obiceiuri?
În fiecare dintre noi se dă o luptă teribilă între bine şi rău, între tendinţele spre evlavie şi cele spre păcat. Aşadar, nimic bun nu se câştigă uşor şi fără luptă. Însă de îndată ce ne expunem razelor vindecătoare din Cuvântul Scripturii, ne va fi tot mai simplu să înaintăm în direcţia cea bună. Însă va fi esenţial să veghem, şi aici nu am cuvinte să subliniez importanţa vegherii creştine. Va trebui să fim vigilenţi cu privire la noi înşine şi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cu scopul de a rămâne fideli angajamentului nostru. Nu este simplu să devii creştin, atunci când ai fost ateu. Dar este mult mai greu să devii un creştin autentic, atunci când înainte ai avut o experienţă religioasă deficitară. Însă niciodată nu trebuie să ne dăm bătuţi. Cât timp există har, va fi loc şi pentru speranţă. Cât timp Duhul Sfânt stă alături de noi, nici o cădere nu va fi definitivă. Prin urmare, dacă vom veghea să cultivăm noile obiceiuri de gândire, şi să reprimăm pe cele vechi, vom ajunge în final să culegem roadele transformării interioare.
 
Dar ce putem să facem atunci când deşi am studiat din Sfintele Scripturi, totuşi suntem ispitiţi să cedăm din nou vechiului mod de a gândi?
Cea mai bună metodă de a preveni să mai revenim la vechile obiceiuri se regăseşte în cultivarea unei gândiri ce decurge în mod armonios din studiul Sfintelor Scripturi. Acest lucru se aseamănă ridicării unei construcţii, la care adăugăm mereu noi şi noi elemente, astfel încât într-un mod armonios ea devine tot mai robustă şi mai rezistentă la provocările mediului imperfect în care trăim. De data aceasta am adăugat obiceiul de a privi la Hristos şi de a ignora „pietrele de poticnire”. Într-o altă ocazie am adăugat obiceiul de a nu trage concluzii pripite în legătură cu ceea ce ni se întâmplă şi de a aştepta cu nădejde acea zi în care Dumnezeu ne va descoperi totul. Şi într-un mod similar vom adăuga alte deprinderi de gândire, care vor fi ca un balsam vindecător pentru minte şi suflet. Aşadar, dacă vom lucra astfel, fructificând orice ocazie pentru a transforma interiorul nostru într-un Templu al Domnului, atunci când ispita va veni, se va izbi de temeliile puternice ale unei gândiri ce se articulează direct şi sigur pe temelia Cuvântului lui Dumnezeu.
 
Şi dacă totuşi se va mai întâmpla să mai cădem. Va exista vreo soluţie de rezervă, pentru a nu se distruge imaginea clădită prin intermediul Sfintelor Scripturi cu privire la Dumnezeu?
Orice cădere spirituală conduce la formarea de breşe în scutul protector al interiorului nostru, subminând fie temelia, fie zidul, fie porţile de intrare către casa sufletului nostru. Dar orice breşă poate fi reparată şi întărită, cu condiţia ca lucrarea să se facă la timp. Aşadar, de îndată ce ajungem să cădem, este bine să ne şi ridicăm cât mai repede. Dacă vom veghea, vom distinge cum raţionamentul greşit a acţionat asupra minţii noastre şi imediat vom reacţiona cu raţionamentul corect, articulat pe revelaţia biblică. Însă dacă nu ne-am pregătit în prealabil, cum vom putea să facem faţă într-un mod eficient la apropierea vrăjmaşului? Aşadar, este necesar ca mereu să cultivăm noi deprinderi şi noi modalităţi de gândire sau acţiune, având la bază adevărul descoperit prin intermediul Sfintelor Scripturi. Cu cât vom insista mai mult în această lucrare, cu atât vom culege tot mai multe roade de care nu ne va fi ruşine nici în viaţa de acum, nici în cea viitoare. Cred că o astfel de abordare ne va aduce o satisfacţie şi o binecuvântare spirituală, ce va întrece cu mult orice altă recompensă materială pe care cineva ar putea să o aibă în această viaţă.
 
Rugăciune pentru a cultiva obiceiul de a privi la Hristos atunci când întâlnim „pietre de poticnire” pe calea vieţii, pentru a fi vigilenţi pentru a depista apropierea vrăjmaşului şi pentru a fi pregătiţi să rezistăm având la bază o gândire puternic ancorată în adevărul descoperit prin Sfintele Scripturi.
SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline