Conexiuni Creştine Contemporane

Jurnal de studiu si dezvoltare personala

Importanta aducerii unei bune marturii privind lucrurile pregatite de catre Dumnezeu

martie 20, 2010 admin Niciun comentariu
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
Numeri 14: 6-8 „6 Şi, dintre cei ce văzuseră ţara, Iosua, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune 7 au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată. 8 Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere.”
 
Ce garanţie invocă Iosua şi Caleb cu privire la siguranţa intrării în ţara făgăduită? Cum puteau fi evreii siguri că vor ajunge în acel loc, chiar dacă acest lucru părea imposibil din punct de vedere omenesc?
Siguranţa noastră cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a promis se bazează pe faptul că „Domnul va fi binevoitor faţă de noi şi ne va duce în ţara aceea şi ne-o va da”. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre efortul nostru supraomenesc care va conduce la atingerea acestui obiectiv pus înaintea noastră de către Dumnezeu, ci de puterea Sa care se va manifesta în favoarea noastră, împreună cu ceea ce noi vom întreprinde în direcţia cea bună. Nu mă refer la o atitudine pasivă, de aştepta ca Dumnezeu să lucreze, ci de acea abordare activă a lui Iosua şi Caleb ce se rezumă în cuvintele „Dumnezeu ne-a promis acest lucru. El ne va duce în acel loc. Să înaintăm având curaj şi credinţă deplină în ceea ce ne-a promis”. Astfel, credinţa şi fapta se unesc, având la bază convingerea deplină că Dumnezeu ne va deschide calea şi va lupta alături de noi.
 
Ce se întâmplă însă când nu acordăm atenţie cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu? Şi la modul concret, cum putem avea siguranţă cu privire la faptul că vom intra în Împărăţia cerurilor?
Într-adevăr, nu avem înaintea noastră un teritoriu de pe pământ la care să privim şi să ne gândim că Dumnezeu ne va conduce în acel loc. A merge în ceruri este cu totul altceva, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Dar să ne gândim că intrarea evreilor în Palestina era la fel de dificilă, chiar imposibilă, pentru acea vreme, aşa cum este înălţarea noastră în Împărăţia cerurilor. De aceea, dacă nu vom acorda atenţie cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu, vom ajunge să cădem în indiferenţă, teamă şi chiar descurajare, dorind întoarcerea în Egipt, sau mai bine zis la concepţiile şi valorile necreştine ale acestei lumi. În altă extremă, vor exista şi persoane care vor accentua în mod exagerat rolul efortului personal şi vor experimenta mai devreme sau mai târziu înfrângerea în faţa forţelor spirituale ale întunericului. Siguranţa că vom intra în lumea cea veşnică derivă din faptul că Dumnezeu va merge alături de noi şi ne va deschide calea, pe măsură ce avansăm păşind prin credinţă.
 
Pe de altă parte, cum putem să evităm extrema de a sta fără să facem nimic, crezând că Dumnezeu va face totul pentru noi, cu scopul de a intra în Împărăţia cerurilor?
Această perspectivă ce pune toată responsabilitatea pe ceea ce va face Dumnezeu, conduce la o abordare pasivă a avansării noastre pe drumul care duce în împărăţia cea veşnică, ceea ce nu este conform cu învăţătura oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi. A sta şi a nu face nimic, a aştepta ca Dumnezeu să lucreze şi doar atât, reprezintă o extremă periculoasă, chiar dacă are aparenţa unei profunde evlavii. Dacă aşa ar fi gândit apostolii, atunci creştinismul nu s-ar mai fi răspândit niciodată pe pământ. Noi trebuie să înaintăm făcând „paşi prin credinţă” în direcţia cea bună, iar astfel vom experimenta prezenţa însoţitoare a puterii lui Dumnezeu. Fără a ne aventura în direcţii nepermise şi fără a ajunge la încumetare, care întotdeauna va ignora încredinţarea că Domnul este cu noi, vom reuşi să învingem în mod miraculos cele mai mari obstacole ce vor fi ridicate împotriva noastră, fiindcă Dumnezeu va lupta împreună cu noi. Însă dacă vom sta pasivi, evlavia noastră se va topi în formule de crez lipsite de o valoare reală, practică, şi în scurt timp ne vom pierde interesul pentru lucrurile spirituale, sau vom devia către misticism.
 
Revenind însă la atitudinea celor care nu aşteaptă ca Dumnezeu să lucreze şi se aventurează înainte, fără a fi siguri de susţinerea spirituală din partea lui Hristos. Ce se poate spune despre această atitudine?
De multe ori este relativ greu să faci deosebire între încredere şi încumetare, între ceea ce este o adevărată credinţă şi ceea ce reprezintă doar o aventurare plină de risc în necunoscut. Însă privind la detalii, se poate imediat face distincţia. Încumetarea se sprijină pe ceea ce noi putem face sau pe încercarea „sorţii”, o atitudine asemănătoare celui ce joacă la ruletă tot ce are, sperând că şansa îi va surâde. O astfel de abordare este periculoasă, iar în domeniul spiritual în mod sigur va conduce la un eşec. Sunt multe persoane care au obiceiul de risca de dragul riscului sau mergând pe ideea că „voi vedea şi mă voi descurca ulterior”. Recunosc că fără a risca nu vei câştiga nimic, însă a crede că vei putea ajunge în Împărăţia cerurilor, sau că vei putea obţine o avansare spirituală reală, fără o susţinere corespunzătoare din partea lui Dumnezeu, reprezintă o capcană periculoasă, ce transformă biserica într-o instituţie omenească, golind-o de elementul spiritual pe care ar trebui să fie fundamentată.
 
Totuşi, de-a lungul secolelor, biserica creştină a „riscat” şi a intrat în competiţie cu puterile acestei lumi, şi pentru o lungă perioadă de timp a reuşit chiar să le domine. Nu reprezintă acest lucru un succes demn de luat în seamă? Nu este o avansare către Împărăţia cerurilor?
Domnul Hristos spunea că „împărăţia mea nu este din această lume”, iar atunci când mulţimile au căutat să Îl pună împărat, El a refuzat de fiecare dată având la bază acelaşi principiu. Competiţia cu puterile acestui pământ pentru dominaţie asupra lumii reprezintă o direcţie greşită, care nu duce spre Împărăţia cerurilor. Astfel, biserica poate deveni mai numeroasă, mai puternică organizaţional, ajungând să numere mulţi membrii şi chiar să se bucure de popularitate, dar rezultatul va fi o depărtare de idealul spiritual la care ne cheamă Dumnezeu. Creştinismul nu înseamnă activism religios şi nu se bazează pe voluntarismul membrilor sau pe colectivismul organizaţiei. Creştinismul autentic înseamnă o avansare spirituală continuă a celor ce îl mărturisesc, o urcare progresivă spre standarde superioare de evlavie şi de experimentare a puterii Duhului Sfânt în viaţa de zi cu zi, în aducerea roadelor Canaanului în propria viaţă. Creştinismul este mai mult decât o ideologie, un crez sau un set de principii corporatiste. El este o experienţă vie împreună cu Dumnezeu, o transformare interioară de excepţie ce se traduce în fapte şi lucrări spre slava lui Dumnezeu şi înălţarea spirituală a semenilor.
 
Cum putem ajunge la un creştinism autentic, care să aducă o bună mărturie cu privire la lucrurile pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Modelul credinţei lui Iosua şi Caleb trebuie să devină o regulă a vieţii noastre. Avem înaintea noastră Canaanul ceresc, împărăţia pe care ne-a promis-o Dumnezeu. În primul rând trebuie să credem că acel loc este real, că nu reprezintă o utopie sau un vis frumos. De îndată ce avem această asigurare lăuntrică, trebuie să credem că putem ajunge în acel loc, că nu reprezintă un ideal intangibil, că nu suntem atât de căzuţi sau de neputincioşi pentru a ajunge în lumea cerească, având la bază ceea ce ne-a spus Dumnezeu. După aceea, trebuie să facem „paşi prin credinţă” în această direcţie, având siguranţa că Domnul va fi cu noi la fiecare etapă. Fără a ne aventura acolo unde Cuvântul nu ne spune nimic, ci fructificând zilnic oportunităţile oferite prin providenţa lui Dumnezeu printr-o investire înţeleaptă a talanţilor şi darurilor pe care le primim prin Duhul Sfânt, vom ajunge să creştem interior, dar şi exterior, prin lucrările pe care le vom face.
 
Ce fel de oportunităţi ne sunt oferite zilnic pentru a avansa făcând „paşi prin credinţă”? Ce fel de lucruri ne stau la îndemână pentru a avansa către ţara promisă?
În fiecare zi beneficiem de timp, ce trebuie investit înţelept, alocând o parte a lui pentru studierea Bibliei şi rugăciune. Aş putea spune că fiecare efort de a citi şi înţelege Sfânta Scriptură este un astfel de „pas prin credinţă”. De asemenea, rugăciunea, ca efort al înălţării sufletului nostru către Dumnezeu, reprezintă tot un „pas prin credinţă”. Mai departe, în cursul zilei, orice reprimare a răului ce încearcă să se manifeste prin noi, orice exercitare a atitudinilor pozitive, orice faptă de bunătate, îndurare şi compasiune, reprezintă noi „paşi prin credinţă” în direcţia intrării în Împărăţia cerurilor. După cum se poate constata cu uşurinţă, zilnic putem face o mulţime de astfel de paşi către Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să ignorăm nici o ocazie pentru a avansa, fiindcă astfel vom creşte împreună cu imaginea tot mai amplă ce se formează în noi cu privire la ţara făgăduită. Pentru a intra în Canaanul din ceruri este necesar ca imaginea acestui Canaan să ne cuprindă tot mai mult. Pentru a intra în el în mod fizic, la a doua venire a lui Hristos, trebuie să intrăm în el spiritual încă de acum, făcând mereu paşi în direcţia cea bună.
 
Ce se poate spune însă despre rolul serviciilor divine în face paşi hotărâţi prin credinţă în direcţia Împărăţiei lui Dumnezeu?
În măsura în care serviciile de închinare sunt conduse de către persoane care în viaţa lor personală fac „paşi prin credinţă” aşa cum s-a amintit, ele vor ajuta pe toţi care iau parte să facă paşi similari, atât la nivel personal, cât şi colectiv. În acest sens, sunt sigur că nu vom putea împărtăşi celorlalţi ceea ce noi înşine nu experimentăm în viaţa de zi cu zi. Nu putem oferi sfaturi şi învăţături cu privire la ceea ce trebuie făcut, dacă noi nu am făcut deja paşi în respectiva direcţie, având o experienţă bună în acest sens. Nu putem predica eficient, ceea ce noi nu am ajuns să trăim. Chiar dacă va exista totdeauna o diferenţă între ceea ce spunem şi ceea ce facem, totuşi ea nu trebuie să fie excesiv de mare până acolo încât să recomandăm ceea ce de fapt noi nu trăim. Aici este diferenţa majoră dintre un creştinism autentic şi doar unul de suprafaţă, care se rezumă în cele din urmă doar la sfaturi moralizatoare, dar nu are un efect sfinţitor, de profunzime.
 
Dar este suficient ca persoanele care conduc serviciile divine să fie consacrate? Nu contează şi atitudinea celor care iau parte la ele? Pentru intrarea în Canaan este nevoie doar de Iosua şi Caleb? Nu trebuie ca întreg poporul să aibă o atitudine similară?
Aş putea spune fără a exagera, că orice serviciu divin ar trebui să reprezinte o intrare spirituală în Canaan şi un nou pas făcut prin credinţă spre intrarea fizică în Împărăţia cerurilor. Ştim bine că degeaba Iosua şi Caleb au avut încrederea necesară pentru a intra în ţara făgăduită, fiindcă poporul a ales o atitudine exact opusă. De aceea, un adevărat serviciu divin presupune deopotrivă ca persoanele ce îl conduc şi cele care iau parte să manifeste o atitudine de încredere deplină în făgăduinţele divine şi să experimenteze în viaţa de zi cu zi puterea transformatoare a harului lui Dumnezeu. Dacă atitudinea celor care iau parte la serviciile de închinare nu este corespunzătoare, dacă nu există o experienţă personală autentică, dacă nu există o întâlnire cu Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, atunci influenţa ce se va manifesta va fi într-o direcţie diferită, ba chiar opusă, decât cea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, este necesar ca fiecare să se cerceteze pe sine, să îşi pună în rânduială viaţa în raport cu învăţăturile de bază ale creştinismului aplicat în viaţa de zi cu zi, iar rezultatul va fi înălţător atunci când toate aceste experienţe individuale se vor integra armonios într-o închinare colectivă autentică. Adevărata reformă începe cu fiecare dintre noi.
 
Putem intra în Canaan de unii singuri? Putem să o luăm înaintea bisericii, chiar dacă uneori din păcate există multe persoane pretins creştine care nu urmează calea credinţei lui Caleb şi a lui Iosua?
Intrarea în Canaanul ceresc reprezintă deopotrivă o experienţă individuală şi colectivă. La nivel personal, aşa cum Caleb şi Iosua au putut să cutreiere Canaanul şi aducă roade din ţara promisă, şi noi putem să intrăm spiritual în Împărăţia cerurilor şi să aducem de acolo roadele acelei ţări minunate, în genul: primirii Duhului Sfânt, experimentării naşterii din nou, aşezării în mod ferm pe o credinţă ce nu se mai clatină şi altele în felul acesta. Pe de altă parte, intrarea fizică în Canaanul ceresc se va produce o dată pentru toată biserica lui Dumnezeu din toate veacurile, la a doua venire a lui Hristos şi nimeni nu o va putea lua înaintea altuia. De aceea, câtă vreme biserica lui Dumnezeu, care are credinţa în Isus Hristos şi respectă poruncile Tatălui ceresc, nu urmează în mod hotărât calea descrisă de către Sfintele Scripturi, intrarea în Canaanul ceresc va fi amânată aşa cum s-a întâmplat şi în pustie, când poporul a colindat patruzeci de ani până când s-a ridicat o generaţie credincioasă, asemănătoare cu Iosua şi Caleb în ce priveşte încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu.
 
Şi atunci, care este soluţia? Să ne izolăm într-o închinare individuală? Să creăm mai multe curente de opinie, care să se certe între ele? Să ne îndoim de realitatea descrisă de Sfânta Scriptură, sau de ceea ce stă scris? Să tot experimentăm noi căi de interpretare radical diferită a Bibliei?
În vremuri de criză totdeauna se vor găsi persoane care să procedeze astfel, încercând să creeze dezbinare şi conflict, pornind de la faptul că oricum biserica nu avansează cum ar trebui în direcţia cea bună. Nu este o soluţie să procedăm astfel, aşa cum nu este recomandat să ne retragem la nivel individual. Cel mai bine este să începem la nivelul fiecăruia dintre noi un proces de reformă a vieţii, pornind de la „lucrurile mici”, care privesc viaţa de zi cu zi, şi continuând cu cele „mari”, legate de predicare şi învăţare conform cu Sfintele Scripturi. Nu trebuie să ne îndoim de ceea ce afirmă Scriptura, oricât de „neştiinţific” ar părea pentru unii afirmaţiile ei. Intrarea fizică în Canaan va încălca cu siguranţă toate cunoştinţele ştiinţifice pe care le avem, aşa cum potopul nu a putut fi nici prevăzut, nici explicat de către oameni. Iar a propune noi metode de interpretare, care schimbă în mod radical ceea ce afirmă Scriptura, reprezintă o contrafacere periculoasă, cu consecinţe distrugătoare. Soluţia este simplă: să aducem mereu o bună mărturie cu privire la ţara minunată pe care Domnul ne-a făgăduit-o, adică să devenim asemenea lui Iosua şi Caleb în viaţa de zi de zi.
 
Rugăciune pentru a urma modelul oferit de către Iosua şi Caleb în a întări în credinţă pe toţi cei care ne cunosc şi a nu permite ca îndoiala sau necredinţa să ne cuprindă pe calea care duce la ceruri, oferind un exemplu demn de urmat prin tot ceea ce trăim şi experimentăm în viaţa de zi cu zi.
A privi catre Imparatia cerurilor, Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin nimic
Citeşte mai mult

Importanta marturiei personale privind lucrurile pregatite de catre Dumnezeu

martie 12, 2010 admin Niciun comentariu
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

 

Deuteronom 1:21-25 „21 Iată că Domnul, Dumnezeul tău, îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme, şi nu te înspăimânta. 22 Voi v-aţi apropiat cu toţii de mine, şi aţi zis: Să trimitem nişte oameni înaintea noastră, ca să iscodească ţara, şi să ne aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom sui în ea şi asupra cetăţilor în care vom ajunge. 23 Părerea aceasta mi s-a părut bună; şi am luat doisprezece oameni dintre voi, câte un om de fiecare seminţie. 24 Ei au plecat, au trecut muntele, şi au ajuns până la valea Eşcol, şi au văzut ţara. 25 Au luat în mâini din roadele ţării şi ni le-au adus; ne-au făcut o dare de seamă, şi au zis: Bună ţară ne dă Domnul, Dumnezeul nostru.”
 
De ce este importantă mărturia personală pe noi o oferim cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi?
Trebuie bine înţeles faptul că un creştin trebuie să mărturisească despre lucrurile în care el se încrede ca urmare a credinţei pe care o are în Domnul Isus Hristos. Aşadar, se poate spune că nu avem cum să scăpăm de această îndatorire, fiindcă dacă nu vom da o mărturie pozitivă, cu siguranţă că vom oferi o imagine negativă, care va avea un impact nefast asupra celorlalţi. Însă dacă vom mărturisi într-o manieră pozitivă, lucru ce implică în mod obligatoriu o experienţă care să o susţină, atunci vom ajunge să îi conducem şi pe alţii la primirea credinţei mântuitoare. Putem spune că atunci când avem o bună perspectivă asupra lucrurilor bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu, vom ajunge să oferim tuturor celor cu care venim în contact un îndemn puternic pentru a ne urma în drumul nostru către „ţara promisă”, adică în Împărăţia cerurilor.
 
Cum putem ajunge să distingem mai bine detaliile cu privire la lumea pe care ne-a făgăduit-o Dumnezeu, în baza primirii credinţei în Domnul Isus Hristos?
Este bine să nu ne mărginim la o credinţă ce se rezumă doar la concepte abstracte cu privire la mântuirea care urmează a ne fi oferită. A privi către lumea care ne-a fost făgăduită, presupune un efort de a studia şi înţelege acele detalii ce ne sunt furnizate în mod direct sau prin simboluri şi alegorii în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Examinând fragmentul biblic citat, înţelegem că un număr de douăsprezece persoane au fost trimise să exploreze ţara promisă, iar aceştia s-au întors aducând un raport pozitiv cu privire la realitatea lucrurilor făgăduite de către Dumnezeu. Într-un mod similar, biserica creştină a fost înălţată pe mărturia unită a celor doisprezece apostoli, care au vorbit într-un singur glas despre realitatea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi prin intermediul jertfei Domnului Isus Hristos, a învierii şi înălţării Sale. Cel mai important „detaliu” al noii împărăţii se referă la nemurirea ce ne va fi oferită, având drept model învierea lui Hristos.
 
De ce impactul acestei mărturisiri s-a redus de-a lungul veacurilor, iar lumea din prezent pare a fi insensibilă la acest „detaliu” fundamental?
Într-un mod similar aparatelor de televiziune, noi vom da atenţie canalelor pe care le selectăm pentru a fi vizionate. În acest sens ignorarea mesajului Evangheliei lui Isus Hristos, adică a informaţiei cu privire la jertfa, învierea şi înălţarea Fiului lui Dumnezeu, se datorează faptului că pur şi simplu acest „canal” nu mai este selectat. Nu vom putea fi niciodată impresionaţi de ceea ce nu cunoaştem, de acele lucruri pe care le ignorăm, însă pe de altă parte dacă vom alege să „vizionăm”, sau să dăm atenţie mesajului oferit de către apostoli prin intermediul Sfintelor Scripturi, vom ajunge să distingem acele detalii ale lumii viitoare, ce ne vor conduce să devenim mărturisitori ai adevărului cuvintelor lui Dumnezeu.
 
În ce sens, învierea Domnului Isus Hristos se constituie ca un detaliu asupra vieţii veşnice, care ne-a fost făgăduită de către Dumnezeu?
Natura împărăţiei veşnice care ne-a fost predicată de către Domnul Isus Hristos şi de către apostoli nu este restricţionată doar la aspecte spirituale, desprinse de realitatea concretă în mijlocul căreia trăim. Dimpotrivă, această lume este tangibilă, cu o mulţime de elemente materiale, care nu fac altceva decât să ne întregească imaginea unei mântuiri ce recuperează pe deplin tot ceea ce s-a pierdut prin neascultare. În privinţa învierii Domnului Isus Hristos, putem spune că se constituie ca o referinţă fundamentală asupra condiţiei nemuritoare pe care o vor avea toţi cei care s-au încrezut în Evanghelia pe care Domnul ne-a prezentat-o în cuprinsul Sfintelor Scripturi.
 
Ce alte detalii ne sunt oferite de către Sfintele Scripturi, despre lucrurile pe care Domnul ni le-a promis cu privire la viaţa viitoare?
Alte „roade” ale lumii în care vom intra, având la bază „călătoria” noastră prin intermediul Sfintelor Scripturi, se referă la aspectele ce ţin de sfinţirea vieţii noastre şi primirea Duhului Sfânt, incluzând darurile spirituale ce ne sunt oferite prin credinţa în Isus Hristos. Toate acestea se constituie, preluând cuvintele apostolului Pavel, ca o „arvună” a mântuirii, adică o dovadă palpabilă a ceea ce ne va fi încredinţat pe deplin la a doua venire a lui Hristos. Faptul că putem beneficia de transformarea vieţii, se constituie ca o dovadă convingătoare cu privire la realitatea lumii pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu. În acest sens, prin comportamentul nostru schimbat conform cu chipul lui Hristos, vom oferi celorlalţi cele mai alese „roade” ale lumii viitoare, în care totul va fi caracterizat de neprihănire şi sfinţenie.
 
De ce naşterea din nou a celor credincioşi este esenţială ca mărturie asupra lucrurilor bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Naşterea din nou a celor credincioşi dovedeşte faptul că aceştia se află într-un proces de transformare ce va avea drept final intrarea lor în lumea pregătită de către Dumnezeu. Atunci când imaginea lui Isus Hristos începe să se vadă pe feţele noastre, în viaţa noastră şi în tot ceea ce suntem, de fapt aducem cele mai de seamă „roade” ale lumii ce va veni. Astfel, cei din jurul nostru au ocazia de a înţelege ceva din realitatea a ceea ce promis Dumnezeu, având la bază transformarea incredibilă ce s-a produs cu noi, ca urmare a credinţei în Isus Hristos. Conform învăţăturii creştine, o astfel de transformare are drept principal scop intrarea în Împărăţia cerurilor, sau după cum spunea apostolul Pavel: „Hristos în voi, adică nădejdea slavei”. Iar condiţia celui ce trăieşte această experienţă este de a fi o „epistolă vie”, cu privire la realitatea lumii cereşti.
 
Ce alte roade, culese din lumea viitoare, mai pot fi oferite celor credincioşi prin cunoaşterea lui Dumnezeu adusă de către Sfintele Scripturi?
Comuniunea celor credincioşi, sau existenţa bisericii lui Isus Hristos, care are credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi respectă ceea ce El ne-a poruncit, este ea însăşi o proiecţie a societăţii sfinte din lumea viitoare. În acest sens, dacă avem şansa să aparţinem unei comunităţi de credinţă în care este înălţată învăţătura Mântuitorului nostru, iar oamenii sunt sfinţiţi prin adevărul pe care îl predică, atunci putem spune că avem cea mai de seamă dovadă asupra vieţii viitoare. De ce acest lucru? Fiindcă pur şi simplu nu este posibil să existe o astfel de comuniune fără intervenţia specială a Duhului Sfânt, care ne pregăteşte pentru intrarea în lumea cerească. Astfel, pe baza mărturiei apostolice, a vieţii noastre transformate şi a existenţei comuniunii celor sfinţi, toate acestea având ca fundament cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi, lumea din jurul nostru poate gusta câteva „roade” ale lumii viitoare.
 
De ce se poate spune că aceste lucruri aparţin lumii viitoare şi nu celei prezente? În ce mod biserica lui Hristos anunţă venirea Împărăţiei cerurilor?
Aceste prime „roade” aparţin unei lumi caracterizate de principii dramatic diferite în raport cu cea prezentă. Astfel, învierea Domnului Hristos este o mărturie a nemuririi din acea realitate veşnică. Viaţa transformată a celor credincioşi, adică „naşterea din nou”, ne vorbeşte despre o altă societate, în care binele, adevărul şi neprihănirea vor fi regula, nu excepţia, iar conduita fiinţelor din acea lume va fi motivată de un înalt ideal moral pe care ele le trăiesc, nu doar le predică. Iar comuniunea celor credincioşi ne anunţă o lume în care oamenii vor trăi în armonie unii cu alţii, având la bază iubirea de Dumnezeu şi afecţiunea pentru semeni. Aceste principii sunt în mare măsură contrare celor practicate în lumea noastră, în care lupta pentru puterea, nedreptăţirea semenului, minciuna şi falsitatea sunt regula vieţii de zi cu zi. Conceptul de biserică a lui Hristos înglobează într-un concept unitar toate aceste roade pe care Dumnezeu le oferă drept privelişte întregii lumi şi întregului cer.
 
Pe de altă parte, ce se întâmplă dacă oamenii care pretind că au credinţă în Dumnezeu, nu ajung să ofere drept privelişte astfel de roade?
În cazul în care astfel de roade nu există, sau sunt ascunse din cauza „roadelor rele ale firii pământeşti”, atunci putem spune că mărturia asupra vieţii viitoare fie nu va exista, fie va fi grav distorsionată. Într-o astfel de situaţie se aflau iudeii contemporani cu Domnul Isus Hristos, care au fost asemănaţi cu „un smochin neroditor”, din cauza lipsei rodului sfinţeniei în viaţa personală şi la nivel de biserică. Nu este de dorit o astfel situaţie, dar aici se ajunge ori de câte ori ajungem să nu ne interesăm de progresul spiritual şi faptic în materie de trăire a credinţei, a celor ce mărturisesc faptul că sunt urmaşi ai lui Hristos. Ei de fapt ajung să devină nişte martori falşi, care vor da ocazie ca lumea din jur să îşi justifice faptele rele sau necredinţa. Trebuie să evităm o astfel de condiţie sau dacă am ajuns aici, trebuie să ieşim neîntârziat.
 
Ce putem face dacă am ajuns să nu aducem roadele credinţei şi sfinţirii vieţii, conform cu standardul biblic? Suntem oare pierduţi şi nu se mai poate face nimic?
Vestea cea bună oferită de către Sfintele Scripturi este că putem să ne întoarcem dacă am greşit, cu condiţia să devenim conştienţi de acest lucru şi să evităm repetarea lui. Niciodată nu trebuie să ne fie ruşine să recunoaştem când am mers într-o direcţie greşită şi nici nu trebuie să întârziem când ne dăm seama de acest lucru. Problema este că natura noastră căzută ne determină să ne auto-justificăm în lucruri pentru care nu avem raţiuni în acest sens, iar abordarea raţională este abandonată pentru una emoţională. Cale de întoarcere există, iar Sfintele Scripturi vorbesc despre pocăinţă, sau întoarcere la ceea ce este bun şi drept, un lucru ce ne stă la îndemână, dacă dorim aceasta. De îndată însă ce facem paşi de întoarcere la adevărul cuvintelor Bibliei, atunci roadele nu vor întârzia să apară, după cum stă scrisă mărturia Domnului Isus Hristos: „dacă rămâneţi în Mine, veţi aduce multă roadă, fiindcă despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”.
 
Dar dacă nu se iau măsuri de întoarcere la adevărata evlavie, la ce se ajunge în final? De ce este periculos să procedăm astfel?
Dacă atunci când sesizăm despărţirea noastră de Isus Hristos în lucrurile practice ale vieţii, nu luăm nici o măsură de îndreptare, atunci apare un proces pe care Biblia îl numeşte prin expresia „împietrirea inimii în nelegiuire”. Astfel, devenim tot mai insensibili la impresiile pozitive transmise de către Duhul Sfânt prin intermediul Scripturii şi ajungem să ne justificăm tot mai mult lucrurile rele de care conştiinţa ne avertiza că le-am comis. În cele din urmă, la capătul unui proces complex şi marcat de o mulţime de convulsii, se poate ajunge la despărţirea finală de Hristos, în ciuda mărturisirii formale a numelui de creştin. Cel mai grav lucru ce i se poate întâmpla unui om este de a fi pierdut fără să mai fie conştient de acest lucru. Cu siguranţă că este periculos să procedăm astfel, şi de aceea va trebui să veghem cu atenţie pentru a identifica la timp absenţa roadelor despre care vorbeşte Scriptura, pentru a lua din timp măsurile ce se impun.
 
Revenind la buna mărturie cu privire la realitatea vieţii viitoare, pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, ce alte roade mai ne sunt oferite pentru a le vedea şi crede?
Trecând dincolo de experienţa, în mare măsură limitată, a celor credincioşi şi a bisericii, putem vedea cea mai de seamă roadă a vieţii viitoare în Persoana Domnului Isus Hristos, înălţat la ceruri, stând înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu ca reprezentant al umanităţii renăscute, a celor ce apelează la meritele Sale şi la harul lui Dumnezeu pentru a trece în nemurire. Această mărturie vie, ce îşi are proiecţia în cel credincios prin primirea Duhului Sfânt, ne va conduce la o experienţă înnoitoare ce ne va ridica deasupra împrejurărilor defavorabile ale vieţii. În Isus Hristos avem portretizată la nivel de principii şi experienţă tot ce va însemna viaţa viitoare pentru cel credincios. Privind la această „roadă” fără de seamăn, înţelegem că lumea pe care ne-a făgăduit-o Dumnezeu există şi este conformă cu ceea ce ne-a fost spus despre ea prin intermediul Scripturii.
 
Iar în final, ce se va întâmpla cu fiecare dintre noi pe măsură ce urmărim roadele şi mărturiile oferite prin cunoaşterea Sfintelor Scripturi cu privire la viaţa viitoare?
Aceste mărturii şi roade ne vor conduce să intrăm spiritual încă de acum în atmosfera lumii viitoare şi astfel credinţa noastră se va întări, dobândind acea motivaţie ce ne va determina să mergem înainte indiferent de opoziţia pe care o avem de întâmpinat. Sunt sigur că imaginea biruinţei finale ne va anima în lupta pe care o dăm la nivel individual şi colectiv în alungarea răului şi urmarea căii lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, atunci când vom privi la aceste roade, fascinaţia exercitată de către lumea viitoare va fi mai puternică decât atracţiile bogăţiilor materiale din această lume. Este ca şi cum am avea în mână o piatră preţioasă de o valoare mai mare decât a întregului pământ, care ne este oferită având la bază credinţa în Isus Hristos şi păşirea pe calea cea nouă şi vie oferită prin jertfa şi lucrarea Sa. Să lăsăm să treacă de la noi o astfel de comoară?
 
Rugăciune pentru a privi la roadele ce ne sunt puse la dispoziţie cu privire la realitatea vieţii viitoare şi a tot ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu, precum şi pentru corectarea propriei vieţi acolo unde ea nu este conformă cu standardul biblic.
A privi catre Imparatia cerurilor nimic
Citeşte mai mult

Domnul ne va conduce intr-o tara minunata

martie 6, 2010 admin Niciun comentariu
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
 
Exod 3: 7-8 „7 Domnul a zis: Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. 8 M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi anume, în locurile, pe care le locuiesc Canaaniţii, Hetiţii, Amoriţii, Fereziţii, Heviţii şi Iebusiţii.”
 
Ce ar putea însemna pentru noi aceste cuvinte şi în ce măsură ele mai sunt de actualitate? Există vreo legătură cu viaţa pe care o trăim acum pe acest pământ?
Niciodată să nu privim textele din Biblie ca referindu-se strict doar la istoria trecută a poporului evreu sau a primelor comunităţi creştine. De fapt, conţinutul Sfintelor Scripturi este mereu de actualitate şi de aceea sarcina noastră este de a vedea în ce măsură ele fac referinţă la vieţile noastre. În cazul de faţă putem spune că Egiptul semnifică în mare măsură lumea în care trăim, cu toate caracteristicile ei pe care atât de bine le ştim. Egiptul este un loc al nedreptăţii şi asupririi, unde cei sfinţi sunt persecutaţi şi marginalizaţi, în care oamenii sunt exploataţi fără milă, unde nu există siguranţă asupra zilei de mâine şi multe altele în felul acesta. Aşadar, Egiptul reprezintă timpul de acum şi ceea ce se întâmplă în lume.
 
Însă totuşi, evreii nu au dus-o totdeauna rău în Egipt, ba chiar au avut momente de prosperitate. Cum s-a ajuns ca Egiptul să devină un loc în care era greu să trăieşti?
Într-adevăr, evreii au venit în Egipt tocmai din cauza standardului superior de civilizaţie şi pentru un nivel de trai mai ridicat decât în Canaan. În acest loc ei nu au mai suferit din cauza lipsei de alimente sau a lucrurilor necesare vieţii de zi cu zi. Se poate spune că au cunoscut o prosperitate neaşteptată pentru un timp destul de îndelungat. Însă atunci când situaţia politică s-a schimbat şi când conducătorii Egiptului au demarat proiecte ambiţioase, având nevoie de o forţă de muncă ieftină şi numeroasă, lucrurile au cunoscut o dramatică evoluţie, afectând nu numai bunăstarea, ba chiar şi libertatea de care se bucurau evreii în Egipt. Concluzia este una singură şi anume că în Egipt nu poţi avea o prosperitate durabilă cât timp eşti evreu, adică faci parte din poporul lui Dumnezeu.
 
Cum se poate explica brusca schimbare de atitudine a conducătorilor Egiptului faţă de evrei? De ce se trece de la toleranţă şi convieţuire paşnică la o represiune brutală şi fără milă?
Pe de o parte Biblia ne descoperă faptul că evreii au prosperat foarte bine în Egipt, iar numărul lor a devenit foarte mare. Din această cauză ei au ieşit în evidenţă prin faptul că oricând puteau pune în pericol ordinea din ţară. Pe de altă parte în contextul proiectelor demarate de faraoni, de dezvoltare a diferitelor ansambluri spectaculoase, era nevoie de o forţă de muncă docilă, numeroasă şi care să nu facă parte din poporul ţării, care cu siguranţă că s-ar fi răsculat dacă ar fi fost supus la un astfel de tratament. Situaţia este similară cu aceea din ţările bogate, în care o mulţime de munci considerate „josnice” sunt respinse de cetăţenii respectivelor state, fapt pentru care trebuie să fie adusă o forţă de muncă din străinătate, din ţările mai slab dezvoltate. Aşadar, vorbim despre o practică aplicată în toate timpurile.
 
Prin urmare, ce se poate spune despre situaţia în care ajunseseră evreii în urma exploatării crunte la care au fost supuşi în Egipt? Mai era Egiptul de dorit pentru a locui şi lucra?
În mod clar, cât timp evreii rămâneau în condiţia de imigranţi, şi se pare că era destul de dificil să devii egiptean, ei aveau să fie folosiţi doar ca sclavi în slujba conducătorilor politici. Pe de altă parte, exista totuşi o relativă siguranţă alimentară şi o apărare a locului unde ei stăteau, fiind protejaţi de conflicte cu popoarele din jur. Ne putem gândi că în această perioadă mulţi evrei au căutat să treacă la condiţia de egiptean, adoptând cât mai multe dintre obiceiurile acestora, cu scopul de a scăpa de sub condiţia de imigranţi folosiţi doar la munci „josnice” şi atât. De asemenea, trecerea la idolatrie s-a petrecut în mod deosebit în această perioadă, din dorinţa de a scăpa de sub acest jug nefericit pus asupra lor.
 
Pe de altă parte, ce s-a întâmplat cu evreii care au rămas credincioşi chemării făcute lui Avraam, strămoşul lor comun, care primise descoperiri speciale de la Dumnezeu?
În timp ce o parte a evreilor căutau să se potrivească societăţii egiptene, asimilând obiceiurile şi valorile respective, cu scopul de a scăpa de represiunea la care erau supuşi, alte persoane au început să Îl cheme pe Dumnezeu, invocând făgăduinţele făcute cu privire la ei. De fapt, putem observa o divizare a societăţii evreieşti între cei care vedeau ca soluţie asimilarea în rândul egiptenilor şi cei care înţelegeau că trebuie să nu îşi trădeze identitatea, căutând să nădăjduiască în împlinirea făgăduinţelor divine. Aşa se întâmplă de fiecare dată când se ajunge în faţa unei dificultăţi, în sensul în care o parte dintre oameni adoptă compromisul cu asupritorii, iar alţii, de regulă mai puţini ca număr, înţeleg că nu trebuie să se dea bătuţi şi aşteaptă cu nădejde împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu.
 
Aplicând la condiţia noastră, se pune întrebarea: Cât de sigură este lumea aceasta pentru un adevărat creştin?
Un răspuns simplu ar fi: La fel de sigură cum a fost ţara Egiptului pentru evrei. Astfel, putem avea momente de prosperitate, când acumulăm o mulţime de bogăţii materiale, dar vin perioade de încercare, când fie ne alăturăm celor ce nu respectă adevărul divin, fie mergem mai departe, având însă de suferit pierderi materiale considerabile, rămânând însă cu o relaţie puternică faţă de Dumnezeu şi experimentând o întărire semnificativă a propriei noastre identităţi creştine. Lumea aceasta nu este sigură pentru un creştin autentic, atât în ce priveşte prosperitatea materială, cât de multe ori chiar şi în ce priveşte propria sa viaţă. Noi trebuie să înţelegem că această lume nu aparţine adevăraţilor creştini, ei având promisiunea intrării în Canaanul ceresc, acea ţară pe care Domnul Hristos ne-a făgăduit-o.
 
Revenind la evrei, de ce Dumnezeu a promis să îi ducă în Palestina, din care plecaseră în timpul lui Iacob, o ţară în care locuiau o mulţime de popoare puternice şi războinice? Ce fel de ţară făgăduită mai era şi aceasta?
Natura ţării făgăduite poate să ne pună în dificultate, dacă ne gândim că înainte de ajunge în acel loc în care curge „lapte şi miere”, trebuie să intri în confruntare un nişte duşmani puternici şi numeroşi. Astfel, credinţa evreilor avea să fie supusă unui test deosebit de sever, pe care mulţi nu aveau să îl treacă. Totuşi, făgăduinţa rămânea valabilă, fiindcă aşa cum se poate citi mai departe din Sfintele Scripturi, Dumnezeu avea să lupte pentru şi împreună cu poporul Său. De fapt, prin intermediul acestor lupte, evreii aveau să fie aduşi în condiţia de a aprecia darul pe care urmau să îl primească şi deopotrivă urmau să se întărească spiritual. Prin urmare, nu putem vorbi de o contradicţie în termeni, ci doar de înţelegerea faptului că nu vom putea să intrăm în ţara făgăduită decât prin intermediul învingerii unui adversar puternic, fiind ajutaţi însă de puterea lui Dumnezeu.
 
În privinţa aplicaţiei ce se poate face în dreptul nostru, cum putem identifica ţara promisă şi cum putem ajunge să privim la ea şi să o dorim?
Ţara promisă celor ce se încred în Isus Hristos nu este mai puţin reală decât Canaanul făgăduit în vechime evreilor şi se referă în mod deosebit la intrarea în Împărăţia cea veşnică, însă cu aplicaţie directă asupra moştenirii acestui pământ. Din acest punct de vedere, Egiptul reprezintă lumea de acum, în care suntem supuşi nedreptăţilor de tot felul în măsura în care avem credinţă în Dumnezeu, iar Canaanul este noul pământ, acea lume nespus mai bună pe care Dumnezeu o va recrea pe această planetă. Dar pentru a ajunge pe „Noul Pământ” este necesar să ne luptăm atât cu egiptenii, pentru a putea ieşi din contextul cultural al acestei lumi, cât şi cu canaaniţii, adică acele realităţi spirituale ce ni se opun pe calea care duce către Împărăţia lui Dumnezeu, iar aici mă gândesc în principal la îngerii căzuţi, păcatul, precum şi altele în felul acesta. Însă privind la făgăduinţele divine, începem să distingem realitatea acestei lumi noi şi să o dorim din tot sufletul nostru.
 
Ce se poate spune despre lupta pe care o are de dus un creştin în această lume? Ce se poate adăuga despre adversarii care îl împresoară?
În primul rând, un creştin va fi mereu înconjurat de realităţi care vor încerca să îl determine să renunţe la drumul pe care trebuie să meargă. Pe de o parte, Egiptul stă împotriva ieşirii lui spirituale din această lume, iar pe de altă parte canaaniţii, adică îngerii căzuţi, se luptă să îi blocheze înaintarea. Astfel, el are de purtat un război cu forţe care vin atât din spate, cât şi din faţă. Acest forţe fie ne trag înapoi, fie încercă să ne blocheze avansarea. Ca o ilustraţie a acestui lucru, recomand citirea cărţii „Călătoria creştinului”, scrisă de John Bunyan, unde prin metafore şi parabole pline de stil, suntem instruiţi cu privire la această luptă. Însă, vestea cea bună stă în faptul că Dumnezeu vine alături de noi pentru a ne întări şi încuraja pe această cale, iar prin providenţa Sa plină de îndurare, El ne deschide oportunităţi şi ne oferă ocazii favorabile neaşteptate, chiar în clipele de cea mai grea încercare.
 
De ce nu se poate intra în ţara făgăduită fără luptă? De ce nu putem face doar o „plimbare lipsită de efort” până în locul promis de către Dumnezeu?
Pe de o parte, această luptă este utilă, fiindcă numai astfel vom ajunge să apreciem la justa valoare ceea ce ne este oferit. Pe de altă parte, lupta este inevitabilă, fiindcă un vrăjmaş trebuie izgonit din moştenirea Domnului, care de fapt reprezintă lumea care a fost pierdută prin neascultarea primilor noştri părinţi. Din acest punct de vedere, este normal să avem o parte în redobândirea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a încredinţat de la început umanităţii, fiindcă ele ne aparţin prin darul Său faţă de noi. Duşmanul care a înfrânt omenirea, trebuie să fie înfrânt de către aceasta, înainte de a fi nimicit cu desăvârşire. Lumea în care trăim a fost încredinţată unei umanităţi sfinte, desăvârşite, dar ea a fost pierdută în confruntarea cu păcatul. De aceea, omenirea trebuie să fie ajutată să recâştige ceea ce i-a fost sustras în urma unei controverse lipsite de milă. Trebuie să ne luptăm să redobândim ceea ce ne-a fost dat de către Dumnezeu, iar aici primim ajutor în toate lucrurile.
 
Ce a realizat Domnul Isus Hristos, în ce priveşte redobândirea moştenirii pierdute prin neascultare de către primii oameni?
Prin asumarea naturii umane, Fiul lui Dumnezeu a ales să lupte în favoarea noastră în principal în noua Sa calitate de Fiu al omului, mai precis de Nou Adam. El a reuşit să redobândească dreptul omenirii asupra locuirii planetei Pământ, iar acum urmează ca acest lucru să se materializeze prin intermediul intrării bisericii Sale în noua condiţie oferită de către Dumnezeu prin harul Său. Din acest punct de vedere, putem privi ţara făgăduită ca fiind acest pământ restaurat, în care vor locui toţi cei care au urmat planul divin, prin intermediul credinţei în Isus Hristos. Însă intrarea în această nouă lume, presupune o luptă şi din partea noastră, care se aseamănă drumului parcurs de evrei din Egipt în Palestina.
 
Prin urmare, ce înseamnă pentru noi să privim la lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a pregătit? Cum va influenţa acest lucru întreaga noastră viaţă?
A privi la ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit presupune să ne punem timp deoparte, pentru a contempla acea lume ce ne este oferită, folosind „telescopul” oferit de către Sfintele Scripturi. Prin intermediul studierii Bibliei suntem conduşi să privim la acea lume spre care suntem călăuziţi prin providenţa divină, atunci când manifestăm credinţă în Isus Hristos. Noi suntem asemenea evreilor ce locuiau în Egipt pentru o vreme. Timpul şederii noastre în această lume este limitat, iar într-o zi va trebui să părăsim Egiptul. Însă îl putem părăsi din cauză că a expirat timpul vieţii noastre sau fiindcă am ales să mergem în Canaanul ceresc, adică ţara făgăduită. Dacă am părăsit spiritual această lume, înseamnă că ne vom întâlni cu Domnul Hristos în acea realitate pe care ne-a promis-o. Faptul că El a făcut deja acest salt, înseamnă că şi noi îl putem face, acest lucru depinzând doar de alegerile noastre.
 
Ce impact practic are asupra vieţii noastre conştiinţa faptului că avem o ţară sfântă înaintea noastră, unde suntem aşteptaţi să intrăm în curând?
Sunt sigur că atunci când ne vom ridica privirile pentru a putea distinge realitatea ţării sfinte, pregătite de către Dumnezeu, atracţia faţă de lucrurile acestei lumi va scădea corespunzător. Vom înţelege că aici suntem „străini şi călători”, fapt pentru care vom investi întreaga noastră viaţă în „comoara cerească” despre care ni se vorbeşte în Sfintele Scripturi. Practic, vom deveni oameni „noi”, concepţia noastră despre lume şi viaţă se va schimba dramatic, iar astfel vom ajunge să trăim în aşteptarea împlinirii lucrurilor făgăduite. Acest aspect este în principiu activ, fiindcă ne vom război fără îndurare cu canaaniţii, adică acele circumstanţe şi influenţe defavorabile, ce vor veni cu siguranţă asupra noastră, din cauza credinţei în Isus Hristos. Însă în orice caz, vom trăi o viaţă cu sens şi vom gusta biruinţa pe care a avut-o Domnul Isus Hristos asupra păcatului şi a morţii. Iar astfel, vom ajunge să trăim şi să fim luaţi în acea lume!
 
Rugăciune pentru a nu ne lăsa descurajaţi de încercările prin care trecem, de a privi la lucrurile bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu, de a ne încrede în Isus Hristos şi de a merge înainte, învingând la fiecare pas prin puterea Creatorului nostru.
A privi catre Imparatia cerurilor, Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin nimic
Citeşte mai mult

Imaginea a ceea ce vom fi sau a ajunge sa Il vezi pe Dumnezeu

februarie 27, 2010 admin Niciun comentariu
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
1 Ioan 3:1-2 „1 Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. 2 Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”
 
Ce ni se spune în aceste versete despre ceea ce vom deveni, plecând de la realitatea afirmaţiei că suntem copii ai lui Dumnezeu, prin faptul că avem credinţă în Isus Hristos?
Transformarea cea mai de seamă ne aşteaptă în viitor, atunci când vom fi înălţaţi la ceruri, ca urmare a credinţei pe care am avut-o în Isus Hristos de-a lungul întregii vieţi. Examinând acest subiect, apostolul Ioan nu a putut preciza în ce anume va consta glorificarea celor credincioşi, însă a afirmat că în mod sigur, atunci când va veni Isus Hristos a doua oară, vom fi făcuţi asemenea Lui, pentru a-L putea vedea aşa cum este El, fără nici un fel de proiecţii sau simboluri ajutătoare. Din acest punct de vedere, sunt sigur că ne aşteaptă lucruri extraordinare în viitor, şi dacă am putea înţelege acest adevăr, atunci dorinţa noastră de a ajunge în ceruri ar fi deplină.
 
Chiar dacă nu ne este clară condiţia noastră viitoare, de ce ea reprezintă un lucru de dorit? Cum putem să avem siguranţă asupra faptului că vom intra într-o stare superioară existenţei actuale?
De regulă, scepticii au criticat de fiecare dată făgăduinţele Domnului Hristos cu privire la înălţarea la ceruri a celor credincioşi. Încercând să genereze îndoială asupra unor realităţi pe care nu le cunosc, multe persoane au emis o mulţime de ipoteze cu privire la subiectul glorificării, care în final conduc la necredinţă sau la aşteptări ce nu au nici un fel de suport real. Siguranţa noastră asupra intrării într-un plan superior al existenţei, mai bine zis, într-o lume cu totul diferită, infinit mai bună decât cea în care trăim, rezidă în primul rând din asigurările date de către Domnul Hristos asupra acestui subiect. Însă pentru a nu căuta prea mult în Biblie, aş sublinia că învierea şi înălţarea Sa la ceruri, constituie supremul argument asupra faptului că toţi cei credincioşi vor urma pe aceeaşi cale.
 
Dacă aşa stau lucrurile, de ce totuşi în ziua de astăzi acest subiect este foarte rar amintit, iar multe persoane, chiar dacă mărturisesc o credinţă creştină, nu îi acordă prea multă atenţie?
Pe de o parte într-adevăr, este dificil să avem o viziune foarte clară asupra realităţilor viitoare, în sensul că nu putem vedea acele lucruri, asemenea unor imagini tipărite într-o carte sau difuzate prin canalele de televiziune. Dar pe de altă parte, avem Sfânta Scriptură, iar în consecinţă o anumită imagine ne este oferită, cu scopul de a ajunge să credem cu privire la realitatea lucrurilor promise. Pe lângă dovada supremă a învierii şi înălţării lui Isus Hristos, aş putea să amintesc faptul că întreaga Scriptură nu reprezintă altceva decât istoria drumului nostru către Împărăţia cerurilor. Chiar şi subiectul cuceririi Canaanului de către evrei, nu reprezintă altceva decât o trimitere la intrarea celor credincioşi în Împărăţia cerurilor, precum şi la moştenirea actualului pământ, după ce toţi cei care au respins oferta de har şi de îndurare vor fi nimiciţi, împreună cu îngerii cei răi.
 
Cum este influenţată imaginea de sine, ştiind că vom fi înălţaţi într-o condiţie superioară, asemănătoare cu cea în care a intrat Domnul Hristos după înviere?
Imaginea de sine este influenţată de experienţa noastră trecută, care poate să ne ajute sau nu în ce priveşte problemele prin care trecem. De asemenea, evenimentele la care luăm parte realizează o modificare activă a ceea ce suntem, inclusiv asupra modului în care ne privim pe noi înşine. Însă nu în ultimul rând, imaginea a ceea ce vom deveni, sau a ceea ce dorim să fim, are o influenţă covârşitoare, cu privire la ce credem despre noi, precum şi asupra comportamentului nostru. De exemplu, dacă am convingerea că în viitor, într-un timp relativ scurt, voi avea de câştigat o mulţime de lucruri materiale, sau o anumită poziţie socială, deşi poate în prezent merg pe o cale ce necesită sacrificii, atunci în loc să îmi mai plâng de milă, cu siguranţă că mă voi mobiliza şi mă voi încuraja, având în vedere ceea ce va fi. Acest lucru este similar experienţei celor care emigrează în ţările dezvoltate ale lumii, unde vor trebui să treacă prin situaţii dificile înainte de a fi integraţi pe deplin în noua societate, când vor ajunge să beneficieze pe deplin de privilegiile ce decurg din statutul de a fi cetăţean al unui stat puternic al lumii.
 
De ce suntem dispuşi să îndurăm greutăţile, atunci când ştim că undeva, în viitor, vom avea cu siguranţă un câştig?
Mai întâi, realitatea în mijlocul căreia trăim este în general ostilă, provocându-ne o mulţime de probleme şi de suferinţe, fapt pentru care avem nevoie de o motivaţie superioară, care să ne aducă şi un plus de sens în legătură cu evenimentele prin care trecem. Beneficiile materiale sunt primele vizate în primul rând fiindcă suntem limitaţi în ce priveşte posedarea lor, în ciuda nevoii pe care deseori o avem. De exemplu, sunt mulţi tineri ce îşi doresc în mod legitim o casă, unde să îşi poată întemeia un nou cămin. Însă condiţiile impuse de societate sunt aspre, iar de multe ori nedrepte, astfel că trebuie să treci multe dificultăţi financiare pentru a ajunge să dobândeşti un drept, care în mare măsură ţi se cuvine. Dar cu toate acestea, dacă ştii că ţinta pe care ţi-ai propus-o este rezonabilă şi tangibilă, vei trece peste problemele pe care le întâmpini, ştiind că în cele din urmă vei ajunge acolo unde ţi-ai propus.
 
Ce s-ar întâmpla dacă nu am avea înaintea noastră o ţintă clară, ce poate fi atinsă? Cum am fi afectaţi în lipsa unui scop în viaţă?
Când eşti copil, ţintele îţi sunt de regulă puse de către părinţi sau de către cadrele didactice. După cum bine ştim, un copil abia aşteaptă să meargă la şcoală, după aceea la liceu, iar în final la facultate. Bineînţeles, după aceea toţi îşi doresc un serviciu bun şi un venit cât mai mare cu putinţă, însoţite de o casă, poate chiar o maşină, precum şi altele în felul acesta. Toate aceste scopuri în viaţă ne-au fost oferite de către mediul în care trăim, însă de regulă nu reuşim să depăşim aspectul material al lucrurilor. Cu siguranţă, că dacă nu am avea aceste ţinte, atunci am lâncezi, sau chiar am aştepta să fim mânaţi de cineva de la spate, într-o direcţie sau alta. De aceea, pot spune că există o forţă extraordinară în principiul de a ne stabil ţinte pe care să le atingem.
 
Însă cum putem să ne punem ţinte spirituale şi cum afectează acest lucru ceea ce suntem şi imaginea noastră cu privire la sine, precum şi la realitatea înconjurătoare?
De îndată ce începem să ne punem ţinte de natură spirituală, lucrurile încep să comporte noi dimensiuni, unele dintre ele chiar nebănuite. Pe de o parte, ajungem să ne raportăm la o entitate invizibilă, dar care este permanent prezentă împreună cu noi, adică la Dumnezeu. Acest lucru pare rodul imaginaţiei, sau al autosugestiei, însă impactul asupra minţii noastre este enorm, fiindcă deodată realizăm că sensul vieţii noastre nu se poate reduce doar la supravieţuirea, în condiţii cât mai confortabile, pe acest pământ, ci el este legat de un destin ce se va împlini într-o cu totul altă lume. Ne-am născut în mijlocul acestei realităţi doar pentru a ne pregăti în vederea unei existenţe superioare, în care partea spirituală se află în prim plan.
 
De ce un om care crede în Dumnezeu, va ajunge să se comporte în mod diferi, faţă de cel care ignoră prezenţa divină?
Credinţa în Dumnezeu are un efect modelator extraordinar, fiindcă ţinta finală a vieţii este ridicată la un nivel deosebit de înalt. Aşa cum ne-am propus, atunci când eram copii, să trecem cu bine prin examinările şcolare, un om ce se pregăteşte pentru intrarea în Împărăţia cerurilor are drept principală preocupare trecerea cu bine a marelui examen al vieţii, ce ne aşteaptă la finalul alergării noastre pe acest pământ. Astfel, un creştin autentic va fi preocupat în principal de acele lucruri ce îl vor ajuta să avanseze spiritual şi să devină tot mai asemenea cu modelul oferit prin intermediul vieţii Domnului Isus Hristos. Chiar dacă acest lucru îl va costa nenumărate lupte şi suferinţe, el le va răbda cu încredere, fiindcă ştie că în final va ajunge să păşească peste pragul ce separă lumea noastră de cea din ceruri.
 
Cum se va privi pe sine o persoană care investeşte în mod susţinut în lucrurile spirituale, dorind să treacă cu bine marele test al vieţii?
În acest sens, o persoană care urmează planul divin se află într-o continuă şi profundă transformare interioară, avansând pas cu pas către idealul ce ne-a fost pus înainte. De aceea, imaginea de sine va fi cea a unui luptător, care nu se dă bătut, indiferent cât de mare este opoziţia interioară sau exterioară. De asemenea, conştient de statutul de copil al lui Dumnezeu, va ignora în mod susţinut şoaptele păcatului, precum şi înclinaţiile spre înălţare de sine. Nu în ultimul rând, complexele de inferioritate vor fi depăşite în mod progresiv, fiindcă alături de noi se află inspiraţia divină, care ne încurajează şi ne îndeamnă să mergem mai departe, chiar împotriva a ceea ce simţim că ne trage în jos, sau ni se opune.
 
De ce totuşi există probleme în genul imaginii defavorabile de sine, chiar şi pentru cei care se încred în Dumnezeu? Cum se poate ajunge la echilibrul interior?
Atunci când privim la Isus Hristos, când vedem marele Său exemplu, ajungem să înţelegem că orice obstacol, interior sau exterior, poate fi depăşit, că nu există o cădere prea mare, din care să nu putem fi ridicaţi. Problemele pe care le au mulţi creştini cu privire la imaginea de sine, derivă şi din faptul că nu se raportează la viitor, la ceea ce vom deveni la capătul unei vieţi în care am luptat în mod hotărât pentru Domnul nostru. Dacă am avea imaginea a ceea ce vom fi, dacă ne-am identifica cu cei care vor cânta imnuri de slavă Creatorului întregului univers, atunci nimic nu ar mai fi în stare să ne doboare. Chiar şi neputinţa interioară ar fi dată uitării, uimiţi de statutul pe care îl vom avea.
 
Ce imagine se poate oferi cu privire la lucrurile viitoare, pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Aş cita cuvintele apostolului Ioan că „vom fi ca Isus Hristos, fiindcă Îl vom vedea aşa cum este”. Acest lucru înseamnă că în cele din urmă vom fi aduşi la un nivel de existenţă superior, astfel încât să Îl putem vedea în mod direct, nemijlocit, pe Domnul nostru. Aceasta înseamnă, că în condiţia noastră va fi realizată o modificare extraordinară, astfel încât deopotrivă trupul şi mintea noastră vor fi capabile să privească în mod direct la Mântuitorul nostru glorificat. Ştim bine că atunci când Domnul Hristos S-a „schimbat la faţă”, ucenicii nu au fost în stare să privească acea imagine. Atât mintea, cât şi trupul, se dădeau la o parte din calea luminii fără de pată ce strălucea din fiinţa ce urma să fie glorificată a Domnului nostru. Însă atunci când vom fi în ceruri, vom putea privi cu bucurie la Răscumpărătorul nostru, ceea ce înseamnă că trupul nostru va fi asemănător cu al Său, adică nemuritor şi plin de slavă, iar mintea noastră va fi curată, fără de pată.
 
Ce impact au aceste lucruri asupra a ceea ce suntem în prezent şi deopotrivă a modului în care ne raportăm la noi înşine?
Dacă un astfel de destin ne este pregătit, atunci înseamnă că toate încercările şi dificultăţile din prezent nu merită prea multă atenţie. Un singur lucru contează cu adevărat în viaţa aceasta şi anume cât de mult am investit în pregătirea intrării în acea lume mai bună. Măsura acestei investiţii va da valoare asupra a tot ceea ce suntem şi tot ceea ce am realizat. În zadar cineva ar strânge o mulţime de bunuri şi de valori, sau ar ajunge în cea mai înaltă poziţie. Dacă nu a investit pentru cer, este cel mai de plâns dintre oameni, iar valoare sa nu reprezintă mare lucru din perspectiva timpului ce va veni. Pe de altă parte, dacă în această lume nedreaptă, cineva a trebuit să îndure greutăţi şi privaţiuni extreme, însă şi-a menţinut credinţa în Dumnezeu şi s-a pregătit pentru ceea ce va fi, atunci această persoană este de invidiat, fiindcă la capătul acestei vieţi va intra în Împărăţia cerurilor. Un astfel de om va ajunge să se bucure, chiar şi în mijlocul zilelor cele mai întunecate, fiindcă prezenţa divină va fi împreună cu el, oferindu-i suport şi întărire, chiar şi înaintea morţii.
 
De ce este paradoxală această viziune, aşa cum ne este oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi?
Trebuie bine înţeles, că Biblia nu este o carte moralizatoare, un fel de colecţie cu poveşti, bune de a fi citite, dar greu a fi crezute. Dimpotrivă, Sfânta Scriptură este oglinda viitorului, oferindu-ne imaginea asupra cine suntem, dar şi a ceea ce putem să devenim. Crezând că sunt copii ai lui Dumnezeu, fiind încredinţaţi cu privire la destinul de excepţie ce îi aşteaptă în viitor, cei ce se încred în Isus Hristos vor avansa spre concepţii tot mai înalte în sensul bun al cuvântului, atât cu privire la Dumnezeu, cât şi despre sine. Ei nu se vor considera ca fiind superiori celor din jur, însă nici inferiori, ci cu răbdare vor avansa treaptă cu treaptă urmând calea marelui Model. Ei vor investi înţelept resursele de care dispun în cursul acestei vieţi şi vor fructifica orice ocazie pentru a investi în lucrurile spirituale, ce au o răsplată veşnică. Astfel de persoane vor dori ca ocazia vieţii viitoare să nu fie ratată de nici un om care trăieşte pe faţa acestui pământ, fapt pentru care vor vorbi în mod lămurit despre nădejdea lor. Imaginea de sine va fi cea a unui luptător, ba chiar a unui biruitor prin har divin.
 
Rugăciune pentru a merge înainte cu nădejde şi curaj, privind către ceea ce vom fi, către faptul că vom putea să Îl privim pe Domnul Isus Hristos aşa cum este, precum şi pentru puterea de a nu ne lăsa niciodată învinşi în marea luptă a vieţii.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Dezvoltarea respectului si imaginii de sine prin Cuvantul lui Dumnezeu nimic
Citeşte mai mult

Restaurarea imaginii de sine sau a fi copil al lui Dumnezeu

februarie 20, 2010 admin Niciun comentariu

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com

Ioan 1: 9-13 „9 Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. 10 El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. 11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. 12 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; 13 născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”
 
În ce sens credinţa în Dumnezeu ne conferă o nouă identitate şi cum afectează acest lucru imaginea de sine?
Aş putea spune că prin intermediul credinţei în Dumnezeu se realizează cea mai dramatică transformare a imaginii de sine şi a percepţiei identităţii personale. Dacă până la momentul primirii credinţei, imaginea sinelui păcătos ne copleşea cu influenţa sa malefică, după ce ajungem să ne încredem în Dumnezeu, imaginea lui Isus Hristos începe să prindă contur în noi. Această proiecţie a desăvârşirii divine manifestate în trup omenesc are o putere extraordinară asupra preschimbării interioare. Se poate spune, că prin intermediul cunoştinţei aduse de Evanghelia lui Hristos, puterile interioare ale sufletului omenesc sunt descătuşate, iar manifestarea păcatului începe să fie înăbuşită chiar de la rădăcină.
 
Cu toate acestea, există multe persoane care au credinţă în Dumnezeu şi totuşi se luptă cu o imagine de sine defavorabilă, chiar negativă. Cum se poate explica acest lucru?
Fiecare om este unic la scara întregului univers, şi de aceea modalitatea concretă de manifestare a evlaviei creştine, adică a trăirii credinţei, diferă de la individ la individ. În cazul în care imaginea de sine cunoaşte contorsionări evidente, în ciuda primirii credinţei, ne putem întreba pe bună dreptate, unde este cauza, fiindcă aparent avem de-a face cu o contradicţie. Personal, consider că prin conştientizarea calităţii noastre de copii ai lui Dumnezeu, se realizează cea mai de seamă transformare a imaginii de sine şi o înălţare pozitivă a respectului de sine. Însă dacă acest lucru întârzie, înseamnă că undeva, credinţa pe care o avem nu este întru-totul biblică, adică există un defect asupra percepţiei pe care o avem asupra lui Dumnezeu şi a mântuirii oferite nouă.
 
Cum este posibil ca o credinţă pretins creştină să nu fie „întru-totul biblică”? Se poate să avem o credinţă în Isus Hristos, care să nu fie bine conectată cu afirmaţiile Cuvântului lui Dumnezeu?
În absenţa cunoaşterii Scripturii, sau în lipsa unui studiu biblic personal, aş zice chiar zilnic, este pur şi simplu imposibil să ne menţinem o credinţă autentică, adevărată şi curată de influenţele rele ce se manifestă în jurul nostru şi chiar din interiorul nostru. Aşa cum lucrurile ce aparţin realităţilor ce sunt în jur, au nevoie de o curăţare aproape zilnică, tot astfel lucrurile spirituale au nevoie de o curăţare continuă. Astfel, credinţa noastră trebuie să fie zilnic întărită şi purificată prin intermediul studiului Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi prin practicarea ei, pentru a o testa în diferite împrejurări. Însă, dacă nu vom studia Cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne vom baza doar pe ceea ce ne oferă alţii, sau dacă pur şi simplu ne vom lăsa în seama împrejurărilor sau a experienţei trecute, cu siguranţă că vom asista la alterarea conţinutului credinţei noastre. Pe scurt, credinţa trebuie să fie înnoită zilnic prin studiul Cuvântului, fiind o experienţă asemănătoare culegerii manei ce era trimisă ca hrană pentru poporul Israel.
 
Dar în situaţia în care totuşi studiem Cuvântul lui Dumnezeu, iar imaginea de sine continuă să ne creeze probleme, ce putem face?
Studiul Sfintelor Scripturi nu este suficient, dacă nu manifestăm deschidere pentru transformările pe care Dumnezeu doreşte să le realizeze în sufletul nostru. La modul concret, mă gândesc că este posibil să ne confruntăm cu diferite complexe de inferioritate, ce nu au o bază reală, ci ele fiind datorate unor experienţe nefericite din viaţa noastră. Faptul că vom citi şi înţelege din Biblie că prin credinţă devenim copii ai lui Dumnezeu, va avea un efect reconfortant, mai ales când pentru prima dată realizăm acest lucru. Dar după ce exerciţiul religios, însoţit obligatoriu de rugăciune pentru transformare interioară, s-a încheiat, constatăm că ne întoarcem într-o realitate ostilă şi dureroasă. Parcă tot ce credeam s-a topit deodată şi astfel pe bună dreptate ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva cu adevărat datorită credinţei.
Tocmai o astfel de situaţie este bine să o clarificăm, fiindcă sunt multe persoane care au o experienţă religioasă înălţătoare, însă fără un impact real asupra vieţii zilnice. Cum poate fi depăşită o astfel de problemă?
În acest moment aş dori să subliniez faptul că prin conceptul de credinţă biblică se face referinţă la ceea ce aş putea denumi ca fiind „o credinţă activă” sau „o credinţă ce se manifestă prin acţiune”. Explicarea acestui concept constă în a înţelege că nu este suficient şi nici nu trebuie să confundăm aspectul oarecum pasiv al credinţei, care se manifestă prin faptul că ajungem să credem ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu şi să exprimăm prin cuvinte, sau rugăciune, acordul şi adeziunea noastră la Evanghelia lui Hristos. Prin aceste elemente doar am pregătit „marea lansare”, ca să îi spun astfel, a „credinţei active”, ce se va manifesta continuu în decursul vieţii de zi cu zi, în mod conştient, şi ideal, chiar şi în mod inconştient. La modul concret, după ce exerciţiul hrănirii credinţei s-a încheiat, începe manifestarea cu adevărat a credinţei în mijlocul unei realităţi ostile, adică a ceea ce am putea denumi ca fiind „câmpul de luptă” al evenimentelor de zi cu zi.
 
Cum se manifestă această „credinţă activă”, care ar trebui să facă parte din practica noastră obişnuită, chiar clipă de clipă?
Credinţa activă începe să acţioneze de îndată ce încheiem actul de închinare, intrând în conflict cu influenţele demoralizatoare ce se manifestă asupra noastră. Vorbeam într-o altă împrejurare despre cele două „glasuri”, sau tendinţe, ce se manifestă concomitent asupra minţii noastre. Pe de o parte, influenţele negative vor începe să ne spună că nimic nu s-a schimbat, că suntem aceleaşi persoane neajutorate, pline de defecte şi de remuşcări, că Dumnezeu fie că nu există, fie că nu Îi pasă de noi. Cunoaşteţi bine acest glas, nu-i aşa? Dar în paralel, glasul „credinţei active” începe să fie auzit, vorbind în sens contrar şi combătând prima tendinţă, spunându-ne că tot ce spune Biblia este adevărat, că Dumnezeu există, că intervine în favoarea noastră, că suntem copii ai lui Dumnezeu, aleşi şi preţioşi, precum şi faptul cel mai important, că la finalul acestei vieţi vom merge în Împărăţia lui Dumnezeu.
 
Se poate spune, că acţiunea acestei „credinţe active”, nu reprezintă altceva decât lucrarea Duhului Sfânt, venind în inima noastră de îndată ce manifestăm deschidere şi acceptare pentru Cuvântul lui Dumnezeu?
Cu siguranţă, că atunci când se manifestă „credinţa activă”, avem de-a face cu glasul lui Dumnezeu vorbind conştiinţei noastre prin intermediul Duhului Sfânt. Iar în continuare, credinţa activă ne îndeamnă să punem în practică ceea ce am învăţat, în primul rând prin a ne opri atunci când mergem pe o cale rea şi de a înainta când este vorba de a realiza ceea ce este bine şi drept, indiferent de consecinţe. Credinţa activă va răspunde în mod înţelept când suntem provocaţi, chiar şi pe neaşteptate, iar în măsura în care ea va deveni o parte continuă a vieţii noastre, vom constata că putem realiza lucruri ce ni se păreau a fi imposibile la început. Însă cel mai important lucru este acela că imaginea de sine se va îmbunătăţi progresiv, până când glasul vrăjmaşului va fi adus la tăcere.
 
Cum putem să avem o credinţă activă, care în permanenţă să ne aducă în contact cu „lumina cerească” a adevărului divin, iar în acelaşi timp să evităm extrema căderii în spiritualizarea excesivă a lucrurilor, care poate conduce la misticism?
Credinţa practică, activă, nu are nici un fel de legătură cu misticismul sau cu spiritualizarea excesivă a lucrurilor, ci aş putea-o descrie ca fiind o încredere raţională în Dumnezeu şi în ceea ce El ne-a făgăduit. De îndată ce impulsurile inimii noastre devin distorsionate, conducându-ne la realizarea de lucruri lipsite de raţiune, mergând împotriva bunului simţ, înseamnă că nu avem de-a face cu o credinţă autentică, ci cu o contrafacere. Trebuie bine înţeles că vrăjmaşul nostru are pentru fiecare lucru bun o contrafacere nimicitoare. În acest sens, o credinţă iraţională, lipsită de bun simţ şi de o logică sănătoasă, dar care se pretinde biblică, reprezintă o armă redutabilă pentru inocularea necredinţei celor ce intră în contact cu astfel de persoane. Indiferent de împrejurare, credinţa autentică se va manifesta prin bun simţ, echilibru, raţiune, bunăvoinţă şi un extraordinar simţ a ceea ce este just, logic şi demonstrabil. Prin intermediul credinţei suntem transformaţi după chipul lui Dumnezeu, însă El este personificarea raţiunii, bunului simţ, logicii şi bunăvoinţei, realizând armonizarea cu Sine a întregului univers. Acesta este modelul nostru, iar o credinţă autentică va merge în aceeaşi direcţie.
Însă în acest moment, s-ar putea să devenim confuzi, fiindcă pe de o parte glasul Celui Rău începe să se folosească de cunoştinţa Scripturii pe care am acumulat-o. Cum se poate înţelege aşa ceva?
Dar de ce să ne mirăm că se întâmplă aşa ceva? Să nu uităm că în pustia ispitirii, Domnul Hristos a fost atacat prima dată cu forţa iraţională a impresiilor imediate, după care a venit folosind cunoaşterea Sfintelor Scripturi, invocând „ceea ce stă scris” pentru susţinerea afirmaţiilor sale mincinoase. Într-o astfel de situaţie, se poate vedea că doar o cunoaştere de suprafaţă, neconectată cu realitatea vieţii zilnice, nu va fi suficientă pentru a aduce la tăcere glasul batjocoritor al ispititorului. Dar de îndată ce ajungem să înţelegem fundamentele credinţei noastre, când depăşim simpla citire a Bibliei, când gândurile noastre sunt fortificate în fiecare zi cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, atunci se realizează o mare diferenţă, fiindcă atunci când vine încercarea, vom găsi răspunsul ce va aduce la tăcere sugestiile negative. Însă doar o cunoaştere de suprafaţă, luată de la alte persoane, nu ne va fi de mare folos în focul experienţelor zilnice.
 
În acest moment ar fi bine să ne concentrăm puţin asupra noţiunii de „copil al lui Dumnezeu”. Ce presupune acest lucru şi cum ne afectează în mod pozitiv viaţa noastră?
Atunci când devenim conştienţi de faptul că suntem „copii ai lui Dumnezeu”, înţelegem că toată această realitate păcătoasă nu ne reprezintă, ci se referă de fapt la ceva adăugat, la un intrus care a pătruns în viaţa noastră şi care ne ţine într-o stare de robie. Iar imaginea de sine degradată pe care am avut-o de-a lungul vieţii, de fapt nu ne-a reprezentat niciodată cu adevărat. Se poate spune că prin intermediul credinţei ajungem să înţelegem că am fost creaţi pentru a aduce slavă lui Dumnezeu şi a intra astfel într-o comuniune spirituală ce se va întinde de-a lungul veşniciei. Când imaginea de „copil al lui Dumnezeu” începe să se manifeste în noi, având înaintea cugetului nostru chipul lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, începem să percepem adevărata noastră valoare, unicitatea noastră şi statutul deosebit de înalt ce ne-a fost acordat prin creaţie şi răscumpărare.
 
Ce impact direct are cunoştinţa faptului că avem calitatea de „copil al lui Dumnezeu” în faţa tentaţiei de a comite lucruri rele şi imorale?
Sunt sigur că prin conştientizarea calităţii de „copil al lui Dumnezeu”, am ajunge să respectăm poruncile divine prin abţinerea de la rău şi făptuirea a ceea ce este bun şi drept, având la bază nu teama de pedeapsă şi nici ideea că vom primi o răsplată. În acest sens, cred că ar trebui să depăşim mentalitatea fricii de pedeapsă, precum şi cea de a „vâna” recompense, atunci când ne raportăm la necesitatea respectării voinţei lui Dumnezeu. Mai degrabă pot spune, că atunci când înţelegem că de fapt suntem „copii ai lui Dumnezeu”, primul lucru reabilitat este cel al simţământului demnităţii personale. Faptul că nu suntem copii ai păcatului, ci fii şi fiice ale Celui Veşnic, ne va conduce să înţelegem că este sub demnitatea noastră să ne lăsăm târâţi în practici degradante, care ne dezonorează şi ne întinează în raport cu valorile veşnice care au fost puse în conştiinţa noastră.
 
Însă comiterea a ceea ce este interzis prin Cuvântul lui Dumnezeu, se poate constitui ca o tentaţie irezistibilă, ceva care te atrage, chiar dacă ştii că nu este bine. Cum se rezolvă acest lucru în lumina cunoştinţei că eşti copil al lui Dumnezeu?
Atracţia irezistibilă a păcatului cunoscut reprezintă o provocare deosebită pentru testarea credinţei noastre. Ea se aseamănă cu ispitirea în care Fiului lui Dumnezeu I-au fost oferite comorile acestei lumi, cu condiţia închinării înaintea Celui Rău. Singurul răspuns care poate fi dat se bazează pe simţământul demnităţii personale unit cu cel al apărării onoarei lui Dumnezeu. Când devenim conştienţi de faptul că suntem copii ai lui Dumnezeu, vom dori să apărăm cu toată fiinţa noastră onoarea Tatălui nostru ceresc, a Numelui Său, chiar cu preţul vieţii noastre. Ce copil nu îşi apără numele familiei sale? Cu atât mai mult este valabil acest lucru când vorbim despre Numele Tatălui întregii familiei cereşti, la care aparţinem şi noi. În aceste condiţii, atracţia irezistibilă a păcatului se transformă într-o ură profundă împotriva a tot ceea ce este rău şi a tot ceea ce este nelegiuit sau imoral. Aici este marea biruinţă a credinţei!
 
Rugăciune pentru a deveni tot mai conştienţi de statutul de copil al lui Dumnezeu ce ne-a fost acordat prin creaţie şi prin răscumpărare, precum şi pentru a ne înălţa la demnitatea acestui statut şi a deveni plini de zel în apărarea onoarei lui Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Dezvoltarea respectului si imaginii de sine prin Cuvantul lui Dumnezeu nimic
Citeşte mai mult

Imaginea de sine falsa sau chipurile desarte ce ne aduc nefericirea

februarie 13, 2010 admin Niciun comentariu

By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com 

Să citim următoarele versete: Romani 1: 20-23 „20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; 21 fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22 S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; 23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.”
 
Ce se întâmplă atunci când nu Îl mai recunoaştem pe Dumnezeu, mai precis când neglijăm să apreciem ceea ce El ne oferă neîncetat?
Aş putea spune că de îndată ce „uităm” sau neglijăm să apreciem darurile pe care ni le acordă Dumnezeu, un proces de întunecare a minţii începe să se manifeste, aşa cum bine preciza apostolul Pavel în acest fragment biblic. Cu adevărat, nimic nu este mai nociv în deteriorarea imaginii de sine şi a simţământului valorii personale, decât pierderea cunoştinţei că Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem copiii Săi. Imediat ce acest lucru dispare din sfera gândirii noastre, ajungem să ne pierdem adevărata noastră identitate, iar locul este luat de o imagine falsă, degradantă, care ne va conduce în final la distrugere.
 
Dar cum se leagă acest lucru de modul în care a apărut idolatria în istoria umanităţii, aşa cum am citit din epistola către Romani?
Idolatria o putem privi ca o consecinţă a pierderii cunoştinţei de Dumnezeu şi a degradării imaginii de sine ce a urmat după ce oamenii au încetat să Îl mai recunoască pe Creatorul întregului univers. De fapt, idolatria reprezintă o exteriorizare a unei false identităţi, a unei percepţii de sine deformate, care caută să se conecteze cu imagini degradante, înjositoare. Deoarece idolatria exterioară a dispărut din multe regiuni ale lumii, ne-am putea gândi cu mirare că oamenii au fost în stare să inventeze astfel de lucruri, în genul zeităţilor sângeroase din Orient sau al divinităţilor corupte din culturile europene, fără a mai pune la socoteală închinarea la animale sau la alte elemente ale naturii, cum se întâmplă în Africa. Însă există o explicaţie simplă, dacă înţelegem că de îndată ce abandonăm cunoştinţa de Dumnezeu, nu va mai fi nici o stavilă în manifestarea răului şi a răzvrătirii.
 
Însă noi trăim într-un mediu relativ civilizat, în care majoritatea oamenilor sunt mai degrabă înclinaţi spre materialism, şi chiar ateism, decât spre idolatrie. Există şi vreo altă formă de idolatrie?
Mai periculoasă decât idolatria exterioară este idolatria interioară, care rezultă din pierderea cunoştinţei de Dumnezeu şi înlocuirea acesteia cu o concepţie falsă despre lume şi viaţă, ce ne afectează în mod nemijlocit imaginea de sine şi respectul pe care trebuie să-l datorăm atât nouă, cât şi semenilor noştri. Doctrina înălţării de sine, inventată de către Lucifer, reprezintă esenţa idolatriei, indiferent de formă, atât exterioară, cât şi interioară. Când oamenii au abandonat zeităţile şi mitologiile de orice fel, nu înseamnă că după aceea s-au întors la Dumnezeu, ci mai degrabă idolatria s-a întărit şi mai puternic în interior, prin concepţii ateiste, evoluţioniste şi materialiste. Şarpele şi-a abandonat doar pielea, iar noua formă a devenit şi mai periculoasă, fiindcă nu mai este atât de evidentă ca în trecut.
 
Se poate spune că lupta cu idolatria modernă, poate fi mai dificilă decât cea dusă în timpurile lui Moise şi de-a lungul istoriei poporului evreu?
Când citim Vechiul Testament, înţelegem că prin religia închinării la Dumnezeul Cel Viu, aşa cum a fost descoperită lui Moise, s-a deschis un front larg de luptă împotriva idolatriei evidente a acelui timp, vizibilă atât în Egipt, cât şi în Mesopotamia, adică Babilon. Dacă vom studia mai departe din cărţile profetice, vom vedea cât de greu a fost să se reziste tentaţiei şi influenţei exercitate de către aceste culturi decadente aflate în jurul poporului evreu. Însă avantajul, dacă pot să îi spun astfel, al acelor timpuri stătea în faptul că distincţia dintre cel care se închina lui Dumnezeu şi cel ce urma pe idoli era mult mai evidentă, aceşti idoli având nişte reprezentări vizibile şi diferite practici religioase asociate. Însă în perioada modernă, aceşti idoli exteriori au dispărut, fiind înlocuiţi de o falsă învăţătură despre lume şi viaţă, care este mult mai greu de combătut, ea având şi anumite temeiuri pretins „ştiinţifice”.
În ce fel acest ateism pretins ştiinţific reprezintă un pericol mai mare decât idolatria din timpurile antichităţii?
Ateismul a existat dintotdeauna într-un mod mai mult sau mai puţin evident, însă în perioada modernă el a devenit „ştiinţific”, arogându-şi dreptul de a interpreta şi de a fi susţinut prin dovezi „obiective, măsurabile şi raţionale”. Fiind o concepţie despre lume şi viaţă care vine într-o directă contradicţie cu învăţăturile biblice, nu pot decât să concluzionez că avem de-a face cu o formă de idolatrie interioară, bazată pe concepţii şi imagini ce ne îndepărtează de Dumnezeu, alterând cunoştinţa despre Creatorul întregului univers. Rezultatele nu pot fi decât similare idolatriei antice, în senul în care imaginea de sine este degradată, iar relaţiile exterioare sunt deformate, societatea devenind un loc în care cu greu poţi să mai supravieţuieşti atât moral, cât şi fizic. Ateismul ştiinţific reprezintă, prin urmare, forma perfecţionată a idolatriei antice, o interiorizare a ceea ce a fost în principal exterior în trecut.
 
Dar ce legătură au toate aceste lucruri cu problemele pe care le avem în ce priveşte imaginea de sine?
În măsura în care concepţia noastră despre lume şi viaţă este alterată, atunci problemele legate de imaginea de sine vor începe să apară. Aş putea spune că o mulţime dintre dificultăţile interioare cu care avem de-a face reprezintă rezultatul direct al unei concepţii false cu privire la realităţile din jurul nostru şi nu în ultimul rând, al pierderii imaginii lui Dumnezeu, Creatorul nostru. Dacă am avea o înţelegere corectă asupra faptului că Dumnezeu este alături de noi, că ne acordă sprijin în toate dificultăţile pe care le întâmpinăm de-a lungul vieţii, atunci multe dintre problemele noastre interioare şi-ar găsi rezolvarea în scurt timp.
 
Însă totuşi, dacă privim la modul în care fariseii şi liderii religioşi ai acelui timp l-au întâmpinat pe Domnul Hristos, ne putem întreba dacă exerciţiul religios este suficient pentru a ne întoarce la Dumnezeu. Ce se poate spune în acest sens?
Primejdiile nu dispar de îndată ce ne-am decis să alegem să mergem pe calea credinţei în Dumnezeul Cel Viu, Creatorul cerului şi al pământului. Dacă ne gândim la fariseii şi liderii acelui timp când trăia Domnul Hristos, vom înţelege că există o formă de idolatrie care pătrunde chiar în mijlocul religiei, formal corecte. Esenţa închinării false, indiferent de formă, rămâne doctrina înălţării de sine, care se află într-o directă opoziţie cu exerciţiul cunoaşterii de Dumnezeu. În mod similar, creştinismul de-a lungul veacurilor nu a avut impactul spiritual din primele secole, fiindcă el a fost alterat de lupta pentru putere şi de promovarea înălţării de sine de către cei care ar fi trebuit să fie păstorii şi învăţătorii bisericii lui Isus Hristos. În concluzie, exerciţiul religios nu este suficient pentru a ne întoarce la Dumnezeu, dacă lipseşte partea spirituală interioară, care să înlocuiască idolatria dinăuntrul nostru.
 
Cum putem ajunge la o închinare autentică, prin care să fim curăţaţi de orice formă de idolatrie exterioară sau interioară, ajungând astfel la o corectă reprezentare a lui Dumnezeu?
Religia promovată de către Domnul Hristos promovează în primul rând o închinare în „Duh şi adevăr”. Ce înseamnă acest lucru? Mai întâi vorbim despre „Duh”, care se aplică deopotrivă la lucrării Duhului Sfânt, dar şi preschimbării interioare, numite simbolic „naştere din nou”, „renaştere” sau „regenerare”. De îndată ce intrăm în contact cu învăţătura autentică, trebuie să înceapă un proces de transformare interioară, prin intermediul căreia „omul cel vechi”, „idolatru” aş putea spune, este în mod treptat dat la o parte de la cârma vieţii noastre. Este un proces tainic, asemănător creşterii plantelor în natură, dar sigur şi cu rezultate ce devin în mod progresiv vizibile în trăirile şi comportamentul nostru. După aceea, vorbim despre „adevăr”, adică învăţătura descoperită prin intermediul „Cuvântului adevărului”, sau a Sfintelor Scripturi.
 
Totuşi, toate religiile creştine promovează, sub o formă sau alta, învăţături desprinse din Sfânta Scriptură şi prescriu reguli de conduită pentru cei credincioşi. Cu toate acestea, ateismul şi fariseismul sunt prezente într-o măsură copleşitoare. Cum se explică aceste lucruri?
De-a lungul istoriei a existat o alunecare fie spre ritualism, fie spre pietism. Ritualismul reprezintă o abordare în care accentul este pus pe formă, pe ceremonii, pe cadrul religios de manifestare, până acolo încât se pierde substratul spiritual autentic. Este ceea ce se întâmpla în timpul vieţii Domnului Isus Hristos, când liderii religioşi şi oamenii credeau că slujbele de la Templu sunt fundamentul mântuirii şi nu Dumnezeu care ne oferă în mod direct totul în marea Sa bunătate. Pe de altă parte, pietismul, în varianta sa exagerată ajungând la misticism sau chiar la spiritism, conduce la o spiritualizare a existenţei ce tinde să ignore, să transceadă într-un mod cu totul fantezist natura materială, concretă a realităţii în mijlocul căreia trăim. Din nefericire, religia creştină a pendulat de-a lungul veacurilor între aceste două extreme, iar pericolul nu este nici pe departe depăşit. De ce se întâmplă aceste lucruri? În mod esenţial, fiindcă se ignoră „simplitatea”, aş putea spune, a închinării directe, personale, în „Duh şi adevăr”.
 
În ce fel imaginea de sine a unei persoane religioase este afectată în mod negativ, de accentele ritualiste sau pietiste din curentul creştin din care face parte?
Dacă accentul este ritualist, atunci toată viaţa spirituală decurge mai mult sau mai puţin din formele religioase, ce trebuie să fie îndeplinite, indiferent de dispoziţia noastră interioară sau nu, şi de multe ori chiar împotriva a ceea ce este raţional. Sunt multe persoane ce suferă de complexe de vinovăţie iraţionale, fiindcă nu pot să aducă la îndeplinire toate ritualurile puse sau autoimpuse, şi care ajung fie să îşi piardă credinţa, fie să devieze spre forme extreme de bigotism, ce nu recomandă în vreun fel învăţătura creştină. Pe de altă parte, dacă accentul este pietist, oamenii ajung să privească spre experienţa interioară, aşteptând ca Dumnezeu să le vorbească direct prin voci sau imagini, făcând din simţire criteriul pentru experienţa religioasă. Astfel de persoane ajung să devină fie complexate, datorită lipsei unor astfel de simţăminte extreme, fie să se erijeze asemenea unor „guru” sau maeştrii spirituali în raport cu ceilalţi, acest lucru fiind un ecou direct al înălţării de sine.
 
Putem spune că ritualismul şi pietismul sunt de fapt tot o formă de manifestare a idolatriei interioare, anume destinate pentru cei ce resping ateismul larg răspândit în lume?
Capacitatea de disimulare a şarpelui este nesfârşită. Să ne gândim la îndrăzneala pe care a avut-o de a ispiti chiar şi pe Domnul Isus Hristos. În acest sens, de îndată ce ne-am decis să Îl urmăm pe Isus Hristos, să devenim închinători ai lui Dumnezeu, primejdia dinăuntru nu dispare, forme inedite de idolatrie fiind zămislite special, chiar şi pentru contextul creştin. Şarpele din noi, sau firea pământească, este deosebit de inteligent şi de abil pentru a se adapta diferitelor condiţii, iar redobândirea adevăratei imagini de sine presupune o detectare a mişcărilor acestuia şi un efort hotărât de a face faţă dorinţelor nelegiuite, pe care în mod fals le percepem ca fiind ale noastre.
 
Cum putem fi eliberaţi de aceşti idoli, ce caută să se manifeste tot timpul în noi şi prin intermediul nostru? Cum putem să nu mai răspundem dorinţelor Celui Rău?
Eliberarea este posibilă printr-o închinare corectă, biblică, în „duh şi adevăr”, fapt ce presupune o relaţie personală, directă cu Dumnezeu prin studiu, rugăciune şi exercitarea credinţei în viaţa de zi cu zi. Când citim paginile sfinte, atunci cunoştinţa de Dumnezeu se transferă, prinde chip, în mintea noastră, în interiorul nostru, aducând un potop de lumină vindecătoare. Mai departe, prin rugăciune, laudă şi mulţumire, începem să ne dezmorţim partea ascunsă a fiinţei noastre, să aducem lumină în acele încăperi ale conştiinţei, unde se află gravat „chipul lui Dumnezeu”, conform cu modul în care am fost creaţi de la început. Din acea clipă, o nouă imagine prinde contur în mintea noastră şi vedem că de fapt nu suntem animale evoluate, nici descendenţii vreunei zeităţi, nici rodul hazardului evoluţionist, ci suntem copiii lui Dumnezeu, persoane create să intrăm într-o legătură directă şi personală cu Creatorul nostru.
 
Dar cum să ne păzim de ceilalţi idoli, de multe ori prezenţi chiar şi în practica religiei creştine?
De îndată ce lumina prezenţei divine pătrunde în mintea noastră, iar conştiinţa apartenenţei noastre prinde chip, vom dori să fim eliberaţi de orice formă de idolatrie pentru a putea să avem o legătură continuă cu Dumnezeu. Astfel, vom dobândi înţelepciune, putere şi vigoare pentru a ne putea împotrivi oricărei forme de idolatrie, având acea energie interioară pentru a nu ne mai lăsa influenţaţi de ritualism, misticism sau altele în felul acesta. Lumina vindecătoare a Cuvântului divin primit în suflet va aduce acea „imunitate” deplină în raport cu aceşti „viruşi” de natură spirituală, astfel că vom putea merge mereu pe calea care duce la ceruri.
 
Rugăciune pentru a putea să experimentăm religia închinării în „duh şi adevăr”, prin intermediul studiului Cuvântului biblic, al exerciţiului rugăciunii unite cu lauda şi mulţumirea, precum şi prin exercitarea credinţei care să ne conducă la fapte spre slava lui Dumnezeu.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Dezvoltarea respectului si imaginii de sine prin Cuvantul lui Dumnezeu nimic
Citeşte mai mult

Imaginea de sine adevarata sau “creati sa purtam chipul lui Dumnezeu”

februarie 6, 2010 admin Niciun comentariu
By Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com 

Să începem prin a citi din Geneza 1: 26 „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. 27 Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.”


Ce ne spune acest verset despre modul în care Dumnezeu ne-a creat, sau mai bine zis despre statutul pe care El ni l-a acordat chiar de la început?
Există multe persoane ce se confruntă cu problema unei imagini de sine defavorabile, induse fie de ceilalţi, fie de o experienţă nefericită prin care au trecut. Pe de altă parte, există oameni care au o părere exagerată de sine, crezându-se deasupra celorlalţi. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură este deosebit de clară asupra acestui aspect, spunând că toată umanitatea a fost creată după chipul lui Dumnezeu, având aceeaşi părinţi, aduşi la existenţa prin puterea Creatorului întregului univers. Prin urmare, statutul care ne-a fost acordat de la începuturi decurge din calitatea de a purta chipul lui Dumnezeu în interiorul nostru.
 
Dacă acest chip a fost aşezat în interiorul nostru, cum urma să se reflecte în afara noastră, în vorbele, faptele şi toate acţiunile noastre?
Noţiunea de chip al lui Dumnezeu a suscitat numeroase speculaţii de-a lungul timpului, însă în orice caz trebuie să înţelegem că acest lucru urma să se reflecte într-un mod nemijlocit în exteriorul nostru prin „stăpânirea” înţeleaptă a lucrurilor peste care omul a fost pus să le administreze. Fragmentul biblic ne vorbeşte despre domnia asupra tuturor animalelor de pe acest pământ, conturând ideea reprezentării Creatorului în lumea în care trăim. Practic, înţelegem că Dumnezeu şi-a ales rasa umană pentru a-L face cunoscut pe planeta Pământ, fapt care conturează extraordinara demnitate ce ne-a fost acordată.
 
Ce legătură au toate acestea cu imaginea de sine pe care ar trebui să o avem şi cum s-ar reflecta conştiinţa acestui lucru asupra vieţii pe care o trăim?
Aş putea spune, că una dintre cauzele fundamentale pentru care omul a ajuns să decadă tot mai mult, se găseşte în pierderea conştiinţei faptului că prin creaţie, umanitatea a primit chipul lui Dumnezeu, adică acea capacitate de a gestiona în mod înţelept resursele planetei şi să aducă armonia din ceruri şi pe pământ. Dacă acest lucru nu ar fi fost uitat, s-au mai bine zis ascuns de-a lungul veacurilor, istoria umanităţii ar fi fost cu totul alta. Demnitatea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o este extraordinară, lăsând să se înţeleagă că înzestrări deosebite ne-au fost puse la dispoziţie, pentru a face planeta Pământ un loc deosebit, o imagine a realităţilor cereşti.
 
Cu toate acestea, vedem în jurul nostru atâta durere şi suferinţă, iar mulţi oameni şi-au pierdut respectul de sine, având impresia că suntem doar nişte animale evoluate şi nimic mai mult. Ce remedii ne oferă Sfânta Scriptură în acest sens?
Trebuie să înţelegem că viaţa noastră va reflecta în mod nemijlocit concepţia pe care o avem despre lume şi realitatea în mijlocul căreia trăim. Fără a ignora căderea ce s-a produs prin neascultare, totuşi niciodată nu este scris faptul că Dumnezeu ar fi retras de la noi calitatea faptului că am fost creaţi după chipul Său. Vreau să subliniez, că acest chip nu a dispărut cu totul, şi tocmai de aceea, există şansa de a fi aduşi înapoi, pentru a manifesta din nou demnitatea ce ne-a fost acordată. În acest sens, conştiinţa faptului că am fost creaţi după chipul Creatorului întregului univers, se constituie ca un prim pas în redobândirea stăpânirii ce ar fi trebuit să fie a noastră de la început. Respectul de sine se câştigă prin lupta împotriva neascultării de Dumnezeu şi deopotrivă prin promovarea valorilor pozitive expuse prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai precis, nu poţi să rămâi cu o imagine de sine defavorabilă, dacă te gândeşti că ai fost creat după chipul lui Dumnezeu. Această realitate nu se restrânge doar la primii oameni, ci este un statut ce a fost acordat întregii umanităţi, o condiţie existenţială pe care Creatorul universului ne-a dăruit-o într-un mod cu totul deosebit.
Din acest punct de vedere, lucrurile ar părea relativ simple, însă în viaţa de zi cu zi este atât de greu să te gândeşti că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, iar în acelaşi timp să faci faţă realităţilor defavorabile cu care te confrunţi. Ce se poate spune în acest sens?
De la început subliniez faptul că realitatea confruntării de care fiecare dintre noi are parte, nu se constituie ca un argument în favoarea pierderii acestui chip, ci mai degrabă este dovada că acest chip al lui Dumnezeu a rămas împreună cu noi. Mai precis, Creatorul nostru nu ne-a retras condiţia ce ne-a acordat-o, şi prin urmare, este lăsată posibilitatea întoarcerii la scopul pentru care am fost creaţi. Lupta ce se dă pentru fiecare dintre noi are drept scop, pe de o parte, tocmai menţinerea stării de neştiinţă asupra planurilor lui Dumnezeu şi a adevăratei noastre condiţii, iar pe de altă parte, prin intervenţia lui Isus Hristos, se caută ca fiecare dintre noi să revină la starea în care trebuia să fim de la început. Prin urmare, confruntarea prezentă este dovada vie a faptului că încă nu s-a ajuns la final, iar fiecare dintre noi are şansa de a redeveni o imagine vie a lui Dumnezeu pe pământ.
 
Totuşi, dacă privim la ceea ce se întâmplă în lumea noastră, este foarte greu să crezi că umanitatea ar putea fi călăuzită să se întoarcă la condiţia de la început. Cum pot fi înţelese aceste lucruri?
Întoarcerea întregii umanităţi la condiţia de la început nu reprezintă un lucru imposibil şi tocmai de aceea mesajul Scripturii este adresat fără discriminare tuturor oamenilor de pe acest pământ. În acelaşi timp, în măsura în care starea de ignoranţă asupra condiţiei noastre continuă, rezultatele nu vor putea fi decât nefaste. Practic, înaintea noastră se deschid două căi, una către Împărăţia cerurilor, prin întoarcerea la condiţia iniţială, iar cealaltă către abisul distrugerii, prin persistarea respingerii ofertei divine de întoarcere. Apelul se adresează către fiecare dintre noi, pentru a deveni conştienţi că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi să începem să acţionăm în consecinţă, prin lucruri care să dovedească faptul că purtăm în Numele Celui Preaînalt.
 
În acest sens, ce remedii pot fi oferite celor ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, mai precis acelor persoane la care respectul de sine a fost în mare măsură afectat de realităţile lumii în care trăim?
Cum am mai subliniat şi în alte ocazii, totul depinde de dreapta orientare a minţii noastre, de atenţia pe care o acordăm diferitelor „glasuri”, sau influenţe, ce vin asupra noastră. Pe de o parte, avem de-a face cu „glasul lumii”, care de multe ori ne îndeamnă să urcăm pe treptele înălţării de sine, iar alteori ne şopteşte că nu este nimic de capul nostru, că suntem nişte „nimeni”, de care nimănui nu îi pasă. În ambele situaţii, avem de-a face cu „glasul şarpelui”, care încearcă să ne conducă spre distrugerea finală. Pe de altă parte, în alt registru şi cu un totul alt conţinut, este „glasul Scripturii”, al acestui martor infailibil al lui Dumnezeu, care ne vorbeşte despre faptul că am fost creaţi după chipul Creatorului universului, că lupta nu este pierdută, că oricând putem să răscumpărăm greşelile trecutului, prin întoarcerea noastră la Dumnezeu. Totul va depinde însă, doar de atenţia pe care o vom acorda acestor „glasuri”, ce ne însoţesc neîncetat.
 
Cu toate acestea, chiar dacă încercăm să gândim pozitiv având la bază cuvintele Sfintelor Scripturi, totuşi sunt multe lucruri înjositoare pe care le descoperim de multe ori că le practicăm. Ce este de făcut? Nu sunt argumente în favoarea „glasului şarpelui”?
Cu siguranţă că orice lucru rău comis tinde să ne înjosească şi să aducă la tăcere glasul Sfintelor Scripturi, devenind „probe practice” pentru ceea ce afirmă Cel Rău. Dar pe de altă parte, să nu uităm niciodată că pentru noi a murit Domnul Isus Hristos ca jertfă de ispăşire, astfel că întreaga vinovăţie a fost preluată de către El. Prin urmare, „probele practice” nu mai au cum să ni se aplice, cât timp avem credinţă în Isus Hristos şi realitatea a ceea ce El a făcut pentru noi. Imaginea noastră de sine nu trebuie să se degradeze în astfel de situaţii, ci trebuie să ne reamintim de evenimentul jertfei Sale în favoarea noastră.
 
Pe de altă parte, rămân o serie întreagă de consecinţe ce decurg din lucrurile rele pe care le-am făcut. Iar în acelaşi timp, constatăm de multe ori că nu putem depăşi anumite practici ce ne degradează. Cum se poate scăpa din „robia păcatului”?
Eliberarea din robia practicilor rele, care ne degradează imaginea şi respectul, sau stima, de sine, presupune o acţiune hotărâtă, care se realizează prin îmbinarea efortului nostru bine direcţionat de a nu mai comite respectivele lucruri şi credinţa pe care o acordăm cuvintelor lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, care fac referinţă la faptul că o putere supranaturală ne este pusă la dispoziţie în acest sens. Apostolul Pavel, atunci când vorbea de confruntarea ce se dă în interiorul nostru, punea în opoziţie „firea pământească”, sau glasul Celui Rău ce acţionează în noi, şi Duhul Sfânt, care de asemenea se manifestă în interiorul nostru. Cele două glasuri, sau cele două puteri, îşi dispută fiecare fărâmă din conştiinţa noastră încercând să inscripţioneze în noi, să ne programeze, într-o direcţie sau alta. Însă alegerea ne aparţine, iar dacă de fiecare dată vom sta de parte adevărului exprimat de către Sfintele Scripturi, biruinţa este sigură, iar ceea ce este rău va fi înfrânt.
 
Însă ce ne facem cu lucrurile bune pe care ar trebui să le facem, şi totuşi constatăm că nu avem dispoziţia sau puterea interioară în acest sens? Cum să practicăm ceea ce este bun, când acest lucru stă împotriva înclinaţiilor noastre?
O putere extraordinară, ce constă în revărsarea energiilor de natură divină în sufletul nostru, se află în atracţia pe care ne-o creează expunerea corectă, directă şi sinceră a mesajului Sfintelor Scripturi. Acest lucru ne conduce să fim captivaţi de frumuseţea, curăţia şi desăvârşirea realităţilor spirituale prezente şi viitoare. Atunci când privim către Domnul Isus Hristos, către destinul nostru extraordinar, ceva se întâmplă în interiorul nostru. Nu putem să avem o explicaţie până la capăt asupra acestui lucru, dar cu siguranţa impresia produsă asupra minţii noastre va fi de natură să ne determine să urâm orice practică degradantă de care avem cunoştinţă, chiar dacă acest lucru presupune o renunţare extremă. În ce priveşte „lucrurile bune pe care nu le facem”, aş putea spune că nu trebuie să cădem în extreme, care să conducă la distorsionarea mesajului divin. Niciodată Dumnezeu nu ne va cere un lucru iraţional, absurd, sau neadaptat puterilor noastre.
 
Putem să spunem că există o falsă vinovăţie, ce caută să ne determine să ne pierdem speranţa în cuvintele Sfintelor Scripturi?
Falsa vinovăţie reprezintă un „cal troian”, de multe ori mai eficient decât dovedirea unei reale vinovăţii. Multe persoane au fost descurajate de faptul că nu puteau să realizeze lucruri care li se păreau că erau cerute de către Cuvântul lui Dumnezeu. Fără a da la o parte obligaţia ascultării depline şi a eforturilor susţinute pe care trebuie să le facem în această direcţie, să nu uităm însă că mântuirea se obţine prin „atribuirea meritelor Domnului Isus Hristos”. Aşadar, pentru orice persoană ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, rezultată în urma unei false sau reale vinovăţii, mesajul Scripturii este de a ne ancora în siguranţa acestei atribuiri, care pe de o parte ne scapă de orice fel de vinovăţie, iar în acelaşi timp ne deschide calea pentru a ajunge la o ascultare deplină, eliminând orice fel de acuzaţii ce ne pot fi aduse.
 
Însă cineva ar putea să stea comod şi să spună, că dată fiind această atribuire pentru cel care „crede”, atunci el nu trebuie să mai facă nimic. Ce se poate spune despre o astfel de credinţă?
Aici este o chestiune în principal de „suflet”, de „inimă”, ca să îi spun astfel. Când devii conştient de faptul că Domnul Hristos a murit pentru tine, cu scopul ca imaginea divină să fie din nou activă în interiorul tău, când vezi marea Sa iubire şi mai ales înţelegi ceva din grozăvia suferinţelor prin care a trecut, atunci este cu neputinţă să mai stai comod, într-o stare pasivă. Atunci când Domnul vorbea ucenicilor Săi, sau chiar în faţa nenumăratelor mulţimi, „inimile vibrau cu putere”, ca ecou la marea iubire a lui Dumnezeu ce a fost revărsată prin Fiul Său. Cine este atins de mesajul Bibliei, va începe şi el să „vibreze” în ritmul cosmic al armoniilor universale, ce vin de la Dumnezeu, prin cuvintele iubirii ce se jertfeşte în favoarea noastră. O astfel de „vibraţie” a sufletului, această mişcare până la lacrimi a conştiinţei noastre, este de natură să trezească din adormire „chipul divin din noi”, pentru ca astfel să primim oferta de a redeveni ceea ce trebuia să fim de la început şi anume „copii ai lui Dumnezeu”. Această convingere va alunga orice urmă de întuneric din inimă şi crezând cuvintele Evangheliei vom ajunge să ne ridicăm la înălţimea demnităţii pentru care am fost aduşi la existenţă.
 
Rugăciune pentru a conştientiza pe deplin faptul că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi de a accepta oferta Evangheliei Domnului Isus Hristos, de redobândire a calităţii pe care ar fi trebuit să o avem dintotdeauna.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Dezvoltarea respectului si imaginii de sine prin Cuvantul lui Dumnezeu nimic
Citeşte mai mult

Puterea de a inlatura norii intunericului si indoielii

ianuarie 30, 2010 admin Niciun comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
„Dar cum putem să zâmbim atunci când suntem depăşiţi de mulţimea problemelor financiare, de sănătate sau de natură sufletească? Într-adevăr este dificil, dar va ajuta la ceva faptul că ne îngrijorăm în mod continuu? Va ajuta o atitudine negativă să înlăture suferinţa şi să dea la o parte problemele ce se adaugă neîncetat la cele deja existente? Răspunsul este evident că nu. Fără nici un fel de îndoială, o atitudine pozitivă va duce la îndepărtarea întunericului pe care îl percepem şi va aduce lumină în vieţile noastre” (adaptare din „Cum să utilizezi puterea unui zâmbet”)
Se poate spune că viaţa noastră va fi schimbată, dacă vom adopta o atitudine pozitivă, de încredere, optimism şi speranţă?
Amploarea problemelor pe care le simţim, decurge în mare măsură din modul în care cultivăm sau nu o atitudine pozitivă în viaţa noastră. Este adevărat, că atitudinea în sine nu conduce automat la schimbarea situaţiilor în care ne aflăm. De exemplu, pot spune că nu există o putere magică într-o atitudine de speranţă. Dar cu siguranţă că atunci când privim cu încredere spre viitor, vom fi capabili să fructificăm ocaziile ce vor veni, pentru a depăşi problemele cu care ne confruntăm. În permanenţă, realitatea din jurul nostru se află în schimbare, astfel încât situaţii defavorabile sunt urmate de altele care ne-ar putea ajuta. Acest lucru este asemănător mişcării curenţilor atmosferici, care într-o zi aduc precipitaţii bogate. În altă zi, acelaşi fenomen natural va conduce la îndepărtarea norilor şi va lasă lumina soarelui să încălzească pământul. Iar alteori vom constata, cum vântul se mişcă cu putere deasupra pământului generând tornade şi vijelii. Viaţa noastră este în totul asemănătoare, însă depinde foarte mult de noi să nu ne lăsăm în voia evenimentelor.
 
Totuşi, există situaţii aparent fără ieşire, iar soluţia pare să nu se întrezărească în vreun fel. Sunt persoane care au probleme de sănătate ce nu mai pot fi rezolvate, sau alteori există pierderi ce nu mai pot fi recuperate. La ce bun să ai o atitudine pozitivă în astfel de situaţii?
Sunt de acord că există circumstanţe în care nu mai există aparent o ieşire, sau o soluţie satisfăcătoare. Iarăşi, nu cred că o atitudine pozitivă reprezintă un fel de medicament universal, aplicabil în orice situaţie. Pe de altă parte, voi face referinţă la o atitudine pozitivă bazată pe învăţătura biblică, ce ne oferă suport pentru speranţă, chiar şi pentru probleme extreme, în sensul în care vindecarea spirituală dăruită de către Dumnezeu ne va pregăti pentru soluţia finală, prin intrarea în Împărăţia cerurilor. Abia atunci toate nelămuririle noastre vor primi răspuns şi toată suferinţa pe care am îndurat-o de-a lungul vieţii va avea un sfârşit. Această proiectare a viitorului înălţării la ceruri, va aveau un efect benefic asupra noastră.
 
Să citim acum din Isaia 35: 10 „Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!”
 
Ce imagine ne oferă acest verset biblic, şi cum ne poate el ajuta în dobândirea unei atitudini pozitive, care să înlăture norii întunecaţi din viaţa noastră?
Se poate remarca cu uşurinţă temeiul bucuriei celor răscumpăraţi, care constă în „întoarcerea în Sion”, adică în Împărăţia cerurilor. Faptul că suntem pe acest drum, reprezintă cea mai mare fericire pe care o putem avea pe pământ. Nimic altceva nu se compară cu simţămintele de optimism, speranţă şi încredere ce se manifestă în sufletul unui adevărat creştin, care este conştient că se află pe drumul care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Având o astfel de bucurie, primii creştini erau dispuşi să jertfească tot ce aveau pe pământ, chiar şi propria viaţă, fiindcă aveau siguranţa primirii a ceva infinit mai bun la a doua venire a lui Hristos.
 
Nu pare totuşi un fel de autosugestie, sau chiar fanatism, să te gândeşti la împărăţia viitoare, în timp ce aici, pe pământ, poţi trece prin circumstanţe potrivnice, dureroase, pline de suferinţă?
Autosugestia are un efect puternic asupra minţii, dar nu poate fi menţinută la nesfârşit, ea fiind asemenea unui drog, ce creează dependenţă, dar care are nevoie de o cantitate tot mai mare, până când se ajunge la o supradoză mortală. Dacă starea noastră interioară se bazează doar pe autosugestie, înseamnă că într-o zi vom ajunge să sucombăm, când resursele pentru o astfel de procedură se vor epuiza. Pe de altă parte, fanatismul poate conduce la lucruri ieşite din comun în viaţa unui om, dar în final exagerarea trăirilor interioare şi negarea extremă a dorinţelor sufletului vor conduce la o distrugere sigură. În fond, fanatismul poate conduce la martiraj, dar în afara acestui lucru el nu face altceva decât să distrugă tot ce este în jur. Gândul la împărăţia viitoare poate fi o autosugestie, sau alteori un exerciţiu fanatic, dar aceasta se datorează faptului că nu se bazează pe înţelegerea inteligentă, raţională şi personală a Cuvântului lui Dumnezeu.
 
Prin urmare, care ar fi calea pentru înţelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât să ajungem la o religie a bucuriei şi speranţei?
Calea, sau metoda, pentru a ajunge la înţelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu constă în principal din studierea personală, raţională a ceea ce stă scris în Sfânta Scriptură. Pornind de la „simpla” citire şi continuând cu evaluarea conţinutului a ceea ce citim, vom ajunge să distingem învăţăturile de bază ale Scripturii. Fără a face o regulă pornind de la un singur verset, ci ţinând cont de context, precum şi comparând parte cu parte, vom primi în cele din urmă binecuvântarea descoperirii personale a voinţei lui Dumnezeu. Acest gen de studiu se aseamănă procedurilor de purificare şi separare a unui metal preţios, din minereul extras din pământ sau adus de apele ce curg la suprafaţă. Însă în orice caz, efortul depus va fi răsplătit pe deplin şi va aduce bucurie în viaţa celui care procedează astfel.
 
Sună foarte frumos aceste lucruri, dar de regulă fie nu există timp pentru o studiere aprofundată a Scripturii, fie nu avem dispoziţie pentru aşa ceva. Ce s-ar putea face în acest sens?
Pornesc de la următoarea premisă, şi anume că atunci când dorim să trecem de un examen, fie el de şcoală sau la locul de muncă, este necesar să ne definim un timp pentru studiu şi să trecem peste indispoziţiile pe care le avem, cu scopul de atinge respectivul obiectiv, care constă în trecerea cu succes. Dacă în lucrurile acestei lumi ştim să dovedim planificare, dedicare şi perseverenţă, mă întreb pe bună dreptate, de ce nu putem să procedăm astfel şi în ceea ce ţine de destinul nostru veşnic? Mă adresez acum în mod special celor care poartă titlul de creştini. De ce este atât de greu să dedicăm o jumătate de oră pe zi pentru studierea personală a Sfintelor Scripturi? Unde este problema? Nu este cumva o contradicţie între ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce facem? Ei bine, eu cred în mod sincer, că este necesară începerea unei reforme a vieţii, începând de la modul în care ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Scripturi.
 
Însă cineva ar putea spune, că nu a învăţat religia la şcoală, şi nu înţelege astfel cum să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Ce ar putea să facă pentru a depăşi această situaţie?
Cu siguranţă, că poate fi un avantaj faptul că ai beneficiat de instruire religioasă la şcoală sau la biserică, dar pe de altă parte, chiar cele mai de seamă prezentări nu vor putea lua locul studiului biblic personal. Dacă nu avem cunoştinţe de religie, atunci există cărţi şi manuale care ne pot ajuta. Dacă nu ştim mare lucru despre istoria biblică, atunci există informaţii abundente ce pot fi obţinute tot din cărţi sau de pe Internet. Nu în ultimul rând, pot exista şi cursuri de instruire prin predare directă sau corespondenţă. Toate aceste lucruri ne stau la dispoziţie. Însă, mai presus decât orice altceva, dacă nu vom lua Biblia, pentru a o citi şi studia temeinic, încercând să aplicăm învăţăturile ei la propria noastră viaţă, atunci nimic nu se va schimba. Căi şi metode există, însă esenţială este căutarea noastră după adevăr.
 
În ce sens un verset biblic, în genul celui pe care l-am citit, ne poate aduce bucurie şi speranţă în viaţa de zi cu zi? Cum ne pot ajuta astfel de cuvinte să manifestăm o atitudine pozitivă, bazată pe înţelegerea inteligentă şi raţională a Sfintelor Scripturi?
Pentru a răspunde la această întrebare, voi face o comparaţie cu o experienţă din viaţa noastră de zi cu zi. Astfel, ştim bine că pentru a ne putea hrăni, de regulă este necesară prepararea prealabilă a alimentelor, după care va trebui să mestecăm bine pentru a le putea înghiţi şi digera, contribuind astfel la susţinerea fizică a organismului. Într-un mod similar, orice Cuvânt al lui Dumnezeu, trebuie să fie bine „mestecat, înghiţit şi asimilat”, mai precis este necesară înţelegerea elementelor sale fundamentale, care ulterior să fie adaptate procesului nostru de cunoaştere. Versetul studiat, ar putea fi redat în cuvinte proprii, acest lucru depinzând de fiecare dintre noi, astfel: „Cei care vor beneficia de mântuirea oferită de către Isus Hristos, se vor întoarce în Împărăţia cerurilor, şi vor merge înălţând cântări de biruinţă. Ei vor avea o bucurie fără de sfârşit, iar fericirea pe care o vor trăi va alunga cu desăvârşire orice urmă a suferinţelor prin care au trecut”. Se poate vedea cu uşurinţă, că fără a schimba sensul, am amplificat conţinutul a ceea ce era scris.
 
Seamănă acest lucru într-un fel cu analizele şi comentariile de text pe care le realizam la lecţiile de limbă şi literatură, în şcoala generală?
Mai mult ca sigur că lucrurile sunt similare. De fapt, orice studiu biblic are la bază o examinare şi o analiză de text, lucruri pe care le-am deprins într-o formă sau alta din şcoala generală. Intenţia mea este ca preluând textele biblice, să încercăm să le redăm în propriile noastre cuvinte, aşa cum le înţelegem, de preferinţă în scris, inserând şi propriile noastre observaţii. Acest exerciţiu simplu ne va ajuta să ne dezvoltăm capacitatea de înţelegere şi analiză a Sfintelor Scripturi, procese fundamentale pentru orice gen de studiu biblic am încerca să îl adoptăm. În plus, vom constata că agerimea minţii noastre va creşte.
 
Însă nu există riscul să ne îndepărtăm de învăţătura biblică, mai ales când nu avem experienţă suficientă, şi astfel să ajungem la concluzii sau interpretări ce pot fi departe de Cuvântul lui Dumnezeu?
Orice studiere stă sub semnul riscului de a greşi mai mult sau mai puţin. Însă să nu uităm că numai „cine nu munceşte nu greşeşte”. Cred că nu trebuie să ne fie atât de frică să greşim, încât să renunţăm cu totul de a mai studia, şi să depindem doar de ce spun „specialiştii”, care şi ei, fiind tot oameni, pot greşi! Totdeauna, în procesul cunoaşterii vor exista abateri, care ulterior vor fi corectate. Însă, pentru a nu greşi fundamental, este util să avem şi comentarii biblice, scrise de data aceasta de persoane care au studiat temeinic, şi astfel să ne putem corecta în ceea ce am înţeles greşit. Dar chiar prin faptul că ne vom corecta, efortul nostru va deveni şi mai valoros, fiindcă pe drumul cunoaşterii atât ideile preconcepute, cât şi inflexibilitatea de renunţa la o poziţie eronată, când acest lucru devine evident, se constituie ca fiind cele mai mari obstacole.
 
Revenind la redarea prin cuvinte proprii a ceea ce am citit, cum putem să ajungem la un sfat personal valoros, pozitiv, care să ne aducă speranţă?
În continuare, ideea este relativ simplă, şi constă în a aplica la propria noastră persoană ceea ce am studiat. Astfel, personalizând am putea spune: „În măsura în care Îl voi urma pe Isus Hristos, atunci voi beneficia de intrarea în Împărăţia cerurilor şi de aceea voi merge înainte înălţând cântări de biruinţă, fiindcă o bucurie fără de sfârşit este pusă înaintea mea, iar fericirea pe care o voi primi va alunga cu desăvârşire orice urmă a suferinţelor prin care am trecut”. Având acest gând cu privire la viitor, această proiecţie a ceea ce vom fi, cum am mai putea să ne mai lăsăm copleşiţi de realităţile prezente? Dacă finalul va fi slava, bucuria şi fericirea veşnică, de ce să mai dau atenţie unor detalii supărătoare sau să mă las impresionat de norii negri pe care Satana îi aruncă asupra mea? Voi crede Cuvântul lui Dumnezeu şi voi lăsa ca această bucurie şi încredere să mă cuprindă chiar de acum! Acesta va fi de fapt răspunsul credinţei inspirate de studierea Cuvântului lui Dumnezeu.
 
Rugăciune pentru a ne însuşi deprinderea de a cultiva o atitudine pozitivă, optimistă, plină de încredere, având la bază adevărul exprimat prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi de a studia Biblia într-un mod personal pentru a primi cu bucurie binecuvântarea vieţii veşnice.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Despre optimism şi încredere în faţa împrejurărilor vieţii nimic
Citeşte mai mult

Un gest care incurajeaza pe cei in suferinta

ianuarie 23, 2010 admin Niciun comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
„Cei care duc din greu lupta acestei vieţi pot fi întăriţi şi încurajaţi prin mici atenţii ce nu cer decât un mic efort plin de iubire. Pentru ei, atingerea mâinii de ajutor, întinsă de un prieten adevărat, este mai de preţ decât aurul sau argintul. Vorbele bune sunt la fel de bine primite ca şi zâmbetul îngerilor.” (Ellen White, Divina vindecare, pagina 158)
 
Se poate spune că un gest, aparent mărunt, poate avea o semnificaţie deosebită pentru o persoană aflată în dificultate?
Când ne gândim la ajutorarea semenilor, deseori facem referinţă la o lucrare mare pe care trebuie să o facem sau la furnizarea de valori materiale consistente, pe care de cele mai multe ori nici noi nu le avem. Însă acest lucru este departe de realitate, fiindcă de fapt prin gesturi, atitudini sau cuvinte noi putem să venim în ajutorul celor aflaţi în diferite dificultăţi, mult mai eficient şi mai direct decât ne-am putea imagina. Cauza principală a necazurilor cu care ne confruntăm în general, rezidă din faptul că ne pierdem foarte uşor speranţa şi credinţa, că ajungem să ne lăsăm purtaţi de val şi chiar să abandonăm lupta vieţii. De aici pleacă majoritatea problemelor cu care avem de-a face. De aceea, o încurajare spusă la momentul potrivit, adică atunci când rişti să aluneci cu totul la vale, va valora mai mult decât toate ajutoarele materiale pe care le-am putea oferi.
 
De fapt, de ce avem nevoie pentru a fi sensibili la starea sufletească a celor din jurul nostru, astfel încât să ştim când să venim în ajutor?
Lucrul cel mai extraordinar pe care îl poate realiza religia creştină autentică, constă în creşterea capacităţii noastre de a distinge detaliile vieţii din jurul nostru, prin înţelegerea modului în care Dumnezeu lucrează în cursul evenimentelor prin care trecem. În acest sens, sensibilitatea noastră la ceea ce se întâmplă în jur este amplificată suficient pentru a putea percepe ceea ce se întâmplă cu semenii noştri şi prin ajutorul spiritual pe care îl primim, să putem veni în ajutorul lor. Cred că dificultatea cea mai mare constă în faptul că de regulă, ne rezumăm la o religie ce se limitează la forme, ritualuri şi ceva învăţătură, fără a pune accent pe partea practică, ce presupune dezvoltarea facultăţilor noastre spirituale şi morale.
 
Se poate spune că dezvoltarea acestor aptitudini, presupune un efort susţinut din partea noastră? Mai precis, doar simpla învăţare a unor principii nu ne va fi de mare folos?
Religia creştină este în esenţa ei practică, chemându-ne să transpunem în realitatea zilnică principiile spirituale pe care le deprindem prin studiul personal al Sfintelor Scripturi. Bineînţeles, acest lucru presupune un efort susţinut, o voinţă bine determinată şi o perseverenţă ce depăşeşte în permanenţă simpla dorinţă. Însă motivaţia pentru a face acest efort decurge în principal din modul în care ne raportăm, sau mai bine zis percepem, realităţile spirituale. Contemplarea lucrării lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi nu reprezintă altceva decât o urmărire activă a intervenţiei supranaturale asupra experienţelor prin care trecem, cu scopul de a ne sincroniza interior, prin gânduri şi atitudini, precum şi exterior, prin cuvinte şi fapte, cu ceea ce întreprinde Creatorul nostru.
 
Să citim acum din Isaia 12: 3-6 „3 Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii, 4 şi veţi zice în ziua aceea: Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui! 5 Cântaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul! 6 Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel.”
 
Cum se poate înţelege acest verset, din prisma ajutorului pe care îl putem oferi semenilor noştri, pentru a ajunge la o religie a încrederii, optimismului şi bucuriei?
Cum am mai spus şi în alte ocazii, cea mai nefericită reclamă pe care o putem face creştinismului este aceea de a afişa o atitudine de nemulţumire, tristeţe şi apăsare, în condiţiile în care am luat contactul cu învăţătura eliberatoare a lui Hristos. Ceva nu este în regulă pentru cineva, care deşi cunoaşte adevărul mântuirii prin jertfa lui Isus Hristos, totuşi rămâne în dispoziţia negativă cauzată de păcat. Acest lucru nu înseamnă că orice indispoziţie trebuie să fie eliminată din viaţa noastră. De fapt, în permanenţă va trebui să ne luptăm cu influenţe care ne trag spre pământ, la propriu şi la figurat. Dar atunci când abandonăm lupta, când ne lăsăm târâţi de stări negative, atunci mai mult ca sigur înseamnă că nu am înţeles, sau am pierdut sensul, cuvintelor lăsate de către Dumnezeu prin intermediul Bibliei. De acea, primul pas constă în reluarea într-o manieră corespunzătoare a învăţăturii Evangheliei lui Hristos, pentru a distinge mesajul autentic.
 
Care ar fi o cauză majoră pentru care multe persoane, presupus creştine, nu ajung să vadă religia bucuriei pe care ne-a oferit-o Dumnezeu prin Isus Hristos?
În primul rând, dacă persoana care prezintă cuvintele adevărului veşnic, nu este ea însăşi pătrunsă de spiritul lui Isus Hristos, atunci învăţătura pe care o prezintă va fi deficitară, golită de puterea transformatoare, rezultând doar o informaţie ce este transmisă celorlalţi. Însă o informaţie, fie ea şi cea mai de seamă, dacă nu este conectată cu puterea de a fi transpusă în practică, este în mod cert inutilă. Într-un mod similar, dacă puterea lui Dumnezeu nu însoţeşte cuvintele adevărului, atunci acesta din urmă rămâne fără valoare practică. Prin urmare, o cauză majoră pentru transmiterea unui creştinism lipsit de putere, aş putea spune chiar nepractic, rezidă din lipsa conexiunii spirituale a celor ce îl prezintă.
 
Ce altă cauză ar mai putea conduce la alterarea conţinutului salvator al cuvintelor Mântuitorului?
O altă cauză majoră este constituită din neînţelegerea, iar alteori chiar alterarea, învăţăturilor biblice, care vor conduce la un alt mesaj decât cel furnizat de către Dumnezeu. Cunoaşterea doar la suprafaţă a învăţăturilor creştine se constituie ca un impediment serios în aprofundarea nuanţelor profunde, dar esenţiale, pentru transformarea vieţii. De exemplu, în zadar se tot vorbeşte despre necesitatea de a ne însuşi anumite valori morale, dacă de fapt noi nu L-am acceptat pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal şi nu facem din aceasta fundamentul întregii noastre vieţi. În acelaşi timp, alterarea prin adăugare sau omisiune, constituie de asemenea o cauză majoră în împiedicarea noastră de a ajunge la religia bucuriei mântuirii prin Isus Hristos.
 
Prin urmare, ce s-ar putea face pentru a descoperi religia curată, plină de bucurie şi încredere, pe care Domnul Hristos doreşte să ne-o ofere?
Mai întâi, este necesar să reluăm fundamentele religiei creştine, pentru a înţelege în mod corect ceea ce Dumnezeu doreşte să ne transmită. În acest sens, studiul biblic personal se constituie ca o prioritate, fapt ce implică citirea zilnică a Sfintelor Scripturi, cugetarea asupra cuvintelor acesteia şi nu în ultimul rând studiul personal, aşa cum am procedat şi atunci când fiind elevi trebuia să studiem diferitele materii de curs. Mai departe, pentru a putea conecta învăţăturile biblice cu viaţa noastră, va fi necesar exerciţiul rugăciunii, aplicat la ceea ce citim din Sfintele Scripturi. În unirea dintre cele două se află o forţă extraordinară.
 
În afară de studiul biblic zilnic şi rugăciune, ce anume ar mai trebui să facem pentru a ajunge să avem încredere deplină în Dumnezeu în viaţa de zi cu zi?
De îndată ce elementele de învăţătură şi cele de motivaţie sunt fixate, prin studiu, respectiv rugăciune, va trebui să exersăm punerea lor în practică. În aceste sens, un instrument util ar fi cel de a ne defini obiective specifice pe care să le realizăm, iar după aceea să examinăm cum au decurs lucrurile şi ce se poate îmbunătăţi. Această etapă seamănă foarte mult cu modul în care ne desfăşurăm activitatea profesională, încercând să fim cât mai eficienţi posibil şi să deprindem cele mai bune practici în ceea ce avem de făcut.
 
Ce exemple de obiective ar putea avea un creştin, pentru a putea aduce bucurie în viaţa celor din jurul său?
În primul rând, un creştin trebuie să se deprindă el însuşi să aibă o atitudine de bucurie, prin ceea ce primeşte de la Dumnezeu, fiindcă altfel el nu va avea ce oferi celorlalţi. Aşadar, un obiectiv permanent va fi cel de a dovedi o atitudine pozitivă continuă şi indiferent de vreme, fapt care îl va conduce să primească putere spirituală pe care să o împărtăşească şi celorlalţi. Cred că o aplicaţie directă a principiului „daţi şi vi se va da”, se referă la puterea de viaţă, incluzând bucuria de a trăi, pe care o primim de la Dumnezeu în măsura în care suntem dispuşi să o împărtăşim. Dacă în lucrurile materiale suntem restricţionaţi de realitatea nedreaptă din jurul nostru, în partea spirituală putem avea o abundenţă care să ne facă suficient de bogaţi pentru a o putea împărtăşi şi cu semenii noştri.
 
Să înţelegem că de fapt, partea spirituală este deosebit de importantă în a ne aduce bucurie şi împlinire în viaţa noastră zilnică?
Partea spirituală este mult mai importantă decât ne putem imagina. Orbiţi fiind de strălucirea şi impactul pe care îl au lucrurile materiale asupra simţurilor noastre, uităm că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Aşadar, nimic nu ne va conferi o bucurie durabilă, decât partea ce ţine de manifestarea acestui „chip interior”, adică partea spirituală. Prin folosirea cuvintelor „partea spirituală” nu m-am referit la un aspect mistic, ascuns, şi nici la o anumită ideologie creştină, ci în primul rând la capacitatea de a percepe realitatea şi de a acţiona asupra ei având conştiinţa că Dumnezeu există, că este mereu alături de noi, că intervine în favoarea noastră, şi nu în ultimul rând, că fiecare lucru ce ni se întâmplă în viaţă are legătură directă cu relaţia pe care o avem sau nu cu Creatorul nostru.
 
Cu alte cuvinte, care este legătura dintre partea spirituală şi religia practică pe care ar trebui să o manifestăm în viaţa de zi cu zi?
Atunci când distingem faptul că lumea nu se compune doar din lucruri materiale, ci ea comportă intervenţia activă a lui Dumnezeu, totul îşi schimbă culoarea, iar imposibilul devine posibil prin puterea Sa transformatoare. Când începem să distingem chipul Său în realitatea înconjurătoare, prin faptul că vedem minunile pe care El le face în viaţa noastră, iar aici prin minune mă refer la orice lucru mare sau mic pe care Domnul îl face pentru noi, atunci începem să ne sprijinim tot mai mult cu încredere şi tărie pe făgăduinţele Sale. De fapt, nu putem avea încredere în cineva pe care nu îl cunoaştem şi nu ştim că există cu adevărat. Dovezile pot să fie abundente în jurul nostru, dar dacă nu le dăm atenţie, atunci nimic nu se va schimba cu adevărat. Ei bine, abia atunci vom ajunge să avem o religie autentică, ce nu poate fi decât una a bucuriei şi speranţei.
 
În concluzie, cum putem veni în ajutorul celor ce nu au cunoscut bucuria închinării la Dumnezeu prin Isus Hristos?
Atunci când viaţa noastră va începe să oglindească valorile spirituale autentice, ce se exprimă prin intermediul unor atitudini de încredere, bucurie şi optimism, atunci vom ajunge să putem oferi ajutor celor aflaţi în felurite dificultăţi, inspirându-le puterea de a duce lupta vieţii mai departe, de a nu abandona şi de a se prinde ferm de puterea lui Dumnezeu. Atunci, vom putea să oferim sfat şi încurajare, iar cuvintele noastre nu vor mai rămâne doar nişte vorbe goale, ce nu se sprijină pe nimic, ci vor avea puterea extraordinară de a transforma persoane învinse, copleşite de o realitate crudă, în oameni dispuşi să lupte, să se ridice şi să învingă. Cred că beneficiul cel mai mare pe care îl are un creştin, se află în capacitatea pe care o are de a nu se da bătut, atunci când este vorba de a duce până la capăt alergarea în cursa vieţii. A aduce lumină în sufletele oamenilor, este cea mai nobilă lucrare ce se poate realiza pe pământ.
 
Rugăciune pentru a înţelege şi experimenta puterea cuvintelor lui Dumnezeu, oferite prin intermediul Bibliei, şi de a aduce bucurie, încredere şi optimism celor aflaţi în dificultăţi, suferinţe sau necaz.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Despre optimism şi încredere în faţa împrejurărilor vieţii nimic
Citeşte mai mult

Sa distingem exprimarea plina de dragoste a lui Dumnezeu

ianuarie 16, 2010 admin Niciun comentariu
De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com.
„Deasupra pământului nou-creat, aşa cum fusese conceput, frumos şi nepătat, sub zâmbetul lui Dumnezeu, “stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi … toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” Iov 38,7. Tot aşa, inimile omeneşti, în rezonanţă cu cerul, au răspuns la bunătatea lui Dumnezeu cu cântări de laudă. Multe din evenimentele istoriei omeneşti au fost legate de astfel de cântări.” (Ellen White, Educaţie 4:205)
 
Ce se întâmplă atunci când începem să distingem bunătatea lui Dumnezeu, aşa cum se manifestă ea faţă de noi în viaţa de zi cu zi?
Atunci când vom începe să vedem cum lucrează Dumnezeu faţă de noi, oferindu-ne clipă de clipă posibilitatea de a ne bucura de darul vieţii, nu vom putea altceva decât să ne exprimăm recunoştinţa şi bucuria. Cum am putea să rămânem tăcuţi sau indiferenţi, când observăm că primim o mulţime de binecuvântări, fără a putea invoca vreun merit în acest sens? Toate aceste lucruri ne sunt oferite pur şi simplu din dragoste, ca expresie a bunătăţii care Îl caracterizează pe Creatorul nostru. De aceea, nu vom putea rămâne nepăsători, atunci când conştientizăm exprimarea plină de dragoste a Dumnezeului nostru.
 
Dacă aşa stau lucrurile, de ce ne este atât de greu să distingem iubirea lui Dumnezeu, şi astfel să ne putem împărtăşi de bucuria Celui ce a dat totul pentru noi?
Există o regulă generală, ce se aplică atât în domeniul fizic, cât şi cel spiritual, şi anume că nu vom putea percepe un lucru, dacă nu îi vom acorda atenţie. În zadar soarele va străluci deasupra noastră, cu raze duioase printre norii ce se răspândesc după o ploaie, având culori de curcubeu, dacă noi nu vom acorda atenţie acestui peisaj. Degeaba vom trece cu maşina pe o şosea ce străbate peisaje montane ieşite din comun, dacă nu ne vom opri să ascultăm şi să privim frumuseţea pădurilor şi codrilor ce se întind pe creste de munte sau în văi adânci. Toate acestea ne vor rămâne ascunse, fiindcă pur şi simplu nu le-am dat atenţie. Fără îndoială ele existau, dar acest lucru nu a fost suficient, fiindcă cei pentru care erau destinate nu le-au luat în seamă. Prin urmare, se poate spune că problema nu stă în faptul că nu ar exista mărturii şi dovezi cu privire la iubirea lui Dumnezeu, ci ea constă în lipsa timpului şi atenţiei din partea noastră.
 
Cum putem să ne dezvoltăm capacitatea de a putea vedea pe Dumnezeu prin intermediul binecuvântărilor ce ne sunt oferite?
Una dintre principalele atribute ale rugăciunii constă în creşterea capacităţii noastre de a distinge lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră. De aceea, pentru a putea observa binecuvântările ce ne sunt acordate în fiecare zi, există două mari momente: dimineaţa şi seara, în care putem să ne propunem, respectiv să analizăm, experienţa noastră spirituală. În acest sens, ar fi util ca în fiecare dimineaţă să ne propunem să identificăm modul în care Dumnezeu va interveni pentru noi în ziua respectivă, iar seara să rememorăm experienţele în care acest lucru s-a produs. Vom constata în scurt timp, că au existat nenumărate ocazii în care am fost ajutaţi în chip nevăzut, evenimente ce ar fi trecut neobservate, dacă noi nu ne-am fi propus să le vedem, să le acordăm atenţie.
 
Se poate spune că un astfel de exerciţiu ne va îmbogăţi spiritual? Că vom fi conduşi pe o treaptă superioară, în ce priveşte comuniunea noastră cu Dumnezeu?
Mai mult ca sigur că astfel, vom putea strânge o mulţime de dovezi, de raţiuni concrete, ce vor veni să ne întărească în credinţa pe care o avem în Dumnezeu. Atunci, rugăciunea nu va mai avea un conţinut abstract, sau alteori repetitiv, fiindcă vom avea elemente practice pentru care să-I mulţumim lui Dumnezeu, sau relativ la care să ne adresăm cererile noastre. Pot spune, că am trece la o închinare ancorată în realitate, acest lucru fiind de fapt cea mai mare nevoie a noastră în a avansa pe calea care duce către Împărăţia cerurilor.
 
Să citim acum din Psalmul 100: 1-5 „1 Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului! 2 Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui. 3 Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui. 4 Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele. 5 Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci, şi credincioşia Lui din neam în neam.” Ce fel de raţiuni concrete avea psalmistul, atunci când invita pe semenii săi să se închine cu bucurie înaintea lui Dumnezeu?
În primul rând psalmistul oferă prima raţiune concretă, amintind faptul că „Dumnezeu ne-a creat” şi „ai Lui suntem”. Ideea exprimată nu constă în amintirea unor lucruri ce ne-ar îndatora în vreun fel lui Dumnezeu. Sensul nu este cel de a ne aminti de un stăpân, pe care noi avem tendinţa să îl ignorăm. Mai degrabă, apartenenţa la care face referinţă are conotaţia bucuriei ce rezultă din faptul că noi, oamenii acestui pământ, facem obiectul supremei iubiri a lui Dumnezeu. El nu este un stăpân aspru, un faraon nemilos, care pretinde închinare, iar în cazul în care refuzi eşti condamnat la moarte. Nici pe departe un astfel de gând. Psalmistul distinge iubirea Creatorului în lucrarea Sa de a ne aduce la existenţă, fapt pentru care toată fiinţa sa se umple de recunoştinţă şi bucurie.
 
Cu toate acestea, există multe persoane care au impresia că Dumnezeu este un stăpân aspru, care aşteaptă în mod expres închinarea noastră, fără a ne oferi ceva în schimb. Cum se poate înţelege o astfel de atitudine?
Experienţa fiecăruia dintre noi este diferită de la persoană la persoană, şi niciodată nu vom putea face o regulă din ceea ce a înţeles cineva de-a lungul vieţii. Pe de altă parte, există principii generale, ce se vor regăsi în experienţele individuale autentice, indiferent de timp, loc sau cultură. În acest sens, este deosebit de nocivă concepţia unui Dumnezeu aspru, inflexibil, care tot cere de la noi lucruri neplăcute, fără a ne oferi ceva în schimb, sau care să ne întărească. Cum am mai spus, El nu este un faraon sau un împărat nemilos. Tocmai de aceea, sau mai bine zis, pentru a corecta astfel de viziuni greşite, Domnul Hristos ni L-a descoperit pe Dumnezeu mai degrabă ca un părinte, decât ca un conducător ce pretinde ascultare.
 
Dacă aşa stau lucrurile, atunci ce se poate spune despre persoanele care Îl percep pe Dumnezeu ca pe un părinte tolerant, care ne îngăduie orice fel de comportament, şi ne lasă în pace indiferent de ceea ce facem în viaţă?
În acest caz, avem de-a face cu o altă extremă primejdioasă pentru trăirea unei religii biblice şi autentice, în sensul în care avem de fapt imaginea unui părinte iresponsabil, care-şi lasă copii să crească cum vor. Dacă în viaţa de zi cu zi am considera absurd un astfel de comportament, şi anume ca un părinte să nu îşi educe copii în spiritul însuşirii valorilor morale şi al respectului faţă de semeni, atunci cum am putea crede că Dumnezeu poate proceda în felul acesta? Autoritatea Sa părintească nu este mai puţin fermă, atunci când este vorba de educarea noastră în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică. De fapt, atunci când distingem lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră, vom fi tot mai mult motivaţi să dăm ascultare voinţei Sale, care ne vorbeşte sub felurite forme, în principal prin intermediul Sfintelor Scripturi.
 
Cum se conectează percepţia iubirii lui Dumnezeu de exprimarea voinţei Sale, în ceea ce ne priveşte, ca persoane alese pentru a intra în Împărăţia cea veşnică?
Atunci când distingem manifestarea iubirii lui Dumnezeu în viaţa noastră, vom începe să ne umplem de bucurie, optimism, încredere şi recunoştinţă. Nu trebuie uitat că atitudinea de credinţă izvorăşte tocmai din percepţia dragostei şi bunătăţii Creatorului nostru ceresc. Astfel, dacă „ochiul este lumină, tot trupul va fi umplut de această lumină”. De îndată ce bucuria intră în suflet, aruncând afară orice urmă de întuneric şi orice pată de întinare, cauzate de păcat, începe un proces de curăţire interioară, ce se concretizează printr-o dorinţă vie, ce revine asemenea unui ecou în suflet, de a împlini toată voinţa lui Dumnezeu.
 
Se împlinesc astfel cuvintele Mântuitorului, că „dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele”? Se ajunge astfel la respectarea voinţei divine, atât în literă, cât mai ales în spirit, din principiu?
Întotdeauna respectarea voinţei divine va fi o problemă pentru noi, cât timp suntem pe acest pământ, stăpânit în mare măsură de principii rele. Dar pe de altă parte, cel mai mare obstacol în cunoaşterea şi împlinirea voinţei divine se află în interiorul nostru, mai precis în setul de valori la care aderăm şi în dorinţele ce îşi manifestă puterea în sufletul nostru. Până când nu se realizează o curăţare interioară a intenţiilor noastre, nu va fi posibilă o ascultare reală şi din toată inima. Însă acest lucru nu se poate rezolva printr-o simplă, sau complexă, exercitare a voinţei. Iubirea nu poate fi impusă şi nu poate fi forţată. Ea este un principiu ce presupune exercitarea unei depline libertăţi de alegere, dar şi o cunoaştere profundă a celui faţă de care ea se manifestă.
 
Aşadar, cum putem ajunge să ne bucurăm în exerciţiul închinării noastre, astfel încât ea să fie expresia iubirii pe care o avem faţă de Dumnezeu?
Fariseii din toate timpurile au căutat să impună un anumit gen de închinare, bazată fie pe simţăminte fanatice în legătură cu Dumnezeu, fie pe reguli şi forme ce trebuie respectate. Ambele abordări de fapt violează libertatea ce ne-a fost oferită de către Creatorul nostru şi forţează pe oameni să îndrăgească pe cineva pe care nu îl cunosc, decât cel mult ca un stăpân aspru şi greu de mulţumit. Nu este de mirare că lumea a îmbrăţişat în cele din urmă ateismul, decât o astfel de religie. Pe de altă parte, dacă ajungem să distingem iubirea lui Dumnezeu, la fel de natural ca atunci când privim un peisaj, bucurându-ne de frumuseţea lucrurilor pe care le vedem, atunci interiorul nostru va fi copleşit de bunătatea Creatorului nostru, iar simţămintele de opoziţie se vor topi din suflet, aşa cum gheaţa nu poate rezista temperaturii ridicate din timpul primăverii. Rezistenţa noastră interioară faţă de Dumnezeu nu poate fi dată la o parte altfel decât prin conştientizarea gingăşiei iubirii Creatorului nostru ceresc, mai sensibilă decât imaginea celei mai alese flori de pe pământ.
 
Se poate spune, că o religie a bucuriei nu poate exista în absenţa imaginii bunătăţii lui Dumnezeu, a exprimării sensibile a iubirii Sale?
Puterea religiei lui Hristos consta în faptul că ea avea capacitatea să facă să vibreze interiorul oamenilor, la auzire cuvintelor ce descriau în imaginile cele mai plastice şi mai sensibile bunătatea lui Dumnezeu. Obişnuinţa auzirii a scăzut mult din forţa de impact a metaforelor folosite de către Isus Hristos, dar pentru cei din acea vreme, a înţelege că Dumnezeu este nu doar un păstor, ci acel păstor care se caţără pe crestele ascuţite ale munţilor, pentru a nu se pierde o singură oaie pierdută, era ceva cu totul nou, deosebit, trezind cele mai calde simţăminte ale inimii. Cu adevărat, fariseii vorbeau despre Dumnezeu ca fiind Păstorul poporului Său, dar conotaţia era aspră, autoritară, lipsită de suflet şi de cea mai elementară sensibilitate, pe care o au până şi cei consideraţi păgâni. În opoziţie, Domnul Hristos oferea imaginea Păstorului care îşi dă viaţa pentru oi, care caută să ne câştige inimile, care ne face să rezonăm lăuntric, să ne înfiorăm în faţa unei astfel de iubiri fără de egal.
 
Aşadar, cum vom putea să ajungem să ne bucurăm atunci când ne închinăm lui Dumnezeu şi ascultăm de voinţa Sa, împlinind ceea ce ne-a poruncit?
Când în interiorul sufletului nostru pătrund razele iubirii divine, ce se descoperă pentru fiecare dintre noi în fiecare zi, atunci inima noastră va începe să cânte de bucurie, iar expresia feţei va da mărturie că ne-am întâlnit cu Dumnezeu, că El ne-a vorbit în mod personal, chiar prin experienţa vieţii. Atunci, această lumină se va revărsa în toate aspectele vieţii noastre, fiindcă orice faptă sau gând al întunericului, va fi dată la o parte, lăsând loc exprimării iubirii de Dumnezeu, şi deopotrivă de semen, adică tocmai respectarea poruncilor Sale.
 
Rugăciune pentru a putea vedea intervenţiile lui Dumnezeu asupra vieţilor noastre, în a distinge lucrurile extraordinare pe care El le face în favoarea noastră, precum şi pentru a lăsa ca lumina cerească să umple inima noastră printr-o închinare a bucuriei şi încrederii.
Atingerea vindecatoare a Cuvantului divin, Despre optimism şi încredere în faţa împrejurărilor vieţii nimic
Citeşte mai mult

Calendar

iulie 2010
Lu Ma Mi Jo Vi Sâ Du
« Iun    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Arhive

Căutare

Meta

Categorii

Powered by WordPress Web Design by SRS Solutions © 2010 Conexiuni Creştine Contemporane Design by SRS Solutions
SEO Powered by Platinum SEO from Techblissonline